N. K. Krupskaia

Amintiri despre Lenin

ULTIMELE LUNI ÎN EMIGRAŢIE. REVOLUŢIA DIN FEBRUARIE
Plecarea în Rusia

Într-o zi, cînd Ilici se pregătea să plece după masă la bibliotecă, iar eu terminasem să strîng farfuriile, a venit Bronski şi ne-a spus : „Nu ştiţi nimic ?! În Rusia a început revoluţia !“, şi ne-a povestit conţinutul telegramelor publicate în ediţiile speciale. După ce a plecat Bronski, ne-am dus pe malul lacului, unde într-o vitrină se afişau toate ziarele imediat după apariţie.

Am citit telegramele de cîteva ori. În Rusia izbucnise într-adevăr revoluţia. Mintea lui Ilici a început să lucreze cu înfrigurare. Nu-mi mai amintesc ce am făcut în restul zilei şi noaptea. În ziua următoare s-au primit noi telegrame oficiale despre revoluţia din februarie, şi Ilici i-a scris imediat la Stockholm lui Kollontai : „Pentru nimic în lume nu vom mai admite ceva în genul Internaţionalei a II-a ! Pentru nimic în lume nu vom merge împreună cu Kautsky ! E neapărat nevoie de un program şi o tactică mai revoluţionară“. Şi în continuare : „...Ca şi pînă acum, propagandă, agitaţie şi luptă revoluţionară în vederea înfăptuirii revoluţiei proletare internaţionale şi a cuceririi puterii de către «Sovietele de deputaţi ai muncitorilor» (şi nu de către escrocii cadeţi)“[1].

Ilici a adoptat imediat o linie precisă, intransigentă, dar nu-şi dădea încă seama de amploarea revoluţiei, o mai judeca în raport cu amploarea revoluţiei din 1905, spunînd că sarcina cea mai importantă a momentului este îmbinarea muncii legale cu cea ilegală.

A doua zi, ca răspuns la telegrama lui Kollontai că este nevoie de directive, el scrie altfel, mai concret, nu mai vorbeşte de cucerirea puterii de către Sovietele de deputaţi ai muncitorilor ca de o problemă de perspectivă, ci de pregătirile concrete în vederea cuceririi puterii, de înarmarea maselor, de lupta pentru pîine, pace şi libertate. „Trebuie să extindem munca ! Să ridicăm noi pături ! Să trezim o iniţiativă nouă, să creăm noi organizaţii în toate păturile şi le demonstrăm acestora că numai un Soviet de deputaţi ai muncitorilor înarmat le va aduce pacea, dacă va lua puterea“[2]. Ilici s-a aşezat imediat împreună cu Zinoviev să întocmească o rezoluţie cu privire la revoluţia din februarie.

Chiar din primele clipe cînd s-a primit vestea revoluţiei din februarie, Ilici a fost cuprins de dorinţa arzătoare de a pleca în Rusia.

Anglia şi Franţa nu ar fi lăsat pentru nimic în lume pe bolşevici să plece în Rusia. Ilici îşi dădea seama limpede de acest lucru. „Ne e teamă — îi scria el lui Kollontai — că nu vom putea pleca curînd din această Elveţie blestemată“[3]. De aceea el îi arată lui Kollontai în scrisorile din 16 şi 17 martie cum este mai bine să se organizeze legăturile cu Petersburgul.

Plecarea trebuia să fie ilegală, căci nu existau căi legale. Dar cum să se procedeze ? Ilici n-a mai avut somn după ce a aflat de revoluţie şi noaptea alcătuia planurile cele mai fantastice. Se putea ajunge în Rusia cu avionul. Dar la aşa ceva te puteai gîndi numai noaptea, cînd erai gata să te cufunzi în lumea viselor. Era de ajuns să rosteşti ideea cu glas tare, ca să devină evident cît de nerealist era acest plan, cît de imposibil de realizat. Trebuia să-ţi faci rost de paşaportul unui străin dintr-o ţară neutră, de preferat al unui suedez, căci suedezii trezesc cele mai puţine suspiciuni. Paşaportul unui suedez putea fi procurat prin tovarăşii din Suedia, dar necunoaşterea limbii era o piedică serioasă. Poate al unui mut ? Dar te puteai trăda uşor. „Adormi, visezi nişte menşevici şi începi să înjuri : ticăloşii ! ticăloşii ! Şi s-a dus dracului toată conspiraţia“ — spuneam eu rîzînd.

