Masele din Petrograd — muncitori, soldaţi, matrozi — au venit să-şi întîmpine conducătorul. Printre ei se aflau mulţi tovarăşi apropiaţi, ca, de pildă, Ciugurin, fost cursant la şcoala din Longjumeau, care purta peste umăr o eşarfă roşie ; îi curgeau lacrimile. În jur era o mare de oameni — poporul.
Cine nu a trăit revoluţia nu-şi poate imagina frumuseţea ei maiestuoasă, solemnă : steaguri roşii, garda de onoare, formată din matrozi din Kronstadt, reflectoarele fortăreţei Petropavlovsk, care luminau drumul de la Gara Finlanda pînă la casa dansatoarei Kşesinskaia, automobile blindate, cordoane de muncitori şi muncitoare străjuind drumul.
La Gara Finlanda au venit să ne întîmpine ca reprezentanţi oficiali ai Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Petrograd Ciheldze şi Skobelev ; ei ne aşteptau în salonul imperial, unde am fost conduşi. Cînd Ilici a coborît pe peron, s-a apropiat de el un căpitan, care, luînd poziţia de drepţi, a dat onorul. Ilici, tulburat de surpriză, a dus mîna la cozorocul şepcii. Pe peron se afla o gardă de onoare, prin faţa căreia a fost condus Ilici şi tot grupul nostru de emigranţi. Apoi am fost instalaţi în automobile, iar pe Ilici l-au urcat pe un automobil blindat şi am pornit spre casa Kşesinskăi. „Trăiască revoluţia socialistă mondială !“ — striga Ilici miilor de oameni din jur.
Ilici simţea cu întreaga sa fiinţă începutul acestei revoluţii.
Am fost duşi în casa Kşesinskăi, unde îşi aveau sediul atunci Comitetul Central şi Comitetul din Petrograd. Sus fusese organizat un ceai tovărăşesc. Tovarăşii din Petrograd au vrut să rostească cuvîntări de salut, dar Ilici a îndrumat discuţia spre problemele care-l interesau mai mult, a început să vorbească despre tactica ce trebuie aplicată. În faţa casei Kşesinskăi se adunase o mulţime de muncitori şi soldaţi. Ilici a trebuit să le vorbească de la balcon. Impresiile produse de această primire, de această atmosferă revoluţionară însufleţită au întrecut totul.
Am plecat apoi acasă, la ai noştri, la Anna Ilinicina şi la Mark Timofeevici. Maria Ilinicina locuia cu ei pe strada Şirokaia din cartierul Petrograd. Nouă ni se rezervase o cameră separată. În cinstea sosirii noastre, Gora, un băieţaş pe care-l creştea Anna Ilinicina, a atîrnat pe perete lozinca : „Proletari din toate ţările, uniţi-vă !“. În această noapte n-am vorbit aproape de loc cu Ilici, căci nu găseam cuvinte pentru a exprima cele văzute şi simţite, dar şi fără cuvinte totul era clar.
Era o perioadă cînd nu se putea pierde nici o clipă. Abia se sculase Ilici, că au şi venit tovarăşii să-l ia la o consfătuire a bolşevicilor delegaţi la Conferinţa pe întreaga Rusie a Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor. Consfătuirea avea loc în palatul Tavriceski, undeva, la etaj. Lenin şi-a expus în vreo zece teze părerea despre ceea ce trebuie făcut imediat. El a făcut o apreciere a situaţiei, a indicat clar şi precis ţelurile şi a trasat căile de urmat pentru a se realiza aceste ţeluri. În primul moment tovarăşii noştri au rămas oarecum copleşiţi. Multora li se părea că Ilici pune problema prea categoric, că este prematur să se vorbească despre revoluţia socialistă.
Jos avea loc o şedinţă a menşevicilor. De acolo a venit un tovarăş şi a început să stăruie ca Ilici să prezinte acelaşi raport la o şedinţă comună a delegaţilor bolşevici şi menşevici. Adunarea bolşevicilor a hotărît ca Ilici să-şi ţină pentru a doua oară raportul la o adunare comună a tuturor social-democraţilor, ceea ce Ilici a şi făcut. Şedinţa a avut loc jos, în sala mare a palatului Tavriceski. După cît îmi aduc aminte, ceea ce mi-a atras atenţia în primul rînd a fost prezenţa lui Goldenberg (Meşkovski) în prezidiu. În timpul revoluţiei din 1905, el fusese un bolşevic ferm, unul dintre cei mai apropiaţi tovarăşi de luptă. După aceea îl urmase pe Plehanov, devenind defensist. Lenin a vorbit aproape două ore. L-a combătut Goldenberg. El a vorbit foarte vehement, a spus că Lenin a înfipt steagul războiului civil în mijlocul democraţiei revoluţionare. Se putea vedea cît de mult se despărţiseră drumurile noastre. Mi-a mai rămas întipărită în minte cuvîntarea pe care a rostit-o Kollontai, apărînd cu înflăcărare tezele lui Lenin.
În ziarul său „Edinstvo“, Plehanov a calificat tezele lui Lenin drept „delir“.
