Avîntul revoluţionar a început să se facă simţit încă de la sfîrşitul anului 1910. În perioada 1911-1914, în fiecare lună pînă în august 1914 cînd a izbucnit războiul, s-au petrecut fapte care vădeau creşterea mişcării muncitoreşti. Această creştere avea însă cu totul alt caracter decît dezvoltarea mişcării muncitoreşti dinaintea anului 1905. Ea avea la bază experienţa revoluţiei din 1905. Proletariatul nu mai era acelaşi. El trecuse prin multe încercări, trăise o perioadă de greve, o serie de răscoale armate, o uriaşă mişcare de masă, cunoscuse anii înfrîngerii. Aceasta constituia esenţialul şi se manifesta limpede în toate domeniile. Ilici, care sorbea cu nesaţ tot ce putea să observe în frămîntata-i viaţă, care ştia să seziseze însemnătatea fiecărei fraze rostite de un muncitor, adevărata ei semnificaţie, simţea cu toată fiinţa lui această dezvoltare a proletariatului. Pe de altă parte însă, el ştia că nu numai proletariatul se schimbase, ci şi întreaga situaţie. Nici intelectualitatea nu mai era ca înainte. În 1905 păturile largi de intelectuali dăduseră muncitorilor tot sprijinul. Acum lucrurile stăteau altfel. De data aceasta caracterul luptei pe care avea s-o desfăşoare proletariatul era limpede. Lupta avea să fie crîncenă, necruţătoare, proletariatul va mătura tot ce-i va sta în cale. Nimeni nu va mai izbuti să-l folosească într-o luptă pentru o constituţie ciuntită, aşa cum dorea burghezia liberală. Clasa muncitoare nu va permite ca noua constituţie să fie ciuntită. Nu proletariatul va fi cel condus, ci el va conduce. De altfel şi condiţiile de luptă se schimbaseră. Guvernul ţarist avea şi el experienţa revoluţiei din 1905. Acum el crease în jurul organizaţiei muncitoreşti o întreagă reţea de agenţi provocatori. Aceştia nu mai erau vechii copoi, care pîndeau la colţuri de stradă şi de care te puteai ascunde ; erau oameni de teapa lui Malinovski, Romanov, Brendinski, Cernomazov, care deţineau posturi de răspundere în partid. Urmăririle, arestările erau făcute de guvern nu la întîmplare, ci după un plan bine chibzuit.
Această situaţie favoriza apariţia unor oportunişti de cea mai rea speţă. Linia lichidatorilor spre desfiinţarea partidului — detaşamentul înaintat, de avangardă al clasei muncitoare — era sprijinită de pături largi ale intelectualităţii. Lichidatorii răsăreau ca ciupercile, şi din dreapta, şi din stînga. Orice cadet pricăjit încerca să împroşte cu noroi partidul ilegal. Era absolut necesar să se ducă împotriva lor o luptă necruţătoare. Condiţiile de luptă erau inegale. Lichidatorii dispuneau de un puternic centru legal în Rusia, de posibilităţi pentru a desfăşura o largă propagandă în rîndurile maselor ; bolşevicii însă trebuiau să lupte pentru orice lucru cît de mic în condiţiile extrem de grele ale muncii în ilegalitate din acea vreme.
Anul 1911 a început cu străpungerea barierelor cenzurii, pe de o parte, şi cu lupta energică pentru întărirea organizaţiei ilegale de partid, pe de altă parte. Lupta a început în sînul grupului din străinătate, care fusese creat de plenara din 1910, dar curînd ea a ieşit din cadrul lui, urmînd un drum propriu.
Pe Ilici l-a bucurat foarte mult apariţia ziarului „Zvezda“ la Petersburg şi a revistei „Mîsl“ la Moscova. Ziarele ilegale tipărite în străinătate ajungeau foarte greu în Rusia, mai greu decît înainte de 1905 : atît printre emigranţi cît şi în Rusia erau foarte mulţi provocatori, din cauza cărora adesea acţiunile eşuau. De aceea apariţia în Rusia a unor ziare şi reviste legale în care bolşevicii puteau scrie l-a bucurat nespus pe Ilici.
