Salariu, preţ şi profit

14. Lupta dintre capital şi muncă şi rezultatele ei

1) După ce am arătat că împotrivirea periodică a muncitorilor la reducerea salariilor şi încercările lor periodice de a obţine o majorare a salariilor sînt indisolubil legate de sistemul muncii salariate şi sînt dictate de faptul că munca este considerată marfă şi, prin urmare, este supusă legilor care reglează mişcarea generală a preţurilor; după ce am arătat apoi că o majorare generală a salariilor ar determina o scădere a ratei generale a profitului, dar n-ar exercita nici o influenţă asupra preţurilor medii ale mărfurilor sau asupra valorilor lor, se pune acum, în sfîrşit, întrebarea: în ce măsură, în această luptă neîncetată dintre capital şi muncă, munca are şanse de succes?

Aş putea să răspund printr-o generalizare şi să spun că, întocmai ca la toate celelalte mărfuri, şi atunci cînd este vorba de muncă, preţul ei de piaţă, pe un interval de timp mai îndelungat, corespunde valorii ei; că, prin urmare, cu toate majorările şi reducerile şi independent de acţiunile muncitorului, el nu va primi în medie decît valoarea muncii sale, care se reduce la valoarea forţei sale de muncă, determinată de valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare pentru întreţinerea şi reproducerea acestei forţe; iar valoarea mijloacelor de subzistenţă este, la rîndul ei, determinată de cantitatea de muncă necesară pentru producerea lor.

Dar există anumite particularităţi care fac ca valoarea forţei de muncă, sau valoarea muncii, să se deosebească de valoarea tuturor celorlalte mărfuri. Valoarea forţei de muncă este formată din două elemente - unul pur fizic şi celălalt istoric sau social. Limita inferioară a valorii forţei de muncă este determinată de elementul fizic; aceasta înseamnă că clasa muncitoare, pentru a se întreţine şi a se reproduce, pentru a-şi asigura existenţa ei fizică în timp, trebuie să obţină mijloacele de subzistenţă absolut indispensabile pentru viaţa şi pentru perpetuarea ei. Prin urmare, valoarea acestor mijloace de subzistenţă indispensabile constituie limita inferioară a valorii muncii. Pe de altă parte, durata zilei de muncă are, de asemenea, limitele ei extreme, deşi foarte elastice. Limita ei superioară este determinată de forţa fizică a muncitorului. Dacă uzarea zilnică a forţei sale vitale depăşeşte un anumit grad, atunci încordarea aceasta nu poate fi repetată zi de zi. Dar, după cum am spus, aceste limite sînt foarte elastice. O succesiune rapidă de generaţii debile şi cu viaţă scurtă va aproviziona piaţa muncii tot atît de bine ca şi un şir de generaţii robuste şi cu viaţa lungă.

În afară de acest element pur fizic, valoarea muncii este determinată în fiecare ţară de un standard de viaţă tradiţional. Acest standard presupune nu numai satisfacerea necesităţilor vieţii fizice, ci şi satisfacerea unor anumite nevoi generate de condiţiile sociale în care se află şi se dezvoltă oamenii. Standardul de viaţă al englezului poate fi redus la standardul de viaţă al irlandezului; standardul de viaţă al ţăranului german - la cel al ţăranului din Livonia. Cît de important este rolul pe care îl au în această privinţă tradiţiile istorice şi moravurile sociale se poate vedea din lucrarea d-lui Thornton „Overpopulation“, în care acesta demonstrează că şi în zilele noastre salariul mediu din diferite districte agricole din Anglia diferă, în măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de împrejurările mai mult sau mai puţin favorabile în care aceste districte au ieşit din iobăgie.

Acest element istoric sau social care intră în componenţa valorii muncii poate să se accentueze sau să diminueze, sau chiar să dispară complet, astfel încît să nu mai rămînă nimic peste limita fizică. În timpul războiului antiiacobin, care - după cum obişnuia să spună bătrînul George Rose, acest incorigibil bugetivor şi mare amator de sinecure - a fost pornit pentru a apăra binefacerile sfintei noastre religii împotriva atacurilor nelegiuiţilor francezi, onorabilii fermieri englezi, despre care am vorbit cu atîtea menajamente la una din întrunirile noastre precedente, au redus salariile muncitorilor agricoli chiar şi sub acest minim pur fizic, lăsînd pe seama fondului de asistenţă a săracilor[1] completarea diferenţei necesare pentru menţinerea fizică şi pentru perpetuarea muncitorilor. Aceasta a fost o metodă ingenioasă de transformare a muncitorului salariat în sclav şi a mîndrului yeoman al lui Shakespeare în pauper.