Trei zile mai tîrziu, la 7 aprilie, tezele lui Lenin au fost publicate în „Pravda“. Chiar a doua zi a apărut tot în „Pravda“ articolul lui Kamenev intitulat „Divergenţele noastre“, în care acesta se dezicea de tezele lui Lenin. În articolul lui Kamenev se arăta că tezele lui Lenin reprezintă punctul lui de vedere personal şi că nici „Pravda“, nici Biroul C.C. nu-l împărtăşesc. În articol se susţinea că, la consfătuirea la care Lenin şi-a expus tezele, delegaţii bolşevici au adoptat nu aceste teze, ci tezele Biroului Comitetului Central. Kamenev a declarat că „Pravda“ rămîne pe pe vechile poziţii.
A început o luptă în sînul organizaţiei bolşevice. Ea n-a durat mult. O săptămînă mai tîrziu a avut loc o conferinţă orăşenească a bolşevicilor din Petrograd, la care a învins punctul de vedere al lui Ilici. Conferinţa a ţinut 8 zile (14-22 aprilie) ; în aceste zile s-au produs o serie de evenimente importante, care au arătat cît de multă dreptate avea Lenin.
La 7 aprilie, în ziua cînd tezele lui Lenin au apărut în presă, Comitetul Executiv al Sovietului din Petrograd mai sprijinea încă „împrumutul libertăţii“.
În ziarele burgheze şi în cele defensiste a început o campanie furibundă împotriva lui Lenin şi a bolşevicilor. Dar nimeni nu lua în consideraţie declaraţia lui Kamenev, toată lumea era convinsă că în sînul organizaţiei bolşevice va triumfa punctul de vedere al lui Lenin. Campania împotriva lui Lenin a contribuit la popularizarea rapidă a tezelor sale. Lenin a numit războiul ce se desfăşura un război imperialist, de jaf şi toţi vedeau că el se pronunţă în mod categoric pentru pace. Acest lucru i-a impresionat puternic pe matrozi, pe soldaţi, pe toţi cei pentru care problema războiului era o problemă de viaţă şi de moarte. La 10 aprilie Lenin a luat cuvîntul la regimentul „Izmailovski“, la 15 aprilie a început să apară ziarul „Soldatskaia Pravda“, iar la 16 aprilie soldaţii şi matrozii din Petrograd au organizat o demonstraţie, înfierînd campania dusă împotriva lui Lenin şi a bolşevicilor.
La 18 aprilie (1 mai), în întreaga Rusie au avut loc demonstraţii grandioase de 1 Mai cum nu se mai văzuseră pînă atunci.
Şi tot la 18 aprilie Miliukov, ministrul afacerilor externe, a publicat o notă în numele guvernului provizoriu, în care se spunea că acesta va duce războiul pînă la victoria finală, considerînd de datoria sa să-şi îndeplinească toate obligaţiile faţă de aliaţi. Ce au făcut bolşevicii ? Bolşevicii au explicat în presă în ce constau aceste obligaţii. Ei au arătat că guvernul provizoriu făgăduieşte să îndeplinească obligaţiile asumate de guvernul lui Nikolai al II-lea şi de întreaga clică ţaristă. Ei au arătat că aceste obligaţii au fost asumate exclusiv faţă de burghezie.
Cînd masele au înţeles clar toate acestea, au ieşit în stradă. La 21 aprilie masele au organizat o demonstraţie pe bulevardul Nevski. Tot acolo au organizat o demonstraţie şi adepţii guvernului provizoriu.
Aceste evenimente i-au făcut pe bolşevici să-şi unească rîndurile. Organizaţia bolşevică din Petrograd a adoptat rezoluţii în spiritul celor preconizate de Lenin.
La 21 şi 22 aprilie, C.C. a adoptat rezoluţii în care se arăta limpede că trebuie demascat guvernul provizoriu, trebuie condamnată tactica împăciuitoristă a Sovietului din Petrograd şi se cereau noi alegeri de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor. Rezoluţiile chemau la consolidarea Sovietelor, îndemnau să se desfăşoare o largă muncă de lămurire, subliniind totodată că nu este încă momentul de a se încerca răsturnarea guvernului provizoriu.
Pînă în ziua deschiderii Conferinţei generale a P.M.S.D. (b) din Rusia (24 aprilie), trei săptămîni după ce Lenin îşi expusese tezele, în rîndurile bolşevicilor se ajunsese la unitate.
După ce am sosit la Petrograd, nu l-am mai văzut decît foarte puţin pe Ilici ; el lucra la C.C., la „Pravda“, se ducea la diferite adunări. Eu am început să lucrez la Secretariatul C.C. din casa Kşesinskăi, dar munca de aici nu mai semăna cu munca de secretariat din străinătate şi nici cu cea din 1905-1907, cînd trebuia să desfăşor o activitate independentă destul de intensă pe baza directivelor lui Ilici. Secretară era Stasova, care avea în subordine personalul tehnic. Eu stăteam de vorbă cu activiştii care se adresau secretariatului. Dar pe atunci cunoşteam încă prea puţin munca locală. Veneau adesea membri ai Comitetului Central. Cel mai des trecea pe aici Sverdlov. Nu eram informată cum trebuie şi mă deprima foarte mult faptul că n-aveam funcţii precise. În schimb, căutam să cunosc cît mai bine viaţa din jur. Străzile ofereau pe atunci un spectacol interesant : pretutindeni oamenii se adunau în grupuri, se purtau discuţii aprinse asupra situaţiei, asupra tuturor evenimentelor. Te apropiai de mulţime şi ascultai discuţiile. Într-o zi am făcut drumul de pe strada Şirokaia pînă la casa Kşesinskăi în trei ore, atît de interesante erau discuţiile acestea de pe străzi. În faţa casei noastre era o curte, şi noaptea, cînd deschideam fereastra, auzeam întotdeauna discuţii aprinse. Venea cîte un soldat şi în jurul lui se strîngeau bucătărese şi jupînese din casele învecinate, tineri. La ora 1 noaptea auzeai cuvinte răzleţe : bolşevicii, menşevicii... La orele 3 : Miliukov, bolşevicii... La 5 — acelaşi lucru — politică, discuţii. De atunci nopţile albe din Petrograd sînt legate pentru mine de amintirea acestor mitinguri nocturne.
