Recentele discuţii ale congresului comunist din Uniunea Sovietică, care au avut un ecou foarte vast în toate domeniile, îmbracă o profundă semnificaţie istorică. Aceasta nu se citeşte, cu siguranţă, enunţată în formulările expuse, dar nici nu se rezolvă prin declararea tuturor acestora drept pură manevră verbală, tinzând la acoperirea unor acţiuni misterioase calculate: relaţia dintre toate acele cuvinte şi substratul istoric se caută cu totul altfel: noi suntem pregătiţi pentru aceasta mult mai bine decât adepţii — bulversaţi pentru o vreme deloc scurtă, ba dimpotrivă — şi decât adversarii occidentali, turbulenţi dar înarmaţi cu mijloace polemice şi critice foarte sărace.
Afirmăm astăzi acest lucru celor puţini care cunosc precedentele cercetării şi prezentării noastre, nu zgomotoase, dar fundamentate şi coerente. Alte evenimente, care vor face zgomot într-un cerc mult mai vast decât al nostru, ne vor găsi sudând, chiar şi în mijlocul tăcerii, alte verigi ale acestui lanţ solid, deşi astăzi puţin vizibil.
Sub datele de 1 februarie, 21 aprilie, 22 mai, 28 septembrie 1952, Stalin a publicat o serie de scurte scrieri, prin care a considerat necesar să intervină în discuţia economică apărută în sânul partidului în anul 1951, în legătură cu pregătirea noului „Manual de economie politică“, recent publicat în Occident şi pe care sperăm să îl cunoaştem înainte de a fi făcut să dispară. Scopul scrierilor era de a stabili ce legi economice trebuiau aplicate structurii societăţii ruse de astăzi şi de a susţine că aceste legi erau cele proprii unei economii socialiste. Şi, evident, conţinutul era, de asemenea, acela de a reaminti legile care guvernează economia contemporană a capitalismului internaţional, confruntându-le cu modul în care economia marxistă le-a formulat de un secol încoace.
„Dialogul cu Stalin“, publicat de mişcarea noastră într-un mic volum în 1953, a susţinut că această construcţie, deşi reprezintă în mod eronat realitatea desfăşurării faptului economic, atât în Rusia, cât şi în Occident, conţine o serie de grave erori doctrinare; este ireconciliabilă cu fundamentele celei marxiste. Aici au fost adunate textele „Firul Timpului“ apărute în acest periodic în nr. 1 din 10-24 octombrie 1952 şi în următoarele 2, 3, 4, cu extrase complementare în nr. 2 şi 3 din 1953.
Chiar în acea perioadă, între 5 şi 15 octombrie 1952, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice îşi ţinea Congresul al XIX-lea, în cadrul căruia, aşa cum ne amintim bine, Stalin nu se impunea atât ca lider, ci era considerat de toţi şi în toate textele drept sistematizator al întregii teorii istorice, economice, politice şi filozofice a partidului, definită oficial ca „doctrina lui Lenin şi Stalin“.
O astfel de poziţie a rămas de necontestat în partidul rus (şi în cele frăţeşti) până în ziua de 5 martie 1953, când Stalin a murit. Şi din acea zi până astăzi (14 februarie 1956).
În tratarea despre Rusia care se desfăşoară în paginile revistei „Programma Comunista“ din noiembrie 1954, am redat în ordine organică materialele viziunii noastre critice dezvoltate de ani şi decenii. Potrivit acesteia, poziţiile „staliniste“ în istoriografie, economie, politică şi chiar în filozofie sunt false şi antimarxiste.
Din toate acestea, rugăm pe cel care ne urmăreşte astăzi, prieten sau duşman, să ia în considerare mai ales discuţia de economie marxistă din acel „Dialog“ şi recenta expunere a istoriei revoluţionare a Rusiei, a marilor lupte din 1917 şi din următorii ani foarte glorioşi, a construcţiei istorice a bolşevicilor şi a lui Lenin asupra dezvoltării structurii sociale ruse şi a revoluţiei ruse şi mondiale; mai ales în măsura în care acestea contrastează cu aşa-numita teorie a construirii socialismului într-o singură ţară, cu faptele persecutorii, infamante şi defetiste ale nenorociţilor ei susţinători, de treizeci de ani încoace.
De la 14 la 25 ale acestei luni, februarie 1956, s-a desfăşurat Congresul al XX-lea al partidului lui Stalin: limbajul său se află la o mie de leghe de al nostru, mult mai puţin răsunător, dar nu mai este cel al Congresului al XIX-lea şi al lui Stalin în viaţă: în el se vorbeşte mereu despre nemuritorul Lenin, nu şi despre un Stalin nemuritor.
Pentru marxism nimeni nu este nemuritor — nimeni nu este mort. Viaţa dialoghează cu toţi cei pe care oratoria vulgară îi numeşte astfel. Toţi vor răspunde! Cu ei cei vii, şi cei care vor veni după aceea.
Din diverse surse rezultă că imensa societate de propagandă constituită de partidul şi de guvernul de la Moscova, care de treizeci de ani umple cu mijloace atotputernice suprafaţa terestră cu o formidabilă literatură forjată după un tipar constant, deşi atentă din când în când să pună în funcţiune un Index implacabil care retrage şi arde ediţiile rătăcite — şi să nu se spună aceasta spre dezonoarea Indexului roman, în spatele căruia stă, bătută în cuie în mod de neşters pe plăcuţele din vârful stâlpilor autodafeurilor, o puternică coerenţă cu o doctrină bimilenară —, rezultă, aşadar, că această societate gigantică pune dintr-odată totul sub revizuire şi lansează anunţul unor texte noi în toate disciplinele, care să le înlocuiască pe cele vechi. Nimic nu a fost trecut sub tăcere: istorie şi economie, filozofie şi politică, artă şi biologie, tehnologie şi etnologie...
A aşezat oare acest congres al abjurării incredibile, la mare înălţime, piedestalul unei noi credinţe, pe ale cărei pietre de temelie să ne putem aştepta să fie înălţate noile stele ale unei construcţii diferite, şi există oare ceva care să ne facă să ne aşteptăm ca o asemenea operă fondatoare să poată izvorî mâine din acel agregat de forţe istorice? Materialele congresului, sosite din toate sursele, prezentate sub lumini diferite de către toate „bisericile“, ne oferă îndeajuns pentru a putea răspunde în mod răsunător şi irevocabil: nu.
