La ivirea zorilor unei noi munci, este regula muncitorului să-şi revadă munca depusă şi să privească la cea pe care o va înfrunta în noua zi. Este foarte adevărat că, în epoca capitalistă, nici una, nici cealaltă nu-l privesc câtuşi de puţin. Acest lucru a fost valabil doar în epoca comunismului primitiv şi a fost valabil din nou în cea a liberului individualism productiv, dispărute de mult timp chiar şi în laturile lor admirabile, şi, în măsura în care nu au dispărut cu totul, trebuie ajutate să dispară. În lumile de astăzi din Est şi din Vest, care se străduiesc să se contrapună una alteia, acea dulce bucurie este interzisă tuturor oamenilor, reduşi tot mai mult la nişte rotiţe pasive ale unei imense maşini de producţie, al cărei secret le scapă cu totul.
În comunism, care este nemercantil, va fi posibil pentru societate să facă „o afacere minunată“ spunând, în fiecare dimineaţă când planeta se va fi rotit leneş pe ea însăşi: să anunţe cine vrea astăzi să nu adauge nimic la produsul social. Accept asta, aşa cum accept munca celui care va dori să aducă un efort înzecit: amândoi se vor aşeza cu acelaşi titlu la masa comună. Abia atunci vom fi terminat de ascultat din ambele părţi zdrăngănelile greţoase la chitară închinate idolului falsificat al Libertăţii.
În prima zi (printre anticipările şi reiterările care sunt ingrediente indispensabile pentru a digera astfel de mese) am expediat punctele privitoare la mărturisita falsitate istoriografică şi la renegatul cult al Marelui Om (tratat de noi în mod vulgar de ani de zile drept „teoria lui Battilocchio“; Battilocchio fiind un tip dezarticulat şi lungan, care se înalţă deasupra tuturor pentru că pe cât de lung este, pe atât e de prost). În a doua am judecat definitiv acea „trecere la socialism“ care s-a lăudat cu căi noi, şi în esenţă cu acea unică cale constituţională, social-pacifistă şi parlamentară.
Dând în principiu ca plan pentru această primă parte a celei de-a treia zi chestiunea economiei (teoria capitalismului — teoria socialismului), şi pentru cea următoare pe cea a imperialismului mondial şi a războiului, ne oprim o clipă pentru a arăta cum pietrele unghiulare ale construcţiei puse la cale la recentul congres de la Moscova stau între ele strâmb şi derapează în direcţii arbitrare, făcând sigur faptul că pe ele nu se va sprijini nimic „stabil“.
Să-i lăsăm pe burghezii de toate culorile să caute semnificaţia unor proclamaţii atât de neaşteptate, în investigarea a ceea ce vor face comuniştii (!) în viitorul apropiat, pe arena mondială şi pe cele interne ale diferitelor ţări. Cercetarea noastră, evident pe cât de obscură pe atât de unică, tinde doar să extragă din starea de necesitate care a dictat acele noi enunţări, confirmarea unei explicaţii a faptului istoric în curs care dezminte în bloc poziţiile acelor oameni, de ieri şi de azi, din 1924 până în 1956. Concluzia este, printre altele, că toată frica burgheză faţă de uneltirile Moscovei nu este doar inutilă, ci şi complet mincinoasă.
Este în acelaşi timp adevărat că literatura Congresului al XX-lea, şi cea care vine presând ca o dezvoltare după acesta, reprezintă un material preţios pentru o investigaţie istorică marxistă de natură critică, tot mai eficientă în demolarea degenerării staliniste şi a super-degenerării post-staliniste; şi că, privită ca sistem, ca o nouă platformă, ea este lipsită de conexiune şi solidaritate între părţi, este un teren plin de distorsiuni, umflături şi fracturi, este rezultatul falimentar al unei serii de cârpeli jalnice.
Încheiam textul zilei precedente întrebându-ne cum va putea istoria să facă o distincţie între Stalin şi cei care astăzi îi condamnă atât de zgomotos opera, îi demască minciunile colosale, îi denunţă, după ce l-au numit decenii la rând „maestrul celor ce ştiu“, erorile teoretice demne — şi acest lucru era adevărat — de „clasa măgarilor“.
Şi într-adevăr, numai fabricând dintr-o dată o „istoriografie“ nu mai puţin falsă decât cea denunţată, se poate spera la aşa ceva; mizând pe o maşină de difuzare a hârtiei şi a cuvintelor care are aceeaşi putere copleşitoare ca şi cea care a putut ţine în picioare minciunile lui Stalin. Acestea din urmă sunt însă astăzi, sub ochii uluiţi ai lumii, sfâşiate de istorie.
Ce fals istoriografic mai mare decât acela de a face să se creadă că Marx şi Lenin au considerat „revocabil“ principiul dictaturii proletare în situaţii posterioare nu doar anului 1850, ci şi anului 1900, de capitalism avansat spre concentrare, adică spre imperialism?
Ce fals mai mare decât a-i atribui lui Lenin „teoria construirii socialismului doar în Rusia“, în momentul în care se admite ca fiind fals faptul că Lev Troţki şi Grigori Zinoviev ar fi fost agenţi ai imperialismului străin — când tocmai aceşti doi teoreticieni, în momentul culminant al ciclului doctrinar al unuia şi al celuilalt, la Executivul lărgit din toamna anului 1926, trimiţându-l pe Stalin cel viu, puternic şi tânăr pe banca măgarilor, i-au dovedit că nici Lenin, nici alţii, şi nici măcar el, Stalin, nu spuseseră acest lucru înainte de 1924?
Şi atunci când, tocmai pentru a câştiga această partidă, cei doi mari tovarăşi — deja în primăvara anului 1926, când nu se apropiaseră încă din nou după lupta din 1924 în care Zinoviev îl susţinuse pe Stalin (aşa cum încă în 1926 îl susţinea celălalt muribund, Buharin), doar delegaţii la Moscova ai stângii comuniste italiene au afirmat, spre stupoarea aceluiaşi mediu bolşevic, că Troţki, Zinoviev şi Kamenev se aflau de aceeaşi parte a baricadei (o, biată, biată formulă a cheii personale pentru a dezvălui politica!) — cei doi, şi atâţia alţii, au fost persecutaţi şi în cele din urmă asasinaţi? De către Stalin? O, nu, o, nu! De cauza teoriei construirii socialismului în Rusia, de banda minciunii prin care acea societate se declară încă necapitalistă.
Şi ce falsificare mai vastă decât cea care îi atribuie lui Lenin, în cuvintele lui Mikoian şi ale celorlalţi, paternitatea celei mai fetide teorii a lui Stalin, cea a coexistenţei? Nenorocită teorie, care în ediţia lansată la Congresul al XX-lea degenerează şi mai mult, într-o ruşinoasă aberaţie.
