De mai multe ori va trebui să reducem din nou poziţiile mişcării de la Moscova la negarea, ca faţadă absolută, a pietrelor de temelie ale comunismului. Este suficient acum să vedem banalitatea crudă a manevrei de hârtie prin care se crede cu adevărat că se va surmonta şocul teluric de astăzi ţinând încă în picioare (şi dacă acest lucru se va întâmpla va fi graţie altor factori, uşor de individualizat) baraca mondială de bâlci.
Întregul „material Stalin“ este înlăturat dintr-o dată, şi este strâns înapoi de la toate prăvăliile de la periferie. În locul său se revarsă dintr-o dată, rând cu rând, literatura acestui al douăzecilea congres, şi mai incoerentă, în filiaţia sa de la mai mulţi taţi, decât naşterile „ştiinţifice“ şi cu adevărat jalnice ale mamoşului Stalin. Aruncarea la coş a secolului, ar spune scribălăii; cea mai mare aruncare la coş din istorie, vom spune noi: milioane şi milioane de ruble, la simpla valoare de hârtie de maculatură. Miliarde de cheltuieli de tipar în toate limbile; rotative la un ritm demn de această epocă atomică, şi idioată.
Însăşi scolastica medievală nu a mers atât de departe atunci când a ars, împreună cu autorii condamnaţi, poate în sutană neagră, grămezile scrierilor lor, a excomunicat pe cel care le va citi sau le va atinge în viitor şi a impus credincioşilor să recite cu milioanele rugăciunea de implorare a iertării pentru erezie, de resfinţire a amvoanelor profanate şi a catedrelor la care s-a urcat Satana.
Scolastica, o fază istorică mult mai respectabilă decât aceasta care ne preocupă, a avut justificarea de a fi complet coerentă cu propria sa doctrină organică privind acţiunea şi cunoaşterea umană. Pentru ea, masele sunt pilotate prin intermediul conştiinţei, iar aceasta este permeabilă la operaţiunile de „propaganda fide“ [1] atunci când organizaţia delegată de Entitatea supremă exprimă în formulările sale dicteul şi lumina Harului.
Gândirea critică burgheză modernă, care încă nu eliberează terenul în ciuda gafelor în lanţ pe toate fronturile, a respins Entitatea, Harul şi învestitura infailibilităţii, dar a pretins să le substituie cu un pilotaj al acţiunii umane care nu este diferit, adică i-a luat pe oameni de cap, a delirat după maşina de tipărit, după alfabetizare şi după cartea de mare tiraj, şi — vai de ea — după inundaţia de gazete; după Învăţătorul-făclie împotriva Preotului-stingător.
>Nu se înşeală cel care traduce această apucare a omului-cetăţean de cap, într-o reală apucare de contrariul dialectic, deşi trivial.
Păcătuind mult, noi, socialiştii din timpurile trecute, am confundat mişcarea noastră cu o nouă propaganda fide, neînţelegând că militantul marxist nu mai este unul care ştie să convingă şi să înveţe pe alţii, ci unul care ştie să înveţe din fapte, care o ia înaintea capului omului, în timp ce acesta, şovăind, de milenii încearcă să le ajungă din urmă.
Cea mai matură accepţiune a determinismului nu are nimic de-a face cu pasivismul, ci clarifică faptul că omul acţionează înainte de a fi vrut să acţioneze şi vrea înainte de a şti de ce vrea, capul fiind ultimul şi cel mai puţin sigur dintre membrele sale. Cea mai bună utilizare pe care un grup de oameni o poate da acestuia va fi aceea de a prevedea momentul istoric în care — nici vorbă de pasivism! — vor fi catapultaţi, pentru prima dată cu capul înainte, într-un vârtej de acţiune şi de bătălie.
Pe atotştiutorii inepuizabilelor resurse şi ai manevrelor ce pot fi născocite în orice strâmtoare cu succes şmecheresc, pe marii activişti, stăm de ani şi ani să-i vedem cum procedează în mod obscen, cu chipul netulburat, dar le-cul-le-premier [cu fundul înainte].
Noi reconsultăm în faţa lor broşuri mototolite, de neatins, care ne ghidează de aproximativ un secol: aceşti domni dau o probă a întoarcerii lor la marxism schimbând de la o zi la alta, la un fluierat al vătafului, tot arsenalul tipărit, în materie de critică istorică, economică, politică, filozofică, siguri că astfel vor schimba în felul lor faţa lumii.
Tocmai pentru că desigur nu azi am învăţat să ne ferim de cultul personalităţii, vom conspecta ori de câte ori ni se va părea de cuviinţă opera lui Stalin; nu vom cota nici cu un sfanţ mai mult decât pe aceasta lansatul Florilegiu de tâmpenii congresuale, care astăzi dă pe dinafară.
În prima zi a acestui Dialog am luat în examinare două aspecte ale ştergerilor şi rescrierilor de dogme operate în acest modern Conciliu, nu de la Niceea sau de la Trento, ci de la Moscova. Pe noi ne interesează mai ales acest crez fals: „economia rusă de astăzi are o structură socialistă“, care nu a fost până acum aruncat peste bord, şi ne interesează celălalt, nu mai puţin nebunesc, al lui Stalin: „în economia socialistă este în vigoare legea schimbului între echivalenţi (greşit numită legea valorii)“, în privinţa căruia lucrurile se află încă în acelaşi stadiu.
Asupra punctelor economice care au fost tratate mai îndeaproape în discursul lui Mikoian ne vom opri mai încolo. Am luat act până acum de poziţiile modificate care, deja conţinute în raportul secretarului partidului, au avut o amplă dezvoltare în alte discursuri, cu privire la istoriografie şi la personalitate.
Prima mutaţie constă în a retracta drept calomnii toate acuzaţiile de trădare aduse bolşevicilor antistalinişti exterminaţi în „epurările“ obscene. Cei ucişi rămân ucişi, iar masacrul lor conservă forma distrugerii avangardei revoluţionare muncitoreşti: eroarea de „istoriografie“ nu se salvează cu o reabilitare (ţinem cu tot dinadinsul să fim numiţi trădători şi bandiţi fascişti de către acei oameni, în timp ce ne-ar fi o groază sacră de o reabilitare din partea lor!). Eroarea va apărea în lumina sa istorică în ziua în care va străluci cât de exactă a fost poziţia marxistă a acelei mişcări puternice (era vorba de zeci de mii de militanţi dintre cei mai încercaţi, selecţionaţi de pretutindeni şi executaţi în contrarevoluţia, de atunci evidentă, aşa cum va înregistra adevărata istoriografie marxistă), adică atunci când va trebui să fie declarată drept nesocialistă trama economică a societăţii ruse. Acest lucru nu este încă mărturisit pe deplin. Dar va veni şi ora aceea.
A doua mutaţie examinată până aici este cea a condamnării cultului personalităţii, şi ea un efect doar al unei determinări forţate, şi cu totul inadecvată poziţiei marxiste. Se lichidează cultul lui Stalin, cu sinistra interpretare că l-ar fi fondat Stalin însuşi, şi cu aserţiunea că în locul Şefului unic trebuie pus „colegiul“ de conducere al statului şi al partidului. Şi aici poziţia nouă este inconsistentă, şi nu trăieşte în ea soluţia corectă a raportului dintre clasă şi partid. Dacă ar fi posibil pentru un om să constrângă o întreagă colectivitate la mitul puterii sale personale, nu ar fi vorba de o eroare a unui marxist prost, ci de o probă istorică decisivă împotriva marxismului.