Dacă facem o comparaţie între nivelul salariilor sau valoarea muncii în diferite ţări sau în cadrul aceleiaşi ţări în epoci istorice diferite, vom vedea că însăşi valoarea muncii nu este o mărime constantă, ci o mărime variabilă, chiar dacă valorile tuturor celorlalte mărfuri rămîn neschimbate.

Din această comparaţie ar reieşi, de asemenea, că nu numai rata de piaţă a profitului se schimbă, dar şi rata lui mijlocie.

Dar, în ce priveşte profitul, nu există nici o lege care să stabilească minimul lui. Nu putem spune care este limita extremă a scăderii lui. Şi de ce nu putem stabili această limită? Pentru că, deşi putem stabili minimul salariului, nu putem stabili maximul lui. Putem spune numai că, dacă limitele zilei de muncă sînt date, maximul profitului corespunde minimului fizic al salariului, iar dacă este dat salariul, maximul profitului corespunde unei prelungiri a zilei de muncă atît cît permit forţele fizice ale muncitorului. Limita maximului profitului este, aşadar, minimul fizic al salariului şi maximul fizic al zilei de muncă. Este evident că între aceste două limite ale ratei maxime a profitului este posibilă o gamă nesfîrşită de variaţii. Nivelul ei efectiv se stabileşte numai prin lupta neîncetată dintre capital şi muncă: în timp ce capitalistul tinde în permanenţă să reducă salariul pînă la minimul lui fizic şi să prelungească ziua de muncă pînă la maximul ei fizic, muncitorul exercită în permanenţă o presiune în sens opus.

Totul se reduce la problema raportului de forţe dintre părţile aflate în luptă.

2) În ceea ce priveşte limitarea zilei de muncă, atît în Anglia cît şi în toate celelalte ţări, niciodată nu s-a realizat altfel decît pe cale legislativă, iar aceste măsuri legislative nu ar fi avut loc niciodată fără presiunea permanentă exercitată din afară de către muncitori. În nici un caz limitarea zilei de muncă nu a putut fi obţinută printr-o înţelegere particulară între muncitori şi capitalişti. Chiar această necesitate a unei acţiuni politice generale este o dovadă că, în acţiunile lui pur economice, capitalul este partea mai puternică.

În ce priveşte limitele valorii muncii, stabilirea lor efectivă este întotdeauna în funcţie de cerere şi ofertă; mă refer la cererea de muncă din partea capitalului şi la oferta de muncă din partea muncitorilor În ţările coloniale, legea cererii şi ofertei este în favoarea muncitorilor. De aici nivelul relativ ridicat al salariilor în Statele Unite. Acolo, capitalul, oricît s-ar strădui, nu poate împiedica lipsa permanentă a braţelor de muncă pe piaţa muncii ca urmare a transformării continue a muncitorilor salariaţi în ţărani independenţi, de sine stătători. Pentru o foarte mare parte a poporului american, situaţia de muncitor salariat este doar o situaţie tranzitorie, din care muncitorul speră că va ieşi cu siguranţă într-un timp mai lung sau mai scurt[2]. Pentru a remedia această stare de lucruri în colonii, guvernul englez, în grija lui părintească, a adoptat în ultimul timp aşa-zisa teorie modernă a colonizării, care constă în a urca în mod artificial preţul pămîntului în colonii, pentru a împiedica transformarea prea rapidă a muncitorilor salariaţi în ţărani independenţi.

