N. K. Krupskaia

Amintiri despre Lenin

PARIS
1909-1910

Am plecat la Paris pe la jumătatea lunii decembrie. În ziua de 21 trebuia să aibă loc acolo conferinţa de partid comună cu menşevicii. Toate gîndurile lui Vladimir Ilici erau absorbite de această conferinţă. Era necesar să se facă o apreciere justă a momentului, să se îndrepte linia partidului, să se obţină ca partidul să rămînă un partid de clasă, să rămînă o avangardă care să ştie chiar şi în perioadele cele mai grele să nu se rupă de păturile largi, de mase, să le ajute să biruie toate dificultăţile, să se organizeze pentru noi bătălii. Trebuia dată o ripostă hotărîtă lichidatorilor. Legăturile cu organizaţiile din Rusia erau slabe, conferinţa nu putea conta pe un sprijin deosebit din partea lor (dintre activiştii din Rusia au venit la conferinţă doi tovarăşi din Moscova, din Ural a venit Baturin, iar a doua zi a sosit de la Petrograd Poletaev, membru al Dumei a III-a). Otzoviştii se organizau aparte şi erau extrem de nervoşi. Înaintea conferinţei de partid, menşevicii au organizat la Basel un congres al grupurilor lor din străinătate, la care au fost adoptate o serie de rezoluţii scizioniste. Atmosfera era încordată.

Vladimir Ilici privea absent toată agitaţia noastră prilejuită de organizarea gospodăriei în noua locuinţă : nu asta îl preocupa. Închiriasem un apartament la marginea oraşului, pe strada Beaunier, nu departe de parcul Montsouris. Strada noastră se afla în apropiere de Avenue d'Orléans. Apartamentul era spaţios, luminos şi avea chiar oglinzi deasupra căminelor (era ceva caracteristic caselor noi). Se compunea dintr-o cameră pentru mama mea, una pentru Maria Ilinicina, care sosise atunci la Paris, camera mea şi a lui Vladimir Ilici şi un salon. Dar acest apartament, destul de luxos, nu corespundea cîtuşi de puţin felului nostru de viaţă şi „mobilei“ pe care o adusesem de la Geneva. Să fi văzut cu cît dispreţ se uita portăreasa la mesele noastre albe, la scaunele şi taburetele noastre simple. În „salon“ aveam doar două scaune şi o măsuţă. Încăperea nu avea de loc un aer primitor.

De la început am avut nenumărate griji gospodăreşti... La Geneva toate acestea se aranjau mult mai simplu. Dar aici aveam o bătaie de cap infernală : ca să se dea drumul la gaze a trebuit să merg de vreo trei ori undeva în centru la instituţia care dădea aprobarea respectivă. În Franţa birocratismul era monstruos. Ca să împrumuţi cărţi de la biblioteca comunală trebuia să garanteze pentru tine proprietarul casei, iar acesta, avînd în vedere mobilierul nostru sărăcăcios, se codea să dea o asemenea garanţie. La început am avut multe greutăţi cu gospodăria. Eram o gospodină proastă ; numai Vladimir Ilici şi Inok erau de altă părere, dar oamenii obişnuiţi cu o gospodărie adevărată aveau o atitudine extrem de critică faţă de soluţiile mele simpliste.

La Paris, viaţa era foarte agitată. Pe atunci se adunaseră acolo emigranţi de pretutindeni. În cursul acestui an, Ilici a petrecut puţin timp acasă. Tovarăşii noştri stăteau pînă noaptea tîrziu la cafenea. Lui Taratuta îi plăcea deosebit de mult să se ducă la cafenea. Încetul cu încetul s-au lăsat antrenaţi şi ceilalţi.

La conferinţa de partid din decembrie, după discuţii îndelungate şi aprinse, s-a conturat totuşi o linie comună. Ziarul „Soţial-Demokrat“ trebuia să devină organul comun. La plenara care a avut loc după conferinţă a fost ales noul comitet de redacţie al ziarului „Soţial-Demokrat“, alcătuit din Lenin, Zinoviev, Kamenev, Martov, şi Marhlevski. În decurs de un an au apărut 9 numere ale ziarului. În noua redacţie, Martov era în minoritate şi uita adesea de menşevismul său. Îmi amintesc că într-o zi Vladimir Ilici mi-a spus mulţumit că se poate lucra foarte bine cu Martov, că este un ziarist deosebit de talentat. Dar lucrurile au mers astfel numai pînă cînd a sosit Dan.

Cît priveşte situaţia din sînul fracţiunii bolşevice, relaţiile cu otzoviştii se înăspreau din ce în ce mai mult. Otzoviştii acţionau foarte energic. La sfîrşitul lunii februarie, relaţiile cu ei au fost rupte definitiv.

Înainte de aceasta, timp de trei ani lucrasem cot la cot cu Bogdanov şi cu bogdanoviştii şi nu lucrasem pur şi simplu, ci luptasem alături. Lupta comună te apropie mai mult decît orice. În plus, Ilici mai ştia ca nimeni altul să atragă pe oameni prin ideile sale, să-i contamineze cu pasiunea sa şi, în acelaşi timp, să dezvolte trăsăturile cele mai bune ale lor, să obţină de la ei ceea ce nu puteau obţine alţii. În fiecare dintre tovarăşii de muncă se găsea parcă o părticică din Ilici, şi poate că de aceea ei îl susţineau atît de apropiat.

Lupta care începuse în sînul fracţiunii îi macina serios nervii. Îmi amintesc cum într-o zi Ilici a venit acasă după nişte discuţii cu otzoviştii. Era complet schimbat la faţă, iar limba parcă i se înnegrise. Am hotărît ca el să plece pentru vreo săptămănă la Nisa, ca să se odihnească acolo, departe de toate frămîntările, să stea puţin la soare. A plecat şi şi-a revenit.

La Paris, Ilici nu avea de loc condiţii bune de lucru. Biblioteca Naţională era departe. Vladimir Ilici se ducea acolo de obicei cu bicicleta, dar circulaţia într-un oraş ca Parisul era cu totul diferită de cea din împrejurimile Genevei şi cerea multă încordare. Pe Ilici aceste drumuri îl oboseau mult. În timpul prînzului biblioteca se închidea. Ca să ţi se procure cărţile de care aveai nevoie trebuia de asemenea să îndeplineşti o mulţime de formalităţi birocratice. Ilici înjura cu năduf Biblioteca Naţională şi totodată Parisul. Am scris profesorului francez care predase vara trecută limba franceză la cursurile de la Geneva, rugîndu-l să-mi indice alte biblioteci bune. Am primit imediat răspunsul cu toate informaţiile necesare ; Ilici a cutreierat toate bibliotecile indicate, dar nu a găsit la nici una dintre ele condiţii mai bune. În cele din urmă i s-a furat bicicleta. El o lăsa sprijinită de scara unei case de lîngă Biblioteca Naţională, plătind pentru aceasta portăresei 10 centime. Dar într-o zi, venind după bicicletă, n-a mai găsit-o. Portăreasa i-a spus că ea nu s-a obligat să-i păzească bicicleta, ci doar i-a permis s-o lase sprijinită de scară.