La Secretariatul Comitetului Central aveam prilejul să văd multă lume ; în aceeaşi casă a Kşesinskăi se aflau Comitetul Central, organizaţia militară şi redacţia ziarului „Soldatskaia Pravda“. Mergeam uneori la şedinţele C.C., căutam să-i cunosc mai îndeaproape pe tovarăşi, urmăream activitatea Comitetului din Petrograd. Mă interesa de asemenea foarte mult cum se comportă adolescenţii, tineretul muncitoresc. Tineretul participa cu pasiune la mişcare. În rîndurile sale erau adepţi ai diferitelor curente, ai bolşevicilor, menşevicilor, soclaliştilor-revoluţionari şi anarhiştilor. Organizaţia cuprindea aproape 50.000 de tineri, dar la început era cu totul lipsită de îndrumare. Am desfăşurat o oarecare muncă în rîndurile ei. Elevii din clasele superioare ale şcolii medii aveau însă o cu totul altă atitudine decît tineretul muncitoresc. Veneau adesea în grupuri mari la casa Kşesinskăi şi strigau tot felul de înjurături la adresa bolşevicilor. Se vedea că sînt serios prelucraţi.
Curînd după sosirea noastră — nu-mi aduc aminte data exactă — am asistat la un congres al învăţătorilor. Se adunase acolo foarte multă lume. Învăţătorii se aflau în întregime sub influenţa socialiştilor-revoluţionari. La congres au luat cuvîntul defensişti de frunte. În dimineaţa zilei în care am fost eu acolo, înainte de venirea mea, vorbise Aleksinski. La congres au participat numai vreo 15-20 de social-democraţi (bolşevici şi menşevici-internaţionalişti) ; ei s-au adunat într-o cămăruţă separată şi au avut un schimb de păreri în legătură cu şcoala pentru care va trebui luptat. Mulţi dintre cei prezenţi la această adunare au lucrat ulterior în cadrul dumelor raionale. Masa de învăţători era cuprinsă de exaltare şovină.
La 18 aprilie (1 mai) Ilici a luat parte la demonstraţia de 1 Mai. El a luat cuvîntul la Ohta şi pe Cîmpul lui Marte. N-am ascultat cuvîntările sale pentru că în ziua aceea nu m-am simţit bine şi n-am putut să mă dau jos din pat. Cînd Ilici s-a întors, m-a frapat chipul lui emoţionat. În străinătate ne duceam de obicei la demonstraţiile de 1 Mai, dar una este o demonstraţie de 1 Mai cu aprobarea poliţiei, şi cu totul altceva — o demonstraţie de 1 Mai a poporului revoluţionar, a poporului care a învins ţarismul.
La 21 aprilie trebuia să mă întîlnesc cu Ilici la Danski. Mi s-a dat adresa : Staro-Nevski nr. 3, şi am mers pe jos tot bulevardul Nevski. Dinspre bariera Nevski venea o mare demonstraţie muncitorească. Muncitorii de pe trotuare o salutau cu căldură. „Vino !“ — a strigat o tînără muncitoare alteia de pe trotuar. „Haide, vom umbla toată noaptea !“. În întîmpinarea demonstraţiei muncitoreşti venea o altă mulţime de oameni cu pălării şi gambete ; ea era salutată de pălăriile şi gambetele de pe trotuar. Mai aproape de bariera Nevski predominau muncitorii, iar mai aproape de strada Morskaia, lîngă Podul Poliţeiski, vedeai mai ales gambete. În această mulţime trecea din gură în gură versiunea că Lenin i-a cumpărat cu aur nemţesc pe muncitori, care acum îl sprijină cu toţii. „Trebuie omorît Lenin !“ — striga o tînără îmbrăcată după ultima modă. „Să-i nimicim pe toţi aceşti nemernici !“ — ţipa spumegînd unul cu gambetă. O clasă împotriva alteia ! Clasa muncitoare era însă de partea lui Lenin.
Între 24 şi 29 aprilie a avut loc conferinţa generală a partidului. Au participat 151 de delegaţi. Conferinţa a ales un nou Comitet Central şi a discutat probleme excepţional de importante — situaţia actuală, războiul, pregătirea Internaţionalei a III-a, problema naţională, problema agrară, programul partidului.
Mi-a rămas puternic întipărită în minte cuvîntarea lui Ilici despre situaţia actuală.
