Cifrele glorioase ale planurilor industriale, atât pentru cincinalul trecut, cât şi pentru cel care începe (mai modest decât precedentul: promite 65% şi nu 70%, deşi pentru 1951—1955 se afirmă că s-a realizat chiar mai mult: 85%; de ce oare, aşadar, să se bată pasul pe loc?), lasă locul unor tonuri de stânjeneală şi unor vădite reticenţe atunci când se trece la agricultură.
Ca de obicei, sunt scoase în faţă nu datele absolute, ci acelea raportate la anul de pornire al planurilor. În cei 5 ani trecuţi au existat 3 ani de stagnare şi chiar de recul (mai ales în sectoarele-cheie: cereale şi textile), iar ultimii 2, în special ultimul, au adus o oarecare redresare despre care se pretinde cu mândrie că s-ar datora unor înţelepte măsuri, când de fapt este bine ştiut că pretutindeni a fost vorba de sezoane favorabile, iar ultimul chiar excepţional.
Oricum, în decursul cincinalului nu se pot lăuda decât cu 29% la cereale, 9% la bumbac, 49% la inul de fuior. Ne abţinem să ironizăm acel 107% la floarea-soarelui: noi nu adoptăm stilul celor ce se ospătează din cadavre; această a treia zi a noastră, în mijlocul unui material atât de sugestiv, ne obligă să ne rugăm de luminătorul lumii să se rotească mai alene.
Acele cifre de progres, reduse la ritmul anual, sunt mult mai modeste decât aceea slăvită pentru industrie, unde s-a obţinut 13,1% (faţă de 12% promis; în timp ce astăzi se promite doar, aşa cum am spus de dimineaţă, mult mai moderatul 11,5%). Într-adevăr, pentru cereale ritmul anual este de abia 5%, pentru in 8%, iar pentru bumbac 1,8%.
Şi nu trebuie uitat că în acelaşi timp populaţia creşte cu un ritm mult mai mare de 1%, aşa încât este legitim să reducem cu atât cifrele de mai sus.
Aşa raportează Hruşciov; şi ce profeţeşte între timp Bulganin?
Cifrele nu sunt întru totul explicite. Nu sunt furnizate ritmurile de progresie scontate pentru perioada 1956—1960. Se dă însă o cifră atât de impresionantă, încât nu poţi ezita să o numeşti pur impresionistă: se vrea sporirea producţiei agrare globale cu 70% în cincinal, adică cu un ritm mediu de 12% pe an!
În 1960 recolta globală de cereale — aceasta este cifra centrală — trebuie să fie adusă la 11 miliarde de puduri, cifră care, printre altele, „va permite satisfacerea nevoilor crescânde de pâine ale populaţiei“. Nu vi se pare că auziţi istorica frază: qu’ils mangent de la brioche? [„dacă n-au pâine, să mănânce cozonac!“].
Deoarece se mizează pe aproape o dublare a producţiei zootehnice (care în cincinalul trecut a bătut pasul pe loc ca statistică a şeptelului şi a produselor, după primii ani de regres; nu vom glumi pe seama cifrelor, încurajatoare doar la porcine), se vorbeşte despre o mare desţelenire de pământuri virgine cu scopul de a produce mai multe furaje pentru animale, mai ales porumb, care ar absorbi 4 din acele 11 miliarde de puduri (aproximativ 600 din 1.800 de milioane de chintale). Dar faptul grav este că această ţintă era aceeaşi cu a celui de-al V-lea plan cincinal, ratat în întregime! Dacă aşadar în 1960 acel 70% promis ar fi realizat, am avea oricum dreptul de a raporta avansul la 10 ani şi nu la 5: ritmul ar coborî la doar 5,5%. Dar nu rişti nimic dacă prevezi că, la îndemnul „aleargă!“, satul rus va rămâne surd.
Planurile dinainte de război se menţinuseră la modestul 1,4%. Al V-lea plan a promis 8,5%! Autentic bluff.
Întreaga noastră şcoală a prezentat dintotdeauna teoria chestiunii agrare drept adevărata cheie de boltă a genialei construcţii marxiste: noi am făcut mult pentru a demonstra că în privinţa ei suntem, la literă, fideli formulării clasice a lui Marx şi că ea însăşi a fost considerată drept bază a viziunii istorice şi sociale din Rusia, teză cu teză, cu o gigantică ortodoxie — zero inovaţii — de către Lenin, în toate etapele.
Acest superb efort ştiinţific are drept încununare o teză istorică de primă linie: forma capitalistă de producţie a realizat imensa cucerire de a face uşor pentru om consumul celor mai variate produse manufacturate, dar i-a făcut relativ mai dificil consumul produselor alimentare şi agrare.
În moderna civilizaţie mercantilă burgheză, oamenii au mult fier şi puţină pâine: de unde şi strigătul marelui agitator Blanqui, care îi chema pe proletari să răstoarne această condamnare: cine are fier, are pâine! Cu o singură condiţie, aşadar: să înceteze să mai întrebuinţeze magicul metal în atelier şi să ştie să-l mânuiască în războiul de clasă. Ceea ce Marx şi Lenin nu au renegat, ci au înălţat, de la generosul spirit de revoltă disperată, la ştiinţa Revoluţiei şi a Dictaturii de clasă.
Chiar datele oratorilor de la Congresul al XX-lea, citite potrivit acelui marxism pe care ei l-au uitat pentru totdeauna, îi plasează în interiorul hotarelor civilizaţiei burgheze.
Marx dezvoltă luminoasa teorie construind acel model ternar al societăţii burgheze (care nu este biclasistă!), adoptat şi revendicat de Lenin la fiecare pas; şi numai proştii intră în încurcătură, considerând că descoperirea lui Marx a fost făcută la examinarea societăţii engleze de la mijlocul secolului al XIX-lea, care părea eliberată pentru totdeauna de formele rurale hibride, regurgitate din feudalism; iar aplicarea mai mult decât genială a lui Lenin are loc în Rusia de la începutul secolului al XX-lea, unde se păşeşte la fiecare pas printre piedicile unui ev mediu prelungit.
Proprietarul funciar are monopolul legal al accesului la pământ, încasează renta. Întreprinzătorul capitalist îl are pe cel al mijloacelor de producţie (inventar, capital de exploatare) în industria agrară (la fel ca în cea manufacturieră): încasează profitul. Muncitorul salariat (atât în agricultură, cât şi în industrie), lipsit de pământ şi de capital, nu are decât forţa sa de muncă şi primeşte salariul.
Toate ţările burgheze moderne sunt pline de forme hibride ale societăţii, care scapă celor trei tipuri ale modelului. Arendaşul şi dijmaşul sunt hibrizi între al doilea şi al treilea tip: furnizează capital de exploatare şi muncă personală, primesc în natură sau în bani ceea ce cumulează profitul şi salariul. Ţăranul proprietar este un hibrid între cele trei tipuri: are proprietatea pământului, capitalul de exploatare şi forţa de muncă; ar trebui să primească rentă, profit şi salariu. Socotelile acestor forme echivoce arată că, în cele din urmă, subiecţii lor se află mai jos, şi nu mai sus decât salariatul.