A contat oare această confesiune a unei erezii înspăimântătoare şi cangrenate, în genunchi sub cenuşa unei incredibile Canossa, [1] fie şi în cea mai mică măsură pentru a semnifica o întoarcere la poziţiile ortodoxe călcate în picioare şi prostituate într-un lung faliment, o spălare de culpe sângeroase şi un reînnoit botez în mântuire? Niciodată. Aceste întruchipări de legende generoase, forjate la rândul lor de subconştientul unor vechi răsturnări istorice, nu ne oferă astăzi nicio cheie; trebuie anunţată doar o nouă fază a morbului incurabil, un pas în plus spre fundul prăpastiei unei damnări de nerăscumpărat. Întoarcerea, clamată din toate colţurile în timpul recitării celui mai stângaci şi inabil mea culpa al orbirii staliniste, la izvoarele grandioase ale marxismului şi leninismului, tradiţii de cel mai pur sânge istoric preamărite astăzi de nişte bastarzi de nerecunoscut, nu este decât o blasfemie în plus din această serie nedemnă, o nouă insultă — dar, pe Dumnezeu, de o sută de ori mai neputincioasă decât cele precedente — la adresa înălţimii credinţei revoluţionare a Proletariatului mondial. Blasfemia, insulta, încoronează în mod demn o treime de secol de practici obscene pe care le celebrează o hidoasă congregaţie neagră de preoţi ai culpei, pătată de minciună şi de sânge fratern, cu pete de neşters pentru istoria secolelor.
Acest cutremur ideologic care arată şi pregăteşte doar ruine, lăsând altor forţe ridicarea unor structuri noi, şi cu cu totul alte materiale, trebuie explicat prin zguduirile substratului social, nu numai din Rusia, ci din întreaga lume. Este în zadar să vorbim despre el ca despre o nouă regizare a altor scene propagandistice, în aceleaşi scopuri ale aceleiaşi puteri monstruoase, dar încă foarte solide, aşa cum face din toate părţile imbecilitatea burgheză; şi mai în zadar va fi, după ce îşi vor fi tras sufletul (în rândurile lacheilor cărora le cad de ani de zile firimiturile de la banchetele orgiastice ale sinedriului de bonzi, care supravieţuieşte în mod incredibil propriilor sale isprăvi), să îndrăznească din nou să pălăvrăgească despre el ca despre preludiul unui tir mai bine ajustat al trupelor care apără clasele sacrificate de blestemata societate prezentă. Sensul de clasă al celor ce se desfăşoară este cu totul altul; într-un viitor nu prea îndepărtat va fi evident, şi îl formulăm ca premisă pentru examinarea ulterioară.
„Noua“ formulă a alianţei din lumea capitalistă între clasa muncii salariate şi clasele de minimă şi mică avuţie nu „iese“ istoric, ca o a treia cale, din antiteza — pe care am dat-o în încheierea primei părţi a tratării noastre despre Rusia şi pe care redacţia noastră a pus-o în fruntea primului anunţ al logoreei de la Moscova — dintre dictatura capitalului şi dictatura proletariatului. Ea „intră“ în cornul contrarevoluţionar al antitezei insolubile, şi trece în slujba forţelor marelui capital mondial. Stalinismul moare, dar renaşte sub aspectul demascat a ceea ce pentru noi nu este un motiv idiot de scandal şi de oroare, ci un anunţ îmbucurător al deznodământului revoluţionar: totalitarismul mondial, „fascismul“ condamnat în mod filistin.
Dezonoratele clase de mijloc ale acestei societăţi moderne pestilenţiale, după cum am văzut de atâtea ori, se deschid doar spre dreapta, iar cel care le tatonează şi le atrage nu este decât un complice al contrarevoluţiei.
Acest lucru l-au spus la Moscova, fără să o ştie sau să o vrea; şi nicidecum mânuind cu resurse diabolice cârma pe care acoliţii din Occident le-o atribuie ruşilor că ar ţine-o cu mâini ferme.
„Oamenii îşi făuresc ei înşişi istoria, dar şi-o făuresc nu după bunul lor plac şi în împrejurări alese de ei, ci în împrejurări care există independent de ei, împrejurări date şi moştenite din trecut. Tradiţiile tuturor generaţiilor moarte apasă ca un coşmar asupra minţii celor vii. Şi tocmai atunci când oamenii par preocupaţi să se transforme pe ei şi lucrurile din jurul lor, să creeze ceva ce n-a mai fost, tocmai în asemenea epoci de criză revoluţionară ei invocă cu teamă spiritele trecutului, chemându-le în ajutor, împrumută de la ele numele, lozincile de luptă, costumele, pentru a juca, în această travestire venerabilă şi cu acest limbaj împrumutat, o nouă scenă a istoriei universale“.
Extremă stângă a congresului, Anastas Mikoian, aţi spus că de acum trebuie să căutăm nu în ziarele din ediţia actuală, ci în arhivă. Cu cuvintele abia citate se deschidea o „mică lucrare“ — cum spunea autorul ei, un biet emigrant la Londra — care, în februarie 1852, a ajuns la revista germană „Die Revolution“, publicată la New York de un fidelissim al şcolii noastre, Joseph Weydemeyer: un studiu scris dintr-o suflare chiar în zilele acelor evenimente. Este vorba de exordiul la „Optsprezece Brumar“, de Karl Marx.
Uneori, în studiul nostru am scos în evidenţă falsificările istorice, la citirea cărora, şi după atâţia ani de experienţă amară, îţi vine să te freci la ochi, şi nu doar celui care a trăit îndeaproape acele evenimente. Nu am făcut-o cu multă insistenţă: naivitatea noastră nu a şovăit suficient de mult, de-a lungul atâtor decenii, sub seria incredibilă de palme profanatoare aplicate istoriei sacre a Revoluţiei şi a Partidului său, şi nu am reuşit niciodată să concepem cum mase de fii ai clasei muncitoare jurau acum pe acel Himalaya de rahat.
O astfel de încredere din partea atât de puţinora a fost justă. Materialele acelui munte se prăbuşesc de mâna celor care i-au ridicat grămada: dar ce duhoare pestilenţială!
„Cursul Scurt“ de Istorie a Partidului Comunist (Bolşevic), pe care o întreagă generaţie rusă a fost educată, ca pe textul de bază, este descalificat în raportul lui Hruşciov.