Ca să mergi cu bicicleta prin Paris şi în împrejurimile lui trebuia să fii foarte prudent. Într-o zi, pe drumul spre Juvisy, Ilici era cît pe-aci să fie călcat de un automobil. În ultima clipă a reuşit să sară într-o parte, iar bicicleta a fost făcută praf.

După un timp a sosit şi Inok, care evadase din Solvîcegodsk. Jitomirski, foarte amabil, i-a propus să stea la el. Inok venise grav bolnav : în deportare, lanţurile de la picioare îl roseseră într-atîta, încît făcuse răni. Nişte tovarăşi de-ai noştri medici, după ce au examinat plaga, au debitat tot felul de aiureli. Ilici s-a dus să-l consulte pe profesorul francez Duboucher, un chirurg excelent, care în timpul revoluţiei din 1905 lucrase în Rusia, la Odesa. L-a însoţit Nataşa Gopner, care îi cunoştea pe Duboucher din Odesa. Cînd a auzit ce prăpăstii înşirau tovarăşii noştri medici, Duboucher a izbucnit în hohote de rîs. „Tovarăşii voştri medici sînt buni revoluţionari, dar în materie de medicină... tufă !“. Ilici a rîs cu lacrimi şi mai tîrziu repeta deseori aceste cuvinte. Totuşi, Inok a trebuit să urmeze un tratament îndelungat.

Sosirea lui Inok i-a făcut multă plăcere lui Ilici. Amîndoi se bucurau nespus că Plehanov începuse să se desolidarizeze în modul cel mai categoric de lichidatori. Plehanov anunţase că se retrage din redacţia ziarului „Golos Soţial-Demokrata“, unde lichidatorii ajunseseră să predomine încă din decembrie 1908, apoi a revenit asupra declaraţiei sale, dar relaţiile lui cu lichidatorii erau din ce în ce mai încordate, şi cînd în 1909 a apărut primul volum din culegerea menşevică „Mişcarea socială din Rusia la începutul secolului al XX-lea“, unde se publicase un articol al lui Potresov în care acesta nega rolul conducător al proletariatului în revoluţia burghezo-democratică, Plehanov a părăsit definitiv redacţia ziarului. Aceasta s-a întîmplat la 26 mai. Atît Ilici cît şi Inok sperau că vor putea să lucreze cu Plehanov. Generaţia mai tînără nu nutrea faţă de Plehanov aceleaşi sentimente ca generaţia mai vîrstnică de marxişti, în viaţa căreia Plehanov jucase un rol hotărîtor.

Lupta de pe frontul filozofic îi preocupa îndeaproape pe Ilici şi Inok. Pentru amîndoi, filozofia era o armă de luptă, fiind organic legată de problema aprecierii tuturor fenomenelor din punctul de vedere al materialismului dialectic, de problema luptei practice pe toate liniile. Ilici o tot zorea pe Anna Ilinicina, care se afla în Rusia, să editeze cartea lui. Se proiecta o şedinţă lărgită a redacţiei ziarului „Proletarii“, la care urma să aibă loc despărţirea definitivă de otzovişti. „La noi — scria Vladimir Ilici surorii sale Anna Ilinicina la 26 mai — lucrurile merg prost de tot : se va produce, probabil, Spaltung (sciziune) ; sper că peste o lună, o lună şi jumătate am să-ţi pot da informaţii precise în această privinţă“[1].

În mai a apărut cartea lui Ilici „Materialism şi empiriocriticism“. Aici s-a pus punctul pe i în toate problemele. La Ilici, problemele filozofice erau indisolubil legate de lupta împotriva religiei. Iată de ce în luna mai, Ilici a ţinut la clubul ziarului „Proletarii“ un referat pe tema „Religia şi partidul muncitoresc“, a scris pentru nr. 45 al acestui ziar articolul „Cu privire la atitudinea partidului muncitoresc faţă de religie“, iar pentru nr. 6 al ziarului „Soţial-Demokrat“, articolul „Atitudinea diferitelor clase şi partide faţă de religie şi de biserică“. Aceste articole, mai ales cel din ziarul „Proletarii“, şi-au păstrat importanţa pînă în zilele noastre. În ele este subliniat cu toată tăria caracterul de clasă al religiei, se arată că în mîinile burgheziei religia este un mijloc de a abate masele de la lupta de clasă, de a le întuneca conştiinţa. Nu este permis să ai o atitudine pasivă faţă de acest front de luptă, să-l subapreciezi. Dar această problemă nu trebuie abordată în mod simplist, ci privită în întreaga ei complexitate, trebuie dezvăluite rădăcinile sociale ale religiei.

Ilici înţelesese caracterul dăunător al religiei încă de cînd avea 15 ani. El aruncase crucea pe care o purta la gît şi încetase de a mai merge la biserică. Pe atunci acest lucru nu era atît de simplu ca astăzi.

Dar deosebit de dăunătoare era, după părerea lui Lenin, religia rafinată, curăţată de absurdităţile care frapează pe oricine, purificată de formele exterioare de servilism. O asemenea religie rafinată este în stare să exercite o influenţă mai puternică. El considera că o astfel de religie este „zidirea de dumnezeu“, încercarea de a născoci o religie nouă, o credinţă nouă.

În iunie au început să sosească treptat delegaţii la consfătuirea redacţiei lărgite a ziarului „Proletarii“. De fapt, aceasta reprezenta centrul bolşevic, din care făceau pe atunci parte şi „vperediştii“.

Din Moscova a venit Golubkov (Davidov), activist de partid, care lucrase în Rusia în Biroul C.C. sub conducerea lui Innokenti şi care asistase la conferinţa de partid de la Paris din 1908. Au mai sosit Şuleatikov (Donat) şi Şurkanov, deputat în Dumă (ulterior s-a aflat că este agent provocator). De altfel, Şurkanov nu venise la consfătuire. Potrivit obiceiului francez, al noştri i-au dus la cafenea. Şurkanov a început să bea bere cu nemiluita, iar Şuleatikov a băut şi el, deşi nu avea voie, pentru că suferea de alcoolism ereditar. Berea i-a provocat o puternică criză de nervi. Cînd au ieşit de la cafenea, s-a năpustit deodată cu bastonul asupra lui Şurkanov. Innokenti şi Golubkov abia au putut să-l ţină. L-au dus la noi. Am stat cu el pînă cînd ceilalţi s-au dus să caute un doctor şi o cameră în afara oraşului în care să-l instaleze. Au găsit o cameră la Fontenay-aux-Roses, unde locuiau Semaşko şi Vladimirski.

Am stat vreo două ore cu Şuleatikov în „salonul“ nostru gol. Era agitat, se zvîrcolea, sărea mereu în picioare, i se tot năzărea că o vede pe sora lui care fusese spînzurată. Îl ţineam de mină, căutam să-l liniştesc, să-i abat gîndurile în altă direcţie. De îndată ce-i lăsam mîna, începea să se agite. Nu ştiu cum am rezistat pînă au venit să-l ia Innokenti şi Golubkov.

