N. K. Krupskaia

Amintiri despre Lenin

PREFAŢĂ LA PARTEA A III-A A AMINTIRILOR

Am ezitat mult înainte de a scrie această a treia parte a amintirilor, care se referă la perioada de după Revoluţia din Octombrie. Înainte de a ne întoarce in 1917 în Rusia am lucrat tot timpul cot la cot cu Ilici, îi dădeam un ajutor nemijlocit în muncă, asistam zi de zi la discuţiile sale cu oamenii, cunoşteam tot ce-l frămînta, chiar şi lucrurile cele mai mărunte. În perioada de după Revoluţia din Octombrie situaţia a fost alta. În condiţiile Puterii sovietice, caracterul muncii mele de secretariat se schimbase, sfera ei se îngustase considerabil, şi Ilici a stăruit ca eu să încep să lucrez pe frontul învăţămîntului. Munca mă absorbea în întregime, dar şi mai mult mă captiva viaţa care clocotea din plin în toată diversitatea şi complexitatea ei. E adevărat că această viaţă ne-a apropiat şi mai mult. Cînd avea un moment liber, Ilici mă chema de la Comisariatul poporului pentru învăţămînt să ne plimbăm împreună prin Kremlin sau să mergem undeva, în pădure, în afara oraşului. Alteori trecea pe la mine să mai stăm de vorbă. Era însă tot timpul extrem de ocupat. În afară de aceasta mai era ceva : eu nu-i puneam niciodată întrebări lui Ilici, iar el de obicei nu-mi povestea dintr-o dată amănunţit impresiile sale proaspete, ci făcea doar în treacăt cîte o observaţie, amănuntele urmînd să mi le spună mai tîrziu, cu alt prilej. De obicei începea să-mi spună la ce l-au făcut să se gîndească anumite evenimente. Uneori şi acum, după atîţia ani, cînd recitesc articolele lui Vladimir Ilici, parcă aud intonaţia cu care, în cursul unei discuţii, rostise o anumită frază, introdusă apoi în articol, dar asemenea lucruri sînt cu neputinţă de redat. De aceea amintirile sînt foarte episodice, fragmentare. La un moment dat mă decisesem să nu mai aştern de loc pe hîrtie amintirile legate de perioada sovietică. Apoi însă m-am gîndit că, dacă voi înfăţişa aceste amintiri fragmentare pe fondul general al evenimentelor, ele vor prezenta totuşi un anumit interes. Acest fond nu trebuie să constituie un istoric al evenimentelor, ci trebuie şi poate să fie doar un fond. Nu ştiu dacă voi izbuti. Dar, întrucît pe tovarăşii noştri îi interesează orice amănunt referitor la Ilici, voi încerca. Capitolele de mai jos reprezintă începutul acestui gen de amintiri.

N. Krupskaia

12 decembrie 1933

 

 

ÎN ZILELE LUI OCTOMBRIE

Cucerirea puterii în Octombrie a fost concepută şi pregătită sub toate aspectele de partidul proletariatului, partidul bolşevic. În iulie 1917 a izbucnit spontan o răscoală. Partidul socotea însă că această răscoală este prematură şi şi-a păstrat luciditatea in aprecierea situaţiei. Adevărul trebuia privit drept în faţă. Masele nu erau încă gata pentru insurecţie, şi C.C. a hotărît s-o amîne. Era însă greu să-i ţii în frîu pe răsculaţi, pe cei care abia aşteptau să înceapă lupta şi mai ales le venea greu bolşevicilor să facă acest lucru. Dar ei şi-au făcut datoria, înţelegînd ce importanţă uriaşă are alegerea justă a momentului insurecţiei.

Au mai trecut vreo două luni. Situaţia s-a schimbat. Între 12-14 septembrie, Ilici, care fusese nevoit să stea ascuns în Finlanda, trimite o scrisoare Comitetului Central şi Comitetelor din Petrograd şi Moscova : „Obţinînd majoritatea în ambele Soviete de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din cele două capitale, bolşevicii pot şi trebuie să ia puterea de stat în mîinile lor“. În continuare, el demonstra de ce trebuia luată puterea tocmai acum. Guvernul provizoriu se pregătea să cedeze Petrogradul, ceea ce ar fi micşorat şansele de victorie ; se proiecta o pace separată între imperialiştii englezi şi cei germani. „A propune tocmai acum popoarelor pace, înseamnă a învinge“ — scria Ilici.

Într-o altă scrisoare către C.C., el arată amănunţit cum trebuie fixat momentul insurecţiei şi cum trebuie pregătită ea : „Pentru a reuşi, insurecţia trebuie să se sprijine nu pe un complot, nu pe un partid, ci pe clasa înaintată. Aceasta în primul rînd. Insurecţia trebuie să se sprijine pe avîntul revoluţionar al poporului. Aceasta în al doilea rînd. Insurecţia trebuie să se sprijine pe acea cotitură hotărîtoare în istoria revoluţiei în creştere cînd activitatea rîndurilor înaintate ale poporului este maximă, cînd şovăielile în rîndurile duşmanilor şi în rîndurile prietenilor slabi, inconsecvenţi şi nehotărîţi ai revoluţiei sînt extrem de puternice. Aceasta în al treilea rînd“.

La sfîrşitul scrisorii Ilici arăta ce trebuie făcut pentru a avea faţă de insurecţie o atitudine marxistă, cu alte cuvinte a o considera ca o artă : „Şi pentru a avea în ceea ce priveşte insurecţia o atitudine marxistă, adică a o considera ca o artă, trebuie să organizăm totodată, fără a pierde o clipă, statul-major al detaşamentelor de insurgenţi, să repartizăm forţele, să trimitem regimente fidele în punctele cele mai importante, să înconjurăm Aleksandrinka, să ocupăm Petropavlovka[1], să arestăm marele stat-major şi guvernul, să trimitem împotriva iuncherilor şi a diviziei sălbatice detaşamente cate să fie gata să-şi dea mai degrabă viaţa decît să-l lase pe duşman să înainteze spre punctele centrale ale oraşului ; trebuie să-i mobilizăm pe muncitorii înarmaţi, să-i chemăm la o ultimă luptă înverşunată, să ocupăm din primul moment oficiul de telegraf şi de telefon, să stabilim statul nostru major insurecţional lîngă centrala telefonică, să-l legăm prin telefon cu toate uzinele, cu toate regimentele, cu toate punctele de desfăşurare a luptei armate etc.

Toate acestea sînt, desigur, numai un exemplu, numai o ilustrare a faptului că în momentul de faţă nu poţi rămîne fidel marxismului, nu poţi rămîne fidel revoluţiei fără a privi insurecţia ca o artă[2].

Stînd în Finlanda, Ilici era foarte frămîntat să nu se piardă momentul prielnic pentru insurecţie. În ziua de 7 octombrie el trimite o scrisoare Conferinţei orăşeneşti a organizaţiei din Petrograd ; el scrie de asemenea Comitetului Central, Comitetelor din Moscova şi Petrograd, precum şi bolşevicilor membri ai Sovietelor din Petrograd şi Moscova. În ziua de 8 el adresează o scrisoare tovarăşilor bolşevici care participă la Congresul regional al Sovietelor din Regiunea de nord şi este neliniştit neştiind dacă scrisoarea va ajunge la destinaţie. La 9 octombrie pleacă la Petrograd, se stabileşte ilegal în raionul Vîborg şi de acolo conduce pregătirea insurecţiei.

În această ultimă lună Lenin nu se preocupă decît de insurecţie ; era în întregime stăpînit de ideea insurecţiei şi transmitea tovarăşilor starea sa de spirit, convingerea sa.

De o excepţională importanţă este ultima scrisoare trimisă de Ilici din Finlanda bolşevicilor care participau la Congresul regional al Sovietelor din Regiunea de nord. Iată un extras din această scrisoare :

„...Insurecţia armată este un gen deosebit de luptă politică, supus unor legi deosebite, asupra cărora trebuie să medităm cu atenţie. Acest adevăr a fost exprimat foarte plastic de Karl Marx, care a scris că «insurecţia» armată «este, ca şi războiul, o artă».

Dintre principalele reguli ale acestei arte, Marx a relevat următoarele :

1) Nu te juca niciodată cu insurecţia, şi, o dată ce ai început-o, să fii pătruns de ideea că trebuie să mergi pînă la capăt.

2) Este necesar să realizezi o mare superioritate de forţe în locul hotărîtor şi în momentul hotărîtor, pentru că altfel inamicul, care posedă o mai bună pregătire şi organizare, va nimici pe insurgenţi.

3) Din moment ce a început insurecţia, trebuie să acţionezi cu cea mai mare hotărîre şi să treci neapărat, cu orice preţ, la ofensivă. «Defensiva este moartea insurecţiei armate».

4) Trebuie să te străduieşti să iei inamicul prin surprindere, să prinzi momentul cînd trupele lui sînt răzleţite.

5) Trebuie să cauţi să obţii în fiecare zi fie şi succese mici (s-ar putea spune : în fiecare ceas, dacă e vorba de un singur oraş), menţinînd cu orice preţ «superioritatea morală».

Marx a rezumat învăţămintele tuturor revoluţiilor cu privire la insurecţia armată prin cuvintele «lui Danton, cel mai mare maestru al tacticii revoluţionare pe care l-a cunoscut istoria : îndrăzneală, îndrăzneală şi iar îndrăzneală».

Aplicate la Rusia şi la Octombrie 1917, cele de mai sus înseamnă : ofensivă simultană, cît se poate de neaşteptată şi de rapidă, asupra Petrogradului, venind neapărat şi din afară, şi dinăuntru, şi din cartierele muncitoreşti, şi din Finlanda, şi din Reval, din Kronstadt, ofensiva întregii flote, realizarea unei superiorităţi gigantice de forţe faţă de cei 15.000-20.000 (şi poate chiar şi mai mult) de oameni ai «gărzii» noastre «burgheze» (iuncherii), ai «trupelor» noastre «vendéene» (o parte a cazacilor) etc.