Acesta din urmă se înalţă deasupra lor de la o înălţime de o mie de coţi în plină societate burgheză, pentru că numai el are potenţialul magic, pe care Marx i l-a descoperit, de a arunca în aer învelişul acesteia; iar cei hibrizi sunt fără speranţă ţintuiţi la conservare astăzi, la contrarevoluţie mâine. Marx şi Lenin ştiau — fără ca aceasta să tulbure câtuşi de puţin magnifica construcţie doctrinară şi programatică a Partidului comunist — că în societăţile preburgheze şi în tranziţiile spre capitalism — dar nu dincolo de ele — acele pături agrare joacă roluri revoluţionare de prim-plan.
Să descriem pe scurt, după aceste trăsături de neclintit, societatea agrară rusă de astăzi (trimiţând, pentru o expunere mai pe larg a vederilor şcolii noastre şi ale partidului, la studiile noastre apărute în Programma Comunista despre „chestiunea agrară“ şi despre Rusia şi revoluţia sa).
Rolul proprietarului funciar ar fi trecut la Stat. Acelaşi lucru se declară despre rolul întreprinzătorului capitalist. Ar fi oare atunci întreaga populaţie agrară alcătuită din muncitori salariaţi?
Aceasta se poate referi cel mult la o minoritate a ei, încă mică, care lucrează în sovhozuri, adică în gospodăriile agrare colective cu gestiune guvernamentală.
O mică (?) minoritate rămâne repartizată în vechile forme hibride mic-burgheze ţărăneşti, în afară de alte supravieţuiri ale unor forme chiar mai vechi, care scapă statisticilor, din motive a căror tratare ar dura prea mult.
Grosul populaţiei se află în colhozuri. Colhoznicul are o dublă ipostază: în măsura în care munceşte în cultivarea colectivă a colhozului, de mare întindere, şi în măsura în care activează în mica sa gospodărie familială.
Să comparăm cele două momente cu clasicul model ternar.
Proprietatea asupra pământului aparţine Statului. Prin urmare, colhoznicul nu ar fi proprietar, nici în calitate colectivă, nici în calitate individuală. Trebuie totuşi remarcat că, aşa cum s-a arătat la Reuniunea de la Genova a mişcării noastre, distincţia dintre proprietate şi folosinţă în plan economic concret nu are niciun sens. Colhozul, ca gospodărie colectivă, este adevăratul stăpân al pământului pe scară largă: el vinde produsele Statului, nu îi plăteşte acestuia o arendă agricolă. Colhoznicul este stăpânul parcelei sale: consumă sau vinde produsele şi nu plăteşte arendă nici colhozului, nici Statului. Dar, chiar renunţând la o asemenea poziţie formală, vedem astăzi că înainte şi după Congresul al XX-lea casa de locuit a familiei colhoznice (întemeiată pe transmiterea ereditară) este dată în adevărată proprietate. A se vedea Stalin în „Probleme economice“, în răspunsul dat lui Notkin, şi trimiterea la Constituţia din 1936 a U.R.S.S.; şi a se vedea promisiunile recenţilor oratori de sporire a construcţiilor pentru cei de la ţară, prin acordarea de credite funciare similare în această privinţă celor occidentale, sistemului masiv de mortgages [ipoteci] din Statele Unite. Prevedem că, prin efectul cursei emulative, vom vedea în scurt timp acest sistem extins la oraşe şi la salariaţii industriali, preconizaţi drept proprietari de casă. Indiscutabil, aşadar, aspectul de proprietar funciar al colhoznicului.
În al doilea rând: aspectul de capitalist. Nu vedem ca la cel de-al XX-lea Congres să-l fi dezminţit pe Stalin în aceste puncte. Colhozul deţine un capital de unelte şi diverse materiale, care aparţine gospodăriei şi nu este statal. Doar marile maşini aparţin Statului, iar colhozul plăteşte pentru ele o chirie. În ceea ce-l priveşte pe colhoznicul individual, capitalul-inventar (animale, unelte, seminţe) îi aparţine în proprietate. Proprietar de capital agricol de exploatare înseamnă întreprinzător şi beneficiar de profit, aidoma arendaşului occidental.
Al treilea aspect: de muncitor salariat. Colhoznicul este aşa ceva atunci când îşi părăseşte petecul de ogor şi prestează zile şi ore de muncă pentru colhoz, care i le consemnează şi i le creditează pentru momentul în care gospodăria generală îşi repartizează, după anumite reguli, produsul brut.
De ce oare, aşadar, colhoznicul, adică agricultorul rus (să compensăm din motive de concizie pe cei din sovhozuri cu ceilalţi de pe pământurile încă necolhozizate) ar trebui să difere de ţăranul din celelalte ţări, mic-burghez până în măduva oaselor? Ce sens are să se vorbească, pentru proprietatea colhozului ca întreg şi pentru aceea a familiei colhoznice, de proprietate socialistă? Are un sens încă şi mai mic decât pentru fabricile industriale ale Statului: în industrie, obiecţia noastră se referă la forma-salariu în producţie şi forma-piaţă în distribuţie, iar expresia marxistă este capitalism de Stat. În agricultură ne aflăm la „treapta“ capitalismului de Stat numai pentru sovhozuri: forma colhozului este semicapitalistă, deoarece doar aspectul cooperatist este capitalist, dar numai în formă asociată, nu încă statală; cel familial este un amestec de capitalism privat şi de „formă hibridă“ între rentă funciară, profit din capitalul-inventar şi muncă individuală.
În acest cadru, ce a avut de spus Congresul al XX-lea? A anulat şi aici poziţiile lui Stalin?
A se compara din nou: „Constituţia din 1936“; „Scrierile economice“ ale lui Stalin.
Agenţia „Associated Press“, la data de 21 martie (pe 25 februarie se încheiase Congresul al XX-lea), difuza de la Moscova un comunicat pe care nu avem cum să-l confirmăm prin surse sovietice, dar pe care îl redăm tradus cuvânt cu cuvânt.
„Roşiii administrează o pilulă amară ţăranilor. — Kremlinul a lansat acum faza decisivă a războiului său de 29 de ani împotriva ţăranului sovietic. Obiectivul este de a transforma întreaga populaţie agricolă sovietică în muncitori fără pământ, salariaţi de către Stat.
Guvernul sovietic a publicat o nouă culegere de directive adresate gospodăriilor colective. Punctele cele mai importante constau în instrucţiuni pentru reducerea severă a dimensiunilor ogoarelor şi caselor particulare aparţinând ţăranilor colhoznici; şi pentru limitarea — şi eventual abolirea — drepturilor ţăranilor de a poseda un inventar privat.
Ţăranii din colhozuri formează marea majoritate a populaţiei agrare sovietice, împreună cu familiile lor: ei constituie aproximativ jumătate din populaţia totală.
În prezent, cea mai mare parte a ţării este cultivată colectiv de către colhoznici. Distribuirea produselor de pe pământurile colhoznice este strict controlată de către Stat.
Un procent ridicat dintre ţăranii colhoznici nu ar putea trăi din ceea ce le revine pentru munca pe pământurile colective şi trăieşte din cultivarea unor mici parcele particulare de pământ şi dintr-un mic inventar privat care constă adesea dintr-o vacă, un porc şi câteva găini.
Noile directive comuniste tind să reducă drastic mărimea acelor parcele şi să elimine inventarul privat. Scopul este de a-i sili pe ţărani fie să lucreze exclusiv pe pământurile comune şi să fie în totalitate angajaţi ai Statului, fie să părăsească satele şi să lucreze în fabrici.