La consfătuirea redacţiei lărgite a ziarului „Proletarii“ au luat parte membrii redacţiei — Lenin, Zinoviev, Kamenev şi Bogdanov ; reprezentanţi ai organizaţiilor bolşevice locale Tomski (Petersburg), Şuleatikov (Moscova), Nakoreakov (Ural) ; membri ai C.C. — Innokenti, Rîkov, Goldenberg, Taratuta şi Marat (Şanţer). În afară de aceasta, la consfătuire au asistat Skrîpnik (Şciur), Liubimov (Sommer, Mark), Poletaev (membru al Dumei a III-a de stat) şi Golubkov (Davîdov), Şedinţele s-au ţinut între 4 şi 13 iulie.

Au fost adoptate rezoluţii cu privire la otzoviştii-ultimatişti, pentru unitatea partidului, împotriva unui congres bolşevic separat. S-a discutat aparte problema şcolii de la Capri. Bogdanov îşi dădea seama clar că fracţiunea bolşevică se va diviza în mod inevitabil şi căuta să-şi aleagă dinainte oamenii, să-şi organizeze o fracţiune proprie. Bogdanov, Aleksinski, Gorki şi Lunacearski înfiinţaseră la Capri o şcoală superioară social-democrată de propagandişti pentru muncitori. Cursanţii fuseseră aleşi în Rusia de muncitorul Vilonov dintre tovarăşii cei mai fermi, de nădejde. Aceştia fuseseră trimişi să înveţe. După revoluţia pe care o trăiseră, muncitorii simţeau nevoia acută de a se pregăti pe plan teoretic, iar pe de altă parte era şi o perioadă în care lupta nemijlocită stagnase. Ei veniseră să înveţe, dar pentru orice om iniţiat în munca de partid era limpede că şcoala de la Capri avea să pună bazele unei fracţiuni noi. Consfătuirea redacţiei lărgite a ziarului „Proletarii“ a condamnat organizarea unei noi fracţiuni. Bogdanov, care a declarat că nu se va supune hotărîrilor consfătuirii, a fost exclus din fracţiunea bolşevică. În apărarea lui s-a ridicat Krasin. Unitatea fracţiunii bolşevice era periclitată.

Primăvara, încă înainte de consfătuirea redacţiei lărgite a ziarului „Proletarii“, Maria Ilinicina s-a îmbolnăvit grav. Ilici era foarte îngrijorat. Dar Duboucher i-a făcut o operaţie, şi boala a fost oprită în loc. Totuşi Maria Ilinicina se întrema foarte încet. Trebuia să se odihnească undeva în afara Parisului, în mijlocul naturii.

Consfătuirea îl obosise destul de mult şi pe Ilici, aşa că şi el avea nevoie să plece undeva la aer, departe de ciondănelile şi de agitaţia emigranţilor.

Ilici a început să urmărească ziarele franceze, căutînd anunţuri de pensiuni ieftine. A găsit o asemenea pensiune în satul Bonbon (departamentul Seine-et-Loire), unde întreţinerea pentru patru persoane costa numai 10 franci pe zi. Condiţiile au fost foarte bune şi am stat acolo aproape o lună de zile.

La Bonbon, Ilici nu a lucrat şi am căutat să nu vorbim despre problemele care ne preocupau. Ne plimbam, făceam aproape în fiecare zi cîte o cursă cu bicicleta pînă în pădurea Clamart, la o distanţă de 15 km. Studiam de asemenea obiceiurile francezilor. La pensiune unde ne instalaserăm locuiau diverşi mici funcţionari, o vînzătoare de la un mare magazin de lux, cu soţul şi fiica ei, valetul unui conte etc. Era destul de interesant să observi aceşti oameni, cu mentalitatea lor profund mic-burgheză. Pe de o parte, erau extrem de practici, aveau grijă să mănînce bine şi să aibă tot confortul. Pe de altă parte, toţi căutau să maimuţărească înalta societate. Tipică în această privinţă era mai ales madame Lagourette, vînzătoarea. Era evident ca gustase din toate plăcerile vieţii, povestea la nesfîrşit anecdote cu dublu înţeles, visînd în acelaşi timp cum o va duce pe fiica sa Martha la prima comuniune, cît de emoţionantă va fi această ceremonie etc. etc. Desigur că, în doze mari, acest filistinism te plictisea. Era bine că ne puteam izola aşa cum ne plăcea nouă. În general, la Bonbon, Ilici s-a odihnit destul de bine.

Toamna ne-am mutat într-o altă locuinţă în acelaşi cartier, în fundătura Marie-Rose, unde am închiriat două camere cu bucătărie. Ferestrele dădeau într-o grădină. Acum bucătăria servea drept „salon“ şi acolo se şi purtau toate discuţiile cu prietenii. O dată cu toamna, Vladimir Ilici prinse din nou pofta de lucru. El introduse un „regim sever“, după cum spunea : se scula dimineaţa la ora 8, pleca la Biblioteca Naţională şi se întorcea la ora 2. Lucra mult şi acasă. Eu îl feream de lume pe cît puteam. La noi veneau întotdeauna mulţi oameni, era un adevărat pelerinaj, mai ales atunci cînd, din cauza reacţiunii şi a condiţiilor extrem de grele în care se desfăşura munca în Rusia, numărul emigranţilor ruşi creştea repede. Cei veniţi din Rusia povesteau cu însufleţire ce se petrece acolo, dar apoi foarte curînd îi cuprindea un fel de apatie. Viaţa de emigrant, grija de a-ţi cîştiga existenţa, preocupările mărunte de toate zilele îl absorbeau.