Nu s-a ucis deci o fază de falsă istoriografie, decât pentru a deschide una nouă şi, aşa cum va spune viitorul, mult mai rea.
Corpus-ul Congresului al XX-lea, construit pe mecanismul stalinist compact, s-ar fi dezbrăcat dintr-o dată de haina infamă a servilismului personal: dar în ce mod? Potrivit oricărui ziar, toţi s-au ridicat în picioare aplaudând atunci când Prezidiul a intrat în sala deja ocupată de cei 1350 de delegaţi. Dar Hruşciov a rugat cu voce tare să nu se aplaude: ne aflăm printre comunişti: adevăraţii stăpâni sunteţi voi, tovarăşi delegaţi! Dacă fraza este adevărată, ea este josnic de demo-americană; alesul care este slujitorul cetăţeanului oarecare!
Printre comunişti, nu ar exista nici stăpâni, nici slujitori. Oricum, acel corpus în echilibru pe baze destul de dubioase ar fi strâmbat din nas în faţa mitului Persoanei. Cum de, notează jurnalistul nu prea prost, în raportul oficial discursul lui Hruşciov este întâmpinat de 23 de reprize de „aplauze“, 6 de „aplauze furtunoase“, 35 de „aplauze prelungite“ şi de finalul cu „aplauze furtunoase, prelungite, care se transformă în ovaţii“?
Dar acelaşi corpus, cu o decizie şi un entuziasm la fel de unanime, a proclamat că calea spre socialism, după tiparul din 1956, este cea parlamentară. Aceasta, în versiunea „gourmande“ a analfabetului Nenni, „implică respectarea legalităţii democratice aşa cum este sancţionată de Constituţie, atunci când eşti în opoziţie şi atunci când eşti la majoritate“. Marx în mormânt, Marx care echivalat („Optsprezece brumar“) cele două strigăte: Vive la Constitution! [Trăiască Constituţia!] şi À bas la Révolution! [Jos Revoluţia!].
Nenni şi Togliatti, coerenţi în a fi amândoi analfabeţi în materie de marxism, chiar dacă al doilea nu este în toate privinţele, se bucură să spună că totuşi proletariatul îşi rezervă acţiunea de stradă dacă democraţia ar fi în pericol. Graţioasa formulă a primului este „împotriva ameninţării pe care capitalismul o atârnă asupra vieţii şi instituţiilor democratice“. Aceşti oameni aşadar, fiind siguri că democraţia este eternă, asigură eternitate capitalismului, în timp ce ambele eternităţi sunt în aceeaşi măsură blasfemie şi trădare. Amândoi, împreună cu cei de la Congresul al XX-lea, jură însă că acesta nu este reformism. Dar reformismul diferă de această adunătură de idei dintr-un singur motiv: era un lucru serios. Cât despre declaraţia că, odată lezată libertatea democratică, ar fi pus mâna pe armă, am auzit-o de la diverşi Bissolati şi Turati — oameni credibili — pe vremea când Togliatti era la şcoala de filozofie burgheză, iar Nenni era jurnalist în solda Agrarei.
Aşadar, parlamentarismul este „principiul“, iar violenţa o ieşire disperată la care se recurge doar pentru a-l salva, dacă cineva îl ameninţă. Să zicem! Se poate totuşi evita „hernia de prostie“ de a adăuga că cel care ameninţă să-l înghită, având în faţă un proletariat castrat, este chiar capitalismul care i-a dat naştere. Şi că se luptă pentru a salva Parlamentul, nu pentru a răsturna Capitalul!
Nu vrem să revenim asupra acestui punct, ci doar să notăm contradicţia stridentă dintre mişcarea care pune la pământ personalismul şi cea care înalţă electoralismul, ca o altă dovadă a surpării terenului de sub picioarele celor 1350, care tremură atunci când bat din palme. Cum se obţin voturi — şi acei oameni vor mai avea de obţinut — dacă nu se foloseşte mijlocul de bază al fanatismului pentru omul politic? Cum s-ar păstra valurile de simpatie pentru simbolurile frontului popular sau ale unităţii muncii (aşa se numeşte sau în ce alt fel?) dacă nu prin frenezia pentru isprăvile unui material uman mai mult decât mediocru, de extracţie naţională, provincială sau sătească, stârnită cu mijloacele obişnuite în mase, amorfe şi diluate în turma „oamenilor cinstiţi“, a binevoitorilor şi altora asemenea?
Prin urmare, nu mai puţin apocrifă decât renunţarea la arma falsului istoric este renunţarea la mijlocul principal al infatuării pentru persoane, lansată de o maşinărie publicitară specială, care face reclamă proştilor înscrişi pe liste.
O singură renunţare nu este apocrifă şi nu este nouă: renunţarea la Revoluţie. Era oare nevoie pentru a face acest lucru să se renunţe la tradiţia lui Stalin? Oare de aceea au fost subliniate cu albastru erorile crase de economie ale acestuia? Şi oare au fost cu adevărat? Şi oricum, în ce direcţie?
Este evident că, pentru presa şi partidele de ordine, întreaga problemă constă în a găsi regula prin care se asigură „succesiunea“ în regimurile post-revoluţionare. De regulă, este vorba de venirea „cezarismului“, un termen idiot care a stârnit mânia justificată a lui Karl Marx, aşa cum am citat în prima zi. Acel cezarism care, după campionii din secolul al XIX-lea, în fruntea cărora s-a aflat cel poreclit Boustrafa, Scapin, Badinguet (Napoleon al III-lea), ne-a oferit în acest secol XX o colecţie magnifică ce îşi caută Plutarhul: Hitler, Mussolini, Franco, Tito, Peron, Pavelici, Horthy şi alţii uitaţi: deasupra tuturor Stalin, a cărui prăbuşire de la zenit la nadirul memorialistic apare cu adevărat abisală... Ucigaş de tovarăşi în viaţă şi în onoare, dobitoc când ţine catedră de ştiinţă, generalisim doar al înfrângerilor, nu va întârzia să fie şi el citat prin termeni depreciativi, de tip bagnasciuga. [1]
Toţi aceşti oameni, şi nu mai puţin de ei Preacunoscuţii care au actele în regulă cu bigotismul democratic, nu fac istoria pentru noi; şi greutatea voinţei lor subiective de putere, care îi orbeşte pe alţii, este pentru noi, marxiştii, neglijabilă: aceste splendori şi aceste eclipse pe care toată lumea trebuie să le admită astăzi confirmă viziunea noastră: la bine sau la rău, nu în aceştia stă cauza evenimentelor, ei nu sunt decât un rezultat pasiv al lor.
Cheia pe care noi o folosim este în mod evident în altă parte: în mersul faptelor bazei economice, a relaţiilor sociale de producţie. Dezvoltarea acestora este cea care trebuie să ne explice, încă o dată, loviturile de teatru ale Congresului al XX-lea.