Secretarul moderat, deşi necuprins printre autorii textului, s-a limitat să spună (potrivit ziarului „Unità“) că actualul C.C. a dorit să îmbunătăţească munca ideologică, răspândind operele lui Marx, Engels şi Lenin (tăcere neagră asupra celor ale lui Stalin!), şi apoi că „în ultimii 17 ani propaganda noastră s-a bazat mai ales pe Cursul scurt de istorie a partidului“, dar că „este necesar să se întocmească un manual marxist, popular (şi dă-i!), de istorie a partidului“, un altul despre „principalele teze ale învăţăturii marxist-leniniste“, şi o „carte care să explice pe înţelesul tuturor (nu vă faceţi iluzii, trebuie ales între popular şi marxist) bazele filozofiei marxiste“.
Mai decis a fost Mikoian, al cărui discurs integral nu va fi dat de „Unità“. În versiunea acesteia, oratorul a imputat „Cursului Scurt“ doar faptul de a ignora ultimii douăzeci de ani de istorie. Şi cum se vor scrie aceşti douăzeci de ani cu metoda materialistă? Cum se va povesti suprema ruşine din 1939, acordul imperial mai întâi cu Germania nazistă, apoi cu democraţiile plutocratice astăzi execrate, „treburile murdare“ ale partidelor externe care se fac mai întâi servitori ai lui Hitler şi defetişti (potrivit teoriei lui Lenin!) numai ai imperialismelor din Paris, Londra etc.; şi, la o simplă lovitură de baghetă, partizani neruşinaţi ai războiului antigerman pentru democraţie, până într-acolo încât să-i facă regretaţi pe şovinii din 1914, jupuiţi sângeros de lama inexorabilă a lui Vladimir? Şi i se va imputa oare în mod ipocrit doar surprinzătorului ţap ispăşitor Djugaşvili lovitura intenţionată (şi nici măcar dusă la bun sfârşit cu pricepere) de a le tăia tendoanele aliaţilor din America în 1945, „dubla lovitură“ anunţată cu îndrăzneală în raportul de la Congresul al XVIII-lea din 1939, astăzi când li se lansează acestora idioate pasarele diplomatice? Se oferă pentru aceasta acel cap? Nu ajunge, domnilor, un craniu.
Mikoian a spus cu totul altceva despre ruşinile acelei „istorii“. În textul agenţiei „Associated Press“ se spune: „Mikoian l-a criticat pe Stalin sub mai multe aspecte: 1) El (Mikoian) a declarat că scrierile fostului Premier ignoră ultimele două decenii; şi a cerut, prin urmare, noi texte de învăţământ despre comunism. 2) El a atacat acuzaţiile de trădare pe care Stalin le-a adus cu mulţi ani de întârziere împotriva eroilor de odinioară ai revoluţiei bolşevice din 1917. 3) El a declarat că politica externă a Rusiei a devenit activă, flexibilă şi calmă după moartea lui Stalin în martie 1953“.
În ceea ce priveşte acest punct, el nu are cu siguranţă aerul unei întoarceri la metoda istorică marxistă! Puţinii noştri cititori pot depune mărturie că nici în 1953, nici în anii de după 1945 nu am crezut vreodată ca fiind apropiat războiul Rusia-America. Dar motivele istorice ale acestui fapt nu au niciun drac de-a face cu moartea lui Stalin! Nu se luptă împotriva mitului personal spunând, pe dos, aceeaşi prostie. Şi nu ne vom opri aici asupra părţii, cunoscută şi de „Unità“, care demolează (pe bună dreptate, dar fără a deduce din ea consecinţa clară care anihilează celelalte concluzii ale tuturor acestor neo-antistalinişti neruşinaţi) „Scrierile economice“.
Să ridicăm totuşi coperta acelui „Curs Scurt“, de o falsitate fără limite, ca şi cum ar fi un lucru serios.
„Istoria a fost redactată de o comisie însărcinată de Comitetul Central al P.C. (b) al U.R.S.S., din care au făcut parte Kalinin, Molotov, Voroşilov, Kaganovici, Mikoian, Jdanov, Beria, sub conducerea lui Stalin“.
Toţi fie morţi de moarte bună, fie morţi de moarte rea, fie abia-vii. Şi astăzi se vorbeşte despre a-i fi „reabilitat“ pe cei 32 din marele Comitet din Octombrie, din care, după câteva morţi naturale, singurul supravieţuitor era de mulţi ani marele Mort din 1953, astăzi dezbeatificat!
Mai reconfortant este să citim ceea ce a spus eminenta istoriografă Pankratova, care (vezi printre altele Tempo din 24 februarie) „a scos în evidenţă criza profundă de care a suferit istoriografia sovietică timp de vreo treizeci de ani, din cauza numărului mare de subiecte devenite «tabu» sub Stalin“.
Ea a făcut o listă lungă de fapte pe care era obligatoriu să le treacă sub tăcere sau să le răstoarne. A rescrie istoria războiului civil (1918—1920) ca şi cum Troţki nu ar fi fost niciodată comisar de război. A trece sub tăcere, în cartea comemorativă a Comunei ungare din 1919, căzută sângeros după o apărare disperată, numele marelui ei conducător Bela Kun. Astăzi, un comunicat oficial reabilitează acest nume al unui tovarăş inegalabil, un marxist complet, un adevărat erou revoluţionar, care, simplu şi modest, se plimba umil pe coridoarele congreselor de la Moscova, printre atâţia intriganţi pompoşi ai manevrelor cu social-trădătorii din Europa, ca şi cum i s-ar fi imputat înfrângerea amară a magnificului partid ungar, superb atât prin doctrina sa teoretică, cât şi prin valoarea sa pe baricade; şi numai pentru că, atunci când fiarele capitaliste înfigeau colţii în beregata revoluţiei moscovite, în momentul crucial, el nu aşteptase nimic altceva pentru a arunca totul în luptă, în marea citadelă roşie de pe Dunăre, ridicată împotriva suflului feroce al întregii poliţii burgheze din Europa, împotriva furiei otrăvitoare a tuturor renegaţilor şi social-trădătorilor, germani şi antantişti, fascişti şi democratici. El nu s-ar fi întors niciodată în Europa pentru a trata, poate la ordinul lui Lenin, care îl iubea atât de mult, cu călăii socialismului renegat: declarat în 1937 inamic al poporului, nu se ştie unde a fost trimis să crape în Siberia acum câţiva ani; în timp ce, doar pentru că crima a fost consumată în afara Rusiei, se cunoaşte ziua şi locul în care se înfigea în craniul conducătorului roşu al Victoriei, Lev Troţki, pioletul ridicat de o mare canalie încă în viaţă, apropiat sub masca de discipol. Acesta poate ieşi acum mai liniştit din închisoare: nu mai are niciun mister de dezvăluit.