În aceeaşi toamnă, cursanţii şcolii de la Capii l-au invitat pe Ilici să vină acolo pentru a ţine cîteva prelegeri. Ilici a refuzat categoric, explicîndu-le caracterul fracţionist al şcolii şi i-a chemat să vină la Paris. În sînul şcolii de la Capri s-a dezlănţuit lupta fracţionistă. La începutul lunii noiembrie, cinci cursanţi (în total erau 12) ai şcolii de la Capri, printre care şi Vilonov, organizatorul şcolii, s-au dovedit a fi leninişti fermi şi au fost excluşi din şcoală. Acest fapt dovedea cum nu se poate mai bine cîtă dreptate avusese Ilici cînd scosese în evidenţă caracterul fracţionist al şcolii. Cursanţii excluşi au venit la Paris. Îmi amintesc de prima întîlnire cu Vilonov. A început să povestească despre activitatea pe care o desfăşurase la Ekaterinoslav. În trecut primeam adesea corespondenţe din Ekaterinoslav de la un muncitor care semna „Mişa Zavodski“. Corespondenţele erau foarte bune, tratau problemele cele mai arzătoare ale vieţii de partid şi din uzine. „Nu-l cunoşti cumva pe Mişa Zavodski ?“ — l-am întrebat pe Vilonov. „Păi chiar eu sînt“, — a răspuns el. Aceasta l-a făcut pe Ilici să-i dovedească de la început prietenie, şi în ziua aceea au stat mult de vorbă. În aceeaşi seară Ilici i-a scris lui Gorki : „Dragă Aleksei Maksimovici ! Am fost tot timpul pe deplin convins că d-ta şi cu tov. Mihail sînteţi în rîndurile noii fracţiuni cei mai fermi fracţionişti, cu care ar fi fost absurd să încerc să discut prieteneşte. Astăzi m-am întîlnit pentru prima oară cu tov. Mihail, am stat de vorbă cu el de la om la om, şi despre chestiunile care ne interesează, şi despre d-ta, şi am văzut că m-am înşelat profund. Avea dreptate filozoful Hegel, zău aşa : viaţa se dezvoltă prin contradicţii, iar contradicţiile vii sînt cu mult mai bogate, mai multilaterale, mai pline de conţinut decît par la început unei minţi omeneşti. Eu consideram şcoala numai ca centru al noii fracţiuni. Se constată însă că nu este aşa — nu în sensul că n-ar fi centrul noii fracţiuni (ea a fost şi este şi acum un astfel de centru), ci în sensul că aceasta nu este totul, că acesta nu este întregul adevăr. În mod subiectiv unii oameni au făcut din şcoală un astfel de centru, în mod obiectiv ea era un astfel de centru, dar, în afară de aceasta, ea a scos din mediul adevăratei vieţi muncitoreşti adevăraţi muncitori înaintaţi“. Şi cîtă încredere pasionată în forţa clasei muncitoare vădeşte sfîrşitul acestei scrisori, în care Ilici spune că clasa muncitoare este nevoită să făurească partidul din elemente eterogene şi de calibru diferit. „Ea îl va făuri în orice caz, va făuri o admirabilă social-democraţie în Rusia, o va făuri mai repede decît pare uneori cînd priveşti lucrurile din punctul de vedere al blestematei situaţii din emigraţie, o va făuri mai just decît ni s-ar părea dacă ar fi să judecăm după unele manifestări exterioare şi episoade izolate. Oameni ca Mihail constituie o chezăşie în această privinţă“[2].

Împreună cu Mihail au venit încă cinci cursanţi ai şcolii de la Capri. Printre ei se remarca în mod deosebit prin activitatea şi sinceritatea sa „Vanea Kazaneţ“ (Pankratov). El era mai pornit împotriva şcolii de la Capri decît toţi ceilalţi. Din grupul lor făceau parte Liuşvin (Pahom), Kozîrev (Foma), Ustinov (Vasili) şi Romanov (Alea Aleksinski). Ilici a ţinut celor sosiţi prelegeri minuţios pregătite. Cursanţii au plecat apoi în Rusia. Mihail suferea de tuberculoză pulmonară, pe care o contractase în companiile de arest din Nikolaev, unde fusese torturat în fel şi chip. El a fost trimis la Davos, dar n-a mai dus-o mult şi a murit la 1 mai 1910.

La sfîrşitul lunii decembrie, după terminarea studiilor la Capri, au venit la Paris şi ceilalţi cursanţi. Ilici le-a ţinut şi acestora prelegeri. El le-a vorbit despre momentul politic, despre reforma stolîpinistă şi despre orientarea ei spre „gospodarul cuprins“, despre rolul conducător al proletariatului şi despre fracţiunea din Dumă. După spusele tov. Kozîrev, pe atunci şi el cursant, unul dintre ei a încercat la început să-l acuze pe Ilici că acesta ar pune acum activitatea Dumei de stat mai presus de agitaţia în rîndurile armatei. Ilici a zîmbit şi a început să vorbească despre importanţa activităţii în cadrul Dumei. Desigur, el nu s-a gîndit nicidecum că munca în rîndurile armatei trebuie slăbită, dar considera că ea trebuie dusă cît mai conspirativ cu putinţă. Despre această muncă nu trebuia să vorbeşti, ci s-o faci. Tocmai atunci sosise o scrisoare din Toulon de la un grup de matrozi social-democraţi de pe crucişătorul „Slava“ ; ei cereau literatură şi mai ales un om care să ajute la desfăşurarea activităţii revoluţionare în rîndurile matrozilor. Ilici a trimis pe un tovarăş care cunoştea bine condiţiile muncii conspirative şi acesta s-a stabilit la Toulon. Despre toate acestea Ilici nu le-a spus, fireşte, nici o vorbă cursanţilor.

Cu gîndul tot mereu la Rusia, Ilici studia în acelaşi timp cu atenţie şi mişcarea muncitorească franceză. Pe atunci partidul socialist francez era în întregime oportunist. Astfel, în primăvara anului 1909, cînd a avut loc o mare grevă a funcţionarilor de la Poştă, întregul oraş era în fierbere, dar partidul stătea deoparte, susţinînd că aceasta este o chestiune care priveşte sindicatele, iar nu partidul. Nouă, ruşilor, această diviziune a muncii, această autoînlăturare a partidului de la lupta economică, ni se părea de-a dreptul monstruoasă.

Ilici a urmărit cu deosebită atenţie campania electorală. În această campanie, totul era dominat de intrigile personale şi de demascările reciproce, iar problemele politice treceau pe ultimul plan. Problemele actuale ale vieţii politice nu erau aproape de loc discutate. Numai puţine adunări erau interesante. La una dintre acestea l-am văzut pe Jaurès. Mi-am putut da seama ce influenţă uriaşă exercită el asupra mulţimii, dar cuvîntarea lui nu mi-a plăcut : prea era cîntărită fiecare vorbă. Mi-a plăcut mai mult cuvîntarea lui Vaillant. Ca vechi comunard, el era foarte iubit de muncitori. Mi-aduc aminte de un muncitor înalt care venise de la lucru cu mînecile încă suflecate. Acest muncitor a ascultat cu cea mai mare atenţie cuvîntarea lui Vaillant. „Uite ce bine vorbeşte bătrînul nostru !“ — a exclamat el. Şi cu aceeaşi admiraţie îl priveau pe Vaillant doi adolescenţi, fiii muncitorului. Dar nu pretutindeni vorbeau oameni ca Jaurès şi Vaillant. Vorbitorii de rînd manevrau, căutau să se adapteze publicului : în faţa muncitorilor spuneau una, iar în faţa intelectualilor alta. Mergînd pe la adunările electorale din Franţa, îţi puteai face o imagine clară despre ceea ce înseamnă alegerile într-o „republică democratică“. Pentru un observator obiectiv ele ofereau o privelişte grăitoare. De aceea îi plăceau atît de mult lui Ilici cîntecele şansonetiştilor revoluţionari care ridiculizau campania electorală. Îmi amintesc de un cîntec în care se arăta cum pleacă un candidat în turneu electoral la sate, cum bea cu ţăranii, le face tot felul de promisiuni deşarte, iar ţăranii, ameţiţi de băutură, îl aleg spunîndu-i : „T'as ben dit, mon ga !“ („Bine îi zici, băiete !“). După ce a obţinut voturile ţăranilor, el începe să primească 15.000 de franci ca deputat şi trădează în Camera deputaţilor interesele ţăranilor.