În această cuvîntare a ieşit în evidenţă deosebit de clar atitudinea lui Ilici faţă de mase, s-a văzut cu cîtă atenţie urmăreşte el preocupările şi frămîntările maselor. „Nu încape îndoială că proletariatul şi semiproletariatul nu este interesat în război, ca clasă. Ele procedează sub influenţa tradiţiilor şi a înşelăciunii. Ele nu au încă experienţă politică. De aici sarcina noastră : o îndelungată muncă de lămurire. Noi nu le facem nici cea mai mică concesie principială, dar nu-i putem trata ca pe nişte social-şovinişti. Aceste elemente ale populaţiei n-au fost niciodată socialiste, ele n-au nici o idee despre socialism, ele abia se deşteaptă la viaţa politică. Dar conştiinţa lor creşte şi se lărgeşte cu o repeziciune neobişnuită. Trebuie să ştii să te apropii de ele pentru a le lămuri, şi aceasta este sarcina cea mai grea, mai ales pentru un partid care pînă mai ieri se afla în ilegalitate“[1].
„Mulţi, printre care şi eu personal — a spus Ilici în aceeaşi cuvîntare —, am avut ocazia să vorbim, mai ales în faţa soldaţilor, şi cred că, dacă e vorba să explicăm totul din punctul de vedere de clasă, ceea ce le apare cel mai puţin clar în poziţia noastră este cum anume vrem noi să punem capăt războiului, cum socotim noi posibil să-i punem capăt. În masele largi există o sumedenie de neînţelegeri, o totală neînţelegere a poziţiei noastre, de aceea trebuie să ne exprimăm aici cît mai popular“[2].
„Vorbind în faţa maselor, trebuie să le dăm răspunsuri concrete“[3].
Ilici spunea că trebuie să ştii cum să duci munca de lămurire nu numai în rîndurile proletariatului, ci şi în rîndurile păturilor largi ale micii burghezii.
Vorbind despre control, Ilici a spus : „Pentru a exercita un control, trebuie să deţii puterea. Dacă masa largă a blocului mic-burghez nu înţelege acest lucru, trebuie să ai răbdare, să i-l explici, dar în nici un caz nu trebuie să-i spui un neadevăr“[4]. Ilici nu tolera nici un fel de demagogie şi acest lucru îl simţeau atît soldaţii cît şi ţăranii cu care stătea de vorbă. Dar încrederea nu se cîştigă dintr-o dată. În această perioadă agitată, Ilici îşi păstra luciditatea obişnuită a gîndirii : „Noi sîntem acum în minoritate, deocamdată masele nu ne cred. Noi vom şti să aşteptăm : ele vor trece de partea noastră de îndată ce guvernul va arăta adevărata sa faţă“[5]. Ilici stătuse de vorbă cu mulţi soldaţi şi ţărani, avusese prilejul să observe destule dovezi de încredere, dar nu-şi făcea nici un fel de iluzii ; „Nu există o greşeală mai periculoasă pentru partidul proletar decît aceea de a-şi clădi tactica pe dorinţe subiective acolo unde este nevoie de organizare. Nu se poate spune că majoritatea e de partea noastră ; în cazul de faţă e nevoie de neîncredere, neîncredere şi iar neîncredere. A baza pe aceasta tactica proletară înseamnă a o ucide“[6].
La sfîrşitul cuvîntării despre situaţia actuală, Ilici a spus : „Revoluţia rusă a creat Sovietele. În nici o ţară burgheză din lume nu există şi nu pot să existe asemenea instituţii de stat, şi nici o revoluţie socialistă nu poate opera cu nici o altă putere de stat în afară de aceasta. Sovietele de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor trebuie să ia puterea nu pentru a crea o republică burgheză obişnuită sau pentru a trece direct la socialism. Aceasta este exclus. Pentru ce atunci ? Ele trebuie să ia puterea pentru a face primii paşi concreţi spre această trecere, paşi care pot şi trebuie făcuţi. Teama este, în această privinţă, duşmanul principal. Trebuie să propovăduim maselor că aceşti paşi trebuie făcuţi acum, altfel puterea Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor va fi fără rost şi nu va da nimic poporului“[7].
În continuare, Ilici a vorbit despre sarcinile imediate care stau în faţa Sovietelor : „Trebuie desfiinţată proprietatea privată asupra pămîntului. Aceasta este sarcina care stă în faţa noastră, deoarece majoritatea poporului este pentru această măsură. Pentru aceasta avem nevoie de Soviete. Cu vechea funcţionărime de stat această măsură nu poate fi înfăptuită“[8]. Ilici şi-a încheiat cuvîntarea cu un exemplu care arăta ce înseamnă cucerirea puterii locale. „Voi încheia referindu-mă la o cuvîntare care m-a impresionat profund. Un miner a ţinut o cuvîntare minunată, în care, fără să întrebuinţeze măcar un singur cuvînt din carte, a povestit cum au făcut ei revoluţia. La ei nu se punea problema dacă vor avea sau nu un preşedinte, ci îl preocupa problema : cînd ei au preluat minele, trebuiau păzite otgoanele, ca să nu se oprească producţia. Apoi s-a pus problema pîinii, pe care nu o aveau, şi s-au înţeles de asemenea cum s-o obţină. Iată un adevărat program al revoluţiei, şi nu unul scos din cărţi. Iată o adevărată cucerire a puterii locale“[9].
Zinaida Paviovna Krjijanovskaia şi-a amintit într-o zi că i-am povestit despre cuvîntarea acestui miner şi a spus : „Pentru ei, principalul este acum să-şi aibă inginerii lor. Vladimir Ilici este de părere că ar fi foarte bine dacă Gleb ar pleca acolo“.
La conferinţă am întîlnit mulţi cunoscuţi. Mi-aduc aminte, printre altele, de întîlnirea cu Priseaghin, fost cursant la şcoala din Longjumeau ; parcă văd cum îi luceau ochii în timp ce asculta cuvîntarea lui Ilici. Acum Priseaghin nu se mai află printre cei vii. În 1918 a fost împuşcat de albi în Siberia.