Totuşi, Ilici i-a scris lui Ganeţki, întrebîndu-l dacă nu se poate trece ilegal prin Germania.

De ziua aniversării Comunei din Paris — 18 martie — Ilici a plecat la Chaux-de-Fonds, mare centru muncitoresc din Elveţia. A plecat acolo cu plăcere, căci la Chaux-de-Fonds locuia Abramovici, un tovarăş tînăr care lucra la o uzină şi participa activ la mişcarea muncitorească elveţiană. În ultimele zile Ilici s-a gîndit mult la Comuna din Paris, la felul cum trebuie folosită experienţa ei în mişcarea revoluţionară rusă ce începuse, cum trebuie evitate greşelile ei, şi de aceea expunerea pe care a făcut-o s-a bucurat de foarte mult succes, şi a rămas şi el însuşi satisfăcut de conţinutul ei. Expunerea a produs o impresie foarte puternică asupra tovarăşilor noştri. Elveţienilor însă nu li s-a părut prea realist : nici măcar în centrele muncitoreşti elveţiene nu erau înţelese evenimentele ce se petreceau în Rusia.

La 19 martie a avut loc o consfătuire a diferitelor grupuri politice de emigranţi internaţionalişti ruşi din Elveţia, la care s-au discutat modalităţile de a pleca în Rusia. Martov a propus să se obţină permisiunea ca emigranţii să treacă prin Germania în schimbul unor prizonieri germani şi austrieci internaţi în Rusia. Nimeni n-a acceptat însă acest proiect. Numai Lenin s-a oprit asupra lui. Planul trebuia realizat cu multă prudenţă. Cel mai bine era ca tratativele să fie începute din iniţiativa guvernului elveţian. Grimm a fost însărcinat să ducă tratativele corespunzătoare cu guvernul elveţian. Ele nu au dat însă nici un rezultat. Telegramele trimise în Rusia rămîneau fără răspuns. Ilici se frămînta îngrozitor. „Ce chin este pentru noi toţi să stăm aici în asemenea momente !“ — i-a scris el lui Ganeţki la Stockholm. Totuşi îşi regăsise stăpînirea de sine.

La 18 martie a început să apară la Petersburg ziarul „Pravda“, şi de la 20 martie Ilici a trimis ziarului „Scrisori din depărtare“. În total au fost cinci scrisori („Prima etapă a primei revoluţii“, „Noul guvern şi proletariatul“, „Despre miliţia proletară“, „Cum să dobîndim pacea ?“, „Sarcinile orînduirii de stat proletare revoluţionare“). Numai prima scrisoare a fost publicată, şi anume în ziua sosirii lui Lenin la Petersburg. Celelalte au zăcut în redacţie, iar cea de-a cincea Ilici nici n-a mai apucat s-o trimită ziarului, căci a început-o în ajunul plecării în Rusia.