Odată a venit pe la noi un deputat francez, socialistul Dumas, şi ne-a povestit că, mergînd prin diferite sate înainte de alegeri, şi-a amintit fără să vrea de şansonetişti. Cel mai celebru dintre şansonetişti era Montegus, fiu de comunard, răsfăţatul faubourg-urilor (periferiile muncitoreşti). Cîntecele sale erau un amestec de sentimentalism mic-burghez şi revoluţionarism autentic.

Lui Ilici îi plăcea să meargă la teatrele de la periferia oraşului şi să privească mulţimea de muncitori din sală. Îmi amintesc că o dată am fost să vedem o piesă în care era arătată viaţa de chin a soldaţilor din unităţile disciplinare din Maroc. Publicul spectator era foarte interesant : muncitorii din sală reacţionau cu o vie spontaneitate la tot ce se întîmpla. Spectacolul încă nu începuse. La un moment dat, toţi spectatorii au început să scandeze în cor : „Pălăria ! Pălăria !“. Ce se întîmplase ? În sală intrase o doamnă cu o pălărie la modă, înaltă, împodobită cu pene. Publicul cerea ca doamna să-şi scoată pălăria. Cuconiţa a fost nevoită să se supună. A început spectacolul. Pe scenă se arăta cum un soldat este trimis în Maroc, în timp ce mama şi sora lui rămîn pradă mizeriei.. Proprietarul locuinţei consimte să renunţe la plata chiriei cu condiţia ca sora soldatului să devină amanta lui. „Bestie ! Cîine !“ — se striga din toate părţile. Nu-mi mai amintesc în amănunţime subiectul piesei. Ştiu că se arăta cum erau chinuiţi în Maroc soldaţii care nu se supuneau superiorilor. Piesa se încheia cu o revoltă ; la sfîrşit soldaţii răsculaţi cîntau „Internaţionala“. Această piesă era interzisă la centru, dar la periferiile Parisului era jucată şi stîrnea aplauze furtunoase. În 1910 a avut loc, în legătură cu aventura din Maroc, o demonstraţie de protest la care au luat parte 100.000 de oameni. Ne-am dus şi noi să vedem demonstraţia, care se desfăşura cu permisiunea poliţiei. În frunte mergeau deputaţi, reprezentanţi ai partidului socialist, purtînd eşarfe roşii. Muncitorii erau foarte agitaţi, ameninţau cu pumnul cînd treceau prin cartierele aristocratice, unde la unele case se trăgeau în grabă obloanele. În general însă, demonstraţia a fost cît se poate de paşnică. Ea nu semăna de loc cu o demonstraţie de protest.

Prin intermediul lui Charles Rappoport, Vladimir Ilici a intrat în legătură cu Lafargue, ginerele lui Marx, un luptător încercat, a cărui părere Ilici o preţuia foarte mult. Paul Lafargue, împreună cu soţia sa Laura, fiica lui Marx, locuia la Draveil, la vreo 20-25 km de Paris. Ei nu mai participau direct la activitatea politică. Îmi aduc aminte că o dată Ilici şi cu mine ne-am dus cu bicicleta să-i vizităm pe soţii Lafargue. Ne-au primit foarte amabil. Ilici a început să discute cu Lafargue despre lucrarea sa de filozofie, iar Laura Lafargue şi cu mine ne-am plimbat prin parc. Eram foarte emoţionată, deoarece în faţa mea se afla chiar fiica lui Marx ; îi cercetam atent chipul şi căutam fără voie asemănarea cu Marx. De emoţie am îngăimat ceva confuz despre participarea femeilor la mişcarea revoluţionară, despre Rusia ; ea îmi răspundea, dar discuţia nu se prea lega. Cînd ne-am întors, Lafargue şi Ilici vorbeau despre filozofie. „În curînd el va dovedi — a spus Laura despre soţul ei — cît de sincere sînt convingerile sale filozofice“ şi s-au uitat unul la altul în chip ciudat.. Am înţeles sensul acestor cuvinte şi al acestui schimb de priviri abia în 1911, cînd am aflat de moartea soţilor Lafargue. Ei au murit ca atei, punîndu-şi capăt zilelor, deoarece îmbătrîniseră şi nu mai aveau forţa necesară pentru luptă.

Anul 1910 a început cu o plenară lărgită a Comitetului Central. Încă la şedinţa redacţiei lărgite a ziarului „Proletarii“ se adoptaseră rezoluţii în sprijinul unităţii partidului, împotriva convocării unui congres bolşevic separat. Ilici şi grupul de tovarăşi care se strînsese în jurul lui au promovat această linie şi la plenara Comitetului Central. În perioada reacţiunii, existenţa unui partid care să spună cu curaj tot adevărul, chiar din ilegalitate, era deosebit de importantă. Reacţiunea lovea puternic în partid, iar pe de altă parte partidul trebuia să facă faţă năvalei elementelor oportuniste ; important era ca stindardul partidului să fie păstrat cu orice preţ. Lichidatorii aveau în Rusia un puternic centru oportunist legal. Partidul era necesar pentru a contracara activitatea acestuia.

Experienţa şcolii de la Capri a arătat că fracţionismul care se manifesta în rîndurile muncitorilor era adesea doar relativ, avea o explicaţie specifică. Important era să existe un singur centru de partid, în jurul căruia să se unească toţi muncitorii social-democraţi. În 1910 se dădea lupta pentru însăşi existenţa partidului, pentru posibilitatea de a influenţa prin partid masele muncitoreşti. Vladimir Ilici nu se îndoia că în sînul partidului bolşevicii vor avea majoritatea, că în cele din urmă partidul va urma calea bolşevică. Dar trebuia să fie un partid, iar nu o fracţiune. Ilici a susţinut aceeaşi linie şi în 1911, cînd în apropierea Parisului s-a organizat o şcoală de partid, la care au fost primiţi şi „vperedişti“, şi menşevici-partiiţi. Această linie a fost aplicată şi la conferinţa de partid de la Praga din 1912. Nu o fracţiune, ci un partid care să aplice linia bolşevică. Se înţelege că în acest partid nu era loc pentru lichidatori ; tocmai în vederea luptei împotriva acestora se concentrau forţele necesare. Desigur, în partid nu era loc pentru cei ce hotărîseră de la bun început că nu se vor supune hotărîrilor partidului. Cu toate acestea, la o serie de tovarăşi lupta pentru partid se transforma în împăciuitorism ; aceştia pierdeau din vedere ţelul unirii şi lunecau spre tendinţa filistină de a-i uni pe toţi, fără a ţine seama de scopurile pentru care lupta fiecare. Chiar şi Innokenti, care împărtăşea întru totul punctul de vedere al lui Ilici, considera că principalul este să se realizeze unirea cu menşevicii-partiiţi, plehanoviştii. Fiind stăpînit de dorinţa fierbinte de a menţine partidul, aluneca pe o poziţie împăciuitoristă. Ilici căuta să-i îndrepte greşeala.