Substructura materială a făcut ca Congresul al XX-lea să vorbească aşa cum a vorbit; în ea acţionează forţe care l-au constrâns să spună ceea ce s-a spus: dar relaţiile reale ale substructurii sunt cu totul altele faţă de cele care în textele Congresului au fost teoretizate şi declarate.
Era oricum deosebit de sugestiv de văzut ce anume, în materie economică, a trebuit congresul să „schimbe“ faţă de construcţiile lui Stalin, care până acum o lună treceau drept valabile pentru partidul comunist rus, pentru guvernul rus, pentru toate partidele străine solidare cu cele două.
Trebuie să ne amintim comentariul nostru la lucrarea lui Stalin despre „Problemele economice ale socialismului în U.R.S.S.“. Noi am indicat acolo erorile economice, atât în ceea ce priveşte legile care se pretindeau a fi aplicabile economiei ruse, cât şi pentru cele care se aplicau economiei occidentale.
Trebuie clarificat imediat că aceste erori crase sunt denunţate astăzi doar într-un mod sumar şi fără ordine logică, în însuşi discursul lui Mikoian, care s-a ocupat cel mai mult de ele, dar care totuşi, aşa cum am prevăzut, nu este oferit de ziarele italiene în textul complet. Nu este apoi indicată rectificarea erorilor incriminate, şi nici nu se spune, absolut deloc, că aceasta ar consta în revenirea la formulele, acelea într-adevăr clasice, ale lui Marx, Engels, Lenin.
În ceea ce priveşte deducţiile nu strict economice, despre cursul capitalismului în Occident, piaţa mondială, imperialismul şi războiul, toate rectificările la tezele staliniste sunt alţi paşi contrarevoluţionari, şi se situează de departe mai la distanţă de Marx şi de Lenin.
Am dialogat în 1953 cu Stalin în viaţă şi l-am convins de blasfemierea marxismului.
În 1956, Congresul al XX-lea aruncă textul lui Stalin peste bord, unui Stalin mort, şi îi prăvăleşte statuia de pe piedestal. Formula filistină este că ar fi vorba de a repara insulta adusă marxism-leninismului. Dovada, dimpotrivă, care se extrage din cotitura teoretică şi politică, este că Stalin este lovit pentru că nu a blasfemiat destul. Autoritatea lui Stalin, căzută deja de mult timp pentru noi, este astăzi distrusă. Dar autoritatea lui Marx-Lenin va fi repusă în picioare, numai atunci când actualii siniştri, neruşinaţi restauratori vor fi măturaţi.
În ciuda sa a contribuit mult la aceasta atunci Stalin; astăzi o fac ei înşişi, cu materialele pe care noi avem dreptul şi voinţa să le folosim.
Nu reiese în mod direct din cele spuse în materie economică — şi nici măcar în mod indirect — că s-ar fi „retras“ ceva în privinţa tezelor lui Stalin despre economia rusă, şi în principal a celor combătute de noi: economia rusă este cea a unei societăţi socialiste — în societatea socialistă persistă reproducţia mărfurilor şi legea valorii.
Ba chiar ştim deja că a fost reafirmată de Hruşciov respingerea tezei, în substanţă acceptabilă, a lui Molotov: în Rusia se înfăptuieşte construcţia bazelor socialismului.
Vom face o altă paranteză, relevând că mutaţia de la „construirea bazelor (industriale)“ la „construcţia socialismului“ corespunde, în privinţa substructurii economice, mutaţiei nu mai puţin perfide de la „paşi spre socialism“ (Lenin) la „trecere la socialism“ (Hruşciov).
Desfăşurăm pe bază de documente expunerea poziţiilor extraordinar de organice ale lui Lenin de-a lungul Revoluţiei, prezentate de Mikoian însuşi într-o manieră insidioasă: după spusele acestuia, Lenin schimba la fiecare două luni perspectiva cursului revoluţionar; dar a avut mereu dreptate! Noi răspundem, în lunga noastră analiză, că nimeni, nici Lenin, nici Iehova, nu are întotdeauna dreptate; dar că Lenin a avut o dreptate teribilă tocmai pentru că nu a schimbat niciodată, prin cele mai tragice situaţii succesive, inegalabila doctrină a cursului revoluţiei în Rusia.
Expresia riguroasă de paşi spre socialism, nu mai puţin decât cea de muncă la bazele industriale ale socialismului, stau la locul lor ştiinţific în gura lui Lenin atâta timp cât a trăit, ca şi a lui Troţki şi Zinoviev până când au fost strangulaţi.
În revoluţia antifeudală, sarcina proletariatului este de a face o serie de paşi spre socialism, de care burghezia şi oportuniştii se tem. O primă serie de paşi proletariatul îi face împreună cu ţăranii săraci, trecând de la democraţia parlamentară burgheză la dictatura democratică a proletariatului şi a ţărănimii. Face paşi ulteriori, organizând industria capitalistă de stat (ultima treaptă), mergând înainte în dictatura exclusivă a partidului proletar, împotriva oricărui alt partid şi oricărei alte clase. Socialismul în Rusia nu este încă acesta: el va veni după revoluţia socialistă internaţională (care este dincolo de formele intermediare dintre democraţie şi dictatură).
Atunci, în Europa (sau America) şi în Rusia nu va mai fi vorba de a construi, ci de a demola. Toate apelurile înflăcărate ale lui Lenin la munca de a înregistra, organiza, ridica randamentele şi puterea productivă au fost impulsuri revoluţionare puternice pentru paşii spre socialism, pentru a echipa bazele socialismului. Nu era vorba nici de construirea socialismului, o formulă economică falsă, nici de trecerea la socialism, o formulă istorică defectuoasă.
Spre socialism duc două forţe puternice de demolare, care sunt una singură: Revoluţia şi Dictatura. Când acestea vor ţine în strânsoarea lor de oţel ţările industrialismului avansat şi când vor fi ştiut să distrugă şi să dezrădăcineze îndeajuns, Socialismul va trece de la sine, se va ridica de la sine.
Perfect heterodoxă faţă de marxism, pur stalinistă şi sub-stalinistă este această concluzie a lui Mikoian:
„Este totodată extrem de important să se menţioneze că Lenin a considerat că şi în acele cazuri când proletariatul este nevoit să recurgă la violenţă, caracteristica principală, permanentă a revoluţiei şi condiţia victoriilor ei este munca organizatorică, constructivă, nu cea distructivă“.
Un asemenea concept despre revoluţie, istoric inconsistent şi gol, se află mult mai departe de marxism decât reformiştii clasici. El ar fi fost respins de către diverşii Turati şi Bebel, şi nu mai puţin de diverşii Bernstein, cu argumentele cu care aceştia demolau construcţiile unor Mazzini, Webb, Malon, De Amicis.