Să urmărim câteva dintre referinţele profesoarei Pankratova. Ordin de a nu face cunoscută în Rusia corespondenţa istorică a lui Lenin cu Troţki, pe care o deţine Universitatea Harvard. Ordin de a face să dispară din biblioteci şi muzee toate documentele referitoare la rolul de prim-plan, în Revoluţie, al celor executaţi în marile „epurări“. Ordin pentru istoriografii Şliapnikov, Iaroslavski şi Popokov în 1931 de a-l face pe Troţki să apară ca agent secret imperialist în istoria războiului civil. Oratoarea a primit ordinul de a minimiza debarcarea aliată din Normandia în cel de-al doilea război european, modificând o lucrare a sa din 1946. Pe bună dreptate în 1949 Stalin s-a lăsat calificat în tratate drept „fondatorul istoriografiei sovietice“.
Şi, în cele din urmă, cel mai năucitor şi stupefiant lucru — sunt lucruri care coboară sub limita oricărei indignări posibile! În textele de istorie referitoare la revoluţia din Octombrie a fost inserată fabula că o tentativă de asasinare a lui Lenin a fost făcută de Buharin! Dreptul, simplul, surâzătorul, virginalul Buharin, ai cărui ochi albaştri umeziţi i-am văzut de atâtea ori sclipind de entuziasm şi de bucurie, atunci când maestrul, pe care îl idolatriza ca un copil, trata temele revoluţiei la congresele de la Moscova, şi cea mai splendidă încredere reciprocă se înălţa deasupra celor mai ardente polemici! Cât de departe de dispreţuitoarele unanimităţi ale unui colegiu de slugi!
Pankratova a afirmat că reacţia istoriografilor a contribuit în mare măsură la prăbuşirea acestor ignobile „tabuuri“.
Uneori, destul de rar, ştiinţa şi curajul merg împreună.
Comuniştii, aşa cum stă scris în „Manifest“, „detestă să-şi ascundă vederile şi intenţiile“. Apărarea adevărului nu este un imperativ etic pentru marxişti. Dar el este, fizic, singurul oxigen al Revoluţiei.
Nu poţi să nu te bucuri de loviturile date împotriva a ceea ce este adevărata ciumă contrarevoluţionară a lumii contemporane, mortiferă atât în ceea ce priveşte preamărirea rolului (să trecem peste urâtul vocabular pentru un lucru atât de stupid) Persoanei de excepţie, a cortegiului de adepţi şi a recunoştinţei care I s-ar cuveni — cât şi atunci când se delirează şi se degenerează ideologic pentru persoana umană generică, niciodată atât de osanată şi proslăvită ca într-o epocă a istoriei care o striveşte în mase ca pe praful în mojar.
Dar ce valoare să dăm exclamaţiilor lui Hruşciov, lui Mikoian, lui Molotov, lui Bulganin şi ale aproape tuturor celorlalţi?! Cad în gol, spuse ca nişte lucruri noi şi extraordinare, recunoaşterile evidente că acest cult al personalităţii este contrar spiritului lui Marx şi Lenin. Mai mult decât spiritului! — cel care le-ar fi manifestat unor asemenea oameni o superstiţie atât de scârboasă, şi mai rău ca niciodată, îndreptată chiar asupra lor, nu ar fi scăpat din ghearele lor fără să le lase acolo bucăţi usturătoare din pielea sa de reptilă.
De decenii această tagmă murdară îndoapă craniile cu povestea isprăvilor Celor Mari, Preaînalţilor, Big-ilor, fie ei genii ai binelui sau ai răului. Caleidoscopica societate capitalistă modernă s-ar lăsa, din când în când, aranjată de o gaşcă de trei sau patru oameni iluştri mai mult sau mai puţin cu deficienţe; rahiticul Franklin Delano, paranoicul Winston, astăzi golitul maniac de grandoare şi de sânge Iosif. Şi, invers, până ieri, milioane de oameni au fost aruncaţi şi imolaţi pentru succesul constând în a arde carcasa sadicului Adolf; în a-l atârna de picioare pe bunul miles gloriosus Benito. [2] Acesta e marxism, sau nişte proşti bolnavi de cultul proştilor?
Şi este oare atât de uşor ca aceşti mici idoli să se prăbuşească de pe nişte altare atât de voluminoase şi afumate cu tămâie? Nenorociţilor, ascultaţi.
După treizeci şi trei de ani, Karl Marx a retipărit acea mică lucrare pe care am citat-o deja — după Comuna din Paris, care ordonase să fie dărâmată coloana din Piaţa Vendôme pe care se înălţa statuia de bronz a Primului Napoleon; şi după ce Al III-lea şi Micul căzuse. Şi a putut scrie:
„Fraza finală a lucrării mele: «Dar când mantia imperială va cădea, în sfârşit, pe umerii lui Ludovic Bonaparte, statuia de bronz a lui Napoleon se va prăvăli din vârful coloanei Vendôme», s-a şi realizat“.
Vom vedea aşadar căzând marea statuie a lui Djugaşvili de pe parapetele atât de aprig disputate de la Stalingrad. Poate că va fi un avantaj minim — dacă este adevărat că marea adunare de masă de la încheierea congresului a fost anulată pentru a nu da un gust de adulaţie liderilor aleşi — să nu mai auzim şi să nu mai citim despre scenele triviale în care delegaţii servile de muncitori aduc daruri de omagiu câtorva proşti aşezaţi la prezidiu sub un şir stupid de capete mari pe fond roşu.
Dar marxismul se află cu mult, mult mai sus de acest joc extrem de scârbos pe seama marilor nume, care toceşte, orbeşte şi alcoolizează clasa de avangardă.
În aceeaşi prefaţă, Marx a scris aceste cuvinte despre moda cezarismului, pe care, indignat, o vedea venind.
„În sfârşit, nădăjduiesc că lucrarea mea va contribui la înlăturarea termenului şcolăresc, curent acum îndeosebi în Germania (despre tine vorbeşte parabola, Ierusalime!) despre aşa-zisul cezarism. Făcând această analogie istorică superficială se uită lucrul principal, şi anume că în vechea Romă lupta de clasă se desfăşura numai în sânul unei minorităţi privilegiate, între bogaţii liberi şi săracii liberi, în timp ce marea masă productivă a populaţiei, sclavii, nu constituiau decât un piedestal pasiv pentru aceşti luptători. Se uită remarcabilele cuvinte ale lui Sismondi: proletariatul roman trăia pe socoteala societăţii, pe când societatea modernă (suntem tentaţi să îndrăznim a adăuga: mai ales în clasele sale de mijloc) trăieşte pe socoteala proletariatului“.
