O clară înţelegere a prezentei lucrări implică (aproape în mod necesar) cunoaşterea „Dialogului cu Stalin“, tipărit în 1953 prin grija aceleiaşi mişcări, din care derivă actuala publicaţie.
În paginile cu care se deschide această scriere s-au spus destule despre legătura cronologică şi despre natura cu totul specială a „dezbaterii în contradictoriu“ care continuă să se desfăşoare aici.
Odată cu premisa din 1953 la „Dialogul cu Stalin“ explicam clar cele trei faze ale acelui vechi şi profund contrast.
În prima fază, care a mers din 1918 până în 1926, se poate spune că a fost vorba de o divergenţă asupra tacticii, în sânul unei mişcări care tindea spre acelaşi scop comun, a Internaţionalei a III-a Comuniste, fondată pe ruinele celei de-a II-a, căzută în oportunismul social-patriotic, şi pe urmele Revoluţiei ruse din Octombrie 1917. Aripa stângă a socialismului italian, din care derivăm, a luptat în timpul războiului şi în perioada postbelică, începând din 1914, pentru a rupe cu orice versiune democratică şi pacifistă a socialismului, şi şi-a încununat lupta cu fondarea la Livorno, în ianuarie 1921, a Partidului Comunist din Italia. În sânul mişcării internaţionale acest curent a susţinut teze care divergeau de cele ale Internaţionalei Comuniste şi ale lui Lenin însuşi, în ceea ce priveşte tactica parlamentară şi cea care tindea să învingă partidele muncitoreşti oportuniste, negând că în acest scop ar fi valide metodele numite atunci ale frontului unic, şi cu atât mai rău ale guvernului muncitoresc.
Acest bagaj de contribuţii, care conţineau o denunţare explicită a pericolelor de degenerare, a avut drept etape congresele de la Moscova din 1920 până în 1926 şi congresele partidului italian la Roma în 1922 şi la Lyon în 1926.
În a doua fază, după 1926, divergenţa s-a adâncit până la separarea organizatorică şi politică, în care poziţia de Stânga a fost peste tot crunt bătută, în timp ce previziunile sale privind involuţia majorităţii dominante din Rusia, Europa şi Italia şi-au găsit confirmări grave. În Rusia a învins teoria falsă a construirii societăţii socialiste ruse fără şi în afara revoluţiei proletare internaţionale, iar opoziţia care pe acest punct şi pe altele rămânea fidelă tradiţiilor bolşevice şi ale lui Lenin a sucombat, defăimată şi exterminată. În Europa, amânarea valului revoluţionar şi consolidarea insolentă a capitalismului au avut drept răspuns defetist şi laş trecerea comuniştilor în rândurile blocurilor cu partide şi clase neproletare, având ca scop nu răsturnarea burgheziei, ci salvarea democraţiei liberale burgheze.
În a treia fază, odată cu cel de-al doilea război mondial, a devenit clar că dezacordul se lărgise la un abis de netrecut de doctrine şi principii, odată cu renegarea totală din partea Kremlinului şi a asociaţiilor sale externe a marxismului revoluţionar, în punctele cardinale apărate şi revendicate după primul război de cei care luptaseră la fel ca Lenin şi cu Lenin. Partidele externe au fost aruncate în colaborarea social-naţională, în prima fază în Germania, în a doua în Franţa, Anglia şi America. Lozinca lui Lenin pentru defetism în cadrul fiecărei ţări imperialiste beligerante şi răsturnarea puterii militare şi civile a capitaliştilor s-a tradus într-o alianţă cu statele care erau aliate din punct de vedere militar cu Moscova, în timp ce împotriva statelor inamice ei se lupta nu pentru a distruge burghezia de acolo, ci pentru a restaura formele ei liberale, ucise în teorie de Marx şi de Lenin, strivite pentru totdeauna din punct de vedere material în interiorul Rusiei, atât revoluţionară cât şi imperială.
Acest timp a marcat lichidarea organizatorică şi teoretică a Internaţionalei lui Lenin şi a lui Octombrie: s-a văzut cum au fost trase corolarele trecerii totale la contrarevoluţie. În număr mic, dar cu un bagaj puternic de continuitate istorică şi doctrinară, am proclamat, în afara vacarmului care îi înconjura într-o falsă beţie a mulţimilor pe adepţii a ceea ce pe atunci se numea din toate părţile stalinism, că de mulţi ani nu mai aveam în faţă un rătăcit disident faţă de sine însuşi de ieri şi faţă de noi, marxiştii de dintotdeauna, ci un inamic mortal, deschis şi jurat, al clasei muncitoare şi al drumului ei istoric spre comunism. Şi, în acelaşi timp, ieşea clar la iveală dovada naturii capitaliste a societăţii economice instaurate în Rusia, şi infamia centrală de a o lăuda în lume ca societate socialistă; fapt în care, dintre atâtea şi atât de răsunătoare trădări, recunoaştem vârful suprem, capodopera infamiei contrarevoluţionare.