În 1917, la începutul lunii mai, Ilici a întocmit o schiţă a modificărilor ce trebuiau introduse în programul partidului. Războiul imperialist şi revoluţia determinaseră schimbări enorme în toate domeniile vieţii, impunînd o serie întreagă de noi aprecieri, de noi atitudini. Programul existent era foarte învechit.
Întreaga schiţă a noului program minimal era străbătută de dorinţa de a îmbunătăţi, de a ridica nivelul de trai al maselor, de a da cîmp liber iniţiativei lor.
Pe mine mă nemulţumea tot mai mult munca la secretariat, simţeam dorinţa de a activa direct în rîndul maselor, voiam de asemenea să-l văd mai des pe Ilici. Eram din ce în ce mai îngrijorată din cauza lui. Spiritele erau tot mai aţîţate împotriva lui. Se întîmpla să mergi prin cartierul Petersburg şi să auzi nişte gospodine spunînd : „Ce e de făcut cu acest Lenin, care a venit din Germania ? Să-l aruncăm în fîntînă şi să-l înecăm ?“ Fireşte, era limpede de unde proveneau toate aceste zyonuri despre mituire şi trădare. Dar una este cînd vorbesc burghezii, şi alta cînd o spun masele. Am scris pentru „Soldatskaia Pravda“ un articol despre Lenin, pe care l-am intitulat „O pagină din istoria partidului“. Vladimir Ilici a citit manuscrisul, a făcut unele modificări, şi articolul a apărut în numărul 21 din 13 mai 1917.
Cînd Vladimir Ilici se întorcea acasă obosit, nu-mi mai venea să-l întreb de treburile lui. Dar amîndoi simţeam dorinţa să ne plimbăm puţin şi să stăm de vorbă ca de obicei. De aceea uneori, destul de rar de altfel, ne plimbam pe străzile cele mai pustii din cartierul Petersburg. O dată am făcut o asemenea plimbare împreună cu tovarăşii Şaumian şi Enukidze. Şaumian i-a predat atunci lui Ilici nişte insigne roşii din partea fiilor lui, care l-au rugat să le transmită lui Lenin. Ilici a zîmbit mulţumit.
Pe tovarăşul Şaumian — Stepan, care se bucura de o influenţă uriaşă în rîndurile proletariatului din Baku, îl cunoşteam de mult. El aderase la bolşevici imediat după Congresul al II-lea, participase la Congresele de la Stockholm şi Londra. La Congresul de la Stockholm făcuse parte din comisia de validare. Ca amploare, acest congres nu putea fi comparat nici cu al II-lea şi nici cu al III-lea. La aceste congrese se ştia ce reprezintă fiecare delegat, pe cînd la cei de la Stockholm participaseră numeroşi delegaţi foarte puţin cunoscuţi. În cadrul comisiei de validare se dădeau lupte fracţioniste înverşunate pentru fiecare delegat. Mi-aduc aminte cît s-a zbătut Şaumian în această comisie. La Congresul de la Londra n-am participat. Mai tîrziu, în timpul celei de-a doua emigraţii, am corespondat intens cu tovarăşii din Baku. Îmi aduc aminte că mă întrebau de cauzele sciziunii cu vperediştii şi că a trebuit să răspund amănunţit, arătînd în jurul căror probleme aveau loc controversele şi cum se desfăşurau ele.
În 1913 Ilici a început să corespondeze intens cu Şaumian în problema naţională. Deosebit de interesantă este scrisoarea din mai 1914, în care Ilici a dezvoltat ideea că marxiştii, aparţinînd tuturor naţionalităţilor sau unui număr foarte mare de naţionalităţi ar trebui să întocmească şi să prezinte Dumei de stat un proiect de lege cu privire la egalitatea în drepturi a naţiunilor şi la apărarea drepturilor minorităţilor naţionale. Potrivit ideii lui Ilici, în acest proiect urma să fie expus pe larg tot ce înţelegem noi prin egalitate în drepturi, inclusiv problema limbii şi problema şcolii, a culturii în general, privite însă în toate implicaţiile şi relaţiile lor. „Am impresia. — scria Ilici — că pe această cale putem explica pe înţelesul tuturor că autonomia cultural-naţională este o inepţie, zdrobind definitiv pe adepţii acestei inepţii“[10]. Ilici a făcut chiar o schiţă a unui asemenea proiect.
Şi în 1917 lui Ilici i-a făcut plăcere să-l vadă pe Stepan şi să discute cu el amănunţit toate problemele care se puneau atunci în mod atît de acut în faţa bolşevicilor.
Mi-a rămas întipărită în minte cuvîntarea rostită de Ilici la primul Congres general al Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Rusia. Congresul s-a ţinut în localul şcolii militare de pe Prima linie din Vasilevski Ostrov. Clădirea avea coridoare lungi, în clase se organizase un cămin pentru delegaţi. În sala plină pînă la refuz, bolşevicii formau un mic grup, care şedea în fund. Cuvîntarea lui Ilici a fost aplaudată numai de bolşevici, dar era evident că ea produsese o impresie puternică. Cineva a povestit mai tîrziu că după această cuvîntare Kerenski a zăcut în nesimţire timp de trei ore. Nu ştiu în ce măsură acest lucru este adevărat.