Să combinăm cele trei forţe principale ale noastre : flota, muncitorii şi unităţile militare în aşa fel, încît să fie neapărat ocupate şi menţinute cu preţul oricăror pierderi : a) telefoanele, b) telegraful, c) gările, d) podurile în primul rînd.

Să alcătuim din cele mai hotărîte elemente (elementele noastre «de şoc» şi tineretul muncitoresc, precum şi cei mai buni matrozi) mici detaşamente în vederea ocupării de către acestea a punctelor celor mai importante şi în vederea participării lor pretutindeni, la toate operaţiile importante, ca de pildă :

Să încercuim şi să izolăm Petrogradul, să-l luăm printr-un atac combinat al flotei, muncitorilor şi trupelor, — aceasta este sarcina, sarcină care cere artă şi triplă îndrăzneală.

Să alcătuim detaşamente din cei mai buni muncitori, înarmaţi cu arme şi bombe, în vederea atacării şi încercuirii «centrelor» duşmanului (şcolile de iuncheri, telegraful, telefoanele etc.), cu lozinca : Mai bine să pierim cu toţii decît să lăsăm să treacă duşmanul.

Să sperăm că, în caz că se va hotărî să se treacă la acţiune, conducătorii vor aplica cu succes marile poveţe ale lui Danton şi ale lui Marx.

Succesul revoluţiei — şi al celei ruse, şi al celei mondiale — depinde de două, trei zile de luptă“[3].

Această scrisoare a fost scrisă la 21 (8) octombrie, iar în ziua de 22 (9) Ilici se şi afla la Petrograd. A doua zi s-a ţinut o şedinţă a C.C., la care el a stăruit să se adopte rezoluţia cu privire la insurecţia armată. Zinoviev şi Kamenev s-au pronunţat împotriva insurecţiei şi au cerut convocarea unei plenare extraordinare a C.C. Kamenev a declarat în mod demonstrativ că demisionează din C.C. Lenin a cerut să i se aplice cele mai aspre sancţiuni de partid.

Zdrobind curentele oportuniste, pregătirea insurecţiei se desfăşura din plin. La 26 (13) octombrie Comitetul Executiv al Sovietului din Petrograd a adoptat hotărîrea cu privire la înfiinţarea Comitetului militar-revoluţionar. La 29 (16) octombrie s-a ţinut o şedinţă lărgită a C.C. cu reprezentanţii organizaţiilor de partid. În aceeaşi zi, în cadrul unei şedinţe a C.C., a fost constituit Centrul militar-revoluţionar pentru conducerea practică a insurecţiei, alcătuit din tovarăşii Stalin, Sverdlov, Dzerjinski şi alţii.

În ziua de 30 (17) octombrie proiectul de organizare a Comitetului militar-revoluţionar a fost aprobat, nu numai de Comitetul Executiv al Sovietului din Petrograd, dar şi de Soviet în ansamblu. După alte cinci zile, o adunare a comitetelor de regimente a recunoscut Comitetul militar-revoluţionar din Petrograd ca organ conducător al unităţilor militare din Petrograd şi a hotărît să nu execute ordinele statului-major care nu poartă viza Comitetului militar-revoluţionar.

La 5 noiembrie (23 octombrie), Comitetul militar-revoluţionar a numit comisari în unităţile militare. În ziua următoare, la 6 noiembrie (24 octombrie), guvernul provizoriu a hotărît să defere justiţiei pe membrii Comitetului militar-revoluţionar, să aresteze pe comisarii numiţi in unităţile militare şi a chemat iuncherii la Palatul de iarnă. Era însă prea tîrziu : unităţile militare erau de partea bolşevicilor ; muncitorii cereau ca puterea să treacă în mîinile Sovietelor ; Comitetul militar-revoluţionar lucra sub conducerea directă a C.C. ; majoritatea membrilor C.C., printre care Stalin, Sverdlov, Molotov, Dzerjinski, Bubnov şi alţii, făceau parte din Comitetul militar-revoluţionar. Insurecţia cîştiga teren.

La 6 noiembrie (24 octombrie) Ilici mai stătea încă ascuns în cartierul Vîborg, în locuinţa Margaritei Vasilievna Fofanova, membră a partidului nostru (locuinţa era situată la intersecţia străzilor Bolşoi Sampsonievski şi Serdobolskaia, la nr. 92/1, apart. 42). Lenin ştia că se pregăteşte insurecţia şi era tare supărat că într-un astfel de moment trebuie să stea deoparte. Prin intermediul Margaritei îmi trimitea, ca să transmit mai departe, bileţele, în care arăta că nu se mai poate întîrzia cu insurecţia. În sfîrşit, seara veni la el Eino Rahia, un tovarăş finlandez, care avea legături strînse cu uzinele şi cu organizaţia de partid şi prin care Ilici menţinea contactul cu organizaţia. Eino i-a povestit lui Ilici că în oraş s-au dublat patrulele, că guvernul provizoriu a dat ordin să se ridice podurile de pe Neva pentru a izola cartierele muncitoreşti unele de altele şi că podurile sînt păzite de detaşamente de soldaţi. Era clar că insurecţia începe. Ilici l-a rugat pe Eino să-i aducă la dînsul pe tov. Stalin, dar din discuţie a reieşit că acest lucru este aproape imposibil, deoarece Stalin se află, probabil, la Smolnîi, la Comitetul militar-revoluţionar, iar tramvaiele cu siguranţă că nu mai circulă, astfel că se va pierde o mulţime de timp. Atunci Ilici s-a hotărît să plece fără întîrziere la Smolnîi. I-a lăsat Margaritei următorul bilet : „Am plecat acolo unde nu aţi vrut sa mă duc. La revedere. Ilici“.

În noaptea aceea raionul Vîborg se înarma, pregătindu-se de insurecţie. Grupurile de muncitori veneau unul după altul la comitetul raional să primească arme şi instrucţiuni. În cursul nopţii m-am dus la Fofanova şi am aflat că Ilici plecase la Smolnîi. Împreună cu Jenea Egorova, secretara Comitetului raional Vîborg, m-am urcat într-un autocamion pe care ai noştri îl trimiseseră, nu mai ştiu pentru ce, la Smolnîi. Voiam să aflu dacă Ilici ajunsese acolo. Nu-mi mai amintesc dacă l-am văzut pe Ilici la Smolnîi sau am aflat doar că e acolo, în orice caz n-am putut sta de vorbă, deoarece Ilici era cu totul absorbit de conducerea insurecţiei şi, ca întotdeauna, se ocupa de cele mai mici amănunte.

Smolnîi, viu luminat, era în plină fierbere. Din toate colţurile oraşului veneau după instrucţiuni membri ai gărzilor roşii, reprezentanţi ai uzinelor, soldaţi. Maşinile de scris ţăcăneau, telefoanele sunau, fetele din organizaţia noastră sortau maldăre de telegrame, iar la etajul al doilea ţinea fără întrerupere şedinţe Comitetul militar-revoluţionar. În piaţa din faţa Palatului Smolnîi duduiau cîteva automobile blindate ; tot aici se afla un tun de trei ţoli şi stive de lemne aduse pentru cazul cînd ar fi trebuit să se ridice baricade. În faţa intrării erau mai multe mitraliere şi tunuri, iar la uşi — santinele.

În ziua de 25 octombrie (7 noiembrie), la orele 10 dimineaţa, s-a şi trimis la tipar din partea Comitetului militar-revoluţionar al Sovietului din Petrograd chemarea „Către cetăţenii Rusiei !“, în care se spunea :

„Guvernul provizoriu a fost răsturnat. Puterea de stat a trecut în mîinile Comitetului militar-revoluţionar — organ al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Petrograd, care stă în fruntea proletariatului şi garnizoanei din Petrograd.

Cauza pentru care a luptat poporul — propunerea imediată a unei păci democratice, desfiinţarea proprietăţii moşiereşti asupra pămîntului, controlul muncitoresc asupra producţiei, crearea guvernului sovietic — această cauză este asigurată.

Trăiască revoluţia muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor !“[4]

Deşi era clar că revoluţia biruise, în dimineaţa zilei de 25 Comitetul militar-revoluţionar a continuat să lucreze cu încordare, ocupînd una după alte instituţiile guvernamentale, organizînd paza lor etc.

La orele 2 şi 30 de minute s-a deschis şedinţa Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Petrograd, Sovietul a întîmpinat cu entuziasm ştirea că guvernul provizoriu nu mai există, că unii miniştri au fost arestaţi, iar ceilalţi urmează să fie arestaţi, că parlamentul a fost dizolvat, că au fost ocupate gările, poşta, telegraful, Banca de stat. Începuse asaltul Palatului de iarnă. El nu fusese încă cucerit, dar soarta lui era pecetluită. Soldaţii dădeau dovadă de un neobişnuit eroism. Insurecţia se înfăptuise fără vărsare de sînge.

Sovietul l-a salutat furtunos pe Lenin, care venise la şedinţă. El a prezentat un raport. Nu a spus nici un fel de vorbe mari în legătură cu victoria repurtată. Acest lucru era caracteristic pentru Ilici. El a vorbit de altceva, şi anume de sarcinile care stau în faţa Puterii sovietice şi la a căror îndeplinire trebuie să se treacă imediat.

El a spus că a început o epocă nouă în istoria Rusiei. Guvernul sovietic îşi va desfăşura activitatea fără participarea burgheziei. Se va emite un decret cu privire la desfiinţarea proprietăţii private asupra pămîntului. Se va institui un control cu adevărat muncitoresc asupra producţiei. Se va. porni lupta pentru socialism. Vechiul aparat de stat va fi sfărîmat din temelii, se va crea o putere nouă, puterea organizaţiilor sovietice. Noi posedăm acea forţă a organizării maselor care va învinge totul. Sarcina imediată este încheierea păcii. Pentru aceasta trebuie biruit capitalul. La încheierea păcii ne va ajuta proletariatul internaţional, în rîndurile căruia au şi apărut semne ale frămîntării revoluţionare.