În „Dialogul cu Stalin“ ne-am propus să trasăm „fazele“ viitoare ale acestei dezbateri istorice — pe care o numim astfel, deşi uneia dintre părţile în dispută îi lipsesc cu desăvârşire ilustrele credenţiale — şi am prevăzut viitoarea confesiune în care două legături vor fi declarate rupte: între structura productivă rusă şi socialism; între politica statului rus şi cea a luptei de clasă a muncitorilor din toate statele împotriva formei capitaliste mondiale.
După trei ani, Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, dacă nu ne-a oferit termenul acestei etape istorice viitoare, a reprezentat totuşi un salt enorm, şi poate mai apropiat decât ne aşteptam. Deoarece, totuşi, scandaloasele recunoaşteri, care fac vâlvă mondială prin detaşarea de mortul Stalin, sunt încă încastrate în pretenţia de a vorbi limba lui Marx şi a lui Lenin, Dialogul cu contradictorul-fantomă trebuie să continue: Confesiunea totală, care va veni într-o zi, nu ştim dacă în doar încă un trieniu, de la Kremlin, îl va reduce la monologul lor. În zadar îşi puseseră ei atâtea speranţe în Confesiunile pe care le smulgeau torturându-i pe revoluţionari. Confesorii vor confesa.
Poziţia pe care o luăm astăzi, în faţa sfâşierii exagerate până la obscenitate a idolului de acum trei ani, şi care este departe de a fi o aplaudare a iconoclaştilor, este coerentă cu ceea ce am stabilit atunci, prevăzând bine că pe parcursul terifiantei scufundări se va ridica strigătul rânjit al lumii burgheze împotriva grandioaselor concepţii ale doctrinei noastre revoluţionare. Am scris următoarele:
„Metodele de represiune, de strivire, pe care stalinismul le aplică celor care îi rezistă din toate părţile, găsind o amplă explicaţie în toată critica amintită acum a dezvoltării sale, nu trebuie să ofere absolut deloc un punct de sprijin vreunui tip de condamnare care să aibă câtuşi de puţin aerul unei căinţe în privinţa tezelor noastre clasice despre Violenţă, Dictatură şi Teroare, ca arme istorice a căror folosire este proclamată: căinţă care să fie, fie şi pe departe, primul pas spre ipocrita propagandă a curentelor «lumii libere» şi falsa lor revendicare a toleranţei şi a respectului sacru faţă de persoana umană. Marxiştii, neputând fi astăzi protagonişti ai istoriei, nu pot dori nimic mai bun decât catastrofa politică, socială şi de război a dominaţiei americane asupra lumii capitaliste.
Prin urmare, nu avem nimic de-a face cu cererea de metode mai liberale sau mai democratice, ostentată de grupuri politice ultra-echivoce şi proclamată de state care în realitate au avut cele mai feroce origini, cum este cel al lui Tito“.
Deja din aceste cuvinte clare, ca şi din întreaga noastră construcţie, cu atât mai compactă şi de neconfundat cu alta cu cât e mai puţin recitată în faţa microfoanelor şi a camerelor de televiziune de către nişte paiaţe, a rezultat atunci ce primire trebuiau să aibă din partea noastră jalnicele contorsiuni ale Congresului al XX-lea, şi comedia abjurării lui Stalin, arătată ca o întoarcere la clasicii marii noastre Şcoli; în timp ce ea este o etapă a marşului înapoi spre cele mai înşelătoare superstiţii ale ideologiei burgheze, o laşă genuflexiune în faţa superputerilor lupanarului capitalist contemporan.
Am pus pe copertă scurtul epigraf care, împreună cu această schiţă a originii noastre istorice, salvează micul nostru grup de confuzii nedorite şi deplorabile.
Adăugăm un alt element de demarcaţie. Este sigur că fiecare pas al scufundării, despre care am vorbit mai sus, a oamenilor de la Kremlin în nisipurile mişcătoare ale contrarevoluţiei burgheze, apropie ţelul dur, aspru, al reconstituirii partidului revoluţionar, căruia îi dedicăm toate posibilităţile noastre, în afară de o nerăbdare găunoasă.
Când ora va fi marcată de istorie, formarea organului de clasă nu va avea loc într-o adunare constituantă rizibilă de grupuleţe şi de cenacluri care s-au numit şi se numesc antistaliniste sau care astăzi se declară mai mult sau mai puţin „anti-Congresul al XX-lea“.
Partidul, ucis picătură cu picătură de 30 de ani de furtună potrivnică, nu se recompune ca acele cocktailuri ale drogării burgheze. Un asemenea rezultat, un asemenea eveniment suprem, nu poate fi pus decât la capătul unei linii unice neîntrerupte, trasate nu de gândirea unui om sau a unei cete de oameni, prezenţi „pe piaţă“, ci de istoria coerentă a unei serii de generaţii.
Mai presus de toate, el nu trebuie să se nască din iluzii nostalgice după un succes fondat nu pe certitudinea doctrinară de neclintit a cursului revoluţionar, pe care o posedăm de secole, ci pe joasa exploatare subiectivă a bâjbâielilor, a şovăielilor altora; o cale mizerabilă, stupidă, iluzorie pentru un rezultat istoric şi imens.