Din redacţia ziarului „Zvezda“ făceau parte V. Bonci-Bruevici (bolşevic), N. Iordanski (pe atunci plehanovist) şi I. Pokrovski (din partea fracţiunii din Dumă, simpatizant bolşevic). Ziarul era considerat organul fracţiunii din Dumă. În primul număr a apărut un foileton al lui Plehanov. Vladimir Ilici n-a fost prea mulţumit de acest număr, pe care-l găsea cam şters, în schimb i-a plăcut foarte mult primul număr al revistei „Mîsl“ din Moscova.
„...Este cu totul a noastră, ceea ce mă bucură nespus de mult“[1], îi scria Ilici lui Gorki în legătură cu această revistă. Ilici a început să scrie intens pentru „Zvezda“ şi „Mîsl“. Pe atunci nu era atît de uşor să scoţi ziare legale. În februarie a fost arestat la Moscova Skvorţov-Stepanov, iar la Petersburg au fost arestaţi Bonci-Bruevici, Lidia Mihailovna Knipovici, care lucra cu Poletaev, şi alţii. În aprilie a fost interzisă revista „Mîsl“, iar în iunie, la al 25-lea număr, şi-a încetat apariţia şi ziarul „Zvezda“ ca organ al fracţiunii din Dumă. El a reapărut abia în noiembrie (numărul 26 al ziarului „Zvezda“ a apărut la 5 noiembrie). E drept că acum avea o orientare net bolşevică. Şi la Baku a început să se tipărească un ziar bolşevic, „Sovremennaia jizn“.
În iulie au început tratativele cu tov. Saveliev cu privire la editarea la Petersburg a revistei legale „Prosveşcenie“. Dar revista a apărut abia la sfîrşitul anului 1911.
Vladimir Ilici urmărea îndeaproape aceste publicaţii şi scria pentru ele.
În ceea ce priveşte legăturile cu muncitorii, mai întîi s-a făcut încercarea de a se repeta experienţa şcolii de la Capri cu cursanţii şcolii de la Bologna, dar ea a eşuat.
Otzoviştii organizaseră încă în noiembrie 1910 o şcoală la Bologna, în Italia ; cursanţii trimiseseră invitaţii mai multor lectori, inclusiv lui Dan, Plehanov şi Lenin. Vladimir Ilici a refuzat şi i-a chemat la Paris. Dar vperediştii, care trăseseră învăţăminte din experienţa şcolii de la Capri, începură să facă tot felul de obstrucţii şi cerură o invitaţie oficială din partea B.S.C.C., în cadrul căruia predominau pe atunci menşevicii. După ce sosiră la Paris împreună cu o serie de audienţi care trebuiau să se opună influenţei leniniste, cursanţii şcolii din Bologna cerură dreptul la autonomie. Pînă la urmă, prelegerile nu s-au ţinut şi B.S.C.C. i-a trimis pe cursanţi înapoi, în Rusia.
În primăvara anului 1911 am reuşit, în sfîrşit, să organizăm lîngă Paris o şcoală de partid a grupului nostru. În această şcoală, în afară de bolşevici, erau primiţi atît muncitori menşevici-partiiţi cît şi muncitori vperedişti (otzovişti), dar aceştia reprezentau o minoritate neînsemnată.