Această cuvîntare a stîrnit entuziasmul membrilor Sovietului de deputaţi ai soldaţilor şi muncitorilor din Petrograd. Da, începe o nouă epocă în istoria noastră. Forţa organizaţiilor de masă este invincibilă. Masele s-au ridicat şi puterea burgheziei s-a prăbuşit. Vom lua pămîntul de la moşieri, vom pune frîu fabricanţilor şi mai ales vom obţine pacea. Ne va veni în ajutor revoluţia mondială. Ilici are dreptate. Cuvîntarea sa a fost primită cu aplauze furtunoase.

Seara avea să se deschidă Congresul al II-lea al Sovietelor, care urma să proclame Puterea Sovietelor, să consfinţească din punct de vedere formal victoria repurtată.

Delegaţii se adunau. În rîndurile lor se desfăşura agitaţie. Puterea muncitorilor trebuie să se sprijine pe ţărănime, să ducă ţărănimea după sine. Socialiştii-revoluţionari erau consideraţi partidul care exprima părerea ţărănimii. Ideologii ţărănimii bogate, ai chiaburimii, erau socialiştii-revoluţionari de dreapta. Ideologii micii ţărănimi, socialiştii-revoluţionari de stînga, erau reprezentanţi tipici ai micii burghezii, care şovăia între burghezie şi proletariat. În fruntea Comitetului din Petrograd al socialiştilor-revoluţionari se aflau Natanzon, Spiridonova şi Kamkov. Ilici îl cunoştea pe Natanzon încă din prima perioadă de emigraţie. Pe atunci, în 1904, Natanzon se apropiase mult de marxism, i se părea doar că social-democraţii subapreciază rolul ţărănimii. Numele Spiridonovei era pe atunci foarte popular. În 1906, în perioada primei revoluţii, pe cînd avea 17 ani, îl ucisese pe Lujenovski, care reprimase mişcarea ţărănească din gubernia Tambov. A fost supusă la torturi bestiale, iar apoi a zăcut la ocnă, în Siberia, pînă la revoluţia din februarie. Socialiştii-revoluţionari de stînga din Petrograd erau puternic influenţaţi de starea de spirit bolşevică a maselor. Ei aveau o atitudine mai favorabilă faţă de bolşevici decît reprezentanţii celorlalte partide. Îşi dădeau seama că bolşevicii luptă în mod serios pentru confiscarea pămînturilor moşiereşti şi pentru trecerea lor în mîinile ţărănimii. Socialiştii-revoluţionari de stînga socoteau că trebuie să se introducă un sistem nivelator de folosire a pămîntului ; bolşevicii înţelegeau că este necesară transformarea socialistă a întregii agriculturi, Dar Ilici era de părere că în acel moment lucrul cel mai important îl constituia confiscarea pămînturilor moşiereşti, viaţa urmînd să arate pe ce cale va merge ulterior transformarea. Şi el chibzuia cum să întocmească decretul asupra pămîntului.

Amintirile Margaritei Vasilievna Fofanova cuprind un pasaj foarte interesant. „Îmi amintesc — scrie ea — că mi-a cerut odată să-i aduc toate numerele apărute ale ziarului «Izvestiia Sovietului de deputaţi ai ţăranilor din Rusia», şi bineînţeles că i le-am adus. Nu-mi amintesc cîte numere erau, dar în orice caz erau foarte multe, aşa că materialul pe care-l avea de studiat era impresionant. Două zile a studiat Ilici intens chiar şi în timpul nopţii, iar apoi dimineaţa îmi spuse : «Ei, se pare că i-am studiat de-a fir-a-păr pe toţi socialiştii-revoluţionari, mi-a rămas pe azi numai mandatul primit de ei din partea ţăranilor». Şi peste vreo două ore mă chemă la el ; era foarte bucuros şi-mi spuse, lovind cu dosul palmei peste ziar (ţinea în mînă un număr din „Izvestiia Sovietului“) : «Uite că am gata acordul cu socialiştii-revoluţionari de stînga. Mandatul lor e semnat de 242 de deputaţi din ţară. Îl vom pune la baza legii agrare şi să vedem ce o să mai născocească socialiştii-revoluţionari de stînga pentru a o respinge». Şi-mi arătă numărul de ziar în care multe pasaje erau subliniate cu creion albastru şi adăugă : Trebuie să găsesc numai o mică garanţie pentru ca ulterior să putem orienta potrivit concepţiei noastre socializarea lor»“.

Margarita era de profesie agronom, se lovea în munca sa de problemele ţărănimii, şi de aceea lui Ilici îi plăcea mult să vorbească cu ea despre toate acestea.

Vor părăsi sau nu socialiştii-revoluţionari de stînga congresul ?

Congresul al II-lea al Sovietelor din Rusia s-a deschis în seara zilei de 25 octombrie, la orele 10 şi 45 de minute. În acea seară, congresul trebuia să se constituie, să-şi aleagă prezidiul, să-şi stabilească împuternicirile. Dintre cei 670 de delegaţi, numai 300 erau bolşevici ; apoi veneau la rînd socialiştii-revoluţionari cu 193 de delegaţi şi menşevicii cu 68 de delegaţi. Socialiştii-revoluţionari de dreapta, menşevicii şi reprezentanţii Bundului tunau şi fulgerau. Ei îi înjurau în fel şi chip pe bolşevici. Au dat citire unei declaraţii de protest împotriva „complotului militar şi cuceririi puterii, puse la cale de bolşevici fără ştirea altor partide şi fracţiuni reprezentate în Soviet“, şi după aceea au părăsit congresul. Au plecat şi o parte din menşevicii internaţionalişti. Socialiştii-revoluţionari de stînga, care reprezentau majoritatea covîrşitoare a delegaţilor socialişti-revoluţionari (169 din 193) au rămas. În total au părăsit congresul vreo 50 de oameni. Ilici n-a fost la congres în seara de 25 octombrie.

În momentul cînd s-a deschis Congresul al II-lea al Sovietelor, asaltul Palatului de iarnă era în plina desfăşurare. Kerenski, travestit în marinar, fugise încă din ajun cu automobilul la Pskov. Comitetul militar-revoluţionar din Pskov nu l-a arestat, deşi primise un ordin categorie in acest sens, semnat de Dîbenko şi Krîlenko, astfel încît Kerenski a plecat mai departe, la Moscova, ca să organizeze un marş împotriva Petrogradului, unde soldaţii şi muncitorii preluaseră puterea. Ceilalţi miniştri, în frunte cu Kişkin, se ascunseseră în Palatul de iarnă, la adăpostul puştilor iuncherilor concentraţi acolo şi al unui batalion de şoc alcătuit din femei. Menşevicii, socialiştii-revoluţionari de dreapta şi reprezentanţii Bundului au făcut la congres adevărate crize de isterie în legătură cu asedierea Palatului de iarnă. Erlich a declarat că o parte din consilierii dumei orăşeneşti au hotărît să defileze dezarmaţi prin piaţa Palatului de iarnă, cu riscul de a fi împuşcaţi, în semn de protest împotriva bombardării palatului cu tunurile. Comitetul Executiv al Sovietului de deputaţi ai ţăranilor, fracţiunea menşevicilor şi fracţiunea socialiştilor-revoluţionari au hotărît să li se alăture. După ce menşevicii şi socialiştii-revoluţionari au părăsit congresul, s-a făcut o pauză. Cînd s-a reluat şedinţa, la orele 3 şi 10 minute, s-a anunţat că Palatul de iarnă a fost cucerit, miniştrii arestaţi, ofiţerii şi iuncherii dezarmaţi. S-a comunicat de asemenea că batalionul 3 de biciclişti, care fusese trimis de Kerenski asupra Petrogradului, trecuse de partea poporului revoluţionar.

Cînd n-a mai fost nici o îndoială în privinţa victoriei repurtate şi s-a văzut că socialiştii-revoluţionari de stînga nu vor părăsi congresul, Ilici, care nu închisese aproape de loc ochii în noaptea precedentă şi participase tot timpul în mod activ la conducerea insurecţiei, a plecat de la Smolnîi ca să doarmă la familia Bonci-Bruevici, care locuia în apropiere, pe Peski. I s-a pus la dispoziţie o cameră, dar multă vreme n-a putut să adoarmă. S-a sculat încetişor şi a început să scrie decretul asupra pămîntului, la care chibzuise de mult, sub toate aspectele.

În seara zilei de 26 octombrie (8 noiembrie), prezentînd la congres raportul cu expunerea de motive a decretului asupra pămîntului, Ilici a spus : „Se aud aici voci care spun că decretul şi mandatul au fost întocmite de socialiştii-revoluţionari. Fie. Are oare importanţă cine le-a întocmit ? Noi însă, ca guvern democratic, nu putem trece peste o hotărîre a maselor largi ale poporului, chiar dacă n-am fi de acord cu ea. În focul vieţii, punînd-o în practică, înfăptuind-o pe teren, ţăranii vor înţelege ei înşişi care e adevărul... Viaţa este cel mai bun dascăl, ea va arăta cine are dreptate, şi nu-i nimic dacă la rezolvarea acestei probleme noi vom porni de la un capăt, iar ţăranii de la celălalt. Viaţa ne va face să ne apropiem în şuvoiul comun al creaţiei revoluţionare, în elaborarea unor noi forme de stat... Ţăranii au învăţat cîte ceva în decursul celor opt luni ale revoluţiei noastre ; ei vor să rezolve ei înşişi toate problemele în legătură cu pămîntul. De aceea noi ne pronunţăm împotriva oricăror amendamente la acest proiect de lege ; noi nu vrem să intrăm în amănunte, căci ceea ce întocmim aici e un decret, şi nu un program de acţiune“[5].