În ce a deranjat, în mod substanţial, economia lui Stalin? Punctul care a stârnit indignarea lui Mikoian priveşte doctrina despre cursul capitalismului contemporan. În rest, ne stă la dispoziţie o frază destul de generică:
„Nu putem să nu observăm că şi alte câteva teze din «Problemele economice», la o examinare riguroasă, necesită de asemenea să fie profund studiate de economiştii noştri şi revăzute în mod critic din punctul de vedere al marxism-leninismului“.
Care sunt aceste alte teze? Şi în ce sens trebuie ele corectate, conform marxism-leninismului, şi nu conform noilor inepţii pe care, după spusele ostentative ale acestor sabotori, Marx şi Lenin i-ar fi autorizat să le comită pe cei care s-ar fi aflat în faţa noilor, bogatelor, fecundelor şi imprevizibilelor date ale noilor situaţii viitoare? Aici se află blasfemia blasfemiilor, şi este întotdeauna aceeaşi pe care, de o jumătate de secol şi mai bine, cu cuvinte mai mult sau mai puţin variate, o invocă orice oportunism.
Acest lucru nu ni-l spune Mikoian, nici Congresul al XX-lea. Şi îl vom citi atunci când va fi fost îndeplinită cerinţa oratorului:
„Ar fi însă greşit să trecem sub tăcere faptul că acele capitole din manual[ul de economie politică] care se ocupă de etapa actuală de dezvoltare a capitalismului, mai ales de problema caracterului şi periodicităţii crizelor ciclice, precum şi de problemele economiei politice a socialismului trebuie aprofundate şi puse la punct“.
Asupra economiei socialismului putem dialoga, aşadar, doar cu mortul Stalin, şi ne vom referi pe scurt la aceasta; asupra cursului capitalismului putem auzi în ce fel îl rectifică Mikoian pe Stalin, şi dacă o face în sensul în care am făcut-o noi.
„Marxism-leninismului îi este străină teoria stagnării absolute a capitalismului. Nu putem considera că criza generală a capitalismului duce la încetarea creşterii producţiei şi a progresului tehnic în ţările capitaliste“.
Această condamnare categorică urmează întrebării:
„Este oare posibil astăzi şi mâine progresul tehnic şi creşterea producţiei în ţările capitaliste?“.
Şi acesteia îi urmează o critică mai specifică adusă lui Stalin:
„La analizarea situaţiei economiei capitalismului contemporan este puţin probabil că poate să ne ajute şi este puţin probabil că este justă cunoscuta afirmaţie făcută de Stalin în «Problemele economice ale socialismului în U.R.S.S.» referitor la S.U.A., Anglia şi Franţa în sensul că, după scindarea pieţei mondiale, «volumul producţiei în aceste ţări se va restrânge». Această afirmaţie nu explică fenomenele complexe şi contradictorii ale capitalismului contemporan şi creşterea producţiei capitaliste în multe ţări în perioada de după război“.
Aşadar, vina lui Stalin ar fi aceasta. El scria în anul 1952, în care economia americană marcase un regres faţă de maximul indicilor înregistrat în timpul anilor de graţie ai războiului din Coreea. El a văzut aproape momentul, încă departe chiar şi conform datelor Congresului al XX-lea şi previziunilor tratate de Bulganin din cel de-al VI-lea Plan cincinal care merge până în 1960, în care potenţialul productiv sovietic ar fi putut atinge nivelul celor mai puternice ţări industriale; între timp, Germania occidentală a intrat în cursă şi se pare că va ajunge prima. Şi în anii de după moartea lui Stalin, indicii americani ai producţiei şi ai venitului naţional şi-au reluat creşterea, atingând în 1955 maximul absolut. Şi acum cum rămâne?
În realitate, Stalin dedusese din ruperea în două a pieţei mondiale după război, şi din pierderea debuşeelor asiatice, africane, europene pentru marile State capitaliste, înrăutăţirea condiţiilor de desfacere pe pieţe şi reducerea producţiei întreprinderilor. Şi adăugase: tocmai în aceasta constă aprofundarea crizei generale a sistemului capitalist mondial în ceea ce priveşte dezintegrarea pieţei mondiale.
În acea scriere, ca şi în multe altele vinovat de superficiale, de exemplu cele despre materialism, Stalin se arată cu adevărat convins că doctrina partidului evoluează în istorie şi că unele părţi ale ei trebuie aruncate şi înlocuite cu altele (şi aici cei de la Congresul al XX-lea păcătuiesc la fel ca el şi mult mai mult decât el); această corectare şi mutaţie a principiilor este prezidată de un pontifex maximus [pontif suprem], şi acesta era el (Congresul al XX-lea ar vrea să retragă acest al doilea punct, dintr-o gravă dezorientare în faţa unui adevărat faliment ştiinţific, dar remediile pentru munca ideologică care se văd propuse sunt de-a dreptul minuscule).
Prin urmare, cu acea ocazie, Stalin ia securea şi taie capitole întregi din Lenin, din Marx, şi... (asta era cu adevărat amuzant) în paralel, din Stalin.
Într-adevăr, el declară nefondată o teorie a sa „emisă înaintea celui de al doilea război mondial“, „cu privire la stabilitatea relativă a pieţelor în perioada crizei generale a capitalismului“. Deoarece această teză curioasă şi inutilă este înlăturată chiar de autor, şi deoarece nu înseamnă nimic şi, ca de obicei, pune termeni cunoscuţi şi solizi în afara locului lor, este inutil să pierdem timpul cu ea.
Teza lăsată în acelaşi timp să cadă era a lui Lenin, enunţată în primăvara anului 1916, conform căreia, în ciuda putrefacţiei capitalismului, „capitalismul în ansamblul său (să remarce cititorul cuvintele: în ansamblul său) creşte incomparabil mai repede decât înainte“.
Or, această teză constituie însuşi centrul marxismului şi era curată nebunie să se creadă că ar putea fi extirpată. Conceptul marxist al căderii capitalismului nu este acela că într-o fază istorică el acumulează, iar în alta se dezumflă şi se goleşte de la sine. Aceasta era teza revizioniştilor pacifişti. Pentru Marx, capitalismul creşte fără încetare dincolo de orice limită, curba potenţialului mondial capitalist nu are o urcare domoală care apoi încetineşte şi conduce la un declin domol; dimpotrivă, ea urcă până la o bruscă şi imensă explozie care sfărâmă orice regulă de evoluţie a „diagramei istorice“ şi închide epoca formei capitaliste de producţie. În această cotitură revoluţionară maşina politică a statului capitalist este cea care se face ţăndări, şi se formează o alta proletară, care în cursul dezvoltării se va dezumfla şi se va stinge. Stalin, aşa cum a alungat în mod arbitrar din marxism (toate constrângeri ale necesităţii, statul său se umfla şi nu se golea, pentru că era un stat capitalist!) legea dispariţiei treptate a statului, a vârât în el, pentru a justifica renunţarea partidului său la revoluţia civilă şi la războiul revoluţionar, teza neconcludentă a „decăderii capitalismului“. Acesta s-a ferit bine să înceapă să decadă.