În aceste scrisori s-au reflectat în mod deosebit de clar gîndurile care l-au preocupat pe Ilici în ultima perioadă dinainte de plecare. Mi-a rămas întipărit în minte mai ales ceea ce spunea Ilici atunci despre miliţie. Acestei probleme îi este consacrată cea de-a treia scrisoare din depărtare — „Despre miliţia proletară“. Ea a fost publicată abia după moartea lui Ilici, în 1924. În această scrisoare, el îşi expune ideile referitoare la statul proletar. Cine vrea să înţeleagă pînă la capăt cartea lui Lenin „Statul şi revoluţia“ trebuie neapărat să citească această „Scrisoare din depărtare“. Întregul articol este extrem de concret. În el Ilici scria despre un nou tip de miliţie, alcătuită din toţi cetăţenii adulţi de ambele sexe, înarmaţi. În afară de îndatoririle militare, această miliţie trebuia să înfăptuiască repartiţia justă şi rapidă a pîinii şi a celorlalte alimente, să exercite supravegherea sanitară, să controleze ca nici unei familii să nu-i lipsească pîinea, ca fiecare copil să aibă o sticlă cu lapte bun şi ca nici un adult din familiile bogate să nu îndrăznească să ia lapte în plus înainte de a fi luat toţi copiii, ca palatele şi locuinţele bogătaşilor să nu stea goale, ci să fie repartizate nevoiaşilor şi celor fără adăpost. „Cine poate să înfăptuiască aceste măsuri afară de o miliţie a întregului popor, din care să facă parte neapărat femeile deopotrivă cu bărbaţii ?

Aceste măsuri încă nu înseamnă socialism. Ele privesc reglementarea consumului, şi nu reorganizarea producţiei... — scria Ilici în acest articol. — Ceea ce importă acum nu este cum să le clasificăm din punct de vedere teoretic. Ar fi cea mai mare greşeală dacă ne-am apuca să punem sarcinile practicii complexe, arzătoare ale revoluţiei, sarcini care se dezvoltă rapid, în patul lui Procust al «teoriei» strîmt înţelese, în loc de a vedea în teorie înainte de toate şi mai mult decît orice o călăuză în acţiune[4]. Miliţia proletară ar înfăptui o adevărată educare a maselor în vederea participării lor la toate treburile de stat.. „O asemenea miliţie ar atrage tineretul la viaţa politică, instruindu-l nu numai prin vorbe, ci şi prin fapte, prin muncă[5]. „La ordinea zilei este sarcina organizatorică, dar nicidecum în sensul şablon de muncă dusă numai în jurul organizaţiilor şablon, ci în sensul atragerii în organizaţie a unor mase nemaipomenit de largi ale claselor asuprite, şi în sensul ca această organizaţie să înfăptuiască sarcini militare, generale de stat şi economice“[6]. Cînd reciteşti acum, după atîţia ani, această scrisoare a lui Ilici, parcă-l vezi aevea : pe de o parte, o minte neobişnuit de lucidă, care-i permitea să înţeleagă clar că este necesară o luptă armată neîmpăcată, că în acel moment nu erau permise nici un fel de concesii sau şovăieli, iar pe de altă parte o atenţie imensă acordată mişcării de masă, organizării maselor celor mai largi într-un chip nou, nevoilor concrete ale maselor, îmbunătăţirii imediate a situaţiei lor. Ilici a vorbit foarte mult despre toate acestea în iarna 1916-1917, şi îndeosebi în ultima perioadă dinaintea revoluţiei din februarie.

Tratativele se prelungeau. Era evident că guvernul provizoriu nu voia să permită internaţionaliştilor să se întoarcă în Rusia, iar ştirile care veneau de acolo arătau că unii tovarăşi şovăiau. Toate acestea ne făceau să căutăm să plecăm cît mai repede. Ilici a trimis o telegramă lui Ganeţki, pe care acesta a primit-o abia la 25 martie. „E o întîrziere pe care n-o putem înţelege. Menşevicii cer aprobarea Sovietului de deputaţi ai muncitorilor. Trimiteţi imediat pe cineva în Finlanda sau la Petrograd să se înţeleagă, pe cît este posibil, cu Ciheidze. Ar fi de dorit să cunoaştem părerea lui Belenin“[7]. Prin Belenin se înţelegea Biroul Comitetului Central. La 18 martie a sosit în Rusia Kollontai. Ea a arătat care e situaţia cu plecarea lui Ilici. S-au primit şi scrisori de la Ganeţki. Biroul C.C. a dat prin Ganeţki următoarea directivă : „Ulianov să vină neîntîrziat“[8]. Ganeţki a retransmis această telegramă lui Lenin. Vladimir Ilici a stăruit să se înceapă tratative prin intermediul lui Fritz Platten, un socialist internaţionalist elveţian. Platten a încheiat o înţelegere scrisă precisă cu ambasadorul german în Elveţia. Punctele principale ale înţelegerii au fost : 1) Pleacă toţi emigranţii, indiferent de concepţiile lor despre război. 2) În vagonul în care călătoresc emigranţii, nimeni nu are dreptul să intre fără aprobarea lui Platten. Nu se va face nici un fel de control, nici al paşapoartelor şi nici al bagajelor. 3) Cei care pleacă se obligă să intervină în Rusia pentru eliberarea unui număr egal de prizonieri austro-germani internaţi în schimbul emigranţilor cărora li se va permite trecerea. Ilici a început să pregătească intens plecarea, să corespondeze cu diferiţi tovarăşi din Berna, din Geneva şi din alte locuri. Vperediştii cu care a dus tratative Ilici au refuzat să plece. A trebuit să lăsăm în Elveţia doi tovarăşi apropiaţi, pe Karl şi pe Kasparov, care erau grav bolnavi şi-şi trăiau ultimele zile la Davos. Ilici le-a trimis o scrisoare de adio.