Aceste cuvinte sînt cît se poate de caracteristice pentru Ilici : din ele lipseşte orice orgoliu meschin ; principalul e ca lucrurile să fie exprimate just, neavînd nici o importanţă cine le-a spus. El ţine seama de părerea păturilor de jos, înţelege forţa creaţiei revoluţionare, înţelege profund că masele se conving cel mai bine prin practică, prin fapte, şi este ferm convins că faptele, viaţa vor face masele să-şi dea seama cît de just este punctul de vedere al bolşevicilor. Decretul asupra pămîntului, susţinut de Lenin, a fost adoptat. De atunci au trecut 16 ani. Proprietatea moşierească a fost desfiinţată şi, pas cu pas, în lupta împotriva vechilor concepţii şi deprinderi de mic proprietar, s-au creat forme noi de gospodărire — agricultura colectivizată, care cuprinde acum cea mai mare parte din gospodăriile ţărăneşti. Vechea gospodărie mică şi vechea mentalitate de mic proprietar sînt astăzi de domeniul trecutului. S-a creat o bază trainică şi puternică a economiei socialiste.

În şedinţa din seara zilei de 26 octombrie (8 noiembrie) au fost adoptate decretele asupra păcii şi asupra pămîntului. În această privinţă s-a ajuns la un acord cu socialiştii-revoluţionari. Lucrurile au stat mai prost cînd s-a pus problema constituirii guvernului. Socialiştii-revoluţionari de stînga n-au părăsit congresul şi nici nu puteau să-l părăsească, deoarece înţelegeau că aceasta i-ar fi făcut să piardă orice influenţă asupra maselor ţărăneşti. Pe ei îi nelinişteau însă foarte mult plecarea de la congres în ziua de 25 octombrie a socialiştilor-revoluţionari de dreapta şi a menşevicilor, ca şi vociferările acestora pe tema „aventurii bolşevice“, a cuceririi puterii etc. etc. După ce socialiştii-revoluţionari de dreapta şi alţi deputaţi au părăsit congresul, Kamkov, unul dintre conducătorii socialiştilor-revoluţionari de stînga, a declarat că ei se pronunţă pentru un guvern democratic unit şi că vor face tot posibilul pentru constituirea unui astfel de guvern. Socialiştii-revoluţionari de stînga spuneau că vor să fie mediatori între bolşevici şi partidele care au părăsit congresul. Bolşevicii nu refuzau să ducă tratative, dat Ilici înţelegea perfect că toate aceste discuţii nu vor duce la nimic. Cucerirea puterii şi revoluţia nu fuseseră înfăptuite pentru a se înhăma la carul sovietic racul, broasca şi ştiuca, pentru a se crea un guvern ai cărui membri să fie incapabili de a se înţelege între ei şi de a acţiona. Ilici considera însă posibilă colaborarea cu socialiştii-revoluţionari de stînga.

La 26 octombrie, cu cîteva ore înainte de deschiderea şedinţei congresului, a avut loc o consfătuire în această problemă cu reprezentanţii socialiştilor-revoluţionari de stînga. Ţin minte această consfătuire. Ea a avut loc într-o cameră la Smolnîi„ unde erau nişte canapele moi, de culoare roşie închisă. Pe una din ele şedea Spiridonova. În faţa ei stătea în picioare Ilici şi căuta s-o convingă de ceva, pe un ton blînd, dar totodată înflăcărat. Nu s-a ajuns la o înţelegere cu socialiştii-revoluţionari de stînga, şi ei au refuzat să intre în guvern, Ilici a propus ca în posturile de miniştri ai guvernului socialist să fie numiţi numai bolşevici.

Şedinţa din 26 octombrie (8 noiembrie) a început la orele 9 seara. Am asistat la această şedinţă. Îmi amintesc cum şi-a prezentat Ilici raportul. El vorbea calm, susţinînd textul decretului asupra pămîntului. Asistenţa asculta cu încordare. În timpul cînd se citea decretul asupra pămîntului, am observat expresia feţei unul delegat care şedea aproape de mine. Era un om mai în vîrstă şi după înfăţişare părea ţăran. De emoţie faţa îi devenise parcă străvezie, de ceară, şi ochii îi străluceau în mod neobişnuit.

S-a desfiinţat pedeapsa cu moartea pe front, introdusă de Kerenski, s-au adoptat decretele asupra păcii, asupra pămîntului şi asupra controlului muncitoresc şi s-a aprobat lista Consiliului Comisarilor Poporului, alcătuit din bolşevici. Preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului a fost numit Vladimir Ulianov (Lenin) ; comisar al poporului, pentru afacerile interne — A. I. Rîkov ; pentru agricultură — V. P. Miliutin ; pentru muncă — A. G. Şleapnikov ; pentru problemele militare şi maritime — un comitet format din V. A. Ovseenko (Antonov), N. V. Krîlenko şi P. E. Dîbenko ; pentru comerţ şi industrie — V. P. Noghin ; pentru învăţămîntul public — A. V. Lunacearski ; pentru finanţe — I. I. Skvorţov (Stepanov) ; pentru afacerile externe — L. D. Bronştein (Troţki) ; pentru justiţie — G. I. Oppokov (Lomov) ; pentru aprovizionarea cu alimente — I. A. Teodorovici ; pentru poştă şi telegraf — N. P. Avilov (Glebov) ; preşedinte pentru problemele naţionalităţilor — I. V. Djugaşvili (Stalin). Postul de comisar pentru căile de comunicaţie a rămas vacant.

Tov. Eino Rahia povesteşte că, în timp ce în cadrul fracţiunii bolşevice se stabilea lista primilor comisari ai poporului, el şedea într-un colţ al încăperii şi asculta. Unul din cei propuşi să devină comisar al poporului a vrut să refuze, spunînd că nu are experienţă în această muncă. Vladimir Ilici a izbucnit în rîs : „Crezi dumneata că vreunul dintre noi are experienţă ? !“ Fireşte că experienţă nu avea nimeni. Dar în faţa ochilor lui Vladimir Ilici se contura figura comisarului poporului, ministru de tip nou, organizator şi conducător al unei ramuri a activităţii de stat, strîns legat de mase.

Vladimir Ilici se gîndea tot timpul cu încordare la noile forme de guvernare. Se gîndea cum trebuie să fie organizat un aparat de stat căruia să-i fie străin spiritul birocratic, care să ştie să se sprijine pe mase, să le organizeze pentru a-l ajuta în muncă, care să ştie să crească în această muncă activişti de tip nou. În hotărîrea Congresului al II-lea al Sovietelor cu privire la constituirea guvernului muncitoresc şi ţărănesc, această preocupare este exprimată prin cuvintele : „Conducerea diferitelor domenii ale vieţii de stat se încredinţează unor comisii ai căror membri, în strînsă unire cu organizaţiile de masă ale muncitorilor, muncitoarelor, matrozilor, soldaţilor, ţăranilor şi funcţionarilor, trebuie să asigure înfăptuirea programului proclamat de congres. Puterea guvernamentală aparţine colegiului preşedinţilor acestor comisii, adică Consiliului Comisarilor Poporului“[6].

Îmi amintesc de discuţiile pe care le-am avut cu Ilici pe această ternă atunci cînd stătea la Fofanova. În vremea aceea activam cu multă înflăcărare în raionul Vîborg, urmăream cu pasiune creaţia revoluţionară a maselor, felul cum se transformă radical întreaga viaţă. Cînd mă întîlneam cu Vladimir Ilici, îi povesteam despre viaţa raionului. Îmi amintesc cum odată i-am relatat despre o şedinţă originală a tribunalului popular, la care asistasem. Asemenea procese se organizaseră, pe alocuri, încă în timpul revoluţiei din 1905. Ele se ţineau, bunăoară, la Sormovo. Tov. Ciugurin, pe care îl cunoşteam bine de la şcoala de partid din Longjumeau de lîngă Paris şi cu care lucram la primăria raională din Vîborg fusese muncitor din Sormovo. El a propus să se organizeze asemenea tribunale şi în raionul Vîborg. Prima şedinţă a tribunalului s-a ţinut în clădirea Casei poporului. Se adunase o mulţime de lume. Oamenii stăteau lipiţi unui de altul, căţăraţi pe bănci şi pe prichiciurile ferestrelor. Nu mai ţin minte exact ce procese se judecau. De fapt nu era vorba de infracţiuni, în sensul îngust al acestui cuvînt, ci de probleme legate de morală. Au fost judecaţi şi doi indivizi suspecţi, care încercaseră să-l aresteze pe Ciugurin. A mai fost „judecat“ un paznic înalt şi oacheş pentru că-şi bătea fiul, îl exploata şi nu-l lăsa să înveţe. Din asistenţă s-au ridicat mulţi muncitori şi muncitoare care au vorbit cu aprindere. „Inculpatul“ şi-a şters un timp sudoarea de pe frunte, apoi a început să-i curgă lacrimi pe faţă şi a făgăduit să nu-şi mai obijduiască fiul. De fapt, nu era un proces, ci un fel de control obştesc asupra comportării cetăţenilor. Se făurea etica proletară. Vladimir Ilici s-a arătat deosebit de interesat de acest „tribunal“ şi mi-a pus întrebări foarte amănunţite în legătură cu el.

Cel mai mult îi povesteam însă despre noile forme de activitate culturală. În cadrul primăriei eu conduceam secţia de învăţămînt. În timpul verii, şcoala pentru copii era închisă, aşa că trebuia să ne ocupăm mai mult de învăţămîntul politic şi de munca de culturalizare. În acest domeniu m-a ajutat în mare măsură experienţa pe care o acumulasem pe vremuri, după 1890, cînd predam la şcoala duminicală serală din cartierul de dincolo de bariera Nevski. Fireşte, acum erau cu totul alte vremuri, aşa că ne puteam desfăşura munca din plin.