Primii sosiţi au fost doi muncitori metalurgişti din Petersburg : Belostoţki (Vladimir) şi un vperedist, Gheorghi (nu-mi aduc aminte numele de familie). O dată cu ei a venit şi muncitoarea Vera Vasilieva. Noii sosiţi erau oameni cu nivel ridicat, înaintaţi. Chiar în prima seară Ilici i-a invitat la cină într-o cafenea, şi-mi aduc aminte cu cîtă însufleţire a discutat cu ei ore întregi, întrebîndu-i despre Petersburg, despre munca lor, căutînd să seziseze în relatările lor indicii ale avîntului mişcării muncitoreşti. Pentru început, Nikolai Aleksandrovici Semaşko i-a instalat undeva, în apropiere de locuinţa lui, la Fontenay-aux-Roses, o suburbie a Parisului. Aici ei citeau diferite lucrări în aşteptarea celorlalţi cursanţi. Au venit apoi doi tovarăşi din Moscova : un muncitor pielar, Priseaghin, şi un textilist, al cărui nume nu-l mai reţin. Muncitorii din Petersburg s-au împrietenit repede cu Priseaghin. Era un muncitor ridicat, care condusese înainte în Rusia ziarul ilegal „Posadcik“ al muncitorilor din industria de pielărie. Scria bine, dar era foarte timid : cînd începea să vorbească, îi tremurau mîinile de emoţie. Belostoţki îl tachina mereu, dar prieteneşte, fără răutate.
În timpul războiului civil, fiind preşedinte al Consiliului sindical gubernial din Barnaul, Priseaghin a fost împuşcat de Kolceak.
În schimb, Belostoţki îşi bătea joc cu destulă răutate de celălalt moscovit, muncitorul textilist. Acesta avea cunoştinţe puţine, dar era foarte încrezut. Făcea versuri şi căuta să se exprime cît mai preţios. Îmi amintesc că într-o zi, venind la căminul şcolii, l-am întîlnit pe acest moscovit. El a început să-i cheme pe ceilalţi cursanţi, spunînd : „A venit mister Krupskaia“. Din cauza acestui „mister Krupskaia“, Belostoţki i-a făcut multe zile amare. Izbucneau mereu conflicte între ei. Pînă la urmă, tovarăşii din Petersburg au început să insiste ca tînărul să fie scos din şcoală. Ei spuneau : „Nu înţelege nimic, vorbeşte tot felul de aiureli despre prostituţie“. Am încercat să-i convingem că tînărul îşi va însuşi cu timpul cunoştinţele necesare dar ei au continuat să stăruie ca el să fie trimis înapoi. I-am găsit temporar de lucru în Germania.
S-a hotărît ca şcoala să fie organizată în satul Longjumeau, la 15 km de Paris, într-o localitate unde nu locuiau ruşi şi nici nu veneau vilegiaturişti. Longjumeau era un sat lung, care se întindea de o parte şi de cealaltă a unei şosele pe unde treceau neîncetat în fiecare noapte care cu alimente, menite să sature „burta Parisului“. La Longjumeau exista o mică fabrică de pielărie, iar în jur se întindeau ogoare şi livezi. Am hotărît ca elevii să ia cu chirie camere la diferiţi localnici, iar Inessa să închirieze o casă întreagă. În această casă urma să se organizeze cantina pentru cursanţi. La Longjumeau trebuia să ne stabilim şi noi, şi familia Zinoviev. Aşa am şi făcut. Grija gospodăriei a luat-o asupra sa Katea Mazanova, soţia unui muncitor care fusese împreună cu Martov în deportare la Turuhansk, iar apoi activase ilegal în Ural. Katea era o gospodină bună şi un tovarăş de nădejde. Totul mergea cum nu se poate mai bine. În casa pe care o închiriase Inessa s-au instalat cei care urmau cursurile ca audienţi : Sergo (Ordjonikidze), Semion (Şvarţ) şi Zahar (Breslav). Sergo sosise cu puţin timp înainte la Paris. Pînă atunci trăise o vreme în Persia şi îmi amintesc că se purtase cu el o amplă corespondenţă pentru lămurirea liniei adoptate de Ilici faţă de plehanovişti, lichidatori şi vperedişti. Întotdeauna am întreţinut o corespondenţă deosebit de prietenească cu grupul bolşevicilor din Caucaz. La scrisoarea în care se vorbea despre lupta ce se dădea în străinătate nu am primit multă vreme nici un răspuns. Dar într-o zi portăreasa ne anunţă : „A venit un om care nu ştie o boabă franţuzeşte, probabil că vă caută pe dv.“. Am coborît. În faţa mea stătea un om cu o înfăţişare de caucazian, care zîmbea. Era Sergo. De atunci a devenit unul dintre cei mai apropiaţi tovarăşi ai noştri. Pe Semion Şvarţ îl cunoşteam de multă vreme. Îl îndrăgise mai cu seamă mama mea, în prezenţa căreia el povestise o dată cum, pe cînd avea 19 ani, împrăştiase pentru prima oară nişte manifeste la uzină, prefăcîndu-se beat. Era muncitor din Nikolaev. Pe Breslav îl cunoşteam tot din 1905, de la Petersburg, unde activase în raionul Moscova.