De fapt erau cîteva rînduri adăugate la o scrisoare lungă, pe care le-o trimiseseră eu. Le scriam amănunţit cine pleacă, cum ne pregătim, ce planuri avem. Ilici n-a scris decît cîteva cuvinte, dar din ele se putea vedea cît de bine înţelegea el prin ce trec tovarăşii care rămîn, cît le este de greu, şi în acelaşi timp spunea esenţialul :

„Scumpe Kasparov ! Vă strîng cu căldură mîinile, d-tale şi lui Karl. Curaj ! Trebuie să răbdaţi. Sper să ne întîlnim cît de curînd la Petersburg. Încă o dată, cele mai prieteneşti salutări amîndurora. Al d-tale Lenin“[9].

„Curaj ! Trebuie să răbdaţi“... Da, aceasta era situaţia. Nu ne-am mai întîlnit niciodată. Atît Kasparov cît şi Karl au murit curînd după aceea.

Ilici a scris pentru ziarul „Volksreeht“ din Zürich un articol intitulat „Despre sarcinile P.M.S.D.R. în revoluţia rusă“, precum şi „Scrisoare de rămas bun către muncitorii elveţieni“, care se termina cu cuvintele : „Trăiască revoluţia proletară din Europa, care începe ![10]. Ilici a trimis şi o scrisoare publicată sub titlul „Către tovarăşii care zac în prizonierat“, în care le vorbea despre revoluţia ce se desfăşoară şi despre apropiatele lupte. Era neapărat necesar să li se scrie. Încă pe cînd locuiam la Berna începuse o corespondenţă destul de intensă cu prizonierii ruşi care zăceau în lagărele germane. Desigur, ajutorul material pe care li-l puteam acorda nu era prea mare, dar ajutam cu ce puteam, le trimiteam scrisori şi literatură. S-au stabilit o serie de legături foarte strînse. După plecarea noastră din Berna, soţii Safarov au continuat această muncă. Trimiteam prizonierilor literatură ilegală — le-am trimis broşura lui Kollontai despre război, care s-a bucurat de un imens succes, o serie de manifeste etc.