În general, rezoluţiile au fost adoptate în unanimitate. Ar fi ridicol să se creadă că Ilici a fost pur şi simplu pus în minoritate la vot de împăciuitorişti şi că ar fi abandonat poziţiile sale. Plenara a durat trei săptămîni. Ilici considera că, fără cea mai mică abatere de la poziţia principială, trebuie să se facă cele mai mari concesii posibile în domeniul organizatoric. Organul fracţiunii bolşevice, „Proletarii“, şi-a încetat apariţia. Bancnotele de 500 de ruble care mai rămăseseră au fost arse. Banii fracţiunii bolşevice au fost predaţi aşa-zişilor „deţinători“ — trei tovarăşi germani : Kautsky, Mehring şi Zetkin —, specificîndu-se ca ei să elibereze aceşti bani numai în scopurile de interes general ale partidului. S-a prevăzut că, dacă va interveni o sciziune, banii rămaşi urmează să fie restituiţi bolşevicilor. Kamenev a fost trimis la Viena ca reprezentant al bolşevicilor în redacţia ziarului troţkist „Pravda“. „În ultima vreme am avut o perioadă foarte «furtunoasă», dar, oricît ar părea de ciudat, s-a încheiat printr-o încercare de pace cu menşevicii“, seria Vladimir Ilici Annei Ilinicina. „Am suspendat organul fracţiunii şi încercăm cu mai multă stăruinţă să săvîrşim unificarea[3].

 Inok şi Noghin au plecat în Rusia pentru a organiza colegiul rus (adică acela care activa, în Rusia) al Comitetului Central. Noghin era un împăciuitorist care dorea să unească pe absolut toată lumea şi cuvîntările sale stîrneau obiecţii din partea bolşevicilor. Inok promova o linie diferită de a lui, dar în Rusia situaţia era alta decît în străinătate, unde te aflai mereu în văzul tuturor, şi, spusele lui erau răstălmăcite în sensul ideilor lui Noghin, lucru la care contribuiau în fel şi chip toţi cei ce nu erau bolşevici. Au fost cooptaţi în C.C. Lindov şi V. P. Miliutin. Curînd după aceea Inok a fost arestat, iar Lindov, care se situa pe aceeaşi poziţie cu Noghin, era prea puţin activ. În 1910 lucrurile stăteau foarte prost cu Comitetul Central din Rusia.

Nici în străinătate treburile nu mergeau prea strălucit. Mark (Liubimov) şi Leva (Vladimirov) erau „împăciuitorişti în general“ şi dădeau foarte des crezare la tot felul de minciuni despre intrigile şi lipsa de loialitate a bolşevicilor. Mark avea prilejul să audă mereu asemenea scorneli, deoarece făcea parte din Biroul din străinătate unificat al C.C. (B.S.C.C), în care se aflau reprezentanţi ai tuturor fracţiunilor.

Vperediştii continuau să se organizeze. Într-o zi, grupul lui Aleksinski a năvălit în încăperea unde-şi ţinea şedinţa grupul bolşevic, care se întrunise într-o cafenea de pe Avenue d'Orléans. Aleksinski s-a aşezat insolent la masă şi a cerut cuvîntul, iar cînd a fost refuzat a fluierat. Vperediştii veniţi cu el s-au năpustit asupra tovarăşilor noştri. Abram Skovno şi Isaak Krivoi, membri ai grupului nostru, au vrut să riposteze, dar Nikolai Vasilievici Sapojkov (Kuzneţov), un om foarte puternic, l-a apucat pe Abram cu o mînă şi pe Isaak cu cealaltă, iar patronul cafenelei, un om cu experienţă în materie de scandaluri, a potolit spiritele. În cele din urmă, încăierarea a fost evitată. Dar după acest incident, Ilici a hoinărit aproape toată noaptea pe străzile Parisului, iar după ce s-a întors acasă n-a izbutit să adoarmă pînă în zori.

„Rezultatul e că acum — scria Ilici lui Gorki la 11 aprilie 1910 —, în problema unificării, partea «anecdotică» predomină, e împinsă pe primul plan, oferă unora prilej de chicoteli, de ironii etc...

Să stai cufundat în această atmosferă de «anecdote», de intrigi, de scandaluri, de sîcîială şi de resentimente e pur şi simplu dezgustător ; să observi toate astea este de asemenea dezgustător. Dar nu-i este nimănui permis să se lase pradă unei asemenea stări de spirit. Viaţa de emigrant este acum de o sută de ori mai grea decît înainte de revoluţie. Viaţa de emigrant şi intrigile sînt inseparabile.

Dar intrigile vor dispărea ; nouă zecimi din ele rămîn în străinătate ; intrigile constituie un accesoriu. În schimb, dezvoltarea partidului, dezvoltarea mişcării social-democrate păşeşte înainte, biruind toate greutăţile nemaipomenite create de situaţia actuală. Curăţirea partidului social-democrat de «devierile» periculoase din sînul lui, de lichidatorism şi otzovism îşi urmează drumul ei neabătut ; în cadrul unificării, ea a făcut progrese mult mai însemnate decît înainte“.

Şi în continuare : „Pot să-mi închipui cît de greu poate urmări această creştere anevoioasă a noii mişcări social-democrate cineva care n-a văzut şi n-a fost părtaş la creşterea anevoioasă de la sfîrşitul celui de-al 9-lea şi începutul celui de-al 10-lea deceniu al secolului trecut. Atunci erau numai cîteva zeci de asemenea sociai-democraţi, dacă nu chiar cîţiva. Acum sînt sute şi mii. De aici rezultă criza şi crizele. Şi social-democraţia în ansamblul ei le lichidează în mod făţiş şi le va lichida în mod cinstit“[4].

Intrigile te făceau să-ţi cauţi alte preocupări ca să nu te mai gîndeşti la ele. Lozovski, de pildă, s-a consacrat în întregime muncii în cadrul mişcării sindicale franceze. Şi noi ne simţeam atraşi să ne apropiem de mişcarea franceză. Am crezut că va fi mai uşor s-o facem dacă vom trăi un timp în colonia de partid franceză. Ea se afla pe ţărmul mării, în celebra Vendée, în apropiere de tîrguşorul Pornic. La început am plecat eu acolo cu mama, dar nu am reuşit să ne acomodăm. Francezii trăiau foarte retras, fiecare familie se ţinea izolată de celelalte şi aveau cu toţii, mai ales conducătoarea coloniei, o atitudine nu tocmai prietenoasă faţă de ruşi. M-am împrietenit doar cu o învăţătoare franceză. Muncitori nu erau aproape de loc pe acolo. Curînd au mai sosit soţii Kostiţîn şi Savvuşka — vperedişti — şi chiar de la început s-au certat cu conducătoarea coloniei. Atunci am hotărît să ne mutăm cu toţii la Pornic şi să ducem gospodărie comună. Mama şi cu mine am închiriat două cămăruţe la un paznic de la vamă. Curînd a venit şi Ilici. Se scălda mult în mare, făcea plimbări lungi cu bicicleta — îi plăceau foarte mult marea şi briza —, flecărea vesel cu soţii Kostiţîn, mînca cu multă poftă crabii pe care-i prindea pentru noi gazda noastră. În general a prins multă simpatie pentru gazdele noastre. Soţia paznicului, o femeie grasă, cu voce tunătoare, de meserie spălătoreasă, ne povestea cum se războieşte cu preoţii catolici. Aveau un fiu care urma o şcoală laică, dar, întrucît băiatul învăţa foarte bine, era dezgheţat şi talentat, preoţii căutau în fel şi chip s-o convingă să-l trimită la învăţătură la ei, la mănăstire. Îi făgăduiseră şi o bursă. Şi spălătoreasă indignată ne-a povestit cum a alungat pe unul dintre aceşti preoţi, venit s-o convingă : i-a spus că n-a adus pe lume un copil ca să facă din el un iezuit ticălos. Tocmai de aceea îi lăuda Ilici atît de mult crabii.