Aşadar, în casa închiriată de Inessa locuiau numai oameni de-ai noştri. Noi stăteam la celălalt capăt al satului şi veneam la prînz la cantină, unde aveam prilejui să stăm de vorbă cu cursanţii, să-i întrebăm de tot felul de lucruri, să discutăm cu ei problemele curente.
Închiriasem două camere într-o căsuţă de piatră cu etaj (la Longjumeau toate casele erau de piatră), la un muncitor pielar, şi astfel am putut cunoaşte felul de viaţă al muncitorului de la o întreprindere mică. Pleca la lucru dis-de-dimineaţă, iar seara se întorcea complet istovit. Lîngă casă nu avea nici un fel de grădină. Cîteodată ai săi îi aşezau în stradă o masă şi un scaun, şi el şedea ore întregi, sprijinindu-şi capul obosit în mîinile trudite. Niciodată nu venea pe la el vreun tovarăş de muncă. Duminicile se ducea la biserică, care se afla aproape de casa noastră, pe partea cealaltă a străzii. Îi plăcea foarte mult muzica. La biserică veneau sa cînte nişte călugăriţe cu voci minunate, bune de operă ; cîntau din Beethoven şi din alţi compozitori. E lesne de înţeles cît îl încînta muzica pe acest muncitor pielar, a cărui viaţă era atît de grea şi lipsită de orice rază de lumină. Fără voie, îl comparam cu Priseaghin, şi el pielar de meserie. Nici acesta nu avea o viaţă mai uşoară, dar era un luptător conştient, iubit de toţi tovarăşii săi. Soţia pielarului francez încălţa dimineaţa nişte saboţi de lemn, lua mătura şi se ducea să lucreze cu ziua la castelul din apropiere. De gospodărie se ocupa o fetiţă a lor, care toată ziua trebăluia într-o încăpere umedă şi întunecoasă ; tot ea vedea de fraţii şi de surorile mai mici. Nici la ea nu veneau niciodată prietene ; în zilele de lucru nu ştia altceva decît să robotească, iar de sărbători se ducea la biserică. Nici unuia dintre membrii familiei pielarului nu-i trecuse vreodată prin gînd că ar fi bine să se schimbe ceva în orînduirea existentă. Dumnezeu i-a creat pe bogătaşi şi pe săraci, prin urmare aşa trebuie să fie ; aşa gîndea pielarul.
Femeia pe care soţii Zinoviev o angajaseră să aibă grijă de fiul lor de trei ani avea aceleaşi concepţii, şi cînd odată băieţaşul a vrut să intre în parcul castelului din apropiere de Longjumeau, ea i-a explicat : „Nu este pentru noi, ci pentru stăpîni“. Ne-am amuzat mult cînd băieţaşul ne-a repetat cu un aer foarte serios aceste cuvinte ale dădacei sale.