Cu cîteva luni înainte de plecarea noastră, la Zürich apăruseră doi prizonieri : primul era Mihalev, un ţăran din Voronej, iar al doilea — un muncitor din Odesa. Fugiseră din prizonierat, trecînd înot lacul Constanţa. S-au prezentat la grupul nostru de la Zürich. Ilici a stat mult de vorbă cu ei. Lucruri deosebit de interesante despre prizonierat a relatat Mihalev. El a povestit că la început prizonierii ucraineni au fost trimişi în Galiţia, că în rîndurile lor s-a făcut agitaţie ucrainofilă, aţîţîndu-i împotriva Rusiei. Apoi el a fost trimis în Germania şi pus să lucreze în gospodăriile unor ţărani bogaţi. „Cît de bine este organizat totul la ei ! Nici o coajă de pîine nu se aruncă ! Cînd o să mă întorc la mine în sat, am să gospodăresc la fel. !“ — exclama Mihalev. Era dintr-o familie de rit vechi, şi de aceea bunicul şi bunica îi interziseseră să înveţe carte, deoarece cartea vine de la necuratul. Abia în prizonierat învăţase să scrie şi să citească. Bunicii îi trimiteau în lagăr mei şi untură, iar germanii se uitau miraţi cum îşi gătea el fiertură de mei şi o mînca. Mihalev sperase să intre la Zürich într-o universitate populară şi era mereu indignat că aici nu există asemenea universităţi. A fost internat. A lucrat la nişte săpături şi se tot mira de timiditatea muncitorilor elveţieni faţă de cei mari. „M-am dus la birou să-mi iau banii pentru lucru — povestea el — şi am văzut că muncitorii elveţieni stau şi nu se încumetă să intre înăuntru, se lipesc de perete şi aruncă priviri pe fereastră. Ce oameni fără curaj ! Eu am deschis imediat uşa şi am intrat în birou să-mi iau banii pentru munca mea !“ Acest ţăran din regiunea centrală de cernoziom, care abia învăţase carte şi care vorbea de timiditatea muncitorilor elveţieni în faţa celor mari l-a interesat foarte mult pe Ilici. Mihalev a mai povestit că, pe cînd se afla în prizonierat, a venit acolo un preot rus. Soldaţii n-au vrut să-l asculte, au început să strige la el, să-l înjure. Un prizonier s-a apropiat de popă, i-a sărutat mina şi i-a spus : „Pleacă, părinte, n-ai ce căuta aici“. Mihalev şi tovarăşul său ne-au rugat să-i luăm cu noi în Rusia. Noi însă nu ştiam ce se va întîmpla, puteam fi arestaţi cu toţii. După plecarea noastră, Mihalev a trecut în Franţa, a stat mai întîi la Paris, apoi a lucrat undeva, la o uzină de tractoare, iar mai tîrziu a plecat în răsăritul Franţei, unde erau mulţi emigranţi polonezi. În 1918 (sau în 1919, nu-mi mai amintesc exact), Mihalev s-a întors în Rusia. Ilici s-a văzut cu el. Mihalev i-a povestit că la Paris el şi alţi cîţiva soldaţi fugiţi din lagărele germane de prizonieri au fost convocaţi la Ambasada Rusă şi li s-a cerut să semneze un apel cu privire la necesitatea de a se continua războiul pînă la sfîrşitul victorios. Cu toate că soldaţilor le-au vorbit înalţi demnitari cu piepturile pline de decoraţii, soldaţii nu au semnat totuşi apelul. „Eu m-am ridicat, am spus că trebuie să se pună capăt războiului şi am plecat. Apoi au plecat încetişor şi ceilalţi“. Mihalev a povestit ce agitaţie împotriva războiului a desfăşurat tineretul în orăşelul francez unde a locuit el. Mihalev nu mai semăna de loc cu un ţăran din Voronej : purta o şapcă franţuzească, avea moletiere de culoare kaki şi era proaspăt ras. Ilici i-a găsit de lucru lui Mihalev într-o uzină. El se gîndea însă mereu la satul său natal, care pe atunci trecea din mînă în mînă, de la roşii la albi şi invers. Centrul satului fusese incendiat de albi, dar casa lor scăpase. Bunicii mai trăiau. Într-o zi a venit la mine, la Direcţia generală a învăţămîntului politic, şi mi-a vorbit despre toate acestea, mi-a spus că are de gînd să plece acasă. „Şi de ce nu pleci ? — l-am întrebat eu. „Aştept să-mi crească din nou barba, căci, dacă bunica şi bunicul mă vor vedea ras, o să moară de supărare !“ Anul acesta am primit o scrisoare de la Mihalev. Lucrează undeva, în Asia centrală, la căile ferate, şi scrie că, în zilele consacrare memoriei lui Vladimir Ilici, el a povestit la clubul muncitoresc cum l-a văzut pe Ilici în 1917 la Zürich şi cum trăiam noi în străinătate. Toţi l-au ascultat cu mult interes, dar apoi au spus că nu le vine a crede, si Mihalev m-a rugat pe mine să confirm că a fost la Zürich la Ilici.