Aceşti domni ridicoli care pălăvrăgesc, deşi l-au lichidat pe Stalin, despre un marxism nou pe care îl creează în fiecare dimineaţă, sunt oare în stare să atribuie acestui limbaj un sens, pe care nu ar pregeta să-l numească, banal, popular? Vom vedea, citându-i, că nici vorbă de aşa ceva!
Aceasta nu este epoca istorică, ne învaţă Marx, a conducerii individuale a societăţii, a marilor lupte civile din sânul ei. Şi în alte cuvinte echivalente: revoluţia clasei muncitoare nu poate fi condusă de Personalităţi.
De multe ori am folosit termenul de romantism pentru a desemna condamnarea care apăsa asupra revoluţiei ruse din cauza „feţei“ sale antifeudale, şi în această măsură burgheză, de a calchia liniile Marilor Revoluţii occidentale. Aşa cum acestea au preluat din antichitatea clasică doctrina juridică (uitând diferenţa, şi anume că jus-ul latin acţiona doar între cei liberi şi lăsa masa sclavilor, care îi întreţinea pe toţi, în afara garanţiilor sale, adică diferenţa de bază, relevată mai sus de Marx şi Sismondi), la fel au preluat din ea, atât politic, cât şi literar (qui nous délivrera des Grecs et des Romains!), [3] schema rigidă a Republicii care cedează locul Cezarismului imperial.
Asupra problemelor teribile ale Revoluţiei de la Moscova, care trebuiau reduse la trama cu adevărat puternică a construcţiei marxiste a lui Lenin, se proiectau cu o forţă de teribilă sugestie umbrele celei de la Paris. S-a agitat împotriva arzătorului şi impetuosului Troţki, deşi nicidecum pătat de personalism, ultrajul de bonapartism şi infama invenţie istoriografică a pregătirii unui Termidor, tocmai la adresa lui, magnific teoretician şi căpitan al celei mai splendide Terori proletare, şi numai proletare.
Dar aşa cum burghezia liberală îşi stinsese în mod prostesc şi anacronic, şi după singurul exemplu al Marelui Bonaparte (care poate stă faţă de Robespierre aşa cum stătea Iulius Cezar faţă de Brutus, şi Alexandru cel Mare faţă de Leonida), forţa sa colectivă revoluţionară în cezarism şi în marionetele în care s-a cristalizat în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, avortoni piperniciţi ai istoriei, la fel şi magnifica Revoluţie din Rusia, care avea o falangă formidabilă de căpitani şi de maeştri, a jucat, cu beţia în numele lui Stalin şi cu sacrificiile sângeroase aduse măreţiei sale — pe care nimeni, poate nici măcar noi, nu o credea atât de caducă —, farsa sa de rigoare, având ca protagonistă Personalitatea.
Pretutindeni Revoluţia burgheză şi-a devorat propriii fii, şi nu de aceea i-am strigat vreodată să se oprească, oricare ar fi fost — sau va fi — naţiunea şi rasa ei. Dar Revoluţia care în cele din urmă va fi proletară, şi numai proletară, deşi va tăia cu siguranţă zgura de pe sine cu fierul şi cu focul, nu va calchia o asemenea cale.
Am spus că burghezia Franţei a dat excepţia prin marele Corsican. Dar cât din această măreţie individuală nu a fost determinarea forţelor istorice? Marx în acel text aminteşte că
„colonelul Charras a fost primul care a pornit atacul împotriva cultului lui Napoleon în lucrarea sa despre campania din 1815. De atunci încoace şi mai ales în ultimii ani, literatura franceză a spulberat legenda napoleoniană cu armele cercetării istorice, ale criticii, satirei şi ironiei“,
şi de alte ori l-am citat în această privinţă pe înţeleptul Engels. Astăzi, un tânăr istoriograf francez de patruzeci de ani, Jean Savant, a ridicat în cele vreo cincisprezece lucrări ale sale o teorie care goleşte de conţinut persoana lui Bonaparte şi citeşte în faptele sale celebre opera a trei oameni de primă forţă: agitatorul politic Barras, poliţistul Fouché, marele capitalist Ouvrard. Ştiinţa oficială îşi mănâncă ficatul, dar în etape frecvente se înclină în faţa puterii marxismului.
Să închidem digresiunea şi să ne întrebăm dacă ne-am aflat în faţa unui congres de marxişti demolatori ai cultului Personalităţii, sau nu mai degrabă a unor lustragii de cizme profesionişti, care reacţionează la şomaj constituind o cooperativă de genii de duzină.
Nu au fost uitate frazele slugarnice ale Congresului al XIX-lea, iar faptul este prea recent pentru ca prietenii sau duşmanii să le fi putut uita. Cel mai aprig, cel mai vehement dintre iconoclaşti, atât de des pomenitul Mikoian, are în dosarul său personal însemnări de un asemenea calibru: Stalin, Marele Arhitect al Comunismului! Iată o altă explicaţie a furtunii magnetice în curs: tocmai de pe Soare l-au auzit pe acesta tunând pentru marxism-leninismul care nu vrea adorarea Omului!
Neruşinat romantism de prost-gust, aici, de tip masonic, care maimuţăreşte Marele Arhitect al Universului: burghezii erau prea filistini pentru a-l trimite pe Dumnezeu la pensie, aşa că i-au dat un post salariat. Comunismul nu are arhitecţi! Iar dacă ar fi să aibă, acel post ar fi ocupat de secole, de pe vremea lui Cabet, a lui Campanella, a lui Morus şi chiar a lui Platon.
Agenţia „Associated Press“ nu putea să nu facă haz de tămâietorul nostru abjurant: merită să o povestim, deşi argumentul paternităţii unor afirmaţii contradictorii atârnă puţin pentru noi, tocmai pentru că ne dispensăm pe tot frontul de statornicia persoanei şi considerăm că lumina poate veni de la blasfemitor la fel cum întunericul poate veni de la ortodox, numai să le fi picat o îmbucătură cum trebuie sau de-a curmezişul.