Curînd s-au adunat toţi cursanţii. A mai sosit muncitorul Andreev din Nikolaev, a cărui primă şcoală fusese deportarea, pare-se la Vologda (Ilici îl numea în glumă cel mai vechi elev), Dogadov (Pavel) din Baku, Sioma (Semkov). Din Kiev au sosit alţi doi cursanţi : Andrei Malinovski şi Ciugurin, care era plehanovist. După cum s-a constatat mai tîrziu, Andrei Malinovski era un provocator. El nu se distingea prin nimic altceva decît prin vocea sa frumoasă ; era un băiat foarte tînăr şi fără prea mult spirit de observaţie. Mi-a povestit cum a scăpat de urmărire cînd a plecat la Paris. Relatarea lui nu mi s-a părut prea verosimilă, dar nici nu mi-a trezit suspiciuni deosebite. Ciugurin se considera plehanovist. Era un muncitor din Sormovo, care stătuse multă vreme în închisoare. Era foarte ridicat, dar extrem de nervos. A devenit curînd bolşevic. Şi din Ekaterinoslav a venit un plehanovist, Savva (Zevin). Cînd am închiriat locuinţele pentru cursanţi, am spus că sînt învăţători de la ţară, din Rusia. În timpul şederii sale la Longjumeau, Savva s-a îmbolnăvit de tifos. Medicul francez care îl trata mi-a spus mai tîrziu zîmbind : „Ciudaţi învăţători sînt pe la voi !“. Cel mai mult îi surprindea pe francezi că „învăţătorii“ noştri umblau adesea desculţi (în vara aceea era foarte cald).
Zevin a luat parte şase luni mai tîrziu la conferinţa de partid de la Praga, apoi a militat multă vreme în rîndurile bolşevicilor, pînă ce a fost ucis de albi printre cei 26 de comisari de la Baku.
Din Ivanovo-Voznesensk a sosit Vasili (S. Iskreanistov). Învăţa foarte bine, dar avea o purtare stranie, se ţinea departe de toţi ceilalţi, se încuia mereu în camera sa, Cînd a plecat în Rusia, a refuzat categoric să primească vreo sarcină. Era foarte capabil. Timp de mai mulţi ani a ocupat posturi de răspundere în partid. Nici o fabrică sau uzină nu-l angaja, întrucît era considerat „suspect“ ; nu reuşea să găsească nici o sursă de cîştig şi a trăit multă vreme împreună cu soţia şi cu cei doi copii numai din salariul foarte mic al soţiei sale, care era ţesătoare. După cum s-a aflat mal tîrziu, Iskreanistov n-a rezistat şi a devenit provocator. A început să bea mult. În perioada cît a stat la Longjumeau nu bea de loc. După ce s-a întors de la Longjumeau în Rusia, şi-a pus capăt zilelor. Într-o seară a alungat din casă pe soţia şi pe copiii săi, a făcut foc în sobă, a închis răsuflătoarea şi dimineaţa a fost găsit mort. A primit pentru „munca“ sa o nimica toată : vreo 10 ruble ; lucrase ca agent provocator mai puţin de un an.
Din partea polonezilor a sosit Oleg (Pruchnjak). Pe la jumătatea cursului a venit la Longjumeau şi Manzew.
Cursurile aveau loc foarte regulat. Vladimir Ilici ţinea prelegeri de economie politică (30 de lecţii), în problema agrară (10 lecţii), despre teoria şi practica socialismului (5 lecţii). Inessa conducea seminariile de economie politică. Zinoviev şi Kamenev au ţinut cursul de istorie a partidului, cîteva prelegeri a ţinut şi Semaşko. Dintre ceilalţi lectori, Reazanov a ţinut prelegeri despre istoria mişcării muncitoreşti din Europa occidentală, Charles Rappoport despre mişcarea din Franţa, Steklov şi Finn-Enotaevski despre dreptul de stat şi buget, Lunacearski despre literatură şi Stanislav Volski despre tehnica gazetărească.
Cursanţii învăţau mult şi cu sîrguinţă. Seara, uneori, mergeau cu toţii la cîmp, cîntau mult, se trînteau lîngă stogurile de fîn şi discutau între ei. Cîteodată mergea cu ei şi Ilici.
Kamenev nu locuia la Longjumeau şi venea aici numai să ţină prelegerile. Lucra pe atunci la cartea „Două partide“. O discuta cu Ilici. Îmi amintesc cum stăteau o dată culcaţi pe iarbă, într-o livadă din afara satului, şi Ilici îi expunea lui Kamenev părerile sale. Tot el a scris şi prefaţa la această carte.