În iunie au avut loc alegerile pentru dumele raionale. Am vrut să văd cum se desfăşoară campania electorală pe Vasilevski Ostrov. Străzile erau pline de muncitori. Predominau muncitorii de la uzina de ţevi, erau şi multe muncitoare de la fabrica „Laferme“. Fabrica „Laferme“ a votat pentru socialiştii-revoluţionari. Pretutindeni se purtau discuţii aprinse, se vorbea nu despre candidaţi, nu despre anumite persoane, ci despre activitatea partidelor, despre poziţiile diferitelor partide. Acest tablou mi-a reamintit alegerile care avuseseră loc la Paris pe cînd locuiam acolo ; am fost uimiţi atunci de faptul că nu se făceau nici un fel de aprecieri politice, şi că alegerile erau dominate de tot felul de răfuieli personale. Aici situaţia era cu totul alta. Te izbea de asemenea cît de mult crescuse nivelul maselor în comparaţie cu anii 1905-1907. Se vedea că toţi citesc ziare de diferite orientări. Într-un grup se discuta dacă la noi este posibil bonapartismul. În mulţime se tot învîrtea un individ scund, care semăna a agent şi părea cu totul nelalocul lui printre aceşti muncitori, care se dezvoltaseră atît de mult în ultimii ani.
Starea de spirit revoluţionară a maselor creştea.
Bolşevicii au fixat pentru 10 iunie o demonstraţie. Congresul Sovietelor a interzis-o, hotărînd că timp de trei zile să nu fie permisă nici un fel de demonstraţie. Ilici a insistat atunci ca demonstraţia fixată de Comitetul din Petrograd să fie contramandată ; el considera că, de vreme ce recunoaştem puterea Sovietelor, nu este îngăduit să nu ne supunem hotărîrilor congresului şi să dăm astfel apă la moară adversarilor noştri. Dar, cedînd în faţa stării de spirit a maselor, Congresul Sovietelor a fixat pentru 18 iunie o demonstraţie a lui. Congresul nu se aştepta la cele ce s-au întîmplat. La demonstraţie au luat parte aproximativ 400.000 de muncitori şi soldaţi. Pe 90% din steaguri şi pancarte se puteau citi lozinci ale C.C. al bolşevicilor : „Toată puterea în mîinile Sovietelor !“, „Jos cei 10 miniştri capitalişti !“. Numai trei pancarte cereau să se acorde încredere guvernului provizoriu (una aparţinea Bundului, alta — grupului plehanovist „Unitate“ şi a treia — unui regiment de cazaci). Ilici a caracterizat demonstraţia din 18 iunie ca o zi de cotitură. „Demonstraţia de la 18 iunie — a scris el — a devenit o demonstraţie a forţelor şi politicii proletariatului revoluţionar, care arată orientarea revoluţiei, care arata ieşirea din impas. În aceasta constă uriaşa însemnătate istorică a demonstraţiei de duminică, în aceasta constă deosebirea ei principială de demonstraţiile din ziua înmormîntării celor căzuţi pentru revoluţie şi din ziua de 1 Mai. Atunci demonstraţia a însemnat sărbătorirea generală a primei victorii a revoluţiei şi a eroilor ei, o privire aruncată de popor înapoi asupra primei etape spre libertate, pe care a parcurs-o foarte repede şi cu mult succes. Întîi Mai a fost sărbătoarea năzuinţelor şi speranţelor legate de istoria mişcării muncitoreşti internaţionale, de idealul ei de pace şi socialism.
Nici această demonstraţie, nici cealaltă nu-şi propuneau ca scop să arate, şi nu puteau arăta, orientarea dezvoltării mai departe a revoluţiei. Nici aceasta, nici cealaltă nu puneau în faţa maselor şi în numele maselor probleme concrete, precise, actuale cu privire la faptul încotro trebuie să se îndrepte revoluţia şi cum trebuie să se desfăşoare.
În acest sens la 18 iunie a fost prima demonstraţie politică de acţiune, de lămurire — nu prin cărţi sau prin ziare, ci în stradă, nu prin conducători, ci prin mase — a felului cum acţionează diferitele clase, cum doresc să acţioneze şi cum vor acţiona pentru a duce revoluţia mai departe.
Burghezia s-a ascuns...“[11]
S-au terminat şi alegerile pentru dumele raionale. Eu am fost aleasă în raionul Vîborg. În acest raion au fost aleşi numai bolşevici şi un mic număr de menşevici-internaţionalişti, care însă nu au luat parte la lucrările dumei. La primăria raională lucrau numai bolşevici : L. M. Mihailov, Kucimenko, Ciugurin, încă un tovarăş şi cu mine. Primăria noastră şi-a avut la început sediul în aceeaşi clădire cu comitetul raional de partid, al cărui secretar era Jenea Egorova. Tot acolo lucra tov. Laţis. Între primăria noastră şi organizaţia de partid existau cele mai strînse legături. Activitatea în raionul Vîborg a fost extrem de folositoare pentru mine, ea a însemnat o bună şcoală a muncii de partid şi de stat. O asemenea şcoală îmi era necesară, căci, după mulţi ani în emigraţie, nu mă încumetam să iau cuvîntul nici măcar la adunări restrînse şi pînă atunci nu scrisesem nici un rînd în „Pravda“.