Deoarece primul discurs difuzat a fost cel al lui Hruşciov, mai mult decât mutaţiile (apărute ulterior ca zgomotoase) în privinţa primelor două puncte menţionate, a frapat poziţia sa cu privire la sarcina partidelor comuniste (foarte puţine nu au schimbat acest nume; şi mai bine este să spunem a partidelor legate de Moscova) din ţările „din afara cortinei“. În toate ţările — a spus el — programul nostru rămâne instaurarea societăţii comuniste; nu am renunţat deloc la ea (această mărturisire va fi şi mai îndepărtată). Dar în ceea ce priveşte procesul istoric care conduce de la societatea capitalistă la comunism, nu considerăm că acesta trebuie să treacă în mod necesar prin războiul civil, prin folosirea violenţei, prin dictatura proletară, aşa cum a susţinut Lenin în 1917 (Hruşciov a formulat rezerve şi asupra acestui aspect) şi admitem că pot exista căi diferite de aceasta, şi diferite de la ţară la ţară. El a susţinut că poate exista şi calea cuceririi majorităţii parlamentare, şi că partidele trebuie să utilizeze în această luptă nu doar sprijinul muncitorilor salariaţi, ci alianţa acestora cu clasele de mijloc, consensul poporului şi al tuturor oamenilor culţi şi de bună credinţă. Nu a exclus însă că, în anumite situaţii, în loc să se ia pe această cale paşnică, sau atunci când aceasta este barată de capitalism, să se recurgă la războiul civil.
Această declaraţie crasă a fost originată în întregime de necesitatea de a susţine cunoscutele teze de politică internaţională: coexistenţa cu ţările capitaliste, posibilitatea evitării războiului cu acestea.
Aici (în principiu) nu există cotituri faţă de poziţia lui Stalin, şi deci nu a fost vorba de o mutaţie clamoroasă, ca în cazul istoriei trădărilor şi al conducerii unipersonale. A fost vorba de a lăsa masca jos şi a spune, tocmai când pentru primele puncte se aserta întoarcerea, de la acele erori şi rătăciri, la marxismul şi leninismul ortodox, că se va duce aceeaşi acţiune politică, în ţările străine, pe care au dus-o dintotdeauna partidele social-democrate şi mic-burgheze.
Era logic, aşadar, să se remarce întâlnirea noului cu vechiul oportunism şi complicitatea amândurora la salvarea ordinii burgheze. Dar nouă, marxiştilor, nu ne este de ajuns să spunem că primul val şi al doilea val al oportunismului sunt acelaşi lucru, şi nici nu este vorba de a deduce în grabă de aici că capitalismul din Occident şi cel din Orient sunt, în mod indiferent, la fel. Căile istorice ale celor două oportunisme sunt diferite (al doilea este mult mai rău), şi diferită este calea prin care capitalismul din cele două tabere s-a dezvoltat, şi revoluţia îl va învinge; diferită, dar în niciunul din cazuri paşnică.
Şi apoi, oare este inedită această mărturisire a lui Hruşciov? Trebuie privită din nou, bineînţeles repetând ceea ce am spus întotdeauna, chestiunea drumului spre putere şi a puterii de clasă.
Dacă societatea umană în istoria sa prezintă o serie de ciocniri şi de conflicte, cu siguranţă tabloul ei tulbure din prezent nu scapă unei asemenea sorţi.
Acest congres nu putea scăpa unui asemenea examen. Şi problema luptei sociale şi politice în acele ţări care se află în afara frontierei U.R.S.S. şi a faimoasei „cortine“, problema „politicii interne“ a ţărilor „capitaliste“, nu este, în opinia tuturor, singura. Există şi cea a politicii ruseşti la care ştim cum răspund Hruşciov şi tovarăşii săi: nu există clase şi luptă de clasă, există o concordie în jurul guvernului socialist, cu totul unanimă. La aceasta replicăm cu întreaga examinare pe care o desfăşurăm asupra structurii economice şi sociale ruseşti. În figurarea deformată a celor convertiţi de la Stalin (la orice, în afară de Marx şi Lenin), în Rusia şi în ţările frăţeşti nu ar mai exista niciun conflict între Stat şi Societate, în sensul lui Engels, ci acesta ar exista doar în ţările atlantice, unde domneşte lupta de clasă (şi aceasta tot într-un sens bastard).
Statele lumii fiind astfel împărţite în două grupuri, se ridică problema raporturilor de forţe dintre ele. Această problemă se pune în trei moduri. Raporturi între statele unui grup şi cele ale celuilalt — raporturi între statele grupului din est — raporturi între statele grupului din vest. Ne aflăm aici în plinul problemelor pe care le-am tratat în „Dialogul cu Stalin“. În economie: piaţă unică mondială sau dublă piaţă? În politică: pace sau război? Întrebare care priveşte şi ultimele două cazuri, în sânul grupurilor omogene.
Mutaţiile de aici ni se par următoarele. Coexistenţa, în sensul de „non-război“ şi de „fiecare îşi vede de treburile lui acasă“, a fost afirmată la Congresul al XIX-lea şi este şi la al XX-lea. Emulaţia sau competiţia economică în sensul coborârii pe o piaţă unică (am demonstrat cât de riguroasă era demonstraţia unui economist burghez că aceasta înseamnă admiterea naturii analoage, mercantile şi capitaliste, a economiilor de ambele părţi), pare a fi clar acceptată la Congresul al XX-lea, în timp ce fusese privită cu puternice rezerve sub Stalin. A fost acest congres o academie marxistă, aşa cum pretinde, sau mai degrabă a făcut bucăţi idolul Stalin pentru a satisface cererile Camerei de afaceri a Capitalismului mondial?
În ceea ce priveşte raporturile dintre state în sânul grupului estic, se subliniază imposibilitatea conflictelor dintre ele, iar efuziunile exterioare sunt extrem de calde. Dar cine va crede în aceste călduri între animale cu sânge rece? Cine se va alege de aici cu Gronchi şi raci? [2] Printre motivele pentru care, totuşi, Stalin şi rămăşiţele sale sunt daţi la o parte, se numără poate şi cel al vreunei bătături călcate dinspre Asia, unde se pare că rolul de satelit este jucat cu mai puţină complezenţă decât dinspre Europa.
A treia problemă, cea a conflictelor dintre statele din vest, printre care se află Raci uriaşi cu adevărate cleşti, pare de asemenea în mutaţie. Dar, iluştri participanţi la congresul al XX-lea, aici era mai leninist (i-am spus noi vreo două în „Dialog“ cu privire la această pretenţie) ci-devant-ul (ne puţiţi de la o mie de mile a iacobinism burghez!) [3] astru al ştiinţei, Stalin! Războiul dintre statele imperialismului capitalist din grupul vestic rămânea inevitabil. Iar oriflama Revoluţiei Sociale, chiar dacă era deja redusă atunci la o sperietoare zadarnică, era coborâtă doar pe jumătate.
I-am recunoscut lui Hruşciov o profeţie robustă asupra raporturilor inter-occidentale, deşi el a vorbit mai degrabă de conflicte între axe de afaceri, decât între axe de război. Dar, fără îndoială, acest domn a strâns alte terţarole în pânzele ameninţării revoluţionare, în legătură cu spectrul războiului, iar pânza a fost coborâtă pe trei sferturi.