Dar să trecem acum la ţările cu civilizaţie veche, în care capitalul domină întregul proces de producţie. Să luăm, de pildă, majorarea salariilor muncitorilor agricoli din Anglia între anii 1849 şi 1859. Care au fost consecinţele ei? Fermierii n-au putut spori, cum i-ar fi sfătuit prietenul nostru Weston, nici valoarea grîului, şi nici măcar preţul lui de piaţă. Dimpotrivă, ei au fost nevoiţi să se resemneze şi să accepte scăderea lui. Dar în aceşti 11 ani ei au introdus tot felul de maşini, au început să aplice metode mai ştiinţifice, au transformat o parte din pămînturile arabile în păşuni, au mărit suprafaţa fermelor şi, totodată, proporţiile producţiei şi, reducînd cererea de muncă prin aceste măsuri, precum şi prin altele, care au mărit forţa productivă a muncii, au reuşit ca populaţia agricolă să devină din nou relativ excedentară. Aceasta este, în general, metoda prin care în ţările vechi, demult populate, reacţionează mai rapid sau mai lent capitalul la creşterea salariilor. Ricardo a relevat, pe bună dreptate, că maşina concurează în permanenţă munca şi că adesea nu poate fi introdusă decît cu condiţia ca preţul muncii să fi atins un anumit nivel; dar folosirea maşinilor nu este decît una din numeroasele metode de creştere a forţei productive a muncii. Aceeaşi dezvoltare care, pe de o parte, face ca munca necalificată să devină relativ de prisos, pe de altă parte, simplifică munca calificată, şi în felul acesta o depreciază.

Aceeaşi lege se manifestă şi sub o altă formă. O dată cu dezvoltarea forţei productive a muncii, acumularea capitalului se accelerează, chiar în pofida nivelului relativ ridicat al salariului. De aici s-ar putea conchide, aşa cum a şi făcut Adam Smith, pe vremea căruia industria modernă era încă în faşă, că această acumulare accelerată a capitalului ar trebui să încline balanţa în favoarea muncitorului, deoarece asigură o cerere crescîndă a muncii acestuia. Împărtăşind acest punct de vedere, un mare număr de autori contemporani îşi arată mirarea că, deşi în ultimii 20 de ani capitalul englez a crescut într-un ritm mult mai rapid decît populaţia Angliei, salariul nu a crescut mai substanţial. Dar o dată cu progresul acumulării are loc o schimbare progresivă a compoziţiei capitalului. Partea din capitalul total care este alcătuită din capital constant - maşini, materii prime, mijloace de producţie de tot felul - creşte mai repede decît cealaltă parte a capitalului, care este cheltuită pentru salarii, adică pentru cumpărarea de muncă. Această lege a fost stabilită, mai mult sau mai puţin precis, de d-nii Barton, Ricardo, Sismondi, profesorul Richard Jones, profesorul Ramsay, Cherbuliez şi alţii.

Dacă raportul dintre aceste două părţi componente ale capitalului era la început de 1:1, pe măsură ce industria se dezvoltă devine de 5:1 etc. Dacă dintr-un capital total de 600, 300 sînt cheltuiţi pentru instrumente, materii prime etc. şi 300 pentru salarii, pentru a se crea o cerere de 600 de muncitori în loc de 300, trebuie ca întregul capital să fie dublat. Dar dacă, în continuare, dintr-un capital de 600, pentru maşini, materiale etc. sînt cheltuiţi 500 şi pentru salarii numai 100, ca să se creeze o cerere de 600 de muncitori în loc de 300, acelaşi capital va trebui să crească de la 600 la 3.600. De aceea, în cursul dezvoltării industriei, cererea de muncă nu ţine pasul cu acumularea capitalului. Ea creşte, fără îndoială, dar într-o proporţie mereu mai mică faţă de creşterea întregului capital.

Aceste cîteva observaţii sînt suficiente pentru a demonstra că întreaga dezvoltare a industriei moderne face ca balanţa să se încline tot mai mult în favoarea capitalistului şi în dauna muncitorului şi că, prin urmare, tendinţa generală a producţiei capitaliste este nu de a ridica nivelul mediu al salariilor, ci de a-l coborî, adică de a reduce în măsură mai mare sau mai mică valoarea muncii pînă la limita ei minimă. Dar, dacă lucrurile din actualul sistem au această tendinţă, înseamnă oare că clasa muncitoare trebuie să renunţe la lupta împotriva silniciilor capitalului şi să abandoneze încercările ei de a folosi posibilităţile existente pentru a-şi îmbunătăţi vremelnic situaţia sa? Dacă muncitorii ar proceda astfel, ei ar degenera, transformîndu-se într-o masă amorfă de bieţi pauperi pentru care nu mai există nici o salvare. Sper că am reuşit să demonstrez că lupta muncitorilor pentru un nivel corespunzător al salariilor este indisolubil legată de întregul sistem al muncii salariate, că în 99 de cazuri din 100 eforturile depuse de muncitori pentru majorarea salariilor nu sînt decît eforturi pentru menţinerea retribuirii existente a valorii muncii şi că necesitatea de a lupta împotriva capitalistului, pentru preţul muncii este determinată de situaţia muncitorilor, care îi sileşte să se ofere pe ei înşişi ca pe o marfă. Dacă în conflictele lor zilnice cu capitalul muncitorii ar ceda în mod laş, ei ar pierde, fără îndoială, orice posibilitate de a porni o mişcare mai largă.