Aceasta este o pilulă amară pentru ţăranii sovietici.
În ultimă instanţă, Kremlinul poate fi pregătit să recurgă la forţa brută pentru a-şi duce la îndeplinire planul, aşa cum a făcut deja odată sub Iosif Stalin, când micile gospodării au fost colectivizate, iar milioane de ţărani cărora le fuseseră confiscate grânele au zăcut în foamete, până când întreaga clasă ţărănească a fost supusă.
Probabil că guvernul nu va avea nevoie de această dată să folosească forţa“.
Această ştire ridică două întrebări dificile. Colectivizarea generală statală a culturii agrare se află oare în planurile guvernului sovietic? Şi, dacă s-ar afla, ar avea un asemenea plan şanse de succes? După acestea două ar urma o a treia, în ipoteza îndoielnică a unui dublu răspuns afirmativ: ar fi oare aceasta o transformare economică cu conţinut socialist? Noi, aşa cum este evident, suntem pentru o triplă negaţie.
Fără îndoială, la Congresul al XX-lea s-a spus destul pentru a stabili că chestiunea raportului dintre industrie şi agricultură este chinuitoare, iar viitorul acestui raport, foarte obscur.
Deşi mulţi oratori ai congresului deplâng nivelul prea ridicat al costurilor de producţie industrială în comparaţie cu ţările burgheze, fără îndoială că preţul produselor manufacturate de consum — de o înălţime anormală atunci când, în 1924, Troţki a deplâns grava dezordine şi randamentul scăzut al producţiei industriale — scade, şi tocmai aceasta este ceea ce autorizează să se afirme, printre vădite exagerări, că nivelul mediu de trai, ca şi cel al muncitorilor din oraşe, înregistrează o oarecare creştere.
Dar preţul cu amănuntul al produselor alimentare vândute de magazinele de Stat a putut fi menţinut scăzut numai cu preţul unui greu sacrificiu suportat de bugetul de stat.
Astăzi, prin urmare, se văd conturându-se două propuneri: să se pună capăt reducerii preţurilor de vânzare cu amănuntul; să se majoreze, aşa cum s-a făcut deja, preţurile de colectare prin care Statul cumpără en-gros produsele exploatărilor colhoznice. În acelaşi timp, se dă alarma fiindcă produsele directe ale reţelei de sovhozuri de stat au un cost prea ridicat şi se stabileşte ca al treilea tip de instituţie agrară, Staţiunile statale de maşini şi tractoare, să devină autonome economic, adică să trăiască din chiriile pe care colhozurile le plătesc pentru marile maşini agricole din dotarea sezonieră.
În mod evident, toate acestea nu pot decât să se răsfrângă asupra economiei de Stat şi asupra tuturor angajaţilor Statului, salariaţi de la oraş şi de la ţară, şi se împacă anevoie cu preconizata creştere a salariului mediu real.
Cel care în această strâmtoare poate, în general, să iasă bine în calitate de consumator — şi de economisitor, poate chiar de acumulator (acumularea moare doar atunci când se desfiinţează dreptul de a economisi şi doar prin aceasta se naşte socialismul!) — este membrul colhozului, care îşi completează cota sa de remunerare a muncii prin consumul direct familial din mica gospodărie privată.
La congres, totuşi, nu s-au auzit ameninţări împotriva colhoznicilor de natură să le lezeze crescândul ataşament faţă de posesiunea rurală. Pe lângă casele de la ţară, s-a vorbit cu insistenţă despre îmbunătăţirea, şi nicidecum despre reducerea — aşa cum susţinea ştirea americană — a şeptelului şi a celorlalte elemente de inventar. Colhozurile ca ansamblu au fost îndemnate stăruitor să-şi îmbunătăţească randamentele şi producţia totală, în domeniul agrar şi în cel zootehnic, fiind citate obişnuitele exemple pozitive, pe cât de emulative, pe atât de sporadice.
Prin urmare, trecerea drastică a tuturor colhozurilor la statutul de sovhozuri nu pare să fi fost prevăzută pe cale oficială. Găsim doar ştirea că sovhozurile s-au dezvoltat considerabil şi cultivă 24,5 milioane de hectare în 1955, faţă de 14,5 milioane cu doi ani înainte. Nu se poate spune însă că acest pământ ar fi fost pierdut de către colhozuri, dată fiind suprafaţa şi mai mare despre care se afirmă că a fost luată în cultură, şi lipsa, printre atâtea cifre, a unei veritabile statistici a populaţiei şi a repartizării pământului, cunoscute prin date contradictorii, a căror analiză nu poate fi dezvoltată acum.
Cifrele menţionate se referă la suprafaţa însămânţată. Sovhozurile s-au dezvoltat mult în primele două planuri cincinale; apoi au cunoscut o dezvoltare mult mai mare colhozurile. În 1935, suprafaţa însămânţată a sovhozurilor era deja de 10 milioane de hectare, aşadar nu cu mult mai mică decât în 1953, 20 de ani mai târziu. În 1938 ea era însă, dintr-o altă sursă sovietică, de 8 milioane şi jumătate.
Forma colhozului a triumfat, aşadar, în Rusia. Cu toate acestea, este remarcabil saltul sovhozurilor anunţat pentru bieniul 1953—1955. De ce oare se tace asupra ţintei din 1960 privind extinderea acestora? Se vrea sau nu să se meargă spre un capitalism agrar de Stat? Cert este că, în 1938, colhozurile aveau deja peste 500 de milioane de hectare, dintre care aproape 200 însămânţate, iar economia agrară de Stat era cu mult minoritară. Potrivit datelor F.A.O., în 1947 suprafaţa cultivată a Rusiei ar fi fost de 225 de milioane de hectare; astăzi este mult mai mare, însă sistemul colhozului predomină net în cadrul ei, iar acesta este faptul fundamental.
În campania 1938—1939, Statul industrial a cumpărat grâu în proporţie de 88% de la colhozuri, 11% de la sovhozurile sale şi 0,2% de la gospodăriile individuale. Această cantitate totală reprezenta, potrivit lui Stalin, 40% din producţia globală.
Date istorice privind suprafaţa însămânţată: 1913 — 105 milioane de hectare; 1941 — 137 de milioane de hectare. Dintre acestea, cerealele au reprezentat de la 94 la 102 milioane de hectare. Hruşciov recunoaşte că suprafaţa din 1950 era aceeaşi: 102,9; fiind adusă în 1955 la 126,4.
Odată cu îmbunătăţirea randamentului, recolta totală de cereale a crescut de la 800 de milioane de chintale în 1913 la 1.200 de milioane în 1937.
O creştere de o dată şi jumătate în 24 de ani înseamnă abia 1,5% în medie pe an. Exact ordinul de mărime al creşterii populaţiei!
Dacă în 1960 vom ajunge la cele 1.800 de milioane de chintale de cereale anunţate, aceasta înseamnă că astăzi nu ne aflăm decât la circa 1.050: unde este oare avansul?
Să ne amintim de asemenea că „Ţinta lui Stalin“, înainte ca războiul să devasteze „grânarele“ ruseşti, era de 8 miliarde de puduri (circa 1.300 de milioane de chintale) de cereale. Suntem într-un vădit regres!