Cine va rămâne să facă aceste operaţiuni, dintre astfel de navigatori cu o carieră precară, atunci când, fără cruţare şi fără milă, vântul Marii Furtuni va reîncepe să sufle? Jucaţi-vă încă o vreme, conducători ai unei Rusii neo-burgheze, cu ciclonul vostru „Marianna“, parfumat cu Coty. [4]
Deocamdată să ne dedicăm problemei clasice a puterii, în ţara capitalistă, şi să luăm cu penseta noile voastre teorii „creatoare“: ele duhnesc a putregai.
Fireşte, primul comentariu pe care l-a făcut presa capitalistă internaţională a fost acela de a mima stupoarea: cum, atâta goană după destindere generală, şi apoi primul lucru pe care îl spune Hruşciov este că mişcarea sa este întotdeauna pentru socialism şi comunism în fiecare ţară? Nu mai există război, nici cald, nici rece, dar există întotdeauna propagandă pentru revoluţie în interiorul ţărilor cu care se menţin relaţii de prietenie corectă? Acest joc de ambele părţi va mai dura mulţi, mulţi ani: delicioşi naivi prefăcuţi.
Dar unde eşti, Troţki, tu care proclamai că odată cu războiul polonez — deşi în capacitatea ta militară te temeai că ar fi precipitat — Revoluţia proletară trebuia dusă în inima Europei burgheze? Modul în care Hruşciov s-a declarat a fi mereu comunist este cu totul special. El s-a luat de burghezii străini care găsesc o contradicţie între declarata coexistenţă paşnică şi afirmaţia de a avea drept program comunismul pretutindeni. Potrivit lui, „ideologii burgheziei... confundă în mod intenţionat problemele luptei ideologice cu problemele relaţiilor între state“, iar în schimb „măreaţa învăţătură marxist-leninistă“ afirmă „că instaurarea unei noi orânduiri sociale în cutare sau cutare ţară este o chestiune internă a popoarelor acestor ţări“.
Tot ceea ce admite Hruşciov este că comuniştii nu sunt susţinători ai capitalismului! Să li se fi părut oare scribălăilor burghezi acest limbaj demn de un Jupiter tonant? Dar el a adăugat că comuniştii nu se amestecă în problemele interne ale ţărilor cu orânduiri capitaliste. Ei, domnule Karl Marx, în ce te amestecai tu în acel îndepărtat 1850? Sforăiai, în aşteptarea fondării Statului Israel, singurul asupra afacerilor căruia ai fi avut o voce de pontificat? Şi atunci, unde a studiat acest scit „măreaţa învăţătură“, pentru coarnele lui Adam?
Să lăsăm la o parte aceste perle.
Discursul, în nimicnicia noastră, îl citim astfel: eu, secretarul, în Rusia sunt comunist nu doar ideologic, ci şi constructiv (un cuvânt frumos al modei de astăzi care, ca în o sută de alte cazuri, concurează, în mănuşi galbene, cu un stil paralel, de ambele părţi ale cortinei), dar în străinătate sunt un comunist „ideologic“, şi punct. De acum, odată cu coexistenţa, ia naştere turismul reciproc: va spune călătorul yankeu, la vederea notei de plată de la hotel (se pare sărată de-a binelea): să plătesc? Ei aş, la voi acasă sunt un capitalist, dar pur ideologic.
Să ne mulţumim deci cu comunismul ideologic, dar să-l privim un moment în contra lumină. Despre socialism ştim destule din conversaţia cu Mustăciosul: este bazat pe legea schimbului de piaţă. Nu va rămâne decât să aşteptăm comunismul, atunci când „ideologii“ săi îl vor fi construit, conform marii doctrine a lui... Fourier-Owen. Deocamdată, ideologul-secretar îl explică astfel:
„Comunismul... va fi o orânduire socială... în care fiecare om va munci cu însufleţire după capacitatea sa şi va primi pentru munca sa după necesităţi“.
Dar aceasta este măreaţa învăţătură a negustorului de vechituri şi a mezelarului de la colţ! Supravieţuieşte schimbul dintre muncă şi consum, societatea ţine registrul contabil al fiecărui subiect individual, nici nu visează să facă măcar ceea ce în sectoare restrânse face societatea actuală: să colecteze muncă şi să distribuie obiecte şi servicii care să satisfacă nevoile, chiar şi atunci când cel ce are nevoie nu prestează o muncă adecvată, fără să se mai piardă în a scrie ecuaţia mercantilă! Dacă scopul lui Hruşciov este ideologic atât de uşor, atunci poate că drumurile sale întortocheate şi echivoce sunt bune pentru a-l atinge!
Este justă fraza:
„Duşmanii comunismului înfăţişează pe comunişti drept partizani ai insurecţiilor armate, ai violenţei şi ai războiului civil totdeauna şi în orice condiţii“.
Elementul violenţă nu este pentru noi cel „discriminatoriu“ între marxistul revoluţionar şi cel care nu este. Nu poţi fi partizan al violenţei pentru că aceasta nu este un scop, ci un mijloc, o trecere. Societatea comunistă va fi fără schimb şi, numai cu această condiţie, fără violenţă, la final. Pentru că abia atunci va fi fără clase.
Poate totuşi — acesta este punctul! — să existe partizanul non-violenţei care va spune: ideologic vreau emanciparea proletariatului, dar dacă pentru a o obţine este nevoie de violenţă, abandonez această revendicare. Cel care spune acest lucru nu este un marxist: orice pacifist „imediat“ este respins de marxism. Şi Lenin l-a respins, invocând cuvântul lui Marx, pe cel care este împotriva oricărui război, întotdeauna şi pretutindeni; am explicat acest lucru pe larg în Partea I a „Structurii Rusiei“.
Dar marxismul condamnă în egală măsură şi aceste teze foarte vechi: violenţa civilă a fost un mijloc adecvat pentru emanciparea cetăţenilor de regimul feudal şi despotic, şi redevine un astfel de mijloc dacă cuceririle libertăţii personale şi democraţia sunt ameninţate; dar atâta timp cât democraţia este respectată, lupta politică trebuie să fie paşnică.
Condamnă nu mai puţin pe aceasta: de pe vremea Comunei din Paris, sau cel puţin de la fondarea Internaţionalei a II-a, transformarea societăţii burgheze în cea socialistă va avea loc treptat şi fără recurgerea la violenţă, prin măsuri realizate de proletariat cu arma sufragiului, care va conduce partidul său la putere.
Acestea sunt deja teze nu morale sau filozofice sau „ideologice“, ci strict istorice. Lenin însuşi a clarificat îndoielile îndelung dezbătute cu privire la enunţurile lui Marx şi ale lui Engels, la versiunea conform căreia până în 1865 ei ar fi considerat posibilă în Anglia o victorie paşnică a proletariatului, şi că la moartea sa Engels ar fi considerat-o posibilă în Germania. În teorie se poate admite că o burghezie aflată în condiţii nefavorabile ar abandona puterea politică unui partid cu program socialist: dar ciocnirea violentă va apărea imediat după aceea. Lenin notează cum Marx (într-un răspuns după o conferinţă în Olanda) a negat posibilitatea, chiar şi în Anglia, a unei „demisii“ a burgheziei de la putere, iar în ceea ce-l priveşte pe Engels, mult discutata sa prefaţă sugerează doar, în Germania anului 1890, să se lase guvernului iniţiativa conflictului.
Ceea ce spunem aici pentru mijlocul violenţă, este valabil şi pentru mijlocul insurecţie, război civil. În teorie, ele nu sunt, în toate cazurile, de conceput şi de dorit. Folosirea lor are limite istorice.