În fiecare săptămînă ne întîlneam cu reprezentanţi din aproximativ 40 de fabrici şi uzine şi ne sfătuiam cu ei ce trebuie să facem, cum să organizăm diferitele manifestări. Hotărîrile erau imediat aplicate. Astfel, cînd s-a hotărît să se lichideze analfabetismul, reprezentanţii fabricilor şi uzinelor au făcut cu propriile lor forţe, fiecare în întreprinderea sa, o evidenţă a analfabeţilor, au găsit localuri pentru şcoli, au intervenit la administraţiile uzinelor, au procurat fonduri. La fiecare şcoală de lichidare a analfabetismului s-a repartizat un împuternicit — un muncitor, care se îngrijea ca şcoala să aibă tot ce era necesar : table, cretă, abecedare. Se numeau împuterniciţi care controlau dacă predarea este just organizată şi cereau părerea muncitorilor asupra felului cum se ţin cursurile. Îi instruiam pe împuterniciţi şi ascultam rapoartele lor. Organizam adunări ale delegatelor din partea soţiilor de soldaţi, discutam cu ele situaţia din căminele de copii, organizam controlul lor asupra acestor cămine, le instruiam, desfăşuram o vastă muncă de lămurire. Convocam pe bibliotecarii din raion şi discutam împreună cu ei şi cu muncitorii formele de activitate ale bibliotecilor de masă. Iniţiativa muncitorilor pulsa din plin şi în jurul secţiei de învăţămînt se adunau multe forţe. Pe atunci Ilici spunea că după acest model — al comisiilor formate din muncitori şi muncitoare, care se află în miezul vieţii, cunosc traiul de toate zilele şi condiţiile de muncă şi ştiu ce frămîntă mai mult în fiecare moment masele — va trebui să se organizeze activitatea aparatului nostru de stat, a viitorilor noştri miniştri. Deoarece Vladimir Ilici avea impresia că eu mă pricep să antrenez masele la munca de conducere a treburilor obşteşti, discuta cu mine, deosebit de des şi cu multă plăcere, pe această temă. Blestema în special birocratismul „dezgustător“, care se strecura pretutindeni. Mai tîrziu, cînd a devenit necesar să se sporească răspunderea comisarilor poporului şi a şefilor de servicii din cadrul comisariatelor poporului, care adesea aruncau răspunderea în spinarea colegiilor şi a comisiilor, s-a pus problema conducerii unice. Pe neaşteptate, Ilici a propus să fiu numită în comisia de pe lîngă Consiliul Comisarilor Poporului care urma să examineze această problemă. El a spus că trebuie să avem grijă ca sistemul conducerii unice să nu înnăbuşe sub nici o formă iniţiativa şi activitatea comisiilor, să nu slăbească legătura cu masele, şi a arătat că conducerea unică trebuie îmbinată cu priceperea de a lucra cu masa. Ilici se străduia să folosească experienţa fiecăruia pentru construirea statului de tip nou. În faţa Puterii sovietice, în fruntea căreia se afla acum Ilici, stătea sarcina de a organiza un aparat de stat de un tip nemaivăzut pînă atunci în lume, care să se sprijine pe cele mai largi mase ale oamenilor muncii şi să transforme în chip nou, socialist întreaga structură a societăţii, toate relaţiile dintre oameni.

În primul rînd însă trebuie apărată Puterea sovietică împotriva încercărilor duşmanului de a o răsturna prin forţă sau de a o descompune dinăuntru. Trebuia să ne întărim rîndurile.

Zilele de 9-15 noiembrie au fost zile de luptă pentru însăşi existenţa Puterii sovietice.

Studiind în modul cel mai atent experienţa Comunei din Paris — primul stat proletar din lume —, Ilici a remarcat cît de nefastă a fost pentru Comuna din Paris blîndeţea cu care masele muncitoreşti şi guvernul muncitoresc i-au tratat pe duşmanii inveterați. De aceea, cînd vorbea de lupta împotriva duşmanilor, Ilici „se îndîrjea“ întotdeauna, dacă ne putem exprima astfel, temîndu-se de blîndeţea excesivă a maselor şi de a sa proprie.

La începutul Revoluţiei din Octombrie au fost destule cazuri cînd s-a dat dovadă de blîndeţe exagerată : a fost lăsat să scape Kerenski, au fost lăsaţi să scape o serie de miniştri, au fost eliberaţi pe cuvînt de onoare iuncherii care participaseră la apărarea Palatului de iarnă, iar generalul Krasnov, care comandase trupele trimise de Kerenski împotriva Petrogradului a fost ţinut în stare de arest la domiciliu. Într-o zi, aşteptînd pe cineva într-una din camerele de trecere de la Smolnîi, unde şedeam pe un maldăr de mantale soldăţeşti, am asistat la o convorbire între tovarăşul Krîlenko şi generalul Krasnov, care fusese arestat şi adus la Petrograd. Au intrat împreună în încăpere, s-au aşezat la o măsuţă care se afla în mijlocul odăii mari şi au început să discute liniştit. Îmi amintesc cît de tare m-a mirat caracterul paşnic al discuţiei lor. Luînd cuvîntul la 17 (4) noiembrie într-o şedinţă a C.E.C., Ilici a spus : „Lui Krasnov i s-au aplicat măsuri blînde. I s-a dat numai arest la domiciliu. Noi sîntem împotriva războiului civil. Dacă, totuşi, războiul civil continuă, ce să facem ?“[7]

Kerenski, căruia Comitetul militar-revoluţionar din Pskov îi dăduse drumul, organiza un marş, împotriva Petrogradului. Iuncherii care fuseseră eliberaţi pe cuvînt de onoare au dezlănţuit la 11 noiembrie o rebeliune. Krasnov, căruia i se dăduse arest la domiciliu, a fugit pe Don şi, cu ajutorul guvernului german, a organizat acolo o armată albă de aproape 100.000 de oameni.

Poporul, istovit de pe urma măcelului imperialist, dorea o revoluţie fără vărsare de sînge, dar duşmanii îl sileau să ducă război. Ilici, care se preocupa cel mai mult de transformarea socialistă a întregii orînduiri sociale, trebuia acum să se ocupe în primul rînd de apărarea revoluţiei.

La 9 noiembrie Kerenski a izbutit să ocupe Gatcina. În articolul „Lenin în zilele insurecţiei“ („Krasnaia Gazeta“ din 6 noiembrie 1927), tov. Podvoiski a descris în culori foarte vii activitatea uriaşă pe care a desfăşurat-o Lenin în timpul apărării Petrogradului. Autorul povesteşte cum a venit Lenin la statul-major al districtului şi a cerut să i se prezinte un raport asupra situaţiei. Antonov-Ovseenko a început să expună planul general al operaţiei, arătînd pe hartă dispozitivul forţelor noastre, precum şi dispozitivul şi efectivele probabile ale inamicului. „Tovarăşul Lenin fixa foarte preocupat harta. Cu perspicacitatea celui mai profund şi mai atent comandant de oşti, el a cerut explicaţii : de ce cutare punct nu este apărat, de ce se proiectează cutare operaţie şi nu alta, de ce nu s-a cerut sprijin Kronstadtului, Vîborgului, Helsingforsului etc... Această analiză pătrunzătoare şi riguroasă ne-a arătat că într-adevăr ne făcusem vinovaţi de o serie întreagă de scăpări, că nu dădusem dovadă de energia extraordinară pe care o cerea momentul în vederea organizării de forţe şi mijloace pentru apărarea Petersburgului“. În seara de 9 noiembrie, Ilici a vorbit cu Helsingforsul prin fir direct şi a cerut ca două torpiloare şi vasul de linie „Republica“ să fie trimise în ajutorul Petrogradului, pentru a apăra căile de acces spre oraş.

Ilici s-a dus împreună cu tov. Antonov-Ovseenko şi la uzina Putilov ca să verifice dacă trenul blindat atît de necesar se construieşte în ritmul impus de împrejurări. A stat de vorbă cu muncitorii de acolo. Statul-major a fost mutat de la sediul districtului la Smolnîi. Lenin a început să urmărească întreaga activitate a statului-major şi să ajute la mobilizarea maselor. Tov. Podvoiski scrie că a apreciat în mod deosebit munca lui Lenin atunci cînd a avut loc consfătuirea convocată de acesta cu reprezentanţii organizaţiilor muncitoreşti, ai Sovietelor raionale, ai comitetelor din fabrici şi uzine, ai sindicatelor şi unităţilor militare : „Acolo am înţeles în ce constă forţa tovarăşului Lenin. În momente excepţionale, el împingea concentrarea forţelor şi mijloacelor la limita extremă. Noi lucram împrăştiat, strîngeam forţele şi le îndrumam fără nici un plan, din care cauză acţiunile erau neomogene şi, drept rezultat, starea de spirit a maselor era confuză, ceea ce făcea ca oamenii să nu fie prea activi, să nu dea dovadă de iniţiativă şi hotărîre. Masele nu simţeau o voinţă de fier şi un plan în care totul să fie riguros ajustat şi îmbinat, ca într-o maşină. Lenin însă căuta stăruitor să bage în capul fiecăruia o singură idee : că e necesar să se concentreze totul în vederea apărării. Pornind de la această idee, el a dezvoltat un plan pe care toţi participanţii la consfătuire l-au înţeles şi în care, ca într-un mecanism armonios, îşi găsea locul fiecare om, flecare uzină, fiecare unitate. Chiar la consfătuire, fiecare participant vedea concret care este planul activităţii viitoare şi simţea că munca sa este legată de munca întregului colectiv al republicii. Datorită acestui fapt, el simţea răspunderea pe care i-o impunea din acel moment dictatura proletariatului. A atrage masele şi a le întări convingerea că nu conducătorii vor face treaba în locul lor, ci că ele însele trebuie să-şi croiască, cu propriile lor mîini, drumul spre organizarea vieţii lor şi spre apărarea statului lor — iată către ce năzuia în permanenţă tovarăşul Lenin. În aceasta se manifesta el ca adevărat conducător al poporului, care ştia să pună masa în faţa pasului vital necesar pentru ea şi care silea masa să facă ea însăşi acest pas în mod profund conştient, iar nu urmîndu-l inconştient pe conducător“.