În acest punct a fost ştearsă, de către Pontif şi de către escorta sa sacerdotală, o altă doctrină, şi de data aceasta a lui Marx. Este vorba de aceeaşi eroare şi totul ne face să credem că, dacă Mikoian ar dialoga cu noi, ar lua act de ceea ce am contestat noi Mortului în primul Dialog. Legea de dezvoltare a capitalismului se spune că ar fi cea a scăderii ratei medii a profitului; dar nu este adevărat. Aşa sentenţiază Stalin, şi schimbă legea în cea, cu adevărat stupefiantă, a realizării profitului maxim.
Ajunşi în acest punct, noi — ne pare rău nu că ne cităm, ci că trebuie să facem trimitere la „Dialog cu Stalin“ pentru întreaga demonstraţie economică pe care am schiţat-o, se înţelege în cadru polemic şi mereu în postura de apărători ai unor legi cunoscute, vechi şi intangibile, nu de făuritori de noi doctrine şi de redactori de ştiinţă de tratat sau de manual — nu ne-am reţinut să scriem: „Dacă aruncătorul de flăcări mai înaintează puţin în bibliotecă, nu mai rămâne nici măcar mustaţa operatorului“.
Atunci de Mustăciosul tremurau toţi. Poate că nu am fi scris fraza ironică astăzi, când se văd portretele mustăcioase date pretutindeni foc de nişte purificatori dispreţuitori, cinici şi recidivişti în nedemnul târg de principii, înfierat de Karl Marx în exegeza sa nemiloasă a „Programului de la Gotha“.
Noi am arătat cum legea lui Marx era cea a „scăderii generale a ratei profitului“; cum, înainte de toate, aceasta nu era decât confirmată în întregul curs istoric al formei capitaliste de producţie, chiar şi în etapa modernă monopolistă, imperialistă, în prima şi a doua perioadă postbelică; şi cum, corect înţeleasă şi aplicată la datele economiei mondiale, ea se concilia: cu creşterea ratei plusvalorii (rata de sustragere a muncii de la clasa muncitoare), cu creşterea neîncetată a masei produsului, a masei plusvalorii şi a masei profitului, deoarece masa capitalului investit în producţie şi acumulat creşte într-un mod atât de copleşitor încât, la o rată progresiv mai mică, volumul profitului total este mereu mărit la proporţii gigantice.
Lui Stalin îi servea legea contrafăcută a „profitului maxim“ pentru a demonstra că proletariatul sărăceşte din cauza profitului prea mare al capitaliştilor (care în Rusia se pretinde că nu ar exista). A trebuit încă o dată să punem la punct legea marxistă a mizeriei crescânde, cu argumente care merg mult dincolo de cel timid al lui Stalin despre masa şomerilor (armata de rezervă) — mereu pentru a se lăuda că în Rusia se presupune că nu ar exista —, şi să stabilim că aceasta nu exclude faptul că venitul naţional, venitul pe cap de locuitor şi nivelul de trai, nu doar al cetăţeanului mediu, ci şi al muncitorului mediu, cresc de-a lungul cursului capitalismului.
Cu toate acestea, doctrinele originale şi neschimbate ale marxismului — odată reduşi la tăcere nu doar Pontifii, ci şi Conciliile — cu privire la crize şi la catastrofa finală, rămân în picioare pentru că sunt turnate în alt bronz decât statuile caduce ale dictatorilor, în alt oţel decât seifurile acumulării.
În concluzia noastră, sarcina revoluţiei socialiste nu era de a continua să organizeze goana după creşterea producţiei, ci linia inversată; să sprijine pe cea mai înaltă tehnică şi productivitate a muncii, nu o exaltare a producţiei, ci reducerea drastică a efortului de muncă, a timpului său, a chinului său.
Am arătat că, în faţa lăudăroşeniilor ştiinţei economice americane cu privire la cursa spre bunăstare, fondată pe exasperarea consumului care face ca indicii acesteia să fie proporţionali cu inflaţia volumului de produs, polemica marxistă s-ar susţine foarte puţin, dacă ar replia pe prostiile lui Stalin în materie de împărţire a produsului între consum şi reinvestiţie.
Am dori să ne întrebăm în ce situaţie mai bună se vor găsi, în această polemică peste munţi şi mări, cei de la Congresul al XX-lea, cu toţii înfăşuraţi în ideologia lor stângace, de confruntare, de concurs, de competiţie emulativă, de inefabilă decizie persuasivă şi de preferinţă între modul capitalist şi cel „socialist“ de organizare a producţiei, moduri care vor fi alese, ţară cu ţară, după ce vor fi fost consultate cadrele didactice şi facultăţile universitare, audiaţi experţii, mobilizaţi tehnicienii prin forţa cursurilor accelerate, a misiunilor în străinătate şi altora asemenea. După ce s-au plasat pe acest teren demn de milă, este rizibil să măsori, printre discursurile omuleţilor de la Moscova, nătângul complex de inferioritate faţă de dezinvolţii ţopârlani beţivi de peste Atlantic.
După spusele lui Mikoian, la ruşi nu funcţionează nimic: savanţi, universităţi, laboratoare, institute de cercetare, servicii statistice. Totul trebuie refăcut şi reînceput într-o competiţie istovitoare cu minunile Americii. Această stare de spirit defetistă face pereche cu stupefacţia cu care publicul italian se exaltează pentru transplantul stângaci, pe ecranele televizoarelor, al jocurilor americane cu premii în dolari pentru cultura publicului momit.
În această privinţă, Stalin scrisese lucruri scandaloase, mereu pe baza doctrinei sale a profitului maxim, susţinând că capitalismul tindea să devină nu numai mai improductiv în masă, ci şi în calitate, şi să restaureze formele sclavagiste de muncă ale primelor întreprinderi bazate pe salariat, dacă acest lucru (şi nu vedea absurditatea ipotezei economice) i-ar fi adus „profituri“ mai mari. El scrisese următoarele:
„Capitalismul este pentru tehnica nouă atunci când aceasta îi promite profiturile cele mai mari. Capitalismul este împotriva tehnicii noi şi pentru trecerea la munca manuală (?!) atunci când tehnica nouă nu mai promite (sau permite?) profiturile cele mai mari“.
Atunci ar surveni „sistarea dezvoltării tehnicii sub capitalism“. Această concepţie banală a capitalismului personificat, care îşi face calculele şi deformează de bunăvoie legile economice, nu a mai plăcut, nu pentru că ar fi călcat în picioare marxismul, ci pentru că te lasă fără argumente în faţa elefantiazisului mecanic şi maşinist, a fastului „automation“-ului american, şi a lansării neîncetate pe piaţa mondială de produse manufacturate tot mai rafinate prin ademeniri tehnice.