Această limită a fost regăsită de Lenin şi de toţi marxiştii radicali, într-un al doilea ciclu european ulterior celui clasic din 1848—1871, la începutul fazei imperialiste din 1900, şi ei au demonstrat că a fost depăşită în toate ţările dezvoltate la data primului conflict mondial.
Aceste premise istorice s-ar fi schimbat, potrivit lui Hruşciov, şi prin urmare ar putea apărea cazuri în care preluarea proletară a puterii să se poată face fără violenţă şi război civil.
Contestăm în primul rând circumstanţele de fapt invocate: „Întărirea neîncetată a forţelor socialismului şi democraţiei“. Fals. La momentul în care Lenin a stabilit teoria istorică, toată Europa era parlamentară, iar adepţii partidelor socialiste erau foarte numeroşi în toate ţările. Imperialismul economic — acesta da, potrivit lui Marx şi Lenin — a generat ulterior formele politice totalitare, învinse în război, dar nu şi în tipul social al capitalismului super-dezvoltat: de ce se declară în aceleaşi pagini pericolul care ameninţă democraţia în America, Anglia, Franţa, Germania etc., ale căror guverne, ieri aliate, sunt adesea zugrăvite drept tâlhari fascişti? Sau aceasta era muzică marca Stalin?
Inserarea, după „perioada idilică“ 1890—1910, a două războaie feroce, nu va conta oare deloc?
„Puternicul lagăr al ţărilor socialismului numără peste 900.000.000 de oameni“.
Am contestat socialismul — şi democraţia, de care puţin ne pasă — ca formă nouă în această tabără. O noutate istorică a pus în mişcare aceste 900.000.000 de oameni, doar un orb poate contesta asta. Dar cum? Datorită unor izbucniri de violenţă şi de război civil. Este suficient unul dintre aceşti doi termeni pentru a exclude ideea că, încetul cu încetul, restul lumii se va întoarce cu susul în jos fără lovituri de tun.
Cât despre „forţa de atracţie“ şi „ideile care pun stăpânire pe cuget“... scutim de ele... noua filozofie marxistă.
Oricum, admiţând pentru un moment ceea ce a fost contestat, să acceptăm totuşi, în scop dialectic, că în vreo ţară capitalismul ar lăsa cârma din pudoare faţă de isprăvile sale trecute, din resemnare creştină, din paralizie hidropică, din fair play, din ce naiba mai vrea marele secretar; că o va lăsa strigând: fir-ar să fie, m-aţi emulat într-o competiţie paşnică, mă declar atins, m-aţi surclasat în mod regulamentar: vă recunosc... mai capitalişti decât mine!
Aşadar, să acceptăm pentru o clipă ipoteza puterii politice preluate de proletariat, pentru o dată, sine effusione sanguinis [„fără vărsare de sânge“], fără violenţă, fără revoltă, fără puci, fără blanquism, fără insurecţie. Toate acestea nu sunt elemente discriminatorii, să zicem că are dreptate Hruşciov.
Există un altul, singurul, marele, de neînlocuitul, cel nenumit la Congresul al XX-lea: dictatura proletariatului.
Ceva — în marea doctrină a lui Marx şi Lenin — nu s-a schimbat între 1848 şi 1917, deşi în acest interval lumea burgheză a făcut o scufundare de un sfert de secol în lapte şi miere.
S-ar fi schimbat oare după aceea? În timpul a două războaie care au incendiat întreaga planetă? Al celei mai mari victorii revoluţionare din istorie, cea din Octombrie, tot mai mult şi mai îndelung înţesată de arme decât cea epică din 1793, care a făcut să răsune mai tunător strigătul eroic al Carmagnolei burgheze: vive le son, vive le son, vive le son, du canon!? [5] Al înecării în sânge nu doar a Comunelor din Berlin, Budapesta, München — după primul război —, din Varşovia, şi din nou Berlin, după cel de-al doilea? Al Comunei lui Lenin, a lui Troţki, Zinoviev, Kamenev, Buharin, Radek, a zeci şi zeci de alţi maeştri supremi, a sute şi sute de sergenţi şi veterani ai bolşevismului, a mii şi mii de soldaţi de clasă, fii ai gloriosului război purtat cu armele de proletariatul din Rusia, toţi trecuţi prin faţa plutonului de execuţie? Al aceleiaşi măşti sângeroase, deşi burgheze, pe care degenerarea a pus-o pe feţele proletarilor europeni în falsa contraofensivă partizană împotriva masacrelor dictaturii capitaliste din Italia, Germania, Franţa, Spania, Balcani şi de pretutindeni? Al celor 40 de ani de lupte civile din China, în care armate nesfârşite s-au hăituit alternativ de mai multe ori din nordul extrem până în sud? Al sutelor de episoade de lupte coloniale din opt sau zece imperii, şiroind de sânge, în care isprăvile europenilor celor mai democratici le fac să pălească pe cele ale regimurilor reacţionare, în inenarabila serie care merge de la masacrele belgiene asupra negrilor din Congo, de dinaintea lacrimilor din 1914 pentru poporul martir, [6] până la recenta şi sinistra deportare Albionică a episcopului cipriot, [7] cu tot restul?
Tot ceea ce a trecut pe scena istorică, între cele două date pe care s-au aliniat cei doi coloşi, al căror nume este mânjit de citatele Kremlinului, era un roman pentru domnişoare, pus în comparaţie cu istoria canibalică ce se desfăşoară în lume de când teribilul exemplu al Dictaturii din Octombrie a lansat lumii mamoniste a Capitalului o asemenea provocare, care are ca singură miză Moartea.
Deşi la acest congres, în lăudarea unor noi orientări şi rătăciri, şi în fălirea cu descoperiri în lanţ care lărgesc marxismul, s-a admis de mai multe ori că există anumite principii de care nu este dat să ne atingem şi să le schimbăm, iată că se atentează la principiul principiilor, fără de care noi, de la ultimul până la primul, noi, milioane de revoluţionari de ieri, de azi şi de mâine, încetăm să mai existăm.
Noul cuvânt al Partidului care ridică împotriva lumii „Manifestul“ său în convulsivul 1848, priveşte trecerea la socialism, tratată la Congresul al XX-lea în mod idiot.
Aceste măsuri sociale (care dezleagă nodurile asupririi burgheze) „nu se pot face, fireşte“, decât prin „ridicarea proletariatului la rangul de clasă dominantă“ — după ce s-a organizat în „partid politic“ — şi „printr-o încălcare despotică... a relaţiilor de producţie burgheze“.
Despotism — sau forţă de persuasiune, o, domnilor?!
„Manifestul“ tace (în pagina citată) asupra insurecţiei armate. Este vorba de mai mult decât de o revoltă a sclavilor. Forţele de producţie impersonale sunt cele care se revoltă, iar exproprierea expropriatorilor se naşte prin rezolvarea unei ecuaţii ştiinţifice. Nu răsună, aici, în „Manifest“, tunul. Dar îşi aşază pumnul de oţel Dictatura pe inamic, chiar şi învins, prizonier, predat.