Muncitorul rus mănâncă astăzi în virtutea unui singur fapt istoric — pe jumătate ţinând de revoluţia burgheză, pe jumătate sub-burghez — şi îl vom lăsa să-l formuleze pe Pavlovski, autorul scrierilor menţionate:
„Industrializarea a făcut ca agricultura Uniunii Sovietice să nu mai fie constrânsă de lipsa cererii interne să-şi vândă produsele pe piaţa mondială, obţinând preţuri extrem de scăzute pentru producător“.
Industrializarea şi cortina de fier!
Muncitorul rus a făcut revoluţia, dar plăteşte pâinea mai scump decât capitalistul străin.
Cu toate acestea (Dialog cu Stalin), a forma pieţe naţionale în economiile asiatico-feudale este revoluţie autentică!
Incertitudinea dacă direcţia pe care o va lua „politica agrară“ a regimului de la Moscova va fi în sensul marelui capitalism sau al micului sub-capitalism exprimă pentru noi imposibilitatea ca o formă socială net mercantilă şi burgheză să iasă din strânsoarea contrastului dintre agricultură şi manufactură. În prezentarea hotărâtă a lui Mikoian pare să prevaleze remediul mic-burghez, şi nu cel îndrăzneţ şi „ricardian“ care corespunde ştirii agenţiei „Associated Press“: totalitarismul întreprinderii cu muncă salariată la ţară. Ricardo dorea atunci ca Statul capitalist să confişte întreaga rentă funciară, reducând societatea-tip burgheză la o formă binară: întreprinzători şi salariaţi. Marx a demonstrat profetic că aceasta, deşi nu reprezenta o victorie pentru proletarii pe umerii cărora ar fi căzut mereu întreaga povară a noii societăţi, era o utopie în limitele capitalismului mercantil: niciun cod burghez nu a desfiinţat, de fapt, dreptul de proprietate asupra pământului. Nici măcar cel sovietic nu a făcut-o. Pe baza aceleiaşi doctrine, acesta nu va putea ieşi din forma colhoznică în care o parte însemnată a pământului rămâne fărâmiţată, şi odată cu ea capitalul investit acolo.
Iată cuvintele lui Mikoian:
„Principala preocupare (a se citi: după moartea lui Stalin) a fost lichidarea rămânerii în urmă a agriculturii, înlăturarea disproporţiei ivite din această cauză între dezvoltarea industriei şi agriculturii, o disproporţie dintre cele mai primejdioase pentru ţara noastră, care dacă ar fi persistat ar fi fost un obstacol foarte serios pentru dezvoltarea noastră“.
Şi cum să se facă?
„Această sarcină a fost rezolvată printr-o serie întreagă de măsuri, ca sporirea cointeresării materiale a colhoznicilor, valorificarea pământurilor virgine şi înţelenite. În decurs de doi ani au fost valorificate 33.000.000 ha de pământuri noi. Puteam oare cândva în trecut să visăm la aşa ceva?“.
Ceea ce aceşti domni nu pot visa este să menţină legătura mercantilă între industrie şi pământ, şi în acelaşi timp să rezolve contradicţia insolubilă dintre cele două domenii ale economiei.
Mikoian se consolează prin comparaţia cu America, unde guvernul nu rezolvă problema desţelenind noi pământuri, ci scoţând din cultură 10 milioane de hectare, pentru că producţia de mărfuri alimentare este excedentară. El deduce de aici că de vină sunt contradicţiile incurabile ale capitalismului. Dar această explicaţie este valabilă, din punct de vedere marxist, şi pentru Rusia: întrecerea emulativă se va desfăşura după principiul cine seamănă mai mult, sau cine seamănă mai puţin? Nu este oare pură retorică atunci când şi Mikoian rupe o lance pentru cauza emulativă, în forma cea mai accentuată:
„Noi, oamenii sovietici preferăm, şi însuşi poporul american, preferă, o asemenea întrecere“?
O ştire despre apelul adresat colhozurilor este dată de „L’Unità“ din 10 aprilie sub forma unei chemări de a dubla (sic!) producţia agrară în 3 şi chiar în 2 ani, iar pentru Ucraina, fertilă oricât s-ar vrea, chiar într-unul singur.
Aceasta este ştiinţa planificării, după o beţie cruntă cu whisky emulativ. Care este oare prognoza privind pasul ce trebuie ţinut, pe care în practică l-am văzut ţintuit la cel mult 1,5% pe an? S-a prevăzut oare, după calcule ample, în loc de 70% în 5 ani, dublarea în 3 ani? Atunci s-a calculat o viteză de mers medie de 26% pe an. Dacă este vorba de 2 ani, se accelerează la 42%! Iar dacă e vorba de unul, e limpede, de 100%. Dacă există programe, cum poate un „apel“ să-i cvadrupleze chiar ritmul prevăzut? Să-l multiplice de 12 ori pe cel al greoiului al VI-lea plan?
Ar fi apoi sigur că în 1956 va fi dublă producţia de carne. Se poate deduce doar că s-a cvadruplat consumul de whisky (ar fi prea puţin emulativ să se vorbească despre vulgara vodkă). Dacă se doreşte o cantitate dublă de carne, trebuie dublat patrimoniul zootehnic naţional. Un asemenea plan se poate face pentru iepuri sau pentru şoareci: nici măcar pentru porci. Cât despre bovine, printre capete se numără, pe lângă femelele de reproducţie, tauri, boi, viţei şi viţele. Fiecare vacă are nevoie de aproape un an pentru a aduce pe lume un pui, şi aproape tot pe atât este producătoare de lapte. Cine doreşte ca într-un an să aibă un număr mai mare de capete, chiar şi visând, nu poate trece dincolo de aceste limite. Chiar şi tehnica însămânţării artificiale nu poate aduce un câştig prea mare. Pentru a nu plictisi cu calcule, vom spune că cel mai iscusit zootehnist are o singură cale pentru a produce o cantitate dublă de carne: fie să cumpere vite din străinătate, fie să mănânce şeptelul de prăsilă şi... să-şi vadă şeptelul redus cu 100%!
O ţară crescătoare de animale de prim rang este Olanda. În 1939 avea 2.817.000 de capete de bovine; germanii au halit o bună parte din ele, iar în 1948 erau doar 2.222.000. În 1953 le aduseseră din nou la 2.930.000. Credem că este un „pas“ tehnic de neîntrecut: rezultă 31% în 4 ani; ritm mediu de 7% pe an.
Cum să explicăm enormele gogoşi de 26%, 42%, 100%, care decolează cu viteză supersonică din coloanele ziarului „L’Unità“? O explicaţie este totuşi posibilă; fără a glumi pe seama miracolului dublării într-un an a măgarilor... în Italia, spre care se îndreaptă acea presă de duzină, în timp ce trăncăneşte că în Moscovia ar fi avut loc o revoluţie agrară [a culturilor]!! De (se înţelege) emulat, într-o demnă întrecere cu măgărimea yankee.