Raionul Vîborg avea un puternic activ bolşevic. Bolşevicii se bucurau de încrederea maselor muncitoreşti. La scurtă vreme după ce am început să lucrez a trebuit să preiau de la Nina Aleksandrovna Herd, soţia lui Struve, secţia raională Vîborg a comisiei de ajutorare a soţiilor de militari. Nina Aleksandrovna era o veche cunoştinţă a mea : fusesem colege de liceu, iar apoi am predat la aceeaşi şcoala duminicală. În primii ani de dezvoltare a mişcării muncitoreşti ea a fost social-democrată. Acum aveam concepţii politice cu totul diferite. Predîndu-mi munca, ea mi-a spus : „Soţiile de militari nu au încredere în noi ; orice facem, ele sînt nemulţumite ; au încredere numai în bolşevici. Ce să-i faci, preluaţi voi munca, poate că o veţi duce mai bine !“. Noi nu ne temeam să pornim la treabă, considerînd că împreună cu muncitorii, sprijinindu-ne pe iniţiativa lor, vom reuşi să desfăşurăm o activitate vastă.
Masele muncitoreşti erau foarte active, nu numai în domeniul politic, ci şi în cel cultural. La noi s-a constituit foarte repede un consiliu al învăţămîntului public, din care făceau parte reprezentanţi ai tuturor fabricilor şi uzinelor din raionul Vîborg. Dintre reprezentanţii uzinelor, îmi amintesc de muncitorii Purîşev, Kaiurov, Iurkin şi Gordienko. Ne adunam în fiecare săptămînă şi discutam măsurile practice ce trebuiau luate. Cînd s-a pus problema lichidării totale a analfabetismului, uzinele au întocmit foarte repede, cu ajutorul muncitorilor, o evidenţă a neştiutorilor de carte din întreprinderi. S-a cerut patronilor să pună la dispoziţia muncitorilor încăperi pentru şcolile de lichidare a analfabetismului, iar cînd un fabricant a refuzat, muncitoarele au făcut un scandal nemaipomenit, au descoperit că una din încăperile de lîngă fabrică este ocupată de udarnici (soldaţi din batalioanele cele mai şovine) ; pînă la urmă fabricantul a trebuit să închirieze o încăpere pentru şcoală. S-a instituit controlul muncitoresc asupra frecvenţei şi a predării. În apropiere de primărie se afla un regiment de mitraliori, pe care guvernul îi considera foarte devotaţi ; dar acest „devotament“ s-a irosit extrem de repede de îndată ce regimentul de mitraliori a fost instalat în cartierul Vîborg şi am început să facem agitaţie în rîndurile soldaţilor. Primele agitatoare în favoarea bolşevicilor s-au dovedit a fi vînzătoarele de seminţe, de cvas etc. Printre acestea se aflau numeroase muncitoare pe care le cunoşteam încă din ultimul deceniu al secolului trecut şi chiar din timpul revoluţiei din 1905. Erau bine îmbrăcate, luau mereu cuvîntul la adunări şi aveau un nivel politic ridicat. O muncitoare mi-a spus : „Soţul meu este pe front. Am trăit bine cu el, nu ştiu cum va fi cînd se va întoarce. Eu sînt acum de partea bolşevicilor, dar nu ştiu cum vede el lucrurile acolo, pe front... O fi înţeles, şi-o fi dat seama că trebuie să meargă cu bolşevicii ? Noaptea mă întreb deseori : dar dacă nu a înţeles încă ? Numai că nu ştiu dacă voi mai apuca să-l văd, poate că va fi omorît ; dar şi eu, uite, scuip sînge, mă duc la spital“. Mi s-a întipărit în minte faţa trasă a acestei muncitoare, cu pete roşii în obraji, îngrijorarea ei dacă nu cumva va trebui să se despartă de soţ din cauza părerilor lor politice. În munca culturală, însă, pe atunci erau în frunte nu muncitoarele, ci muncitorii. Se ocupau de toate chestiunile. Tov. Gordienko, de pildă, se îngrijea mult de grădiniţele de copii, tov. Kuklin urmărea cu atenţie activitatea tineretului.
Şi eu mă interesam îndeaproape de activitatea tineretului. Tinerii grupaţi în asociaţia „Lumină şi ştiinţă“ îşi întocmiseră un program propriu. Printre ei se aflau bolşevici, menşevici, anarhişti şi tineri fără partid. Programul era extrem de naiv şi de primitiv, dar discuţiile purtate în jurul lui au fost foarte interesante. Unul din puncte, de pildă, prevedea că toţi trebuie să înveţe să coasă. Un tînăr bolşevic — obiecta : „De ce să înveţe toţi să coasă ? O fată trebuie, desigur, să ştie, căci altminteri nu va putea mai tîrziu să coasă soţului un nasture la pantaloni, dar de ce trebuie să învăţăm acest lucru cu toţii ? !“ Aceste cuvinte au stîrnit o furtună de indignare. Nu numai fetele, dar şi toţi băieţii erau revoltaţi şi au sărit de la locurile lor. „Ce, soţia trebuie să-ţi coasă nasturele de la pantalon ? Cum adică ? Vrei să menţii vechea robie a femeilor ? Soţia este tovarăşa soţului, iar nu o servitoare !“. Autorul propunerii ca numai femeile să înveţe să coasă a fost nevoit să cedeze. Mi-aduc aminte o discuţie cu un alt tînăr, Muraşev, care-i apăra cu înflăcărare pe bolşevici. L-am întrebat : „De ce nu te înscrii în organizaţia bolşevicilor ?“ — „Vedeţi dv. — mi-a răspuns el —, cîţiva dintre noi am făcut parte din organizaţia bolşevică. Dar de ce ne-am înscris ? Credeţi că am făcut-o pentru că înţelegeam că bolşevicii au dreptate ? Nicidecum, ci pentru că bolşevicii împărţeau revolvere oamenilor lor ! Aşa nu-i bine. Trebuie să mergi unde-ţi porunceşte conştiinţa ; am restituit carnetul pînă cînd mă voi lămuri pe deplin“. Trebuie să spun că din asociaţia „Lumină şi ştiinţă“ făceau parte numai tineri cu vederi revoluţionare. Ei nu ar fi tolerat în mijlocul lor pe nici un om care s-ar fi apucat să susţină concepţii de dreapta. Tinerii erau activi, luau cuvîntul în uzinele lor, la adunările lor, numai că erau foarte creduli. A trebuit să combatem în fel şi chip acest lucru.