Toţi oratorii au invocat deci ca metodele de pregătire şi de perfecţionare tehnică din Occident să fie luate ca model şi imitate în orice domeniu, pentru că ele reprezintă în orice caz optimul, şi nu este permis nici măcar să ne gândim că, într-un anumit sector, din motive de clasă sau ca efect al legilor economice, nu ar trebui să învăţăm de la ele. Prin urmare, în competiţia emulativă prestabilită între Rusia şi America, aceasta din urmă ar fi câştigat deja din start, şi numai urmând-o se poate face treabă bună.
Dar acest lucru este adevărat, nu pentru că era o aberaţie a lui Stalin să dispreţuiască tehnica capitalistă subjugată de profit, ci pentru că în ambele tabere scopul este acelaşi: construirea capitalismului industrial, accelerarea acumulării, creşterea volumului producţiei; iar calea care se urmează în Est, aşa cum am spus la fiecare pas în „Dialog“, este aceeaşi cu cea urmată în Vest cu un avans de aproape un secol.
Astfel, ruşii au ajuns la aceeaşi formulă: a arunca la vânzare mărfuri mai atractive pentru cumpărător, a induce un nivel mai ridicat de consum, pentru că şi acolo este în vigoare formula burgheză: consumul este mijlocul, producţia este scopul.
Aşadar, critica Congresului la adresa economiei staliniste s-a limitat la partea care descrie capitalismul şi, într-un anumit sens, la o apărare a capitalismului faţă de acuzaţia de a neglija, din raţiuni de profit ridicat, resursele ştiinţei şi cea mai înaltă eficacitate a tehnicii de producţie.
Dar, pe lângă revoluţionarea legilor marxiste ale economiei capitaliste, Stalin, în cartea incriminată, maltratase cu asprime şi legile economiei socialiste, iar acesta a fost primul şi cel mai grav punct de contradicţie din „Dialogul“ purtat cu el.
Am fi aşteptat ca asupra acestor puncte fierbinţi să facă lumină Congresul al XX-lea cu discursurile sale interminabile. Nimic. Dar nici măcar nimic care să ne facă să credem că periculosul „mercantilism“ denunţat de noi la Stalin ar fi câtuşi de puţin corectat. Dimpotrivă, în multe alte enunţări date în descrierea progreselor economice ale Rusiei şi în prezentarea noilor programe şi planuri, caracterul comercial al economiei ruse este subliniat la maximum. Şi cum nu se schimbă nici măcar tonul formulelor gata făcute staliniste despre societatea socialistă, ţara socialistă şi construcţia desăvârşită a socialismului, trebuie să deducem că stă pe deplin în picioare teza favorită a economiei lui Stalin: în economia socialistă produsele sunt mărfuri, iar consumurile se cumpără şi se plătesc în monedă.
Stalin arată că în economia socialistă este în vigoare, înainte de toate, legea schimbului de echivalenţi — şi nu trebuie să repetăm potopul de citate din Marx, Engels şi Lenin cu care am demonstrat că socialismul, chiar şi de grad inferior, nu este mercantilism, şi că atâta timp cât se consumă şi se produc mărfuri ne aflăm în graniţele sociale şi istorice precise ale capitalismului: că de fiecare dată când se plăteşte un salariu în monedă, forţa de muncă este şi ea o marfă, şi cu nimic nu ajută la a nega acest lucru argumentaţia sofistică a lui Stalin conform căreia cel care remunerează este Statul proletariatului. Teza corectă este că Statul este al proletariatului atunci când intervenţia sa în economie are ca scop reducerea şi în cele din urmă suprimarea formei salariale, nu răspândirea ei. Există totuşi un stadiu istoric în societăţile precum cea rusă, pornite de la pre-capitalism, în care Statul proletariatului construieşte întreprinderi bazate pe munca salariată (paşi spre socialism): dar atunci acest Stat, aşa cum cereau Troţki şi Zinoviev în 1926, nu face să treacă drept socialism ceea ce este capitalism, şi numeşte formele cu numele lor.
Linişte la Congres în această privinţă. Dar sub această linişte este clar că se află un stalinism de cea mai joasă speţă!
O altă lege pe care Stalin o aplică socialismului este cea a progresiei volumului produselor în proporţie geometrică. Noi am susţinut că aceasta era o lege a capitalismului, era însăşi legea acumulării, şi era în contrasens cu singurul plan socialist: oprirea creşterii produsului şi scăderea timpului de muncă. Ţesătura noului plan cincinal expus la congres, ca şi a celor precedente, este suficientă şi aici pentru a arăta că în economie ei sunt nişte stalinişti cangrenaţi.
Şi în concluzia sa Stalin, după ce a emis noua sa lege a capitalismului privind profitul maxim, stabileşte „legea fundamentală a economiei socialiste“ în aceşti termeni:
„asigurarea satisfacerii maximale a nevoilor materiale şi culturale mereu crescânde ale întregii societăţi prin creşterea şi perfecţionarea neîntreruptă a producţiei socialiste pe baza tehnicii celei mai înalte“.
Această lege, pe care Stalin o contrapune grosolan celei inventate de el a ratei maxime a profitului, trece sub tăcere reducerea efortului de muncă. Congresul al XX-lea nu a spus dacă şi această parte a formulelor economice din „Probleme“ va fi reformată, şi nu a spus dacă va fi în direcţia marxism-leninismului. Asupra unor astfel de puncte nu se pot găsi lămuriri decât în prezentarea planului cincinal, şi în indicii pe care acesta îşi propune să îi modifice în economia rusă, până în 1960.
Prin urmare, nimic nu indică faptul că erorile crase ale lui Stalin în domeniul ştiinţei economice ar fi fost eliminate în sens marxist sau că vor fi ulterior, în noile studii economice. Acestea ar trebui refăcute din temelii: Mikoian nu a înţeles cât de enorm este să spui că cercetările statistice ale puternicului aparat administrativ statal rămân în urma celor pe care la timpul lor le-au făcut Marx şi Lenin, cu mijloacele lor de studioşi personali care munceau în cea mai cruntă mizerie, şi cu toate acestea au obţinut rezultate mai mari. Ce ruşine mai mare pentru un Stat socialist?
Şi aici rămâne deci stabilit că ceea ce se întâmplă, şi afrontul teoretic adus lui Stalin, nu pot fi luate drept întoarcerea la marxism-leninismul citat la fiecare pas; că se dă o lovitură de cârmă faţă de cursul lui Stalin doar pentru a devia şi mai mult drumul, în toate domeniile, de la cel marcat de marii maeştri ai doctrinei revoluţionare!