S-ar putea ca apelul adresat colhoznicilor să aibă un ton care aminteşte de ştirea lansată de „Associated Press“. Animale există în Rusia într-o cantitate nu cu mult inferioară celei olandeze şi există la ţară faimoasele proteine din „L’Unità“. Ar fi vorba, poate, de a-i ameninţa pe ţărani să nu-şi mai mănânce carnea în preaburgheza inviolabilitate a domiciliului — carne care nu ajunge la proletariatul din fabrici. Atunci devine plauzibil ca peste un an muncitorul, care nu are niciun fel de „livestock“ [şeptel] sau rezervă alimentară, să primească o cantitate dublă. Ce se poate deduce din aceasta? Concluzii imense!
Proprietatea individuală ţărănească din forma hibridă a colhozului generează, conform lui Stalin şi împotriva lui Iaroşenko, relaţii de producţie şi, prin urmare, de clasă. Proletariatul salariat, din uzine ca şi din sovhozuri — cărora, după cum se află, le-ar fi fost extinsă concesionarea de mici grădini de zarzavat private — este clasa exploatată, pe lângă capitalismul de stat, de o ţărănime privilegiată. În timp ce el suferă de foame, aşa cum ştim, nu de carne, ci de pâine, el nu mai poate trimite la sate glorioasele detaşamente armate istorice de aprovizionare din anii măreţi — inclusiv din cei ai lui Stalin!
Aşa ceva ar fi astăzi un scandal, astăzi când se reneagă dictatura, şi n-ar întârzia un Nenni să debiteze măgării că ar fi vorba de a lichida „comunismul de război“, pentru a introduce o democraţie constituţională şi a suprapune Statului, şi mai ales partidului, o magistratură în togă!
Ceea ce se instalează, aşadar, în faţa emulaţiei mondiale este o joasă, ticăloasă, păduchioasă şi obtuză democraţie rurală, care se etalează ca slugă a marelui capitalism internaţional şi îi vinde acestuia pielea eroicei clase muncitoare din Rusia şi din întreaga lume, înjunghiată pe la spate, mai rău decât în 1914, de către conducătorii sindicali şi electorali care se îmbuibă din demoralizarea ei. Nu a sosit încă ceasul ca parcursul unei asemenea cete să fie înecat în noroiul în care se complace: această bucurie îi va reveni generaţiei care se naşte.
Stalin era categoric pentru păstrarea formei colhoznice agrare, iar în scrierea sa a respins toate propunerile de „reformă“ a acestui sistem. Tovarăşii Sanina şi Venjer ceruseră „să fie naţionalizată proprietatea colhoznică“, adică proprietatea colhoznică să fie declarată proprietate „a întregului popor“, şi aceasta „aşa cum s-a procedat la timpul său cu proprietatea capitalistă (a se citi: industrie)“. Stalin este tranşant: această propunere este . Această propunere este complet greşită şi absolut inadmisibilă!
Această propunere ar fi tocmai aceea din ştirea agenţiei „Associated Press“, însă trebuie să repetăm că nu rezultă defel ca Congresul al XX-lea să le fi dat dreptate celor doi tovarăşi, împotriva acelui quos ego al lui Stalin.
Inefabile sunt însă argumentele acestuia:
„Proprietatea colhoznică este proprietate socialistă (vezi mai sus), şi nu putem nicidecum s-o tratăm ca pe proprietatea capitalistă“.
Şi adaugă:
„Din faptul că proprietatea colhoznică nu este o proprietate a întregului popor, nu rezultă în niciun caz că proprietatea colhoznică nu este proprietate socialistă“.
În mod evident, ne aflăm sub regimul Marelui Preot care, oriunde ar atinge, ştampilează totul drept „socialist“. Fabrica proprietate a Statului, teritoriul colhozului şi uneltele sale, micile parcele ale ţăranilor şi puţinul lor inventar sunt, desigur, proprietate, dar cu ştampila de „socialist“. Iar noi, care am crezut întotdeauna că socialismul înseamnă proprietatea nimănui, sistemul non-proprietăţii!
Prin urmare, Stalin, pentru a combate ideea etatizării colhozului, pontifică, permiţându-şi să-l citeze pe Engels, că trecerea proprietăţii unor grupuri şi persoane la Stat nu este cea mai bună formă de socializare! Şi îndrăzneşte să o explice sub pretextul că Statul va dispărea treptat! În primul „Dialog“ am arătat că, prin aceeaşi critică adusă de Engels etatizărilor (pe atunci aceea a căilor ferate făcută de Bismarck), se dovedeşte că nu au nimic de-a face cu programul socialist formulele trecerii la proprietatea Naţiunii, a Poporului şi nici măcar aceea (care ar fi mai bună) a proprietăţii Societăţii. Din punct de vedere marxist, s-ar fi putut vorbi despre o „proprietate“ a Statului de clasă, a Proletariatului dominant şi exercitând dictatura. Dar vor muri împreună: Clasele împărţite — Statul politic şi Dictatura — Proprietatea, oricare ar fi ea.
Potrivit Congresului al XX-lea, sunt oare bune acele formule ale lui Stalin? Fără îndoială; şi cel mult vor fi date formule chiar şi mai făţiş filocapitaliste.
Unul dintre cele mai lungi capitole scrise de Stalin în „Probleme“, şi dintre cele mai aspre, i-a fost dedicat lui L. D. Iaroşenko. Presa nesovietică relatează acum că acest Iaroşenko ar fi ridicat capul după Congresul al XX-lea (el se oferise să elaboreze tratatul de Economie politică, iar Stalin îi refuzase consimţământul în obişnuita sa manieră grosolană). Ziarul „Pravda“ ar fi avertizat acum că astăzi nu este de ajuns să faci cor insultelor la adresa lui Stalin pentru a culege aplauze, şi ar fi numit acele declaraţii antimarxiste „provocatoare şi îndreptate împotriva partidului“; amintind că, pe atunci, Stalin îl acuza pe Iaroşenko că ar fi urmat ideile economice ale lui Buharin, condamnate de Lenin.
Nu l-am lua drept arbitru sau judecător de onoare nici pe Stalin, nici pe redactorul de ieri sau de azi al „Pravdei“. La fiecare sentinţă arbitrală emisă, cel puţin patru falsificări.
Condamnarea dată de Lenin lui Buharin în privinţa teoriei despre economia rusă şi a noului program al partidului bolşevic datează din 1919; ea se găseşte într-o scriere de un interes extraordinar, pe care o vom utiliza temeinic în raportul despre Rusia aflat în curs de publicare în text integral. Stalin l-a ucis pe Buharin mai târziu, în 1938; de acord. Însă între 1919 şi 1938 Buharin a fost „marele economist“ al lui Stalin, atunci când a fost vorba, după moartea lui Lenin, să fie garotaţi prin metodele obişnuite Troţki, Zinoviev, Kamenev şi alţi valoroşi economişti marxişti. Când nu mai puţin valorosul Buharin a deschis ochii asupra ruinei teoretice şi politice, a fost şi el asasinat şi terfelit ca marxist.
Numele lui Buharin nu închide, aşadar, gura nimănui; cadavre şi vii să şi-o clătească pe a lor, după cum spune o zicală populară din sud, înainte de a folosi acel nume drept acoperire pentru o doctrină degenerată. Disputa dintre Stalin şi Iaroşenko trebuie tranşată cu totul altfel, la fel ca şi aceea dintre „Pravda“ în stilul Congresului al XX-lea şi Iaroşenko, dacă ştirile sunt într-adevăr acestea.