Ilici a sosit la Pornic în ziua de 1 august, iar la 26 se şi afla la Copenhaga pentru a participa la şedinţa Biroului socialist internaţional şi la congresul internaţional. Caracterizînd lucrările congresului, Ilici scria : „S-au conturat divergenţele cu revizioniştii, dar pînă să vină ei cu un program propriu mai e mult încă. Lupta împotriva revizionismului a fost amînată, dar ea va veni în mod inevitabil“[5]. Delegaţia rusă la congres era numeroasă, fiind formată din 20 de persoane : 10 social-democraţi, 7 socialişti-revoluţionari şi 3 delegaţi din partea sindicatelor. Din grupul social-democrat făceau parte reprezentanţi ai tuturor curentelor : Lenin, Zinoviev, Kamenev, Plehanov, Varski, Martov, Martînov ; au participat cu drept de vot consultativ : Troţki, Lunacearski, Kollontai etc. Au asistat şi numeroşi invitaţi. În timpul congresului a avut loc o consfătuire la care au participat Lenin, Plehanov, Zinoviev, Kamenev, precum şi Poletaev şi I. P. Pokrovski, membri ai Dumei a III-a. La consfătuire s-a hotărît editarea în străinătate a unui organ popular, „Raboceaia Gazeta“. Plehanov se lăsa greu, dar a dat totuşi pentru primul număr articolul „Situaţia noastră“.

După Congresul de la Copenhaga, Ilici a plecat la Stockholm, ca să se întîlnească cu mama sa şi cu Maria Ilinicina. A stat acolo zece zile. Cu acest prilej şi-a văzut pentru ultima oară mama : presimţea acest lucru şi a urmărit îndelung cu o privire tristă vaporul care se îndepărta. În 1917 — şapte ani mai tîrziu —, cînd ne-am întors în Rusia, ea nu mai era printre cei vii.

Cînd s-a înapoiat la Paris, Ilici a povestit că la congres a reuşit să stea de vorbă pe-ndelete cu Lunacearski. Ilici a avut întotdeauna pentru Lunacearski o mare slăbiciune, căci îl cuceriseră însuşirile deosebite ale lui Anatoli Vasilievici. Curînd însă a apărut în ziarul „Le Peuple“[6]articolul lui Lunacearski „Curentele tactice din partidul nostru“, în care toate problemele erau tratate de pe poziţiile otzovismului. Ilici a citit articolul, a tăcut, dar apoi a răspuns tot printr-un articol. Şi alţi participanţi la congres şi-au publicat aprecierile în această problemă. Troţki a publicat în ziarul „Vorwärts“ un articol nesemnat în care îi ataca în fel şi chip pe bolşevici şi lăuda ziarul său „Pravda“, care apărea la Viena. Plehanov, Lenin şi Varski, care fuseseră delegaţi la congres, au protestat împotriva publicării acestui articol în „Vorwärts“. Plehanov a avut o atitudine ostilă faţă de Troţki chiar din primul moment cînd acesta a venit în străinătate, încă în 1903, înainte de Congresul al II-lea. În preajma deschiderii Congresului al II-lea, ei au avut o discuţie aprinsă pe tema a ceea ce trebuie să fie un ziar popular. La Congresul de la Copenhaga, Plehanov a semnat fără nici o rezervă protestul împotriva articolului lui Troţki, iar acesta a pornit o campanie împotriva ziarului „Raboceaia Gazeta“, pe care începuseră să-l editeze bolşevicii. L-a calificat drept un organ îngust fracţionist şi a prezentat un referat pe această temă la clubul de la Viena, din care cauză Kamenev a părăsit redacţia, „Pravdei“ troţkiste, unde fusese trimis să lucreze după plenara din ianuarie. Sub influenţa atacurilor lui Troţki, împăciuitoriştii de la Paris, în frunte cu Mark, temîndu-se de fracţionism, au pornit şi ei o campanie împotriva ziarului „Raboceaia Gazeta“. Ilici nu putea suferi împăciuitorismul confuz, lipsit de principialitate, împăciuitorismul faţă de oricine, care însemna de fapt abandonarea poziţiilor în toiul luptei.

În nr. 50 al ziarului „Neue Zeit“ din 1910 a apărut articolul lui Troţki „Tendinţele dezvoltării social-democraţiei ruse“, iar în nr. 51 articolul lui Martov „Discuţia prusacă şi experienţa rusă“. Ca răspuns, Vladimir Ilici a scris articolul „Semnificaţia istorică a luptei interne din partid în Rusia“, dar Kautsky şi Wurm, redactorii ziarului „Neue Zeit“, au refuzat să publice articolul lui Lenin. Lui Troţki şi Martov le-a răspuns Marhlevski (Karski), după ce în prealabil s-a înţeles prin corespondenţă cu Vladimir Ilici.

În 1911 a venit la Paris tov. Kamo, care fusese arestat la Berlin la începutul anului 1908 în timp ce ducea o valiză cu dinamită.. A stat închis într-o temniţă germană mai bine de un an şi jumătate, a simulat nebunia, apoi în octombrie 1909 a fost extrădat Rusiei şi trimis la Tiflis, unde a mai fost deţinut timp de un an şi patru luni în fortăreaţa Meteh. Pînă la urmă a fost declarat bolnav psihic incurabil şi transferat la spitalul de psihiatrie din Mihailovskoe, de unde a evadat. Apoi a plecat la Paris clandestin, ascuns în cala unui vas, ca să stea de vorbă cu Ilici. A fost foarte mîhnit aflînd că s-a produs o sciziune între Ilici, pe de o parte, Bogdanov şi Krasin, pe de altă parte. Era foarte ataşat de toţi trei. În afară de aceasta, el nu se orienta prea bine în situaţia care se crease în timpul cît fusese închis. Ilici i-a explicat cum stau lucrurile.