Mihalev era rupt din realitatea vie. Acelaşi lucru se poate spune şi despre scrisorile prizonierilor pe care le primea comisia noastră de ajutorare a prizonierilor.

Ilici nu a putut pleca în Rusia înainte de a le fi scris ceea ce îl frămînta cel mai mult în acele clipe.

Cînd am fost anunţaţi din Berna că tratativele lui Platten au fost încununate de succes, că mai rămăsese doar de semnat protocolul, şi apoi puteam pleca în Rusia, Ilici a sărit în sus de bucurie : „Plecăm cu primul tren !“ Pînă la plecarea trenului mai erau două ore. În două ore trebuia să lichidăm toată „gospodăria“ noastră, să ne socotim cu gazda, să ducem înapoi cărţile la bibliotecă, să ne împachetăm etc. „Pleacă singur, eu vin mîine“. Dar Ilici a insistat : „Nu, plecăm împreună“. În două ore am rezolvat tot : am împachetat cărţile, îmbrăcămintea şi lucrurile necesare, am distrus scrisorile, am lichidat toate treburile şi cu primul tren am plecat la Berna.

La Casa poporului din Berna începuseră să sosească tovarăşii care plecau în Rusia. Plecam noi, soţii Zinoviev, familia Usievici, Inessa Armand, familia Safarov, Olga Ravici, Abramovici din Chaux-de-Fonds, Grebelskaia, Haritonov, Linde Rosenblum, Boiţov, Miha Ţhakaia, familia Marienhof, Sokolnikov. Radek a plecat şi el, dîndu-se drept rus. În total au plecat 30 de persoane, dacă nu-l punem la socoteală pe micul şi cîrlionţatul Robert, băieţelul de patru ani al unei bundiste care călătorea cu noi.

Ne însoţea Fritz Platten.

Defensiştii au stîrnit atunci o zarvă nemaipomenită în legătură cu faptul că bolşevicii trec prin Germania. Fireşte, guvernul german, permiţîndu-ne să trecem, pornea de la considerentul că revoluţia este o mare nenorocire pentru ţara noastră şi că emigranţii internaţionalişti pe care îi lăsa să plece în patrie vor contribui la dezvoltarea revoluţiei în Rusia. Bolşevicii însă socoteau de datoria lor să facă agitaţie revoluţionară în Rusia, considerau că ţelul activităţii lor este revoluţia proletară victorioasă şi îi interesa prea puţin ce gîndeşte guvernul burghez german. Ei ştiau că defensiştii îi vor împroşca cu noroi, dar erau convinşi în acelaşi timp că în cele din urmă masele îi vor urma pe ei. Atunci, la 27 martie, au riscat să plece numai bolşevicii, dar o lună mai tîrziu au plecat pe aceeaşi cale, prin Germania, peste 200 de emigranţi, printre care se aflau L. Martov şi alţi menşevici.

La urcarea în tren nu ne-au fost controlate nici lucrurile şi nici paşapoartele. Ilici era cufundat în gîndurile sale. Nu-l mai preocupa decît Rusia. Pe drum s-au discutat mai multe lucruri fără importanţă. În vagon răsuna glăsciorul voios al lui Robert, care prinsese o deosebită simpatie pentru Sokolnikov şi nu voia să stea de vorbă cu femeile. Germanii se străduiau să arate că au de toate din belşug, bucătarul ne-a servit mese foarte copioase, cu care emigranţii noştri nu prea erau obişnuiţi. În timpul trecerii prin Germania ne-a surprins lipsa totală de bărbaţi adulţi. De la fereastra vagonului vedeai în gări, pe ogoare, pe străzile oraşelor numai femei, adolescenţi şi copii. Acest tablou mi-a revenit adesea în minte în primele zile după sosirea la Petersburg, cînd ne-a impresionat marele număr de soldaţi care umpleau toate tramvaiele.