Ce pretindea acesta? Convins la fel ca Stalin că societatea rusă ar fi însăşi imaginea socialismului, susţinea că nu mai trebuie să se vorbească despre economie politică, nici măcar marxistă, deoarece există o singură economie politică, aceea aplicabilă capitalismului! Astăzi, spunea Iaroşenko, este nevoie doar de o ştiinţă a „planificării raţionale“, sau de ceva asemănător. Şi continuând în acest fel, el susţinea că în Rusia nu mai era cazul să se vorbească despre forţe de producţie care intră în conflict cu relaţiile de producţie, sau forme de proprietate, şi că era vorba doar despre existenţa şi prezenţa celor dintâi, fără a mai exista cele din urmă!
Stalin replica pe bună dreptate că în Rusia există încă relaţii de producţie „între oameni“, şi nu doar probleme de „lucruri“, întrucât aceasta se va întâmpla abia după dispariţia totală a claselor sociale: numai atunci oamenii nu vor mai fi robii forţei legilor economice şi vor controla producţia şi repartiţia în forme raţionale. Relaţiile de producţie sunt formele de proprietate; în Rusia acestea sunt tocmai proprietatea de stat asupra fabricilor şi proprietatea colhozurilor şi a colhoznicilor.
Era o mare măgărie din partea lui Iaroşenko să nu vadă o „relaţie de producţie“ în plata dată muncitorului industrial în schimbul timpului de muncă, sau în cumpărarea vacii de către colhoznic în schimbul produselor de pe ogorul său ori al cotei-salariu din colhoz.
Dar Stalin greşea susţinând că, într-o societate socialistă, legile economiei politice marxiste, care descriu capitalismul mercantil şi sistemul salarial, ar avea totuşi o existenţă concretă.
Este uşor de tranşat această dezbatere prolixă. Greşeau amândoi, cu condiţia doar să fie repusă la punct adevărata teză marxistă: societatea rusă este o societate de clasă, mercantilă şi capitalistă, iar în cadrul ei sunt valabile legile economiei marxiste privitoare la modul de producţie capitalist, şi despre care Marx a demonstrat cel dintâi că „nu sunt eterne, precum legile naturii fizice, ci sunt sortite să piară“. Atunci se identifică limpede în Rusia relaţiile de producţie, adică formele de proprietate, alături de forţele de producţie şi într-un aprig conflict cu acestea. Nu se mai identifică în ea pretinsa „construire“ înfăptuită a socialismului, în care cred amândoi, şi Stalin, şi Iaroşenko.
Stalin, constrâns de subconştientul său marxist, se străduieşte în această stranie dezbatere să susţină că însăşi burghezia în revoluţia sa, conştientă de legile economice, construia capitalismul industrial, contribuind şi mai mult (chiar şi atunci când susţine împotriva lui Iaroşenko o teză concretă justă) la acea înspăimântătoare dezordine doctrinară, care va atârna asupra amintirii sale mai greu decât seria asasinatelor şi pe care supravieţuitorii curţii sale nu vor reuşi niciodată să şi-o scuture de pe umeri.
Lenin a fost de mai multe ori necruţător cu Buharin, iar momentele erau deopotrivă de tragice pentru Rusia şi pentru Partid, dar ne aflam într-o cu totul altă atmosferă, între marxişti căliţi; acele discuţii au lăsat o urmă valabilă şi încă preţioasă astăzi, iar pentru ceea ce ne preocupă acum urgent, ca să folosim un cuvânt antipatic, „actuală“.
Buharin pregătise pentru Congresul al VIII-lea al Partidului Comunist bolşevic, din 19 martie 1919, raportul asupra programului. Lenin, care era raportor împreună cu el din partea comisiei, a criticat proiectul lui Buharin.
Acesta din urmă, influenţat de două evenimente contemporane grandioase: răspândirea în lume a fazei imperialiste a capitalismului şi instaurarea în Rusia a deplinei dictaturi a proletariatului, prezentase întreaga luptă care constituia sarcina partidului proletar ca o luptă împotriva acelei forme de capitalism, şi descrisese structura, procesul istoric şi prăbuşirea capitalismului exclusiv potrivit trăsăturilor epocii monopoliste, trecând complet sub tăcere partea privitoare la „vechiul capitalism“ concurenţial şi liberal.
Punerea la punct teoretică făcută de Lenin cu acea ocazie este o adevărată bijuterie de doctrină şi de realism viguros.
„Nu alerga prea repede, Buharin!“ — a trebuit să-l avertizeze Maestrul. De aceea parazitul ideologic Stalin, mulţi ani mai târziu, îl face buharinist pe Iaroşenko, care s-a repezit la raţionamente de comunism deplin acolo unde ne aflăm doar în socialism (după spusele sale): nu alerga aşa, Iaroşenko!
Mai întâi de toate, Lenin clarifica un lucru la care ţinem atât de mult: capitalismul este mereu acelaşi; imperialismul nu este o nouă formă socială distinctă, ci doar o suprastructură a capitalismului.
A se interpreta: imperialismul este o nouă formă politică, bazată pe agresiune şi război, a unicului mod de producţie: capitalismul, care rămâne neschimbat.
Apoi, în ceea ce priveşte Rusia, îi explică lui Buharin că în Rusia nu se ajunsese încă la capitalismul deplin monopolist şi imperialist, ci era vorba de a înghiţi încă un capitalism mărunt şi concurenţial, ba chiar de a ni-l dori. Dar ce vigoare revoluţionară în această diagnoză, care va fi şi mai necruţătoare în discursul fundamental din 1921 despre impozitul în natură, o altă piatră de hotar a marii noastre orientări şi a studiului nostru! Când Stalin se maimuţăreşte şi îi spune lui Iaroşenko nu că s-a ajuns în sfârşit, cel puţin pentru industrie, la suprastructura imperialistă a capitalismului, pe care Buharin o vedea deja cu 35 de ani înainte, ci că ne aflăm în plin socialism, te fac amândoi să verşi.
Am trimis deja această analiză completă la locul ei; dar unele citate au o asemenea forţă împotriva neruşinaţilor care au numit „întoarcere la Lenin“ murdara lor prefăcătorie de la Congresul al XX-lea, încât ele devin aici inevitabile.
„Nicăieri în lume capitalismul monopolist n-a existat şi nu va exista fără libera concurenţă într-o serie întreagă de ramuri“. „Noi declarăm că am ajuns la dictatură. Dar trebuie să ştim cum am ajuns. Trecutul ne ţine, ne cuprinde cu mii de braţe şi nu ne lasă să facem un pas înainte sau ne sileşte să facem rău aceşti paşi, aşa cum îi facem... [La revoluţia socialistă] ne-a adus imperialismul, ne-a adus capitalismul, în formele lui iniţiale de economie bazate pe producţia de mărfuri“.
Repetăm că nu vom face aici analiza acestei puternice cotituri, în care Buharin este din nou pus la punct în chestiunea autodeterminării popoarelor, unde, explică Lenin, trebuie spus întocmai popor, şi nu clasă proletară! Nu, dragi şi numeroşi prieteni de stânga — pe care cu siguranţă nu-i va jigni să fie comparaţi cu formidabilul marxist Buharin: marxismul nu este niciodată simplu!