În esenţă, iată seria istorică şi ţintele sale.
Lenin pune în prim-plan lupta generală a proletariatului din toate ţările pentru a doborî capitalismul, care va muri.
Stalin — prima etapă — construcţia Statului rus, fără a renunţa la războiul dus cu armele împotriva Occidentului, care va fi spulberat.
Stalin — a doua etapă — depăşirea productivă, tehnică şi culturală a Occidentului, care va decădea, sucombând.
Demolatorii lui Stalin — marşul în competiţie paşnică cu capitalismul din Occident, căruia i se recunoaşte superioritatea şi dreptul la viaţă.
Nu izbucnirea luptei de clasă şi a contradicţiei dintre forţele de producţie şi relaţiile sociale ar trebui să decidă soarta capitalismului, ci convingerea Evanescenţei Sale, Opinia Publică Naţională din fiecare ţară a lumii, pe baza „comparaţiei“ dintre datele şi ritmurile Occidentului şi ale Orientului. Şi deci totul se bazează pe cifre de comparaţie.
În timp ce Bulganin, în prezentarea programului viitorului cincinal, a dat termenii situaţiei aşa cum ar fi ea în 1960, Hruşciov, în raportul său de deschidere, a făcut comparaţia, cu datele din 1955, între diferitele naţiuni. El nu a dat nici indici ai producţiei industriale absolute, nici indici ai acesteia pe cap de locuitor, adică obţinuţi împărţind primii la numărul locuitorilor din fiecare stat.
El a indicat doar care este producţia de astăzi în raport cu cea din 1929, adică după 25 de ani, în timpul celor cinci planuri cincinale ruseşti, punând pentru fiecare ţară producţia din 1929 egală cu 100. Impresionează, atunci, să vezi că, în timp ce în Rusia indicele de astăzi este de aproximativ 2000, adică industrializarea este de aproximativ 20 de ori mai mare, în ţările occidentale indicele este de zece ori mai mic; aproximativ 200, adică doar dublu.
Aici tot discursul gravitează în jurul mirabolantei legi a lui Stalin a proporţiei geometrice, pretinsă lege „a socialismului“, în timp ce nu este decât cea a capitalismului cu acumulare integrală, legea de calcul financiar a oricărui contabil burghez, care se găseşte în tabelele dobânzii compuse.
Dacă eu vreau să dublez capitalul (adică venitul, adică produsul) în 25 de ani, este suficient să pun deoparte şi să adaug în fiecare an nu 4%, cum ar părea din împărţirea aritmetică, ci aproximativ 3%. Nu mă trezesc după 25 de ani cu 175, ci, prin jocul dobânzii compuse, cu 200.
Pentru a avea în 25 de ani nu dublul, ci de douăzeci de ori cifra de plecare, trebuie să urci în fiecare an cu 13% (nu, aşa cum ar părea la un calcul naiv, cu 76%). Întregul rezultat este, aşadar, că „ritmul“ de acumulare este în Rusia de trei sau patru ori mai mare decât în ţările capitaliste cele mai dezvoltate luate împreună.
Efectul demagogic rizibil care se caută este de a da de înţeles că „socialismul“ accelerează producţia de trei ori mai mult decât capitalismul, şi deci triplează bunăstarea şi fericirea umană. Şi atunci nu mai rămâne decât ca, prin libera alegere a popoarelor libere şi a cetăţenilor liberi — din toate clasele —, să fie aplicat pretutindeni fără rezistenţă.
Dar aceasta ar fi o asemenea bestialitate economică şi marxistă pe care nu ar fi scris-o nici măcar Iosif Stalin.
Capitalismul incipient acumulează într-un ritm rapid, cel matur într-un ritm lent. Istoric, „ritmul de acumulare“ scade (la fel ca rata medie a profitului) — şi totuşi creşte masa produsului, a capitalului, a venitului şi a profitului şi, aşa cum s-a spus mai sus cu Lenin, a puterii mondiale a Capitalului. În socialism, ritmul scade la minimum, şi teoretic, dacă nu la zero, la acelaşi ritm cu creşterea anuală a populaţiilor (în ţările cele mai prolifice aproximativ 1%). Iată concluziile marxiste.
În Rusia, este adevărat că capitalismul se născuse cu mult înainte de 1929. Dar în acel an, după primul război mondial şi anii de război civil, industrializarea este reluată de puterea sovietică prin iniţiativă statală.
La momentul Constituţiei din 1936 s-a declarat că industria era de şapte ori mai puternică decât înainte de război, în 1913. Deoarece în cifrele date astăzi la Congresul al XX-lea indicele din 1937, punând ca 100 pe cel din 1929, este 429, rezultă că industria rusă din 1929 era cu puţin mai puternică decât în 1914, de aproximativ o dată şi jumătate.
Dacă, aşadar, pentru toate ţările plecăm din 1913, perioada devine de 42 de ani, iar ritmul ţărilor capitaliste poate fi considerat aproximativ acelaşi, adică de 4%, în timp ce cel rus scade la 7,5% în medie: probabil era deja ritmul cu care mergea... ţarul (vezi mai departe, la final)!
Dacă am putea lua cei 40 de ani ai capitalismului iniţial, să zicem în Anglia sau în Franţa (secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, spre final), am găsi nu mai puţin decât acel 7,5% rus, şi chiar decât acel 13% din planuri (a se vedea ca mai sus).
Aşadar, regula este că o ţară abia ieşită din feudalism şi intrată în capitalism are un ritm de industrializare mai ridicat decât o ţară de mult timp capitalistă. Dacă ritmul de industrializare ar fi proporţional cu bunăstarea (în realitate el este cu exploatarea şi cu chinul salariaţilor), competiţia emulativă despre care se pălăvrăgeşte ar fi câştigată nu doar de sistemul capitalist, ci chiar de cel feudal: şi acesta nu este un paradox nici economic, nici istoric, pentru cine nu depinde de analfabeţii noştri indigeni.
Prin urmare, nu numai istoric, ci şi economic, putem verifica faptul că Rusia este slab industrializată şi aleargă din acest motiv, pentru a emula ţările occidentale, nu pentru onoarea socialismului, ci pentru concurenţa normală dintre capitalismele naţionale care coboară succesiv în arena imperialistă.
Să presupunem că am ajuns în 1960 cu ritmul de prosperitate pe care anul 1955 l-a dat pentru Rusia; şi să presupunem de asemenea că însăşi această conjunctură favorabilă actuală pentru America şi Occidentul Europei se opreşte, prefăcându-ne că credem că aici există capitalism şi vin „crizele“, în timp ce în Rusia ele au fost desfiinţate de „socialismul“ construit acolo.
Rusia va produce atunci, pe cuvântul lui Bulganin, 593 de milioane de tone de cărbune fosil, faţă de 222 ale Angliei şi 465 ale Statelor Unite. Va fi, aşadar, pe primul loc. Aceasta în ceea ce priveşte cifra absolută.