În Gara Berlin trenul nostru a fost trecut pe o linie secundară. În apropiere de Berlin s-au instalat într-un compartiment separat nişte social-democraţi germani. Nimeni dintre ai noştri n-a vorbit cu ei, numai Robert a băgat capul în compartimentul lor şi i-a întrebat în limba franceză „Conductorul ce face ?“ Nu ştiu dacă germanii i-au răspuns lui Robert ce face conductorul, dar cu bolşevicii în orice caz nu au reuşit să intre în vorbă. La 31 martie am ajuns în Suedia. La Stockholm ne-au întîmpinat deputaţii social-democraţi suedezi Lindhagen, Karlsson, Strm, Ture Nerman şi alţii. S-a organizat o adunare, în sală a fost arborat un steag roşu. Nu-mi amintesc mai nimic despre Stockholm, pentru că gîndurile mele zburau mereu spre Rusia. Guvernul provizoriu nu i-a lăsat să intre în Rusia pe Fritz Platten şi pe Radek. Dar el n-a cutezat să procedeze la fel cu bolşevicii. Din Suedia am trecut în Finlanda cu nişte bărci finlandeze. Aici totul era cunoscut, apropiat : vagoane proaste de clasa a III-a, soldaţi ruşi. Ne simţeam grozav de bine. Ceva mai tîrziu Robert, aşezat pe genunchii unui soldat mai în vîrstă, îl ţinea de gît, bîiguia ceva pe franţuzeşte şi mînca cozonac cu brînză de vaci, cu care-l ospătase soldatul. Tovarăşii noştri nu se mai puteau dezlipi de la ferestre. Pe peroanele gărilor prin care treceam se vedea o mulţime de soldaţi. Într-o gară, Usievici a scos capul pe geam şi a strigat : „Trăiască revoluţia mondială !“. Soldaţii l-au privit nedumeriţi. Pe lîngă noi a trecut de cîteva ori un locotenent palid şi, cînd Ilici şi cu mine am trecut în vagonul gol de alături, s-a aşezat lîngă el şi au început să discute. Locotenentul era defensist. Ilici îşi susţinea punctul său de vedere. Era şi el foarte palid. Vagonul s-a umplut treptat cu soldaţi. Curînd el era arhiplin. Soldaţii s-au urcat pe bănci pentru a auzi şi a vedea mai bine pe cel ce vorbeşte atît de clar împotriva războiului tîlhăresc. Ascultau cu tot mai multă atenţie, chipurile lor erau din ce în ce mai încordate.

La Beloostrov au venit să ne întîmpine Maria Ilinicina, Şleapnikov, Stal şi alţi tovarăşi. Erau acolo şi nişte muncitoare. Stal a încercat să mă convingă să le spun cîteva cuvinte de salut, dar n-am putut rosti nici o vorbă, îmi pierise graiul. Tovarăşii s-au urcat împreună cu noi în tren. Ilici a întrebat dacă vom fi arestaţi la sosire. Tovarăşii zîmbeau. Curînd am sosit la Petrograd.

 

 

 


 

[1]. V. I. Lenin, Opere, vol. 35, E.S.P.L.P. 1958, pag. 274. — Nota red.

[2]. Op. cit., pag. 276.

[3]. Ibid.

[4]. V. I. Lenin, Opere, vol. 23, E.S.P.L.P. 1957, pag. 330. — Nota red.

[5]. Op. cit., pag. 329.

[6]. Op. cit., pag. 331.

[7]. V. I. Lenin, Opere, ed. a III-a rusă, vol. XXIX, pag. 350. — Nota red.

[8]. Vezi „Culegeri din Lenin“, vol. XIII, pag. 270. — Nota red.

[9]. Op. cit., pag. 272.

[10]. V. I. Lenin, Opere, vol. 23, E.S.P.L.P. 1957, pag. 374. — Nota red.