Lenin merge direct la ţintă în demonstraţiile sale. Suntem rămaşi în urmă chiar şi în extrem de avansata Germanie! De ce?
„Să luăm, de pildă, Germania (1919), acest model de ţară capitalistă înaintată, care sub raportul organizării capitalismului, a capitalismului financiar, întrecea America... S-ar părea că Germania este un model. Dar ce se petrece acolo? Proletariatul german s-a diferenţiat el de burghezie? Nu! Doar numai despre câteva oraşe mari s-a anunţat că majoritatea muncitorilor sunt acolo împotriva scheidemanniştilor (social-democrat de dreapta, măcelarul lui Liebknecht şi al lui Luxemburg)“.
Dar cum s-a ajuns aici?, strigă Lenin, căutând să frâneze extremismul incandescentului Buharin. Aceste cuvinte să cadă ca o palmă peste faţa scârboasă a celor care sudează la blasfemia „întoarcerii la Lenin“ noroiosul apel la fronturi populare şi la majorităţi de stânga:
„Prin alianţa spartachiştilor cu menşevicii-independenţi germani, fie ei blestemaţi de mii de ori, căci încurcă totul şi vor să unească prin căsătorie sistemul Sovietelor cu Adunarea constituantă!“.
Lenin teoreticianul clasifică Rusia sub stadiul capitalist primitiv. Lenin revoluţionarul biciuieşte în acelaşi moment contactul cu independenţii de stânga, pisaţi apoi cum se cuvine în piua Congresului al II-lea mondial. Astăzi ar vrea să plătească prin profanarea unui mormânt mai mult decât văruit dreptul de a arbora numele lui Lenin, când în acelaşi timp afirmă, cu limbajul acelui cadavru, că economia rusă este socialism deplin, şi întind în Europa monstruoasa îmbrăţişare chiar mai departe decât scheidemanniştii de astăzi, prostituând Dictatura proletară în dubioasa ghemuire sub Constituţia burgheză.
La timpul său ne va servi o altă scriere, din octombrie 1919: Economia şi politica în epoca dictaturii proletariatului. Dar nici aici nu este posibil să nu scriem câteva cuvinte ale lui Lenin, care ar trebui tatuate cu vârf de foc pe râtul „reîntorşilor la Lenin de la Stalin“:
„Punând faţă în faţă principalele forţe sau clase şi relaţiile dintre ele (leninist, se înţelege, huleşte pretinzând că este şi Iaroşenko, devancier [precursor] al măgarilor care lovesc cu copita Leul!...), modificate de dictatura proletariatului, vom vedea ce crasă inepţie teoretică, ce mostră de obtuzitate este ideea curentă, mic-burgheză despre posibilitatea tre-ce-rii la so-ci-a-lism «prin de-mo-cra-ţi-e» în general, idee pe care o întâlnim la toţi reprezentanţii Internaţionalei a II-a“.
Cratimele sunt ale noastre, dar ghilimelele de la cuvintele prin democraţie sunt din original, o, absurzi, obtuzi, necrofori leninişti!
Nu este aşadar deloc de mirare că în tabăra renegaţilor există atâta devotament faţă de fetişul mercantil în Rusia, iar în afară, faţă de cel liberal. Acestea, pe care le oferim aici, sunt cheile marxiste ale istoriei; şi nu uimirea prostească a ziariştilor că aici se preamăresc alegerile şi legalismele, în timp ce acolo sus ar fi vorba doar de a găsi pe cineva care să reapuce cu îndemânare aceeaşi putere, care i-a permis lui Mustăciosul, ca în „Domenica del Corriere“, să-l facă pe Hruşciov să prindă ciuperci în pântece, strigându-i rânjind: „joacă, hoholule, joacă deci hopacul!“.
Horcăiţi încă sub un ultim citat:
„Frazele generale despre libertate, egalitate, democraţie echivalează în fapt cu repetarea mecanică a unor noţiuni care constituie o reflectare a relaţiilor proprii producţiei de mărfuri“.
Aceşti trimişi de la Moscova n-au decât să se dedice alegerilor. Voturi vor lua, s-o ştie toţi cei care, din orice parte, vor să speculeze pe seama asta. Cu cât se fac mai multe porcării, cu cât se joacă mai multe hopacuri, cu atât se iau mai multe voturi.
Nouă ne este de ajuns să ştim din ce origine provine acest calc, aplicat pe livreaua lor respingătoare, şi ne-o spune stricta magie a determinismului marxist: din relaţiile de producţie care nu numai că sunt în vigoare în Rusia, în pofida lui Iaroşenko, ci sunt relaţii mercantile pentru care este o marfă lesnicioasă, de cumpărat pe mai nimic şi cu sume mai mici decât premiile Stalin, vanitatea de târfă a unei turme de candidaţi.
Când Stalin vrea să-l convingă pe Iaroşenko că şi într-un sistem socialist trebuie aplicat un calcul economic, citează demonstraţia lui Marx din celebra scrisoare asupra programului de la Gotha, în care Marx arată cum în producţia socială trebuie deduse întotdeauna diverse cote din produsul total pentru a satisface, înainte de a se asigura consumul muncitorilor, o serie de necesităţi generale şi publice, şi, printre altele, o cotă pentru amortizarea mijloacelor de producţie uzate. Dar Marx, spunând aceasta, nu a intenţionat să admită că asemenea calcule, după care li se vor atribui consumatorilor cotele lor, se vor face prin mecanismul mercantil şi monetar şi pe baza unor bilanţuri ale întreprinderilor şi individuale. El a vrut doar să arate deşertăciunea formulei lassalleene şi mic-burgheze a „venitului integral provenit din muncă“, care ar trebui să-i revină fiecărui participant la forţa productivă, arătând că şi într-o economie neburgheză, din „venit“ şi produs — care nu mai este individual şi nici de întreprindere, ci social — vor trebui efectuate anumite reţineri concrete, înainte de a trece ceea ce rămâne la consumul global social.
Dezvoltând în „Dialogul cu Stalin“ şi în alte locuri această abisală distincţie între mecanica economică burgheză şi cea socialistă, am spus că nu este vorba de a reduce la zero plusvaloarea lăsată de fiecare muncitor, egalizând munca necesară, remunerată, cu totalul muncii prestate: aceasta este o expresie falsă a socialismului şi este doar o versiune de nesusţinut a economiei individualiste. Şi ne-am exprimat prin formula crudă că socialismul nu suprimă deloc plusvaloarea, ci tinde să coboare tocmai orele de muncă necesară, plătită, la minimul posibil, şi în cele din urmă la zero.
Analiza economică cantitativă arată că problema socialistă nu priveşte o repartiţie diferită a venitului, ci socializarea globală a întregii munci şi a întregului produs, pentru o satisfacere socială a masei consumurilor: dreptul şi contabilitatea burgheză, după ce au supravieţuit într-o fază de tranziţie, rămân suprimate.
Acest rezultat evident — neînţeles de 95 de socialişti dintr-o sută — se leagă de afirmaţiile lui Marx din „Capitalul“: cu cât este mai mare avuţia naţională (temă pe care Adam Smith a înălţat puternica construcţie a ştiinţei economice capitaliste) şi, prin urmare, venitul naţional, cu atât clasa muncitoare este mai lovită şi ţintuită de robia capitalului, cu atât creşterea generală de produs la un efort egal de muncă, pe care o asigură ştiinţa şi tehnica, este, nu atât absorbită în cea mai mare parte de colegiata personală a capitaliştilor şi în cea mai mică de clasa muncitoare, cât risipită în cea mai mare parte în dezordinea şi absurdul gestionării mercantile individuale a relaţiilor.