În epopeea despre înfrângerea din 1848 a proletariatului din Paris răsună cuvântul şi Directiva: Distrugerea burgheziei! Dictatura clasei muncitoare! Răsună pentru că, aşa cum s-a mai întâmplat şi se va mai întâmpla de o sută de ori, clasa de mijloc insurectă împotriva dreptei îneacă în sânge, după obţinerea victoriei, înaintarea încrezătoare, naiva şi paşnica „competiţie emulativă“ a proletariatului. Atunci, împotriva acestor agenţi ai sistemului burghez condamnaţi de inerţia istorică să facă pe călăul revoluţiei socialiste, aşa cum s-a întâmplat deja în ’31, se ridică strigătul, care cu un egal eroism nefericit se va ridica în ’71: dictatura clasei muncitoare! Tăcere în gâtlejul oricărei alte secţiuni a poporului! Nu numai a patrons şi a banquiers, ci şi a murdarilor, cămătarilor épiciers de pe străzile Parisului! Tăcere în gâtlejul lui Jacques Bonhomme (ţăranul francez) cu al său bas de laine, ciorapul umflat cu aur burghez. [8]
Iar pretinsul anti-insurecţionist Engels, atâţia ani mai târziu, la sfârşitul persecuţiei împotriva socialiştilor germani, strigă: vreţi să ştiţi, o, filistinilor, cum arată această dictatură? Priviţi Comuna din Paris. Aceasta a fost dictatura proletariatului! Chiar şi deci pentru o burghezie care abdică (şi chiar dacă ar fi în mâinile unui Hruşciov!) şi care este neînarmată, vor fi luaţi ostatici, iar proletariatul dictator, în condiţiile date, va face de ei uzul pe care l-a făcut în 1871 la Paris, răspunzând pentru acest lucru în mod leonin, în horcăielile Federaţilor şi în apologia pe care Karl Marx a aruncat-o în faţa călăilor, în faţa istoriei.
În a doua ediţie din „Statul şi revoluţia“ scrisă de Lenin în 1918, el a inserat pasajele din scrisoarea lui Marx către tovarăşul Weydemeyer, deja amintite de noi, pentru că a considerat că înfăţişează
„în primul rând, deosebirea principală şi radicală dintre teoria sa şi teoriile cugetătorilor celor mai înaintaţi şi mai profunzi ai burgheziei şi, în al doilea rând, esenţa învăţăturii sale despre stat“.
Am vrut să admitem că esenţialul nu ar consta în folosirea violenţei, în războiul civil, în insurecţie, adică faptul că ar putea exista un caz istoric de deznodământ nesângeros al luptei claselor. Dar originalul, esenţialul pentru „marea doctrină a lui Marx şi a lui Lenin“ nu este nici măcar lupta de clasă, este dictatura şi este distrugerea statului. Cum să o spunem mai bine decât Lenin însuşi?
„În 1907, Mehring a publicat în revista «Neue Zeit» pasaje din scrisoarea lui Marx către Weydemeyer din 5 martie 1852. Această scrisoare conţine, printre altele, următoarele remarcabile consideraţii: «În ce mă priveşte, nu-mi revine meritul de a fi descoperit nici existenţa claselor în societatea modernă şi nici lupta dintre ele. Cu mult înaintea mea, istoricii burghezi au expus dezvoltarea istorică a acestei lupte de clasă, iar economiştii burghezi anatomia economică a claselor (în care, notăm noi în treacăt, anumite grupuleţe foarte recente, dintr-o eroare foarte veche, vor prosteşte să citească întregul comunism). Ceea ce am făcut eu (Marx) nou este că am dovedit: 1) că existenţa claselor e legată numai de anumite faze istorice de dezvoltare a producţiei (teză care priveşte ne-eternitatea claselor: au existat şi vor exista forme de societate umană fără clase); 2) că lupta de clasă duce în mod necesar la dictatura proletariatului; 3) că această dictatură însăşi constituie numai trecerea la desfiinţarea tuturor claselor şi la o societate fără clase...»“.
Lenin, după ce vorbeşte de doctrina esenţială, substanţială şi radicală, face din ea „piatra de încercare“ pentru înţelegerea şi recunoaşterea efectivă a marxismului. Şi adaugă:
„Marxist este numai acela care extinde recunoaşterea luptei de clasă până la recunoaşterea dictaturii proletariatului“.
Este de o evidenţă cristalină că toate căile de pretinsă trecere la socialism care nu extind recunoaşterea luptei de clasă la cea a dictaturii, caracterizează oportunismul împotriva căruia s-a desfăşurat bătălia teoretică şi materială a lui Lenin în acei ani, şi că acesta este un principiu de bază care este valabil pentru toate timpurile şi toate revoluţiile. Această descoperire originală a marxismului nu este o „cucerire creatoare“ a experienţei istorice, despre care s-a pălăvrăgit atât de mult: Marx o stabileşte când încă nu se văzuse în istorie o dictatură proletară, şi cu atât mai puţin o desfiinţare a claselor. Lenin face din ea un principiu inderogabil (după ce Engels arătase în Comuna din Paris primul exemplu istoric de dictatură proletară), la scurt timp după ce prima dictatură stabilă a triumfat în mod răsunător, dar se exercita în mijlocul unor asalturi inamice extrem de violente, şi, de asemenea, cu mult înainte de a se vedea un exemplu istoric, încă foarte departe astăzi, de dispariţie a claselor şi a statului.
Poate să vină cine vrea să spună că lecţia istoriei l-a dezminţit pe Marx şi a demonstrat că în dezvoltarea formelor de producţie vor exista evoluţii fără dictatură; dar ceea ce nu poate subzista este a proclama ca întoarcere la doctrina lui Marx şi a lui Lenin — care în această pagină dau la unison, la o distanţă de 70 de ani, „deosebirea fundamentală“ a teoriei comune — recunoaşterea de astăzi, de la Moscova, a unei forme a luptei de clasă care se dezvoltă pe plan mondial ca coexistenţă paşnică şi competiţie emulativă, iar în unele domenii naţionale ca „luptă ideologică“ şi ca cucerire parlamentară a statului.
Pentru că, iată marele punct, atunci când spuneţi că prin mişcări în cadrul constituţional din anumite ţări (care ar fi doar două în toată lumea, Franţa şi Italia) speraţi să obţineţi puterea (chiar dacă nu excludeţi, la rigoare, recurgerea la lupta armată acolo unde, încălcând Constituţia, nu v-ar ceda-o după o victorie electorală), nu spuneţi deloc, ba chiar negaţi în teorie şi în practică, că veţi distruge aparatul vechiului stat şi nici nu excludeţi pierderea parlamentară a puterii în fazele ulterioare, suprimând orice drept politic pentru clasele nemuncitoare: dictatura este aceasta şi nu altceva.
Făcând o altă concesie — nu mai puţin fictivă decât cea a ajungerii la putere fără luptă insurecţională — şi anume că tindeţi, aşa cum se spune pe alocuri, la o putere stabilă după cucerirea „populară“, şi că vă asumaţi angajamentul de a apăra cu forţa o asemenea stabilitate în cazul în care majoritatea electorală v-ar lipsi, este un lucru uşor de văzut că este vorba de un angajament imposibil de menţinut, şi prin urmare de asumat.
Aceste concesii şi ipoteze istorice absurde ni le retragem imediat: să nu se teamă cititorul că noi am crede câtuşi de puţin că avem de-a face cu adevărat cu socialişti şi comunişti „în scopuri“, vinovaţi doar de a fi comis gafe răsunătoare în privinţa „mijloacelor“. Însuşi titlul de „trecere la socialism“ este o bestialitate. Termenul de trecere serveşte la ceea ce elegantul jargon modern (al tinerilor domni pe care Lenin îi pălmuieşte) numeşte a se giugiuli: înapoi, murdari giugiulitori ai Revoluţiei! Ea este confruntare, ciocnire, explozie, o fecundă şi sângeroasă breşă în istorie!