Kamo m-a rugat să-i cumpăr nişte migdale. Stătea în bucătăria noastră ce servea drept salon, mînca migdale ca în locurile sale natale şi ne povestea cum a fost arestat la Berlin, cum a simulat nebunia ani de-a rîndul, ne vorbea de vrabia pe care o domesticise în închisoare. Ilici asculta şi îi era milă de acest om devotat şi curajos, de o naivitate copilărească, cu inima înflăcărată, gata să săvîrşească fapte mari şi care acum, după evadare, nu ştia de ce muncă să se apuce. Proiectele sale erau fanteziste. Ilici nu-l contrazicea, căuta puţin cîte puţin să-l readucă la realitate, îi vorbea de necesitatea organizării transportului etc. În cele din urmă, s-a hotărît ca tov. Kamo să plece în Belgia, să-şi facă acolo o operaţie la ochi (era saşiu şi agenţii poliţiei îl recunoşteau imediat după acest semn), iar apoi să plece pe mare în sud şi de acolo în Caucaz. Privind paltonul lui Kamo, Ilici l-a întrebat : „N-ai un palton mai cald ? Cu acesta o să-ţi fie cam frig să umbli pe puntea vasului“. Cînd călătorea cu vaporul, Ilici se plimba mereu pe punte. Văzînd că tov. Kamo nu are un alt palton, Ilici i-a dat mantaua cenuşie moale pe care i-o dăruise mama sa la Stockholm şi care îi plăcea foarte mult. Convorbirea cu Ilici, căldura acestuia l-au mai liniştit pe Kamo. Mai tîrziu, în perioada războiului civil, Kamo şi-a găsit „vocaţia“ şi a început din nou să dea dovadă de adevărat eroism. E drept că, după trecerea la noua politică economică, şi-a pierdut din nou busola. Vorbea mereu de necesitatea de a învăţa şi în acelaşi timp visa la tot felul de fapte mari. A murit în timpul ultimei boli a lui Ilici. Coborînd pe bicicletă la Tiflis dinspre Veri, s-a ciocnit de un automobil şi a fost omorît.

În 1910 a sosit la Paris venind de la Bruxelles Inessa Armand, care a devenit imediat unul dintre membrii activi ai grupului nostru de-acolo. Împreună cu Semaşko şi cu Britman (Kazakov), ea făcea parte din prezidiul grupului şi întreţinea o vastă corespondenţă cu alte grupuri din străinătate. Locuia cu familia. Avea două fete şi un băiat. Era o bolşevică înflăcărată şi tovarăşii noştri de la Paris au început foarte repede să se adune în jurul ei.

Grupul nostru de la Paris se întărea tot mai mult. Unitatea ideologică creştea. Mulţi trăiau însă într-o mizerie neagră. Muncitorii îşi găsiseră, într-un fel sau altul, un rost, dar intelectualii o duceau greu. Nu toţi erau în stare să lucreze ca muncitori. Era de-a dreptul insuportabil să trăieşti din ajutoarele acordate de casa emigranţilor, să mănînci pe datorie la cantina emigranţilor. Mi-amintesc de cîteva cazuri tragice. Un tovarăş s-a făcut vopsitor, dar, nereuşind să-şi însuşească dintr-o dată meseria, trebuia să-şi schimbe mereu locul de muncă. Locuia într-un cartier muncitoresc, departe de majoritatea emigranţilor. La un moment dat, istovit de foame, nu s-a mai putut ridica din pat. Trimise un bileţel prin care cerea să i se aducă bani, dar ruga pe aducător să nu intre la el, ci să lase banii la portăreasă.

Nikolai Vasilievici Sapojkov (Kuzneţov) o ducea şi el greu. Găsise de lucru împreună cu soţia sa : vopseau nişte vase de lut, dar cîştigau o nimica toată şi se vedea cum faţa acestui om sănătos, înalt şi voinic se zbîrcea treptat din pricina foamei, cu toate că nu se plîngea niciodată de situaţia sa. Au existat numeroase asemenea cazuri. Cel mai tragic a fost cazul tov. Prigara, participant la insurecţia din Moscova. Locuia undeva într-o suburbie muncitorească, şi tovarăşii nu prea ştiau ce face. Într-o zi a venit la noi şi a început să vorbească, cu aprindere, dar fără şir, despre nişte care încărcate cu snopi, despre o fată frumoasă care stă în car etc. etc. Era evident că omul îşi pierduse minţile. Ne-am gîndit imediat că asta s-a întîmplat din cauza foamei. Mama a început să-i pregătească în grabă ceva de mîncare. Ilici, care pălise de tot, a rămas cu Prigara, iar eu am alergat să chem un cunoscut medic psihiatru. Acesta a venit, a stat de vorbă cu bolnavul şi apoi ne-a spus că e o formă gravă de demenţă din cauza inaniţiei ; boala nu era periculoasă la început, dar se putea transforma în mania persecuţiei, şi atunci bolnavul trebuia ţinut sub supraveghere ca să nu se sinucidă. Nu-i cunoşteam nici măcar adresa. Britman l-a condus spre casă, dar pe drum Prigara a reuşit să dispară. Întregul nostru grup a fost mobilizat să-l caute. Cadavrul lui a fost găsit în Sena cîtva timp mai tîrziu cu pietre legate de gît şi de picioare. Îşi pusese capăt zilelor.

Dacă ar fi trebuit să mai trăim un an-doi în acest mediu de emigranţi, cu intrigile lor, poate că nici alţii n-ar mai fi rezistat. Dar după anii de reacţiune au venit anii de avînt.

Cu prilejul morţii lui L. Tolstoi, au început demonstraţiile. A apărut primul număr al ziarului „Zvezda“, iar la Moscova a început să se editeze revista bolşevică „Mîsl“. Ilici parcă înviase dintr-odată. Articolul său „Începerea demonstraţiilor“, scris la 31 decembrie 1910, este străbătut de o energie nesecată.. Articolul se încheie cu chemarea : „La lucru, deci, tovarăşi ! Începeţi să creaţi pretutindeni organizaţii, să creaţi celule de partid muncitoreşti social-democrate şi să le consolidaţi, să desfăşuraţi agitaţia pe tărîm economic şi politic. În prima revoluţie rusă proletariatul a învăţat masele populare să lupte pentru libertate, în cea de a doua revoluţie el trebuie să le ducă la victorie !“[7]

 

 

 


 

[1]. V. I. Lenin, Opere, vol. 37, Editura Politică, 1958, pag. 388-389. — Nota red.

[2]. V. I. Lenin, Opere, vol. 34, E.S.P.L.P. 1958, pag. 411, 412. — Nota red.

[3]. V. I. Lenin, Opere, vol. 37, Editura Politică, 1958, pag. 410. — Nota red.

[4]. V. I. Lenin, Opere, vol. 34, E.S.P.L.P. 1958, pag. 430, 431. — Nota red.

[5]. V. I. Lenin, Opere, vol. 16, E.S.P.L.P. 1957, pag. 280. — Nota red.

[6]. Organul Partidului social-democrat belgian, condus de Vandervelde. — Nota red.

[7]. V. I. Lenin, Opere, vol. 16, E.S.P.L.P. 1957, pag. 356. — Nota red.