A trebuit să lucrez mult printre femei. Biruisem timiditatea de care suferisem pînă nu demult şi luam cuvîntul pretutindeni unde era nevoie.
Eram complet absorbită de muncă, doream să atrag masele la activitatea obştească, să fac posibilă organizarea acelei „miliţii populare“ despre care vorbea pe atunci Vladimir Ilici.
După ce am început să lucrez în raionul Vîborg, îl vedeam şi mai puţin pe Ilici. Treceam printr-o perioadă încordată, lupta devenea tot mai înverşunată. Ziua de 18 iunie a fost importantă nu numai prin demonstraţia celor 400.000 de muncitori şi soldaţi care au manifestat sub lozinci bolşevice. În aceeaşi zi, după trei luni de şovăieli, guvernul provizoriu a pornit, sub presiunea aliaţilor, ofensiva pe front. Bolşevicii au luat atitudine în presă şi la adunări. Guvernul provizoriu simţea că îi fuge pămîntul de sub picioare. La 28 iunie, pe front, armata rusă a început să sufere înfrîngeri ; acest lucru a produs o puternică frămîntare în rîndurile trupelor.
La sfîrşitul lunii iunie Ilici a plecat împreună cu Maria Ilinicina să se odihnească cîteva zile la soţii Bonci-Bruevici, în satul Neivola, lîngă gara Mustamiaki (nu departe de Petrograd). Între timp, la Petrograd s-au produs următoarele evenimente. Regimentul de mitraliori cantonat în cartierul Vîborg a hotărît să pornească insurecţia armată. Cu două zile înainte comisia noastră de culturalizare s-a înţeles cu aceea a regimentului să se întrunească luni pentru a discuta împreună cîteva probleme privind munca culturală. Se înţelege că n-a venit nimeni din partea regimentului de mitraliori, care plecase în întregime. M-am dus la casa Kşesinskăi. Curînd i-am ajuns din urmă pe mitraliori pe bulevardul Sampsonievski. Soldaţii mergeau într-o aliniere perfectă. Îmi aduc aminte de următoarea scenă. Un muncitor bătrîn a coborît de pe trotuar şi, oprindu-se în faţa soldaţilor, s-a înclinat adînc şi a spus cu glas tare : „Apăraţi, fraţilor, poporul muncitor !“. Îmi amintesc că la sediul C.C. i-am văzut atunci pe Stalin şi pe Laşevici. Mitraliorii se opreau în faţa balconului, dădeau onorul şi apoi porneau mai departe. Ulterior s-au apropiat de C.C. încă două regimente, iar apoi o demonstraţie muncitorească. Seara, un tovarăş a fost trimis la Mustamiaki să-l aducă pe Ilici. Comitetul Central lansase lozinca transformării demonstraţiei într-o demonstraţie paşnică, dar între timp regimentul de mitraliori începuse să construiască baricade. Mi-aduc aminte că tov. Laşevici, care ducea munca în acest regiment, a stat multă vreme culcat pe divan la primăria raionului Vîborg, uitîndu-se în tavan, înainte de a se duce la soldaţi pentru a-i convinge să înceteze acţiunea. Îi venea foarte greu s-o facă, dar aşa hotărîse Comitetul Central. În uzine şi fabrici s-a declarat greva. Din Kronstadt au sosit matrozii. Uriaşa demonstraţie a muncitorilor înarmaţi şi a soldaţilor s-a îndreptat spre palatul Tavriceski. Din balconul casei Kşesinskăi Ilici a ţinut o cuvîntare în faţa demonstranţilor. Comitetul Central a lansat un apel, îndemnînd la încetarea demonstraţiei. Guvernul provizoriu a chemat pe iuncheri şi pe cazaci. Pe strada Sadovaia s-a tras în demonstranţi.
[1]. V. I. Lenin, Opere, vol. 24, Editura politică, 1959, pag. 222. — Nota red.
[2]. Op. cit., pag. 219.
[3]. Op. cit., pag. 223.
[4]. Op. cit., pag. 217-218.
[5]. Op. cit., pag. 218.
[6]. Op. cit., pag. 223.
[7]. Op. cit., pag. 228.
[8]. Ibid.
[9]. Op. cit., pag. 229.
[10]. V. I. Lenin, Opere, vol. 35, E.S.P.L.P. 1958, pag. 118. — Nota red.
[11]. V. I. Lenin, Opere, vol. 25, E.S.P.L.P. 1956, pag. 97-98. — Nota red.