Am presupus aşadar că un guvern „socialist“ a ajuns pe cale „constituţională“ la putere „unind în jurul ei ţărănimea muncitoare, intelectualitatea, toate forţele patriotice“.
Va putea oare guvernul fondat pe o astfel de majoritate să o păstreze — ba mai mult: ar fi putut vreodată să o obţină? — dacă spune: nu admitem ca alegeri ulterioare să ne-o ia, şi ne oprim stabil la putere, nefăcând alte alegeri, sau făcându-le în acel mod care acum s-a învăţat pe toate părţile: votaţi, alegători, în mod liber, dar numai în favoarea guvernului?
Ce va spune ţărănimea, ce va spune intelectualitatea, ce vor spune forţele patriotice (citeşte, pentru a fixa ideile, catolicii „de stânga“ din Italia, ba chiar de centru-stânga)? Evident, ei, îmbibaţi de constituţionalitate cu orice preţ, ar putea chiar să ia armele dacă istoria ar repeta situaţia unei dictaturi de dreapta înainte sau după o alegere cu victorie populară, dar nu o vor face pentru o dictatură a proletarilor care să suspende garanţiile sacre în numele cărora s-a montat toată beţia. Dar ce vor spune înşişi proletarii autentici, dotaţi cu spirit revoluţionar şi marxist? Nu vor spune nimic, pentru că nu vor exista, altfel nici nu s-ar fi ajuns la ipoteza elefantinului front popular.
Hruşciov evită aşadar cu grijă cuvântul scandalos de Dictatură. El vorbeşte, într-o ediţie purificată, de „exercitarea conducerii politice de către clasa muncitoare, în frunte cu partea ei înaintată“. El se face ecoul traducătorilor lui Marx care, în loc de dictatură revoluţionară a proletariatului, au scris critică a proletariatului.
El merge de fapt până la a spune că „în ţările unde capitalismul este încă puternic, dispunând de un uriaş aparat militar-poliţienesc, este inevitabilă o împotrivire serioasă a forţelor reacţionare (?)“.
Aici, în această ţară de excepţie, ni se face favoarea că „trecerea la socialism va avea loc în condiţiile unei lupte de clasă ascuţite, revoluţionare“.
Am ajuns deci la recunoaşterea luptei de clasă în vreun caz special, dar nu la recunoaşterea dictaturii după cucerirea puterii. Este ceea ce Lenin numeşte a-l fi redus pe Marx la un liberal de duzină. Chiar şi cel mai conservator jurist liberal admite ca cetăţenii să folosească forţa atunci când le este încălcat un drept constituţional. Ne vom permite deci să luptăm cu asprime împotriva forţelor reacţionare numai după ce le vom fi demonstrat că nu deţin majoritatea parlamentară!
Noi nu repetăm aici nici demonstraţia imposibilităţii de a folosi parlamentul în scopuri de clasă, nici nu le explicăm unor Hruşciov-Togliatti că metoda lor îi va dezamăgi. Ştim bine că aşa trebuie să vorbească şi de ce trebuie să vorbească aşa. Sunt tuburi de orgă în care suflă tocmai voinţa de a nu lăsa proletariatul să ajungă la putere, şi chiar dacă printre ei s-ar afla cineva care o face fără a fi pe deplin conştient de asta, nici acest lucru nu ne-ar spune nimic.
Pe noi ne interesează un singur punct: această renegare răsunătoare a stalinismului poate fi explicată în orice fel, cu deducţiile de rigoare din jocul forţelor internaţionale şi sociale interne din Rusia, şi noi o facem din plin, dar ea nu poate fi făcută să treacă, nici măcar pentru cei mai naivi, sub stindardul întoarcerii la doctrina lui Marx şi a lui Lenin.
Stângacele şi neîngrijitele formulări ale Congresului al XX-lea, chiar şi luate drept „literatură“, conţin în mod deschis respingerea punctului central al doctrinei invocate: „dictatura ca tranziţie la suprimarea claselor“, adică dictatura după cucerirea puterii. Teza conform căreia ei o vor obţine fără luptă ar putea fi chiar adevărată, pentru că acest fapt ar putea fi cu totul convenabil pentru ordinea burgheză.
Se răspunde uşor la această lăudată nouă ediţie a leninismului cu vocea lui Lenin însuşi, de parcă el ar putea vorbi după Congresul al XX-lea.
Citate din Lenin au dat, fireşte, mulţi dintre aceşti domni. Pasajul pe care se bazează discursul lui Hruşciov, conform căruia ar fi o falsă aplicare a materialismului istoric să se dea o schemă generală de succesiune de faze prestabilite care ar trebui să se prezinte în mod identic în toate ţările, este, ca de obicei, invocat scos din contextul dezvoltării integrale a autorului. Lenin scria în polemică deschisă cu socialiştii de dreapta care, în numele lui Marx, stabiliseră în mod idiot că Rusia, şi în ea proletariatul, partidul bolşevic, nu trebuiau să se mişte, deoarece materialismul istoric impunea că revoluţia rusă ar fi putut fi proletară numai după toate celelalte revoluţii europene; şi că aceasta trebuia să fie condusă de burghezie până când economia rusă ar fi putut să se ridice la nivelul celor occidentale. Timp de 40 de ani am dus şi noi această bătălie, împotriva ideii bestiale că forma revoluţionară rusă ar fi trebuit să fie democratică şi nu dictatorială, din motive de „determinism economic“. În studiul nostru despre Rusia analizăm în paragrafele succesive scrierile lui Lenin care construiesc această teorie a revoluţiei ruse printr-o adevărată capodoperă de continuitate coerentă încă de la începutul secolului. Lenin nu se citează cu două cifre: volumul şi pagina. Nu i-o spunem noi lui Hruşciov, căruia îi suntem interlocutori doar în mod metaforic: i-o spune Lenin însuşi, atunci când o spune în scrierea sa „Revoluţia proletară şi renegatul Kautsky“.
Kautsky spunea că toată chestiunea dictaturii vine de la un „cuvinţel“ pe care l-a scris cândva Marx. Cu o serie şireată de citate, el a încercat să golească de conţinut greutatea fundamentală a acestui concept la Marx, reducându-l la o alegere nefericită de vocabular. De aceea, pe lumea cealaltă, faţa acestui teoretician, care îl apărase îndelung pe Marx împotriva revizioniştilor de dreapta şi din ale cărui pagini se formase Lenin, la fel ca din cele ale lui Plehanov, sfârşit ca şi el, faţa acestei fantome poartă semnul de neşters al cicatricei lăsate de lovitura de bici din mâna lui Vladimir, care multora le-a părut atunci nedrept de sângeroasă.
„A numi această celebră teză a lui Marx, care rezumă întreaga lui învăţătură revoluţionară, «un singur cuvânt» sau chiar «un cuvinţel» înseamnă a-ţi bate joc de marxism, înseamnă a-l renega în întregime. Nu trebuie să uităm că Kautsky îl ştie pe Marx aproape pe de rost, că, judecând după toate scrierile lui Kautsky, el are la masa de scris sau în capul său o serie de sertăraşe în care tot ce a scris Marx este rânduit cât se poate de ordonat şi de comod pentru citare. Kautsky nu poate să nu ştie că atât în scrisorile lor cât şi în lucrările lor publicate, atât Marx cât şi Engels au vorbit în repetate rânduri despre dictatura proletariatului... Kautsky nu poate să nu ştie că formula: «dictatura proletariatului» nu este decât o expresie, istoriceşte mai concretă şi ştiinţific mai exactă, a sarcinii proletariatului de «a sfărâma» maşina de stat burgheză, sarcină despre care atât Marx cât şi Engels, ţinând seama de experienţa revoluţiilor din 1848 şi, într-o măsură şi mai mare, a celei din 1871, au vorbit de la 1852 până la 1891, timp de patruzeci de ani“.