În această privinţă tov. Podvoiski avea perfectă dreptate. Ilici ştia să activizeze masa, să pună întotdeauna în faţa ei ţeluri concrete.

Muncitorii din Petrograd s-au ridicat în apărarea oraşului, bătrîni şi tineri au plecat pe front ca să se opună trupelor lui Kerenski. Cazacii şi unităţile din provincie nu voiau cîtuşi de puţin să lupte, iar muncitorii din Petrograd au făcut agitaţie în rîndurile lor, au căutat să-i convingă, astfel încît cazacii şi soldaţii mobilizaţi de Kerenski au început să părăsească pur şi simplu frontul, luînd cu ei tunurile şi puştile. Frontul lui Kerenski se destrăma. Totuşi, la apărarea Petrogradului au căzut mulţi muncitori. Printre alţii a fost ucisă Vera Sluţkaia, care activa intens în raionul Vasilievski Ostrov. Pe cînd se afla într-un autocamion care mergea pe front, un obuz i-a retezat capul. Au căzut destul de mulţi tovarăşi şi din raionul nostru. I-am înmormîntat în raion şi întreaga populaţie a Vîborgului a venit la înmormîntare.

La 11 noiembrie (29 octombrie), cînd ofensiva lui Kerenski era încă în toi, iuncherii cărora li se dăduse drumul de la Palatul de iarnă pe cuvînt de onoare au hotărît să-l ajute pe Kerenski şi au dezlănţuit o rebeliune. Pe atunci nu locuiam încă la Smolnîi, ci în cartierul Petrograd, la nişte rude ale lui Vladimir Ilici. În zori a început lupta lîngă şcoala de iuncheri „Pavlovskoe“, care se afla în apropiere de noi. Aflînd de răscoala iuncherilor, detaşamentele gărzilor roşii împreună cu muncitorii din fabrici şi uzine din raionul Vîborg au venit s-o înnăbuşe. S-a tras cu tunul. Casa noastră se zguduia. Oamenii erau speriaţi de moarte. Cînd dis-de-dimineaţă am pornit spre raionul Vîborg, am întîlnit o servitoare dintr-o casă vecină care fugea şi se văita : „Ce se petrece aici ! Am văzut chiar adineauri cum l-au ridicat pe un iuncher în vîrful baionetei ca pe o gînganie !“. Pe drum am întîlnit încă un detaşament din Vîborg al gărzilor roşii care venea în ajutor cu încă un tun. Rebeliunea iuncherilor a fost repede înnăbuşită.

În aceeaşi zi Ilici a luat cuvîntul la consfătuirea reprezentanţilor regimentelor din garnizoana Petrograd. „Tentativa lui Kerenski — a spus Ilici la această consfătuire — este o aventură tot atît de jalnică ca şi tentativa lui Kornilov. Dar acum este un moment greu. Este nevoie de măsuri energice pentru a se face ordine în domeniul aprovizionării, pentru a pune capăt calamităţilor războiului. Noi nu putem aştepta şi nu putem tolera nici o singură zi rebeliunea lui Kerenski. Dacă korniloviştii organizează o nouă ofensivă, li se va răspunde aşa cum s-a răspuns astăzi rebeliunii iuncherilor. Singuri iuncherii sînt vinovaţi de cele întîmplate. Noi am luat puterea aproape fără vărsare de sînge. Daca au fost jertfe, au fost numai de partea noastră... Guvernul creat prin voinţa deputaţilor muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor nu va permite korniloviştilor să-şi bată joc de el“[8]. Rebeliunea lui Kerenski a fost înnăbuşită la 14 noiembrie. Gatcina a fost recucerită. Kerenski a fugit. La Petrograd eram victorioşi. Dar în ţară războiul civil se întindea. La 8 noiembrie (26 octombrie) generalul Kaledin a declarat starea de asediu în regiunea Donului şi a început să-i mobilizeze pe cazaci împotriva Puterii sovietice. La 9 noiembrie hatmanul cazac Dutov a ocupat oraşul Orenburg. La Moscova luptele continuau. Albii ocupaseră Kremlinul. Lupta era mai înverşunată decît la Petrograd.

Socialiştii-revoluţionari de dreapta, menşevicii şi celelalte fracţiuni care părăsiseră la 8 noiembrie (26 octombrie) Congresul al II-lea al Sovietelor au organizat Comitetul salvării patriei şi revoluţiei, căutînd să unească în jurul lor pe toţi adversarii Puterii sovietice. În comitet au intrat 9 reprezentanţi ai Dumei orăşeneşti centrale, întregul prezidiu ai preparlamentului, cîte trei reprezentanţi ai comitetelor executive ale Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Rusia şi Sovietului de deputaţi ai ţăranilor, fracţiunile socialiştilor-revoluţionari şi menşevicilor, reprezentanţi ai menşevicilor-unionişti, ai Comitetului central al flotei, precum şi doi reprezentanţi ai grupului lui Plehanov „Unitatea“, Ei voiau să salveze patria şi revoluţia de „aventurierii“ bolşevici, care acaparaseră puterea fără ştirea lor. N-au izbutit să facă însă mare lucru. Lozincile „pentru pace“ şi „pentru pămînt“ se bucurau de atîta popularitate în rîndul maselor, încît acestea îi urmau pe bolşevici fără şovăială şi cu un avînt uriaş. Comitetul securităţii publice, constituit la Moscova, s-a alăturat Comitetului salvării patriei şi revoluţiei din Petrograd. Comitetul securităţii publice fusese format din iniţiativa Dumei orăşeneşti din Moscova, în fruntea căreia se afla socialistul-revoluţionar de dreapta Rudnev. Comitetul securităţii publice din Moscova sprijinea făţiş contrarevoluţia.

Era necesar să se trimită trupe în ajutorul Moscovei. Dar acest lucru nu se putea face, din cauza poziţiei adoptate de Vikjel (Comitetul executiv al sindicatului feroviarilor pe întreaga Rusie). Vikjelul era reazemul fracţiunilor care părăsiseră congresul şi muncitorii nu se bucurau acolo de influenţă. Vikjelul a declarat că adoptă o „poziţie neutră“ în războiul civil care începuse şi că nu va lăsa să treacă trupele nici uneia dintre părţi. De fapt această „neutralitate“ lovea în bolşevici, împiedicîndu-i să trimită trupe în ajutorul Moscovei. Sabotajul Vikjelului a fost zădărnicit de muncitorii feroviari care au început să transporte trupele. Comitetul militar-revoluţionar din Petrograd a trimis primele trupe la Moscova în ziua de 16 (3) noiembrie. Dar rezistenţa albilor la Moscova fusese frîntă încă înainte de sosirea acestor trupe.

În momentul cel mai greu, cînd la Petrograd abia fusese înnăbuşită rebeliunea iuncherilor, cînd Kerenski îşi mai continua ofensiva, iar la Moscova se desfăşurau lupte, o serie întreagă de membri ai C.C. au început să şovăie : li se părea că situaţia e desperată şi că trebuie făcute concesii. Aceste şovăieli s-au manifestat deosebit de puternic în tratativele cu Vikjelul. La 9 noiembrie Vikjelul a adoptat o rezoluţie în care afirma că este necesar să se constituie un guvern alcătuit din toate partidele socialiste — de la bolşevici pînă la socialiştii-populişti inclusiv — şi îşi propunea serviciile ca mediator. Tratativele cu C.C. au fost începute mai întîi numai de aripa de stînga a Vikjelului. C.C. i-a însărcinat pe L. B. Kamenev şi G. I. Sokolnikov să poarte aceste tratative. Menşevicii şi socialiştii-revoluţionari de dreapta n-au intervenit la început în tratative, dar cînd li s-a părut că, în urma ofensivei lui Kerenski şi din cauza situaţiei de la Moscova, bolşevicii se află la strîmtoare şi cînd au aflat apoi că în cadrul C.C. au început şovăieli, au devenit extrem de insolenţi. Ei au venit la consfătuirea Vikjelului din 12—13 noiembrie (30—31 octombrie), unde au cerut să se renunţe la Puterea Sovietelor, să fie înlăturaţi din guvern cei vinovaţi de Revoluţia din Octombrie, şi în primul rînd Lenin, să se formeze un nou guvern, sub preşedinţia lui Cernov sau Avksentiev. Delegaţia bolşevică, în frunte cu Kamenev, nu a părăsit şedinţa, acceptînd astfel să discute propunerile menşevicilor şi socialiştilor revoluţionari de dreapta. A doua zi, la 14 (1) noiembrie, s-a convocat o şedinţă a C.C. Lenin a cerut să se întrerupă imediat tratativele cu Vikjelul, care se situase de partea celor de teapa lui Kaledin şi Kornilov. C.C. a adoptat o rezoluţie corespunzătoare. În ziua de 17 (4) noiembrie, Noghin, Rîkov, V. Miliutin şi Teodorovici au demisionat din posturile de comisari ai poporului, considerînd că este necesar să se organizeze un guvern socialist format din reprezentanţii tuturor partidelor socialiste. Lor li s-au alăturat şi o serie de alţi comisari. Kamenev, Rîkov, Zinoviev, Noghin şi V. Miliutin au declarat că se retrag din C.C. Toţi aceştia, chiar după victoria lui Octombrie, au fost adepţii formării unui guvern de coaliţie alcătuit din reprezentanţii tuturor partidelor. C.C. le-a cerut să respecte disciplina de partid. Ilici era indignat de comportarea lor şi îi combătea cu vehemenţă. Zinoviev a publicat o declaraţie în care anunţa că revine în C.C.