„La Congresul al XIX-lea din 1952, Mikoian a declarat că opera lui Stalin «luminează cu geniul Său atât marele şi istoricul drum pe care l-am parcurs, cât şi pe cel care duce spre un viitor comunist din ce în ce mai tangibil». La sfârşitul discursului său din 1952, Mikoian a înălţat strigătul de «Glorie marelui Stalin!». De data aceea el s-a referit, de asemenea, la operele lui Stalin ca la o «comoară de idei» şi a spus că în cărţile sale «tovarăşul Stalin ne luminează viaţa cu lumina orbitoare a ştiinţei»!“.
Astăzi, pentru oameni dotaţi cu asemenea stomacuri, aşa cum Tito, din bandit cu cuţitul între dinţi, a trecut la rangul de erou revoluţionar, Stalin este redus la o cârpă de picioare. Dar Stalin a fost un luptător, un conspirator şi un organizator de primă forţă: laturile sale negative sunt cunoscute într-un mod înspăimântător, astăzi când cartea lui Troţki despre biografia sa rămâne în mod paşnic acceptată ca nefiind opera unui „agent secret“: teoretician şi om de ştiinţă — iată ce nimeni nu trebuia să-l considere vreodată, nici astăzi, nici ieri, nici alaltăieri! Cine va crede, aşadar, într-o reconstrucţie doctrinară şi ştiinţifică, încredinţată acelor oameni care au acceptat ca făclia supremă să le fie ţinută tocmai de către el? Stingeţi candela de sub icoana lui, oameni buni, şi mergeţi la culcare pe întuneric. Nu-i preamăriţi pe Lenin şi pe Marx: ar putea să sară afară din mormânt.
Cităm presa burgheză, nu-i aşa, tovarăşe Tecoppa? [4] Potrivit directivei de a recurge la arhive, dat de marele secretar, să răsfoim colecţia ziarului „Unità“.
Odată cu Congresul al XIX-lea se anunţa tipărirea a un milion şi jumătate de exemplare din „Problemele socialismului“ ale lui Stalin (în continuare vom vorbi despre actuala demolare a acestei opere la Congresul al XX-lea). În ziarul „Unità“ din acea vreme este citat din „Pravda“ că
„este vorba despre cea mai mare etapă de dezvoltare a economiei politice marxist-leniniste..., care va exercita o enormă influenţă asupra dezvoltării ştiinţei sovietice avansate“, că „formulează pentru prima dată legea economică fundamentală a socialismului“ (era vorba de legea valorii şi de cea a producţiei crescătoare în progresie geometrică!), şi toate acestea „dezvoltând în mod creator (ne vom lămuri şi cu această creativitate, pe care s-a ţinut morţiş să i-o atribuie şi astăzi lui Lenin) învăţăturile lui Marx, Engels şi Lenin“.
Malenkov a încheiat astfel:
„Sub stindardul nemuritorului Lenin (era deja mort, norocul lui), sub înţeleapta călăuzire a marelui Stalin, înainte etc.“.
Molotov a fost şi mai sonor:
„Trăiască partidul lui Lenin şi Stalin! Fie ca marele nostru Stalin să trăiască în deplină sănătate mulţi ani! Glorie tovarăşului Stalin, mare conducător al partidului şi al poporului! Trăiască iubitul Stalin!“.
Kaganovici (numărul din 15 octombrie 1952) a vorbit pe larg despre genialul conducător Stalin, care a îmbogăţit cu noi descoperiri teoria lui Marx, Engels şi Lenin; despre conducătorul şi învăţătorul Stalin, despre geniala operă teoretică şi aşa mai departe. Cât despre discursul lui Mikoian, acesta se poate citi la pagina 3 a numărului din 16 octombrie, cu grosolanele expresii amintite deja.
O atât de mare risipă de retorică şi de slugărnicie respingătoare, din mare fericire, este pernicioasă chiar şi pentru reuşita muncii defetiste de subminare a pregătirii revoluţionare a clasei muncitoare: nu-şi va deschide oare ea ochii, în Italia şi altundeva, nici măcar la această cotitură scandaloasă de astăzi?
Noi vom aştepta totuşi efectele acelor fenomene, investigabile în mod marxist, care se vor produce mâine şi care vor marca drumul lung şi extrem de dur al urcării istorice a valului roşu de maree.
Şi vom vedea legătura dintre cutremurul congresual de astăzi şi proclamările pe care realitatea istorică le va impune mâine, inevitabil, celor care astăzi, cu o îndrăzneală fără egal, aruncă la gunoi învăţăturile jurate ale învăţătorului Stalin, milionul şi jumătate de exemplare din noua Economie pe care o substituiau celei a lui Marx şi Lenin, volumele din „Opere Complete“ ale lui Stalin cărora li se făcea reclamă până astăzi în Italia şi care de astăzi sunt scoase din prăvălie.
Aşa cum am spus deja, mergem spre Congresul confesiunii. Forţa faptelor este o forţă fizică, iar ea se impune oamenilor şi prezentându-se ca forţă a unei teorii pe care o poţi falsifica cicluri întregi, dar în faţa căreia până la urmă eşti constrâns să te înclini.
O mare cotitură va veni atunci când va trebui să se declare că structura economiei sociale a Rusiei este o structură capitalistă.
Economia pseudoştiinţifică a lui Stalin ar fi atunci incomodă pentru manevră. Va fi chiar comod să se extragă din marxismul autentic această dovadă, susţinând necesitatea istorică a acestei situaţii, pentru a salva stabilitatea — despre care vom vorbi mai departe — a puterii de stat.
Va conveni atunci să se citeze că acest lucru îl spuseseră Troţki, Zinoviev şi atâţia dintre noi, până când s-a lăsat oblonul din 1926. Şi atunci nu va fi comod să fi răspândit că spuneau asta pentru că erau agenţi secreţi ai Capitalului.
Iată urzeala unei explicaţii marxiste obiective a Congresului al XX-lea şi a instabilităţii ideologice înfricoşătoare a tot ceea ce a trebuit să se formuleze în cadrul său.
O altă tratare a noastră pe care cititorii şi-o amintesc lua în considerare recenta abjurare de către Molotov — pe care „dragul său Stalin“ îl cinstise cu epitetul de fund de plumb — a enunţării care îi scăpase din prea multă grabă (poate pentru că i se descususeră o clipă plumbii diplomatici), cum că în Rusia nu se edificaseră altceva decât „bazele“ socialismului, şi nu „socialismul“.
Deocamdată această abjurare Molotov ar fi repetat-o, şi odată cu ea şi altele, cum ar fi aceea de a fi subestimat ridicarea popoarelor din Asia şi Africa împotriva jugului colonial alb.