„Progresând tot mai rapid de la începutul războiului, Kautsky a atins virtuozitatea în arta de a fi marxist în vorbe şi slugă a burgheziei în fapt“.
Oratorii Congresului al XX-lea dispuneau de o serie de sertăraşe al Operelor lui Lenin mai bun decât cel al lui Kautsky pentru Marx, electronic poate, ca descărcare a invidiei prosteşti care iese la iveală în fiecare discurs al lor faţă de tehnica americană, adesea demnă de nişte paiaţe. Ei au depăşit astfel cu brio recordul de atunci de „virtuozitate în arta de a fi marxist-leninist în vorbe şi slugă a burgheziei în fapt“.
Kautsky explica astfel cuvinţelul: dictatură înseamnă suprimarea democraţiei. Lenin, printr-o lungă analiză istorică, demonstrează că, în cele din urmă, se va ajunge să se suprime orice democraţie: odată dispărute clasele şi statul, cuvântul va fi lipsit de sens, iar faptul în sine va fi de multă vreme necunoscut.
Dar el rectifică cu rigoare ştiinţifică „liberalismul“ murdar al lui Kautsky:
„Dictatura nu înseamnă neapărat suprimarea democraţiei pentru clasa care exercită această dictatură asupra altor clase, dar înseamnă neapărat suprimarea democraţiei pentru clasa asupra căreia sau împotriva căreia se exercită dictatura“.
Acest lucru este foarte clar şi este valabil pentru cele două dictaturi opuse din timpurile moderne: burgheză şi proletară. Vi se pare oare că îi auziţi pe Hruşciov-Togliatti spunând burgheziei: noi vom exercita dictatura după ce te vom fi răsturnat prin intermediul democraţiei, dar dacă tu suprimi democraţia pentru noi atunci când suntem în minoritate, eşti o forţă reacţionară?
Toate pasajele din Lenin cu care se trişează se referă nu la capitalismul ţărilor occidentale moderne, ci la acele locuri şi timpuri în care luptă trei forţe: feudalismul, burghezia şi proletariatul. Abia atunci există multiple căi de trecere la socialism într-o ţară: când scena este doar în doi, problema istorică constă de-acum în întregime în victoria revoluţiei socialiste în societatea capitalistă dezvoltată. Romanul ţării naţionale izolate trebuie, dimpotrivă, scris în mod necesar atunci când se iese din feudalism şi iau naştere centrele statale naţionale. Aici se află o punte de trecere spre socialism, şi aici, doar aici, există aspecte multiple: „fiecare va aduce un specific, exprimat într-o anumită formă a democraţiei, într-o anumită varietate a dictaturii proletariatului“.
În textul pe care l-am amintit, Lenin, după ce a definit în mod ştiinţific dictatura în general, trece astfel la definirea celei proletare:
„O putere cucerită prin violenţa exercitată de proletariat asupra burgheziei şi sprijinită pe această violenţă, putere neîngrădită de nici o lege“.
Ce gust vă lasă acest citric puternic, intelectuali, patrioţi şi alte insecte?
Mai încolo, autorul se referă la scena în trei, amintind că înainte de 1905 în Rusia toţi marxiştii defineau revoluţia ca fiind burgheză: menşevicii deduceau din aceasta politica de înţelegere cu burghezia, iar bolşevicii prevedeau lupta proletariatului aliat cu ţărănimea mai întâi împotriva feudalismului, apoi împotriva burgheziei. Kautsky invoca înapoierea socială a Rusiei pentru a afirma „ideea nouă... că într-o revoluţie burgheză nu trebuie să mergem mai departe decât burghezia“, spune cu sarcasm Lenin. Şi adaugă:
„Şi asta în pofida a tot ce au spus Marx şi Engels atunci când au făcut comparaţie între revoluţia burgheză din 1789—1793 în Franţa şi revoluţia burgheză din 1848 în Germania!“.
Între leniniştii Congresului al XX-lea şi leninism există această diferenţă: Lenin şi istoria au dovedit că proletariatul nu se poate lipsi de dictatură în decursul unei revoluţii burgheze fără a fi înfrânt. Aceştia de astăzi afirmă că el trebuie să se lipsească de ea în revoluţiile exclusiv proletare, în care nu mai este vorba de a doborî feudalismul, ci capitalismul!
Ei fac din insurecţie ceva neesenţial, iar dictatura o suprimă în orice caz, ştergând până şi „cuvinţelul“. Şi aceştia sunt leninişti? Să vorbească, din nou, Lenin (tot în Kautsky, chiar la început):
„Dacă ar fi vrut să raţioneze în mod serios şi cinstit, Kautsky s-ar fi întrebat: există oare legi istorice care se referă la revoluţie şi care nu cunosc excepţii? Răspunsul ar fi fost: nu, asemenea legi nu există. Asemenea legi au în vedere numai ceea ce este tipic, ceea ce Marx a desemnat odată prin cuvântul «ideal», în sensul de capitalism mijlociu, normal, tipic“.
(Pe marginea vechiului nostru exemplar din „Kautsky“ notasem aici: de găsit acest pasaj din Marx. Am indicat o serie de astfel de pasaje în textul, nepublicat integral, al raportului de la întrunirea de la Milano despre „invarianţa“ marxismului şi a teoriilor revoluţionare de clasă chiar şi anterioare; şi sunt reproduse cu privire la chestiunea „modelului“ de societate burgheză în seria de acum trei ani despre chestiunea agrară).
Legea istorică a dictaturii este aşadar inseparabilă de ansamblul doctrinei. Împotriva falsificării, Lenin o formulează astfel:
„Revoluţia proletară este imposibilă fără sfărâmarea prin violenţă a maşinii de stat burgheze şi fără înlocuirea ei cu una nouă“.
Odată demascate falsurile teoretice — mai rele decât cele care în economie se întâlneau în textele lui Stalin —, putem „retrage“ ipotezele istorice concesive şi proclama nu mai puţin răsunătoarele falsuri istorice.
Şi Kautsky, la fel ca Hruşciov, a încercat să speculeze asupra faptului că Marx şi Engels ar fi făcut o excepţie pentru Anglia şi America, până în deceniul 1870—1880. Răspunsul lui Lenin este fundamental. Necesitatea dictaturii este legată mai presus de toate de existenţa militarismului şi a birocraţiei. Aceste forme nu existau în acele două ţări şi în acea vreme.
„Acum însă (1918) ele există şi în Anglia, şi în America“.
Are oare domnul Hruşciov ştire că astfel de forme ar fi dispărut din cele două ţări de atunci încoace? Aveau sau nu, el, ai săi şi învăţătorul lor Stalin, aceste forme monstruoase chiar sub ochii lor, atât atunci când îi tratau drept aliaţi frăţeşti, cât şi drept duşmani reci?