Eu plecam destul de des la Paris, cu treburi, şi mă vedeam cu diferiţi tovarăşi. Acest lucru era necesar pentru a se evita vizitele la Longjumeau. Toţi cursanţii intenţionau să se întoarcă neîntîrziat în Rusia ca să activeze şi trebuiau luate măsuri pentru ca şederea lor la Paris să fie cît mai puţin cunoscută. Ilici era extrem de mulţumit de activitatea şcolii. În timpul liber ne plimbam cu bicicletele după vechiul nostru obicei, urcam pe un deal şi ne duceam pînă la un aerodrom care se afla la o depărtare de vreo 15 km de sat. Aflîndu-se departe de orice localitate, el era mult mai puţin vizitat decît aerodromul de la Juvisy. Eram adesea singurii vizitatori şi Ilici putea să admire în voie cum decolau şi aterizau avioanele.
Pe la jumătatea lunii august ne-am întors la Paris.
Unitatea tuturor fracţiunilor, realizată cu atîta greutate în ianuarie 1910, a început să se destrame repede. Pe măsură ce se iveau sarcini practice legate de activitatea din Rusia, devenea tot mai limpede că nu este posibil să se lucreze împreună. Cerinţele activităţii practice smulgeau masca partinităţii cu care se camuflau unii menşevici. A ieşit la iveală esenţa „loialităţii“ lui Troţki, care, sub această mască, se străduia să-i unească pe lichidatori şi pe vperedişti. Cînd s-a simţit nevoia unei mai bune organizări în vederea muncii în Rusia, s-a văzut cît de artificială fusese această unitate. Încă pe la sfîrşitul lunii decembrie 1910, Lenin, Zinoviev şi Kamenev au înaintat un memoriu Biroului din străinătate al C.C. în care arătau necesitatea de a se convoca în străinătate o plenară a Comitetului Central. Răspunsul l-au primit abia după o lună şi ceva : B.S.C.C.-ul menşevic respingea propunerea. Tratativele în această chestiune s-au prelungit pînă la sfîrşitul lunii mai 1911. Era limpede că nu se poate colabora cu cei din B.S.C.C. Tov. Semaşko, care era reprezentantul bolşevicilor în B.S.C.C., s-a retras de acolo, şi bolşevicii au convocat o consfătuire a membrilor C.C. aflaţi pe atunci în străinătate. În iunie 1911 erau în străinătate nouă membri ai C.C. Bundistul Ionov era bolnav. Ceilalţi s-au adunat la 10 iunie, dar menşevicul Gorev şi bundistul Liber au părăsit consfătuirea. Tovarăşii rămaşi au examinat problemele cele mai acute, au discutat chestiunea convocării unei conferinţe de partid şi au hotărît să înfiinţeze în Rusia o comisie organizatorică pentru convocarea acestei conferinţe. În august au plecat în Rusia o serie de tovarăşi : Breslav (Zahar) la Petrograd şi Moscova., Semion Şvarţ în Ural şi la Ekaterinoslav, iar Sergo în sud. A plecat şi Rîkov, dar imediat după ce a sosit în ţară a fost arestat pe stradă. În ziare s-a anunţat că la Rîkov s-au găsit numeroase adrese. Dar aceasta nu era adevărat. E drept că o dată cu Rîkov au mai fost arestaţi o serie de bolşevici, dar mai tîrziu s-a aflat că înainte de a pleca în Rusia el trecuse pe la Leipzig să se vadă cu Peatniţki, cate activa acolo şi se ocupa de problemele transportului. Pe atunci locuia în acest oraş şi Brendinski, un curier de-al nostru. Ulterior s-a descoperit că Brendinski era agent provocator. El îi cifrase lui Rîkov adresele. Iată de ce, deşi cu prilejul percheziţiei nu s-a găsit asupra lui Rîkov nimic, poliţia cunoştea toate adresele.