Dar noi am avut dreptul de a pune în concordanţă această teză evident exactă cu acelea care fuseseră dezvoltate în dezbaterea contradictorie de la Executivul lărgit din august 1926 dintre Stalin, Troţki şi Zinoviev, care a fost cu acea ocazie deosebit de inspirat şi cuprinzător, răscumpărând pe deplin oscilaţiile tactice din anii anteriori. Stalin a rezistat atunci foarte slab în faţa dovezii istorice şi teoretice zdrobitoare că Lenin nu admisese niciodată ca posibilă transformarea socialistă (de construire nu a vorbit niciodată, şi nici nu poate vorbi marxismul) fără venirea Revoluţiei muncitoreşti în occident. Stalin însuşi s-a repliat atunci pe victoria militară asupra burgheziei interne şi pe edificarea bazelor socialismului. Baza socialismului, după cum a explicat întotdeauna Lenin, este capitalismul monopolist şi etatizat în industrie, iar un pas către el este cea mai modestă treaptă a capitalismului, oricare ar fi ea, în locul micii producţii rurale şi al micului comerţ. Aşa ceva poate edifica un stat centralizat, acolo unde lipseşte, şi prin urmare poate construi forme economice capitaliste.
Trecerea la formele socialiste nu este o edificare, ci o demolare a relaţiilor de producţie, posibilă dincolo de un anumit nivel cantitativ al forţelor de producţie, pe care Bulganin ne va mărturisi, mai încolo, că nu-l poate atinge nici măcar în 1960.
Am legat justa formulă marxistă, scăpată nicidecum la întâmplare de către un diplomat de calibrul lui Molotov, de forţa sa ca militant şi studios al ştiinţei marxiste, ce datează încă din primele timpuri ale lui Lenin şi pe care el în mod greşit o subordona învăţăturilor îndoielnice ale lui Stalin din 1952.
La acest congres chestiunea nu putea să nu aibă un ecou. Dar ea nu este matură astăzi: vom auzi vorbindu-se despre ea peste câţiva ani la fel de amplu pe cât se vorbeşte astăzi despre cele ale istoriografiei denaturate, despre conducerea colegială şi nu personală, şi despre celelalte care ne aşteaptă pe noi şi pe voi în ziua următoare: legile economice care explică economia rusă actuală în industria grea şi uşoară, în agricultură şi în comerţ — şi marea chestiune centrală în privinţa căreia dezertorii îşi vor rupe singuri dinţii şi şalele: trecerea internaţională a puterii către proletariat, şi pretinsele noi căi ale acestei treceri. Am văzut trecând două generaţii de marxişti: abia începuserăm să repetăm doctrina despre calea spre socialism, că a şi trebuit să ne luăm la cuţite cu cei care preconizau noi căi (în îndepărtatul 1910, front-popularistul Bonomi).
Directiva la acest congres este de a ţine cu tărie la construirea socialismului în Rusia, afirmată din 1936, chiar dacă în celelalte ţări „voinţa populară“ le reglementează „treburile interne“ în sensul de a rămâne capitaliste.
Într-un stadiu ulterior, teza despre „coexistenţă“, o altă blasfemie antileninistă, va fi susţinută cu disperare, ba chiar „va deveni din punct de vedere marxist adevărată“ pentru că va fi aruncată peste bord, pe mormanul de opere nevândute ale lui Iosif, aceea a „construirii“. Atunci, va povesti un Molotov Occidentului: noi coexistăm pentru că edificăm acelaşi lucru: capitalismul în creştere cantitativă.
Dar se va ridica atunci, de oriunde altundeva decât din congresele acelui partid, vocea lui Lenin: tocmai de aceea nu veţi coexista, pentru că diversele imperialisme nu pot decât să se îndrepte spre ciocnire şi război.
Pe terenul oscilant, discursul lui Hruşciov a avut totuşi, printre umbre, şi câte o bătaie de aripi. De exemplu atunci când a descris o axă de afaceri Washington-Bonn, pe care o contrapune unei axe Londra-Paris. Poate că incurabilul frontist a văzut jocul unei cruciade, încă la îndemână, împotriva Reichswehrului detestatei Germanii, care se ridică astăzi în picioare mai formidabil decât în prima perioadă postbelică. Dar noi am amintit că din 1919, când nu se stinseseră încă bubuiturile de tun ale primului război mondial, Lenin indica conflictul imperial dintre Statele Unite şi Japonia, ca şi cum ar fi simţit zdrobindu-se de piatră şi oţel bombele cumplite, chiar dacă nu atomice, de la Pearl Harbour.
Revoluţia se va întoarce odată cu deloc apropiatul război general. Dar Lenin, trasând această strălucită doctrină, nu a legat atât înfrângerea militară, întârziata revoluţie burgheză şi intrarea în arenă a proletariatului de această dramă, cât revenirea situaţiei ruinate de trădătorii din 1914, şi pe care aveau să o ruineze apoi din nou cei din 1939, carne din propria sa carne. El a văzut revoluţia care opreşte mobilizarea şi războiul şi răstoarnă puterile monştrilor imperiali fioroşi şi însetaţi de sânge.
Dificilă este perspectiva viitorului război dacă primele rachete vor ajunge să fie lansate. Dar poate că, într-o eventualitate deloc apropiată a istoriei, ele nu vor fi lansate. Una dintre acestea ar putea privi axa Bonn-Washington, şi mai cu seamă dacă va avea loc unificarea germană, temută de cele două ministere ale războiului atomic de la Kremlin şi de la Pentagon. Dacă va renaşte acel partid, format din puţini oameni în afară de Marx şi Engels, din atât de îndepărtatul an 1852 amintit, care îşi îndreptau privirea, neliniştită şi plină de marile viziuni ale lui ’48, spre apariţia noilor sclipiri de război la orizontul unei păci idioate, drama revoluţionară, care în prima jumătate a secolului al XX-lea s-a învârtit în jurul Rusiei, va putea să se învârtă în a doua jumătate în jurul Germaniei.
Cuvintele măsurate din raportul lui Hruşciov privitoare la teza lui Molotov au avut drept contrapondere o afirmaţie care s-a prezentat observatorilor de meserie ca fiind îndreptată împotriva lui Malenkov, cenzurat de partid înaintea lui Molotov şi mult mai grav decât acesta pentru că a întrevăzut o trecere de la economia de producţie la aceea de consum, o frână pusă industriei grele în avantajul celei uşoare, fază care în doctrină se situează în mod evident mult mai departe în timp decât aceea a edificării totale a bazelor industriale.