Dar aici trebuie să dăm o nouă lovitură mirabolantei descrieri a lumii de astăzi, care ar fi, în majoritate sau aproape, plină până la refuz de democraţie şi socialism.
Oportunismul, negarea dictaturii, renegarea marxismului folosiseră de multă vreme acest argument, pe care Kautsky îl copia în mod incredibil de la adversarul său de atâţia ani, Bernstein: am trecut de la epoca în care proletariatul urmărea răsturnarea violentă, la aceea a posibilei răsturnări paşnice!
Ce lectură istorică diferită a folosit în 1956 Hruşciov, şi diverşi alţii alături de el, pentru a ului lumea? Ei, înarmaţi cu sertăraşul din Lenin aşa cum era Kautsky cu cel din Marx?
Să-şi răspundă cu acelaşi sertăraş: şi să ia aminte lumea de neghiobi consumatori de noutăţi publicitare.
„«Istoricul» Kautsky falsifică cu atâta neruşinare istoria, încât «uită» principalul: capitalismul premonopolist — care atinsese apogeul tocmai în deceniul al 8-lea al secolului al XIX-lea — se caracteriza, în virtutea particularităţilor sale economice fundamentale, care s-au manifestat deosebit de tipic în America şi în Anglia, printr-o relativ mai mare dragoste de pace şi de libertate, pe când imperialismul, adică capitalismul monopolist, care s-a maturizat definitiv abia în secolul al XX-lea, se caracterizează, în virtutea particularităţilor sale economice fundamentale, printr-o dragoste minimă de pace şi de libertate şi printr-o maximă dezvoltare generală a militarismului. «A nu observa» această deosebire atunci când discuţi cât de tipică sau de probabilă este revoluţia paşnică sau violentă înseamnă a te coborî la nivelul celui mai ordinar lacheu al burgheziei“.
Avem destule pentru a trage concluziile finale asupra ridicolei „treceri la socialism“ a ţărilor „în forme tot mai variate“.
Istoriografia falsă fusese inventată cu mult înainte de Stalin, şi este departe de a fi murit după alungarea lui din glorie.
Pentru Marx şi pentru Lenin, dictatura este o lege generală. Şi, odată cu ea, teroarea — un alt cuvânt păcătos scos din uz. Şi totuşi Engels l-a folosit în Almanacco repubblicano italiano, acest alt cuvinţel, nicidecum mai puţin uitat la Congresul al XX-lea:
„Dacă partidul victorios nu vrea ca lupta lui să fi fost zadarnică, trebuie să-şi menţină dominaţia prin frica pe care armele sale o inspiră reacţionarilor“
(1873: era vorba atunci de combaterea anarhiştilor, care demontează forţa armată la o oră după victorie).
În marxism-leninism, legea fundamentală privitoare la cucerirea puterii politice este necesitatea dictaturii după cucerire. O excepţie ar fi putut poate să aibă această lege tocmai în condiţiile din Rusia. Valoarea mondială (adjectiv folosit de Hruşciov) a lui Octombrie constă în faptul măreţ că tocmai în Rusia dictatura s-a impus istoric. Mâine ea se va impune, prin urmare, pretutindeni, fără alte excepţii.
În congresismul celui de-al XX-lea, calea democratică spre putere devine lege generală, la fel ca pentru cei mai răi dintre social-democraţi, cei vechi şi cei supravieţuitori.
Se face o excepţie pentru cazul în care capitalismul dispune de un enorm aparat militar şi poliţienesc.
Este oare vorba de o excepţie? Unde sunt aceste ţări moderne fără birocraţie, militarism şi aparat poliţienesc? În singurele două ţări moderne unde regula majorităţii parlamentare şi-ar putea găsi aplicarea, Franţa şi Italia, se pot cere veşti despre astfel de aparate (lăsând la o parte legile pentru turma de birocraţi de stat susţinute cu îndârjire de ortacii Cremlinului) rebelilor din Algeria şi zilierilor din Venosa şi din Barletta. Şi, mai pe scurt, chiar presei kremlinismului.
Dar optimismul care face să renască perspectiva kautskistă a răsturnării paşnice, îngropată de Lenin, se sprijină în întregime pe ţările din est, ale democraţiei populare, ale socialismului.
Aşadar, tocmai pe acele meleaguri nu există armate de funcţionari, de oameni înarmaţi şi de poliţişti? Secretarul general consideră în mod evident că aceste corpuri nu poartă un asemenea nume atunci când depind de ramificaţiile Centrului său. Şi, ştiind cât de mult îi este pe plac publicului versiunea dramatică a evenimentelor politice, speră să facă lumea să creadă că au dispărut de când i s-a aplicat moartea civilă generalissimului Stalin şi moartea prin spânzurătoare supercălăului Beria.
Va putea oare istoria să scrie despre actualii „conducători ai avangardei“ ruse lucruri diferite şi mai bune decât despre acele două personaje? Să dezlege oare nodul care i-a legat atâţia ani de aceeaşi funcţie?
[1]. Propaganda fide (din lat. Sacra Congregatio de Propaganda Fide — „Sfânta Congregaţie pentru Răspândirea Credinţei“) — departament al administraţiei pontificale fondat în secolul al XVII-lea de Biserica Catolică pentru a coordona activitatea misionară.
[2]. Joc de cuvinte intraductibil: „prendere un granchio“ înseamnă a face o gafă, a se înşela.
[3]. Ci-devant (fr. „fost“, „de dinainte“) — termen folosit în timpul Revoluţiei Franceze pentru a desemna peiorativ nobilii care şi-au pierdut titlurile.
[4]. Marianna (Marianne) este simbolul naţional tradiţional al Republicii Franceze şi al democraţiei burgheze. Coty este o celebră marcă de parfumuri. Bordiga ironizează conducerea rusă, sugerând că „marea lor furtună“ revoluţionară nu este decât un inofensiv ciclon democratic, poleit şi parfumat artificial cu idealuri burgheze.
[5]. La Carmagnole — titlul unui celebru cântec şi dans popular din timpul Revoluţiei Franceze (1792), devenit un imn al insurecţiei iacobine şi al luptei împotriva monarhiei. Versurile citate de Bordiga fac parte din refrenul acestuia: „Vive le son, vive le son du canon!“ (fr. „Trăiască sunetul, trăiască sunetul tunului!“), fiind invocate aici pentru a exalta caracterul armat şi violent al oricărei revoluţii autentice.
[6]. În 1914, armata germană a invadat Belgia (ţară neutră) pentru a ocoli liniile de apărare şi a ataca Franţa. Propaganda Antantei (franco-britanică) a creat atunci o uriaşă campanie emoţională în jurul „micii şi eroicei Belgii“ sau a „poporului martir“, plângând soarta acestuia pentru a atrage simpatiile internaţionale şi a justifica războiul în numele apărării celor slabi.
[7]. Se referă la arhiepiscopul Makarios al III-lea, liderul spiritual şi naţional al ciprioţilor greci. Chiar în acea perioadă (martie 1956), autorităţile britanice l-au arestat şi deportat pe Makarios în insulele Seychelles, pentru a decapita şi reprima sângeros lupta anticolonială a ciprioţilor, care doreau unirea cu Grecia (Enosis).
[8]. Bordiga foloseşte terminologia franceză: épiciers (băcani, mica burghezie meschină şi reacţionară) şi Jacques Bonhomme (ţăranul conservator ataşat de proprietate, ale cărui economii sunt simbolizate de bas de laine — ciorapul de lână), pentru a satiriza pătura rurală şi mic-burgheză.