La Baku s-a convocat o consfătuire. Numai printr-o întîmplare nu au fost arestaţi toţi participanţii, deoarece în mîinile poliţiei căzuseră Stepau Şaumian, activist de frunte din Baku, participant la consfătuire, precum şi alţi activişti din Baku. S-a hotărît să se ţină consfătuirea la Tiflis, unde a şi avut loc. Au fost reprezentate cinci organizaţii ; au participat Şvarţ, Sergo şi alţii. La consfătuire au fost reprezentaţi bolşevicii şi plehanoviştii. A luat parte la lucrările consfătuirii şi Cernomazov, care ulterior s-a dovedit a fi agent provocator. Cu toate acestea, comisia organizatorică din Rusia şi-a îndeplinit misiunea şi conferinţa de partid a fost convocată pentru ianuarie 1912.
În 1911 grupul bolşevic din Paris reprezenta o organizaţie destul de puternică. Din ea făceau parte tovarăşii Semaşko, Vladimirski, Antonov (Britman), Kuzneţov (Sapojkov), fraţii Belenki (întîi Abram, apoi şi Grişa), Inessa, Stal, Nataşa Gopner, Kotlearenko, Cernov (numele adevărat al acestuia nu-l mai ţin minte), Lenin, Zinoviev, Kamenev, Lilina, Taratuta, Mark (Liubimov), Leova (Vladimirov) şi alţii. Erau în total peste 40 de persoane. În general, grupul avea legături serioase cu Rusia şi o mare experienţă revoluţionară. Lupta împotriva lichidatorilor, a troţkiştilor etc. îl oţelise. El acorda un sprijin serios muncii din Rusia, desfăşura o oarecare activitate în rîndurile francezilor şi printre emigranţii muncitori, care se aflau în număr destul de mare la Paris. O vreme am încercat împreună cu tov. Stal să desfăşurăm munca printre muncitoarele emigrante care erau modiste, croitorese etc. Au avut loc mai multe adunări, dar rezultatele au fost slabe, din cauză că munca noastră era subapreciată. La fiecare adunare se găsea neapărat cineva „să se revolte“ : „Dar de ce trebuie convocate adunări speciale ale femeilor ?“ Pînă la urmă s-a renunţat la această muncă, deşi ea a adus, pare-se, oarecare folos. Ilici o considera necesară.
La sfîrşitul lunii septembrie, Vladimir Ilici a plecat la Zürich pentru a participa la şedinţa Biroului internaţional. S-a discutat scrisoarea adresată de Molkenbuhr Comitetului Central al social-democraţiei germane. În această scrisoare, Molkenbuhr susţinea că în campania electorală nu trebuie exagerată critica politicii coloniale în legătură cu evenimentele din Maroc. Rosa Luxemburg publicase scrisoarea. Bebel era indignat de acest fapt ; Vladimir Ilici a luat apărarea Rosei. La această şedinţă a ieşit la iveală cum nu se poate mai limpede politica oportunistă a social-democraţiei germane.
Cu prilejul acestei călătorii, Ilici a prezentat în Elveţia o serie de referate.
În octombrie s-au sinucis soţii Lafargue. Moartea lor l-a impresionat profund pe Ilici. Ne-am adus aminte de vizita pe care le-o făcusem. Ilici a spus : „Dacă nu mai poţi munci pentru partid, trebuie să ştii să priveşti adevărul în faţă şi să mori aşa ca soţii Lafargue“. În faţa mormîntului soţilor Lafargue, el dorea să spună că munca lor nu a fost zadarnică, că opera începută de ei, cauza lui Marx, de care atît Paul Lafargue cît şi Laura Lafargue au fost atît de strîns legaţi, ia amploare, creşte şi răzbeşte pînă în îndepărtata Asie. În China tocmai se ridicase atunci un val al mişcării revoluţionare de masă. Vladimir Ilici şi-a scris cuvîntarea şi Inessa a tradus-o. Îmi amintesc cu cîtă emoţie a rostit-o el la înmormîntare în numele Partidului Muncitoresc Social-Democrat din Rusia.
În preajma anului nou, bolşevicii au organizat o consfătuire a grupurilor bolşevice din străinătate. La această consfătuire a domnit o atmosferă de optimism, deşi viaţa în emigraţie zdruncinase destul de serios nervii tuturor.
[1]. V. I. Lenin, Opere, vol. 34, E.S.P.L.P. 1958, pag. 451. — Nota red.