Victoriile ulterioare ale bolşevicilor, atitudinea organizaţiilor din Petersburg şi Moscova de categorică dezaprobare a demisiei tovarăşilor menţionaţi mai sus din C.C. şi din posturile pe care le ocupau au permis partidului să lichideze relativ repede acest incident. Fără voie îţi venea în minte trecutul : Congresul al II-lea al partidului, care se ţinuse cu 14 ani in urmă, în 1903. Pe atunci partidul era abia în curs de formare. Refuzul lui Martov de a face parte din redacţia „Iskrăi“ provocase pe atunci o criză extrem de gravă în partid, care l-a întristat mult pe Ilici. Acum plecarea din C.C. şi demisia din posturile de comisari ai poporului a unei serii de tovarăşi n-a provocat decît dificultăţi temporare. Avîntul mişcării revoluţionare a ajutat să se lichideze repede întregul incident, iar Ilici, care îmi vorbea întotdeauna în cursul plimbărilor noastre despre ceea ce îl frămînta, mal mult în momentul respectiv, nici nu a pomenit vreodată de el. Era cu totul absorbit de alte probleme : cum să se înceapă construirea orînduirii socialiste, cum să se traducă în viaţă hotărîrile adoptate la Congresul al II-lea al Sovietelor.

La 17 (4) noiembrie Ilici a luat cuvîntul la o şedinţă a C.E.C. din Rusia şi la o şedinţă comună a Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Petrograd cu reprezentanţi de pe front. Cuvintele lui respirau încredere în victorie, în justeţea liniei adoptate de bolşevici, încredere în sprijinul maselor.

„Inactivitatea criminală a guvernului Kerenski a adus ţara şi revoluţia în pragul pieirii ; orice întîrziere era într-adevăr echivalentă cu moartea, şi, emiţînd legi care răspund năzuinţelor şi speranţelor maselor populare largi, noua putere pune jaloane pe calea dezvoltării noilor forme de viaţă. Sovietele locale, ţinînd seama de loc şi de timp, pot modifica, lărgi şi completa principiile fundamentale pe care le stabileşte guvernul. Creaţia vie a maselor — iată factorul fundamental al noii vieţi sociale. Muncitorii să procedeze la introducerea controlului muncitoresc în fabricile şi uzinele lor, să aprovizioneze satul cu produse industriale, schimbîndu-le pe cereale. Nici un obiect fabricat, nici un funt de cereale nu trebuie să rămînă în afara evidenţei, căci socialismul înseamnă înainte de toate evidenţă. Socialismul nu se creează prin decrete de sus. Spiritului lui îi este străin automatismul cancelarist-birocratic ; socialismul viu, creator este opera maselor populare înseşi[9] (subliniat de mine. — N. K.).

Minunate cuvinte !

„Puterea aparţine partidului nostru, care se sprijină pe încrederea maselor largi populare. Cîţiva dintre tovarăşii noştri s-au situat pe o platformă care nu are nimic cu bolşevismul. Dar masele muncitoreşti din Moscova nu-i vor urma pe Rîkov şi Noghin“[10], spunea Ilici. „C.E.C. însărcinează Consiliul Comisarilor Poporului să desemneze pentru şedinţa următoare candidaţii pentru posturile de comisari ai poporului pentru afacerile interne şi pentru comerţ şi industrie şi propune pe tov. Kolegaev să ocupe postul de comisar al poporului pentru agricultură“[11], a spus Ilici în încheierea cuvîntării rostite la şedinţa C.E.C. Kolegaev era socialist-revoluţionar de stînga. El nu a acceptat postul ce i s-a oferit. Partidul socialiştilor-revoluţionari de stînga continua să refuze să-şi asume răspunderea.

Menşevicii, socialiştii-revoluţionari de dreapta şi alţii desfăşurau agitaţia în favoarea sabotajului. Vechii funcţionari refuzau să lucreze sub conducerea bolşevicilor, nu veneau la lucru. Luînd cuvîntul la 17 (4) noiembrie la Sovietul din Petrograd, Lenin a spus : „Se spune că sîntem izolaţi. Burghezia a creat în jurul nostru o atmosferă de minciuni şi calomnii, dar eu n-am văzut încă nici un soldat care să nu salute cu entuziasm trecerea puterii în mîinile Sovietelor, N-am văzut nici un ţăran care să se pronunţe împotriva Sovietelor“[12]. Şi acest lucru îi insufla lui Lenin încredere în victorie.

La 21 noiembrie 1917, în locul lui L. B. Kamenev, care fusese destituit, a fost ales preşedinte al C.E.C. din Rusia Iakov Mihailovici Sverdlov. Candidatura lui a fost propusă de Ilici. Alegerea era cît se poate de potrivită. Iakov Mihailovici s-a dovedit a fi un om extrem de ferm. El era de neînlocuit în lupta pentru Puterea sovietică, împotriva contrarevoluţiei. În afară de aceasta, urma să se desfăşoare o muncă gigantică pentru construirea statului de tip nou şi era nevoie de un organizator de mare anvergură. Tocmai un astfel de organizator era Iakov Mihailovici.

După ce a desfăşurat în perioada cea mai clocotitoare o uriaşă muncă organizatorică, atît de necesară ţării, Iakov Mihailovici a murit la 18 martie 1919. În cadrul şedinţei extraordinare a C.E.C. din Rusia, Lenin a rostit atunci, la moartea lui Iakov Mihailovici, o cuvîntare care a intrat în istorie ca cel mai frumos monument ridicat acestui luptător devotat pentru cauza clasei muncitoare. „Tov. Sverdlov — a spus Lenin — a reuşit să exprime în cursul revoluţiei noastre, în victoriile ei, mai deplin şi mai complet decît oricare altul trăsăturile cele mai importante şi cele mai esenţiale ale revoluţiei proletare... O trăsătură mult mai profundă, permanentă a acestei revoluţii şi o condiţie a victoriilor ei — a spus în continuare Ilici — a fost şi rămîne organizarea maselor proletare, organizarea oamenilor muncii. Tocmai în această organizare a milioanelor de oameni ai muncii constau condiţiile cele mai bune pentru revoluţie, izvorul cel mai adînc al victoriilor ei... Această trăsătură a revoluţiei a ridicat şi pe un om ca I. M. Sverdlov, care a fost în primul rînd şi mai ales un organizator“. Ilici l-a caracterizat pe Sverdlov ca „un tip perfect cizelat de revoluţionar de profesie“, care s-a consacrat în întregime şi cu devotament cauzei revoluţiei, care s-a călit în anii îndelungaţi de activitate ilegală, care nu s-a rupt niciodată de mase şi n-a părăsit niciodată Rusia, un revoluţionar care „a ştiut să se formeze nu numai ca un conducător iubit de muncitori, nu numai ca un conducător care cunoştea cel mai mult şi mai larg practica, ci şi ca un organizator al proletarilor înaintaţi. ...Numai talentul organizatoric excepţional al acestui om ne-a asigurat toate acele lucruri cu care ne-am mîndrit pînă-n prezent, şi ne-am mîndrit pe bună dreptate. El ne-a asigurat pe deplin posibilitatea unei munci armonioase, orientate spre un ţel precis şi într-adevăr organizată, a unei munci care să fie demnă de masele proletare organizate şi care să corespundă nevoilor revoluţiei proletare, — ne-a asigurat pe deplin posibilitatea unei munci organizate şi închegate fără de care n-am fi avut nici un singur succes, fără de care n-am fi învins nici una dintre nenumăratele greutăţi, nici una dintre grelele încercări prin care am trecut pînă în prezent şi prin care sîntem nevoiţi să trecem acum“. Ilici a spus că Sverdlov a fost un organizator care şi-a cîştigat o „autoritate absolut indiscutabilă“, organizatorul „întregii Puteri sovietice din Rusia“, organizatorul unic „prin cunoştinţele lui“ al „muncii partidului care a creat aceste Soviete şi a înfăptuit în practică Puterea sovietică...“[13].

Revoluţia din Octombrie a schimbat condiţiile luptei revoluţionare. Noile condiţii de luptă cereau oamenilor mai multă hotărîre, mai multă stăruinţă , „o mînă mai fermă“, cum îi plăcea lui Vladimir Ilici să spună, mai mult orizont organizatoric. „Problema centrală a construirii socialismului este organizarea“, a spus Ilici în repetate rînduri. De aceea nu este întîmplător că, pe măsură ce se desfăşurau evenimentele, au început să se ridice pe primul plan oameni care nu se temeau să-şi asume răspunderea, oameni cărora înainte vreme condiţiile din ilegalitate nu le permiseseră să-şi manifeste în întregime aptitudinile : arestările şi deportările permanente împiedicau munca lor organizatorică extrem de importantă, iar regulile conspiraţiei puneau în umbră rolul lor conducător. Printre aceşti oameni se afla şi tov. Stalin, unul dintre cei mai eminenţi organizatori ai partidului şi ai victoriei Revoluţiei din Octombrie. Nu degeaba la Congresul al II-lea al Sovietelor, cînd s-au stabilit candidaturile pentru posturile de comisari ai poporului, Ilici a propus ca Stalin să fie numit preşedinte pentru problemele naţionalităţilor. Ilici a luptat ani de-a rîndul pentru dezrobirea naţionalităţilor, a cerut să li se acorde posibilitatea de a se dezvolta multilateral. Mai cu seamă în ultimii ani el a militat pentru dreptul naţiunilor la autodeterminare. Îmi amintesc cît de mult se preocupa Ilici de orice amănunt al acestei probleme, cum s-a înfuriat el odată cînd i-am povestit că tovarăşii de la Comisariatul poporului pentru învăţămînt şovăie dacă este cazul să le restituie sau nu polonezilor nişte relicve ale trecutului, preţioase pentru ei. Ilici ura din tot sufletul şovinismul de naţiune dominantă, dorea cu pasiune ca Republica Sovietelor să opună politicii imperialiste de asuprire a naţionalităţilor mai slabe politica eliberării depline a acestor naţionalităţi, politica grijii tovărăşeşti faţă de ele. El cunoştea bine concepţiile lui Stalin în problema naţională şi discutase mult cu el la Cracovia asupra acestei teme. Era convins că pentru Stalin este o chestiune de onoare să realizeze nu în vorbe, ci în fapte ceea ce se chibzuise şi se discutase sub toate aspectele în această problemă în anii precedenţi şi ceea ce acum trebuia pus în aplicare. Era necesar să se acorde naţionalităţilor dreptul la autodeterminare. Sarcina se complica prin faptul că acest drept trebuia acordat în condiţiile unei înverşunate lupte de clasă. Era necesar să se îmbine realizarea dreptului naţiunilor la autodeterminare cu lupta pentru dictatura proletariatului, pentru înfăptuirea Puterii Sovietelor. Această problemă era legată în modul cel mai strîns de problema luptei internaţionale a proletariatului şi de problemele războiului civil. Omului care stătea în fruntea muncii pe frontul naţional i se cerea să aibă un orizont larg şi convingeri temeinice, să ştie cum să organizeze în mod practic această acţiune. Tocmai de aceea Ilici l-a propus pentru această muncă pe Stalin.