Totodată, chiar dacă facem cu totul abstracţie de aservirea generală a muncitorilor pe care o implică sistemul muncii salariate, clasa muncitoare nu trebuie să supraestimeze rezultatele finale ale acestor lupte de zi cu zi. Ea nu trebuie să uite că în această luptă de zi cu zi se ridică numai împotriva consecinţelor, şi nu împotriva cauzelor care generează aceste consecinţe; că ea nu face decît să încetinească mişcarea descendentă, dar nu schimbă direcţia acestei mişcări; că foloseşte numai paleative, dar nu vindecă boala. De aceea, muncitorii nu trebuie să se mărginească exclusiv la aceste inevitabile lupte de guerilă, care sînt în permanenţă generate de ofensiva care nu conteneşte niciodată a capitalului sau de oscilaţiile pieţei. Ei trebuie să înţeleagă că actualul sistem, cu toată mizeria pe care o aduce cu sine, creează, totodată, condiţiile materiale şi formele sociale necesare pentru o transformare economică a societăţii, în locul devizei conservatoare: „Un salariu echitabil pentru o zi de muncă echitabilă!“, muncitorii trebuie să înscrie pe stindardul lor lozinca revoluţionară: „Jos sistemul muncii salariate!“

După această expunere foarte lungă şi, mă tem, obositoare, pe care am fost nevoit s-o fac pentru a lămuri problema principală, aş vrea să închei cu propunerea de a se adopta următoarea rezoluţie:

1) O ridicare generală a nivelului salariului ar duce la o scădere a ratei generale a profitului, fără a influenţa însă, în ansamblu, preţurile mărfurilor.

2) Tendinţa generală a producţiei capitaliste este nu de a ridica nivelul mediu al salariului, ci de a-l scădea.

3) Trade-unionurile acţionează cu succes ca centre de împotrivire faţă de ofensiva capitalului. În parte, ele suferă eşecuri pentru că nu-şi folosesc în mod corespunzător forţa. În general însă, ele suferă eşecuri pentru că se mărginesc la o luptă de guerilă împotriva consecinţelor sistemului existent, în loc să tindă în acelaşi timp la schimbarea lui, în loc să folosească forţele lor organizate ca o pîrghie pentru eliberarea definitivă a clasei muncitoare, adică pentru desfiinţarea definitivă a sistemului muncii salariate.

 

 


 

Conferinţe ţinute de K. Marx la 20 şi 27 iunie 1865 în faţa Consiliului General al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor

Publicat pentru prima oară în limba engleză s ub titlul „Value, Price and Profit“

Editat de Eleanor Marx-Aveling. London, 1898

Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 16, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 109-162.  - Nota red. Editurii Politice

 

 


 

[1]. Potrivit legilor pentru asistenţa săracilor, care existau în Anglia începînd din secolul al XVI-lea, în fiecare parohie se percepea un impozit special în folosul săracilor; locuitorii parohiei care nu puteau să-şi cîştige existenţa pentru ei şi familiile lor primeau un ajutor prin casa de ajutorare a săracilor.  - Nota red. Editurii Politice

[2]. În volumul I al „Capitalului“, la nota 253, din capitolul 25, Marx scrie următoarele: „Este vorba aici de coloniile adevărate, de pămîntul virgin, colonizat de imigranţi liberi. Din punct de vedere economic, Statele Unite sînt şi astăzi o colonie a Europei. De altfel, aici sînt incluse şi acele plantaţii vechi, unde abolirea sclaviei a revoluţionat radical toate relaţiile“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 767). După ce pămîntul a fost anexat pretutindeni în colonii ca proprietate privată, transformarea muncitorilor salariaţi în producători de sine stătători a devenit imposibilă.  - Nota red. Editurii Politice

 

 


<<  13. Principalele cazuri de luptă pentru majorarea salariului sau împotriva reducerii lui

|