Dar, au avertizat planificatorii supercapitalişti de la Moscova, trebuie să ne luăm la întrecere până ce vom bate Vestul la cifrele „pe cap de locuitor“. Şi atunci să luăm în considerare pentru Rusia cele 220 de milioane de locuitori (de astăzi), pentru Anglia cele 50, iar pentru America cele 160. Indicii se rânduiesc în această ordine: Anglia 4,4 tone pe locuitor, Statele Unite 3 tone pe locuitor, Rusia 2,7 tone pe locuitor. Rusia va fi — dacă nu intervine formula Stalin! — tot la coadă, în 1960.
Comparaţia la zi este însă: Anglia 4,4; Statele Unite 3; Rusia 1,8.
Aleargă, aşadar, Rusie industrială capitalistă!
Să luăm energia electrică: 1960, Statele Unite 612 miliarde de kilowaţi-oră, Rusia 320, Anglia 77. Pe locuitor: 3,8; 1,54; 1,45 în ordine descrescătoare, adică S.U.A., Anglia, Rusia. Aşadar, inferioritate absolută şi relativă. Iar în stadiul actual: 3,8; 1,54; 0,77. Aleargă, aşadar, Rusie!
Un indice mai elocvent este oţelul, Maiestatea Sa Oţelul care domină Războiul şi Pacea, Industria grea şi uşoară, Locuinţa, sub raportul construcţiei şi al amenajării; chiar dacă nu se mănâncă.
Conform planului pentru 1960: Rusia 68 de milioane de tone (45 produse în 1955); Anglia 20, Statele Unite 106. Indici pe locuitor: America 0,66; Anglia 0,40; Rusia 0,31, pe când astăzi este doar 0,20. Aleargă, aşadar, Rusie, mănâncă mai puţin, produce mai mult.
În toate acestea am presupus, potrivit părerii bune pe care Bulganin-Hruşciov o au despre Rusia, dar şi potrivit celei proaste pe care Stalin o avea despre Occident (corectată în favoarea industriei capitaliste la Congresul al XX-lea!), că în Vest se opreşte producţia, iar în Rusia se opreşte populaţia, în cincinalul care ne aşteaptă.
Hruşciov ne-a arătat că pe scenă se află un personaj nou, Germania de la Bonn, care şi-a reconstruit industria într-un ritm viguros şi cu o tehnică şi o cultură în faţa cărora ruşii şi americanii îşi pot scoate liniştiţi pălăria. Populaţie: 52 de milioane (dintre care 8 s-au refugiat acolo din est şi din străinătate). Aproape 20 de milioane de tone de oţel produse în 1955; indice, ca şi în Anglia, de aproximativ 0,40. Ritm de progresie egal nu cu cel scăzut englezesc, ci cu cel ridicat rusesc! Cifre de prim rang, absolute şi relative, în masă şi în viteză.
O axă industrială America-Germania depăşeşte astăzi, ca şi în 1960, o axă Rusia-Anglia-Franţa. După aceşti campioni urmează Japonia.
O altă lege este că statele industriale înfrânte în război se apucă la rândul lor să alerge, în timp ce învingătorii merg încet.
Gigantica caracatiţă capitalistă, acolo unde îi sunt retezate câteva tentacule, şi le regenerează cu o tinerească forţă reproductivă.
Să luăm din tabelul lui Hruşciov ritmul de progresie al producţiei industriale, ca medie anuală în ultimul cincinal.
America produce liniştită cu 4,3% pe an. Anglia şi mai domol, cu 3,5%. Franţa, greu încercată din punct de vedere militar, merge cu 6%; învins-învingător.
Învinsa Italie, ţară slab dotată industrial, se află deja la 9,3%. Japonia şi Germania, ambele zdrobitor înfrânte, înaintează în pas cu Rusia, adică cu ritmul impresionant de 15% şi 12,5% pe an. Cu ritmul de 15% pe cincinal se câştigă nu 75% (calcul naiv), ci 100%. Într-adevăr, în tabelul lui Hruşciov Rusia a trecut de la 1082 la 2049 (de la 100 la 190), Germania de la 117 la 213 (de la 100 la 182), Japonia de la 115 la 239 (de la 100 la 207!). Sunt oare acestea miracole ale socialismului?! Propune şi aşteaptă oare Bulganin asemenea miracole de la viitorul plan, cu creşterea sa de 65%, de la 100 la 165, şi deci cu ritmul modest de 11,5%? În planurile de dinainte de război acest ritm oscila între 10,5% şi 13%.
Sensul unei asemenea frâne puse investiţiilor în industrie, în legătură cu condamnarea lui Stalin, ar putea părea a fi — lăsând la o parte gogoriţele propagandistice — un sens socialist, dacă ar urmări o îmbunătăţire a dezastruosului nivel de trai, domeniu în care comparaţia cu indicii occidentali este defetistă. Dar în realitate este vorba doar de a ceda, pe de o parte, în faţa presiunii proletare, şi de a resimţi, pe de altă parte, inferioritatea militară faţă de Vestul imperial.
În privinţa primului punct, trebuie să spunem câteva cuvinte, în partea următoare a Zilei, despre agricultură şi consum. Şi să subliniem, în discursurile economice de la Congresul al XX-lea, că sub lozinca întoarcerii la economia marxistă există un omagiu invidios adus economiei americane, modernului Keynes şi (după cum se poate demonstra) trogloditic-premarxistului Malthus.
Legile materialismului istoric, care nu mai sunt simple jucării pe biroul de lucru al Battilocchilor, constrâng ideologia — în zadar recalcitrantă printre formulările sale editoriale fabricate în serie pentru dughenele întregii lumi — să se aşeze pe urzeala structurii sociale de bază. Aceasta este Confesiunea; nu acelea care au fost răspândite după ce fuseseră smulse de la acuzaţii din procesele epurărilor, şi a căror extorcare bestială este astăzi retractată în chip scabros! Societate burgheză, atitudini congresuale de stil burghez, ştiinţă economică burgheză. Nu, bineînţeles, în sensul clasic, ci în acela vulgar, neo-vulgar, super-vulgar al expresiei, pe care Marx îl folosea cu un dispreţ de neegalat.
[1]. Bagnasciuga (literal: linia ţărmului udată de valuri / linia de plutire) — aluzie ironică la un discurs celebru al lui Mussolini din 24 iunie 1943. Confruntat cu iminenţa debarcării Aliaţilor, el s-a lăudat că inamicul va fi oprit şi „îngheţat pe acea linie a ţărmului pe care marinarii o numesc bagnasciuga“. Expresia a intrat în folclorul politic italian ca simbol suprem al fanfaronadei penibile şi al incompetenţei militare a unui dictator aflat în pragul prăbuşirii.