În faţa tuturor activiştilor de partid s-au pus în toată amploarea o serie de probleme : cum să înveţe să muncească într-un chip nou, cum să-şi transforme toate obiceiurile, cum să devină, din reprezentanţi ai opoziţiei revoluţionare, constructori competenţi, fermi şi cu simţ de răspundere ai orînduirii socialiste.

 

***

Ilici şi cu mine ne-am instalat la Smolnîi. Ni s-a dat acolo o odaie unde locuise înainte nu ştiu ce pedagogă. În cameră era o despărţitură unde se afla patul. Ca să ajungem la noi, trebuia să trecem prin încăperea unde se aflau lavabourile. Cu liftul ne puteam urca la etaj, unde fusese instalat cabinetul de lucru al lui Ilici. În faţa cabinetului lui se afla o mică sală de primire. La Ilici veneau nenumărate delegaţii, mai ales de pe front. De multe ori, cînd intram la el în cabinet, nu-l găseam acolo, ci în sala de primire. Sala era plină de soldaţi care şedeau înghesuiţi şi ascultau fără să se mişte, iar Ilici stătea lîngă fereastră şi le vorbea. Ilici lucra la Smolnîi, unde pe atunci era tot timpul enorm de multă lume. Toţi se simţeau atraşi într-acolo. Smolnîi era păzit de soldaţii dintr-un regiment de mitralieri. În vara anului 1917 acest regiment fusese cantonat în cartierul Vîborg şi muncitorii de acolo au exercitat o puternică influenţă asupra lui. La 3 iulie 1917 regimentul de mitralieri a fost primul care a trecut la acţiune şi era gata să se avînte în luptă. Kerenski a hotărît ca răsculaţii să fie pedepsiţi în mod exemplar. Ei au fost dezarmaţi, aduşi într-o piaţă şi înfieraţi ca trădători. Drept rezultat, soldaţii din acest regiment au început să urască şi mai tare guvernul provizoriu. În timpul Revoluţiei din Octombrie, ei au luptat pentru Puterea sovietică, iar apoi şi-au asumat paza palatului Smolnîi. Lui Ilici i-a fost ataşat un soldat din acest regiment, tov. Jeltîşev, ţăran din gubernia Ufa, care îl iubea foarte mult pe Ilici şi-l servea cu deosebită atenţie ; el îi aducea masa de la cantina care exista pe atunci la Smolnîi. Jeltîşev era un om extrem de naiv. Se minuna de toate, se minuna, de pildă, cînd vedea cum arde spirtiera. Într-o zi am intrat în cameră şi l-am găsit stînd pe vine în faţa spirtierei care ardea pe jos şi turnînd spirt în ea. Se minuna cînd vedea vesela şi robinetele. Soldaţii din regimentul de mitraliori care păzeau Smolnîi au găsit odată nişte casete ale fostelor eleve ale institutului. Le-au deschis cu baionetele şi au găsit înăuntru jurnale de zi, tot felul de fleacuri, panglicuţe etc., pe care le-au dăruit copiilor din cartier. Jeltîşev mi-a adus o oglindă mică rotundă, cu rama sculptată şi cu o inscripţie în limba engleză : „Niagara“. Păstrez oglinda şi astăzi. Ilici schimba din cînd în cînd cîteva vorbe cu Jeltîşev, iar acesta era gata să intre şi în foc pentru el. Jeltîşev trebuia să-l servească şi pe Troţki, care locuia cu familia într-o cameră în faţa odăii noastre, în fosta locuinţă a directoarei Institutului Smolnîi. Dar pe Troţki nu-l iubea. „Prea îi plăcea să poruncească“, mi-a scris odată Jeltîşev.

Acum Jeltîşev locuieşte într-un colhoz din Republica Başkiră şi are o familie numeroasă. Se îndeletniceşte cu stupăritul, în ultimul timp e cam bolnav. Uneori îmi scrie, amintindu-şi de Ilici.

Eu eram plecată toată ziua la lucru, mai întîi în raionul Vîborg, iar apoi la Comisariatul poporului pentru învăţămînt. De aceea nu era cine să aibă grijă de Ilici. Jeltîşev îi aducea masa, pîinea — ceea ce i se cuvenea pe cartelă. Uneori Maria Ilinicina îi aducea mîncare de acasă, dar, cum eu lipseam, nimeni nu se îngrijea regulat de hrana lui. Recent am cunoscut pe un tînăr cu numele de Korotkov, care în acea vreme avea 12 ani şi locuia la mama sa, îngrijitoare la cantina de la Smolnîi. Mi-a povestit că într-o zi maică-sa a auzit că umblă cineva prin cantină. Cînd s-a uitat, l-a văzut pe Ilici, care stătea în picioare lîngă o masă şi mînca un colţ de pîine neagră cu o bucată de scrumbie. Cînd a zărit-o pe îngrijitoare, s-a cam fîstîcit şi i-a spus zîmbind : „M-a pălit rău foamea“. Korotkova îl cunoştea pe Vladimir Ilici. Odată, în primele zile de după revoluţie, cînd cobora scara, Ilici a dat cu ochii de ea. Tocmai spălase scara şi se oprise o clipă obosită, sprijinindu-se de balustradă. Pe atunci nu ştia cine este el. Ilici a întrebat-o : „Ce zici, tovarăşă, acum, sub Puterea sovietică, se trăieşte mai bine decît sub vechiul guvern ?“ Iar ea i-a răspuns : „Păi mie ce-mi pasă, numai să mi se plătească pentru ce muncesc“. Apoi, cînd a aflat că a vorbit cu Lenin, a rămas trăsnită. Toată viaţa şi-a amintit cum i-a răspuns atunci. Acum e pensionară, iar fiul ei, care lucra pe atunci la Smolnîi la expediţie, a absolvit Şcoala superioară de arte şi meserii (VHUTEMAS) şi este pictor.

În cele din urmă s-a instalat la noi mama lui Şotman, o finlandeză care îşi iubea foarte mult fiul şi care era mîndră că el fusese delegat la Congresul al II-lea al partidului şi îl ajutase pe Ilici să se ascundă in timpul evenimentelor din iulie. Ea a făcut curăţenie peste tot, a introdus în casă ordinea care îi plăcea atît de mult lui Ilici, a început să se ocupe de instruirea lui Jeltîşev, a îngrijitoarelor şi a ospătarelor de la cantină. Acum, cînd plecam de acasă, puteam să fiu liniştită : ştiam că avea cine să-i dea de mîncare lui Ilici.

Pe seară, cînd se întuneca, mă întorceam de la lucru şi, dacă Ilici nu era ocupat, mergeam să ne plimbăm puţin prin apropiere ca să mai stăm de vorbă. Pe atunci puţini îl cunoşteau pe Ilici la faţă şi el ieşea fără nici un fel de pază. E drept că, de cîte ori pleca, soldaţii din regimentul de mitraliori erau neliniştiţi să nu i se întîmple ceva. Ei aveau grijă ca pe lîngă Smolnîi să nu se adune elemente duşmănoase. Într-o zi au arestat vreo zece gospodine care se strînseseră undeva, la un colţ de stradă, şi îl ocărau cu glas tare pe Lenin. A doua zi dimineaţa, tov. Malkov, comandantul palatului Smolnîi, m-a chemat şi mi-a spus : „Am arestat aseară nişte muieri care făceau scandal. Ia vedeţi, le mai ţinem sau ce facem cu ele ?“. Am constatat însă că majoritatea femeilor plecaseră singure, iar cele rămase erau nişte mic-burgheze atît de ignorante, încît era ridicol să le mai ţii. Rîzînd, l-am sfătuit pe Malkov să le dea drumul cît mal repede. La plecare, una dintre ele a întors capul şi m-a întrebat în şoaptă arătîndu-l pe Malkov : „Ăsta-i Lenin ?“. I-am făcut doar un semn cu mîna să plece. Am locuit la Smolnîi pînă în martie 1918, cînd ne-am mutat la Moscova.

 

 

 


 

[1]. Aleksandrinka — Teatrul Aleksandrinski din Petrograd, în care şi-a ţinut şedinţele Consfătuirea democratică. Petropavlovka — fortăreaţa Petru şi Pavel. Sub ţarism ea a servit drept temniţă, în care erau deţinuţi luptătorii revoluţionari. — Nota trad.

[2]. V. I. Lenin, Opere, vol. 26, Editura politică, 1959, pag. 4, 9-10. — Nota red.

[3]. Op. cit., pag. 167-168.

[4]. Op. cit., pag. 224.

[5]. Op. cit., pag. 249, 250.

[6]. Op. cit., pag. 251.

[7]. V. I. Lenin, Opere, vol. 26, Editura politică, 1959, pag. 274. — Nota red.

[8]. Op. cit., pag. 257, 258.

[9]. Op. cit., pag. 277-278.

[10]. Op. cit., pag. 279.

[11]. Op. cit., pag. 282.

[12]. Op. cit., pag. 285.

[13]. V. I. Lenin, Opere, vol. 29, Editura politică, 1959, pag. 71-75. — Nota red.