Nici Malenkov nu a ezitat să rectifice şi să retracteze în mod formal: nici Molotov, nici Malenkov nu au fost şi nici nu vor fi ghilotinaţi, nici măcar în efigie, aşa cum se aştepta şi se va aştepta ziaristimea, iar Bulganin cu atât mai puţin. Cazul lui Beria nu priveşte programe economice: el este legat de lichidarea perioadei staliniste, de infamie şi spânzurătoare asupra aripii sănătoase revoluţionare a partidului rus. Aceasta nu ar fi tolerat niciodată — orientată în întregime nu spre planuri constructive, ci spre distrugerea revoluţionară a capitalismului din occident — ruşinea pactelor militare de alianţă, a îmbrăţişărilor de coexistenţă, a unui sprijin internaţional (care, cedând în mod vizibil, a demontat jocul derizoriu) rezemat pe drojdia socială a claselor mijlocii, acolo unde revoluţia împotriva feudalismului, singura în care ele pot servi drept carne de tun, era înfăptuită şi uitată. Iar astăzi Beria este istoriografiat drept agent imperialist.
Dar chiar printre formulele lui Hruşciov se citeşte, dacă privim cu atenţie, celălalt revirement de mâine, care le va reda unor Troţki, unor Zinoviev, unor Buharin nu doar onoarea de militanţi precursori ai comunismului, ci şi recunoaşterea puternicei clarităţi teoretice şi ştiinţifice de marxişti, în timp ce asasinii lor şi pretinşii lor critici vor merge spre soarta care îi aşteaptă, în îmbrăţişarea cu braţele dinţate de oţel ale celorlalţi monştri imperiali.
Ne vom servi de textul din „Unità“, în rezumatul şi extrasele din darea de seamă difuzată de „TASS“.
În comparaţie cu potenţialul ţărilor occidentale, cifrele vor confirma că Hruşciov a avut dreptate să spună că Rusia este încă mult în urmă — el a spus: „Tot mai puternică devine baza industrială pe care se sprijină socialismul“. Ad litteram, formula este tot atât de marxistă ca şi aceea molotoviană!
Hruşciov a făcut în mod hotărât aluzie de mai multe ori la un „eşec“ în planul agricol şi la randamentul scăzut al producţiei colhoznice, lăsând să se înţeleagă în ce măsură amână aceasta o sporire a producţiei de bunuri de consum. Dar acest lucru trebuie rezervat părţii economice. Şi în această privinţă a înclinat spre Molotov.
Şi formula: întărirea puterii economice a ţării noastre socialiste este atenuată în comparaţie cu aceea a construirii socialiste deja înfăptuite: în prima Rusia este socialistă din punct de vedere politic, în a doua din punct de vedere economic. Două falsuri, dar diferite din punct de vedere teoretic.
„Creşterea economiei, creşterea bunăstării materiale a muncitorilor, ridicarea nivelului lor cultural“ nu mai sunt formule care să se potrivească unei societăţi socialiste!
Contrastează prin răceala ei condamnarea lui Molotov:
„A afirma că la noi au fost construite doar bazele socialismului ar însemna să-i dezorientăm pe comunişti şi pe toţi oamenii sovietici“.
Mai există aşadar popor atunci când socialismul cu ale sale „relaţii de producţie“ este deja „edificat“, adică atunci când nici măcar proletariatul nu ar mai trebui să existe?
Dar lovitura în cealaltă direcţie este dată mult mai adânc:
„Se observă că uneori se cade şi în cealaltă extremă în interpretarea problemei dezvoltării socialismului. La noi există şi activişti care au înţeles teza cu privire la trecerea treptată de la socialism la comunism ca o chemare la înfăptuirea directă în această etapă a principiilor societăţii comuniste. Unele capete înfierbântate au hotărât că construirea socialismului este deja complet terminată (în fine, construirea a început sau este încheiată? Are doar temeliile sau şi acoperişul?) şi au început să înfăţişeze un tablou amănunţit al trecerii la comunism“.
Această a doua formulă este extraordinar de timidistă. Chiar şi în capitalism unele funcţii economice se îndeplinesc — fie şi în sectoare închise în timp şi spaţiu — după principii de economie comunistă, adică fără remuneraţie bănească: stingerea incendiilor, lupta împotriva epidemiilor, a inundaţiilor, a cutremurelor (geologice!), ba chiar şi împotriva frigului. Într-o ţară socialistă nu s-ar putea trage nici măcar un strănut fără contrapartide în dare şi primire, de bani şi de timp de muncă?
Încă vreo mică îmbrânceală şi am ajuns, Secretarule căruia — honny soit qui mal y pense [5] — nu i se va aduce, nici astăzi şi niciodată, niciun fel de cult.
[1]. Trimitere la episodul istoric din 1077, când împăratul Henric al IV-lea s-a umilit la Canossa în faţa Papei Grigore al VII-lea. Bordiga foloseşte metafora capitulării publice pentru a ironiza „penitenţa“ liderilor sovietici de la Congresul al XX-lea al PCUS, care l-au denunţat pe Stalin.
[2]. Miles gloriosus (lat. „soldatul lăudăros“) — titlul unei celebre comedii a dramaturgului latin Plaut. În literatură şi teatru, expresia a ajuns să desemneze tipologia militarului fanfaron, care se laudă cu fapte de vitejie şi cuceriri ieşite din comun, dar care în realitate este o persoană laşă şi ridicolă.
[3]. „Qui nous délivrera des Grecs et des Romains?“ (fr. „Cine ne va izbăvi de greci şi de romani!“) — expresie ironică celebră, extrasă dintr-o satiră a poetului francez Joseph Berchoux (1760—1838). Expresia ridiculizează moda literară şi politică a vremii (foarte pregnantă în timpul Revoluţiei Franceze) de a apela constant la modele, eroi şi terminologii din antichitatea clasică.
[4]. Tecoppa — personaj celebru din teatrul comic milanez creat de Edoardo Ferravilla, întruchipare a laşului făţarnic şi oportunist care afişează o falsă virtute.
[5]. „Honny soit qui mal y pense“ (fr. veche: „Ruşine să-i fie celui ce gândeşte rău de asta“) — deviza Ordinului Jartierei britanic, folosită aici sarcastic la adresa lui Hruşciov, care jura că respinge orice cult al propriei persoane.