Dat fiind că în Rusia colegiata burgheză şi Statul sunt acelaşi lucru, ce sens îi vor da în „Manual“ teoriei venitului naţional, în capitolul cerut de Stalin şi de Congresul al XX-lea? Cum va prezenta această doctrină repartizarea venitului între consum şi noi investiţii, pentru a reproduce capitalul şi pentru a-i lărgi acumularea?
În mod evident, un asemenea capitol nu va fi scris în limbajul lui Marx din scrisoarea de la Gotha, ci în stilul unor Keynes şi al economiştilor „bunăstării“ şi „prosperităţii“. Formula emulaţiei mondiale, culme a şubredei construcţii a Congresului al XX-lea, înseamnă, în economie, doar acest lucru: că în ambele tabere cursa după venit, total sau „pe cap de locuitor“, şi după marja de reinvestire productivă, cu un ritm care îl depăşeşte pe cel al creşterii populaţiei (iată legătura cu decrepitul Malthus!), se orientează în sens opus interesului imediat şi istoric al proletariatului, înfăptuirii revoluţionare a socialismului mondial, lichidării robiei de clasă.
Provocarea pe care al VI-lea Plan cincinal vrea să o lanseze Occidentului nu este defetistă pentru socialism doar fiindcă deplasează antagonismele de clasă în rivalităţi naţionale şi fiindcă afişează trecerea de la o ciocnire de forţe militare la o confruntare economică paşnică, ci şi pentru că pe acest teren partida este pierdută înainte de a fi jucată. Din trei motive, aşadar.
Bulganin ne anunţă că „venitul naţional“ rusesc va creşte în cincinalul care merge până în 1960 cu 60%, echivalent cu 11% anual. Previziunile euforiştilor de dincolo de Atlantic sunt mult mai măsurate, deşi o analiză marxistă riguroasă are datoria să demonstreze că şi optimismul acestora umblă pe catalige.
O ipoteză precum cea a lui Bulganin depinde de trei puncte: o creştere adecvată a produsului brut industrial — o creştere adecvată a produsului brut agricol — repartiţia produsului net între consum şi reinvestire.
Simplul fapt că reinvestirea în capacităţi de producţie se numeşte, chiar şi în schemele ruseşti, economisire din venit, este o altă dovadă a naturii comune a celor două economii. În capitalismul de stat, venitul de întreprindere ar trebui să revină în totalitate nu unor particulari, ci Statului-patron, şi avem aşadar strania figură economică a Statului, nu ca absorbant al economiilor cetăţenilor din veniturile lor, ci el însuşi economisitor. Nu este vorba de altceva decât de o economisire forţată, şi nu de vetoul socialist opus oricărei posibilităţi private — şi, în cele din urmă, chiar publice — de acumulare.
Conceptele sunt anevoioase, cifrele concrete poate mai puţin. Iată cum se porneşte în cursă.
Ştim că, din punct de vedere industrial, prima condiţie poate sta în picioare. Ritmul american este de circa 5% anual, cel rusesc de 11%. Cât anume se consumă? O ştire a obişnuitei agenţii „Associated Press“ despre prosperul an 1955 — în Rusia, în ţările satelit, în Europa de Vest — ne oferă această comparaţie a consumului produsului tipic, oţelul, după ce a confirmat cifrele favorabile ale creşterii producţiei. În Statele Unite şi în Europa de Vest, 40% ar fi folosit pentru articole de consum şi construcţii civile, restul pentru noi utilaje industriale şi scopuri militare.
În Rusia, doar 9 milioane de tone din cele 45 cunoscute, din 1955, ar merge la consum, iar restul (80%) la industrie şi război.
Bulganin poate răspunde aici că, ajungându-se în 1960 la cunoscutele 68, se va repartiza diferit creşterea de 23 de milioane de tone. Există o singură cale: dezarmarea.
În ceea ce priveşte producţia agricolă, cazul este diferit. Ritmul de creştere al Statelor Unite este minim: 0,5%, conform unui tablou statistic din „Manchester Guardian“, care confirmă critica lui Hruşciov. Dar însăşi Rusia, în Planurile de dinaintea războiului, era moderată: a obţinut nu mai mult de 1,4%. Bătrâne Marx, tu ai spus-o: sub capitalism agricultura nu aleargă, ci doar industria. Teoremă inversă: unde statistica spune aşa ceva, acolo prinde rădăcini capitalismul!
Prin urmare, proiectatul 12% timp de 5 ani, aşa cum am spus, nu se va putea adeveri. Iar fără procentul planificat de 70% în cincinalul agricol, lipsind a doua condiţie, creşterea de 60% a venitului va rămâne o iluzie.
Nu se pot face aşadar previziuni trandafirii cu privire la creşterea consumului mediu şi a nivelului de trai.
Economiştii occidentali par să aibă dreptate când stabilesc că procentul de alocare pentru investiţii de capital este mult mai mare în Rusia decât în Occident. Până în 1950, acesta s-a situat în Marea Britanie şi în Statele Unite în jurul unei cincimi, în Rusia aproape dublu (38%). În Italia, dacă s-ar urma „Planul Vanoni“, ar trebui să se înregistreze un ritm ridicat, dar nu de nivelul celui rusesc.
Nu este vorba aici de o confruntare între capitalism şi socialism (caz în care cel de-al doilea ar fi păcălit), ci între capitalismul ţărilor mature şi — blestemate fie ele — învingătoare în toate războaiele hegemonice, şi capitalismul unor ţări începătoare, sau care renasc după devastarea înfrângerilor.
Latura echivocă a teoriilor euforice este că vânează indicele mediu, iar dacă sunt cercetate în privinţa indicilor extremi, susţin că se îmbunătăţeşte nivelarea naţională a venitului şi a consumului. Americanii şi ruşii sunt aici deopotrivă de suspecţi. Oricum, pentru un adevărat marxist, nedreptatea distributivă este ultima dintre ticăloşiile capitalismului, iar cine a înţeles atât poate lăsa deocamdată cale liberă emulaţiei în minciună.
Potrivit lui Bulganin — şi dând crezare procentului cincinal de 70% spor de producţie a pământului — având în vedere venitul sporit cu 60%, va fi posibil să se îmbunătăţească salariile reale cu 30%, în timp ce veniturile colhoznicilor vor creşte cu 40%. Ne-am afla aşadar mereu în tăişul foarfecii capitaliste, întrucât cel ce produce din abundenţă produse industriale primeşte mai puţin, iar cel ce dă rarele produse alimentare primeşte mai mult. Unde mai este, chiar şi într-un sens imediat, funcţia de călăuză a clasei muncitoare asupra claselor mic-burgheze?
După spusele lui Hruşciov, în cursul celui de-al V-lea plan cincinal venitul global ar fi crescut cu 68%, salariile muncitoreşti cu 39% şi câştigurile rurale cu 50%. Raportul este acelaşi. Aşadar, nicio „cotitură“ în această economie de capitalism industrial avar cu muncitorii şi de relativă îndestulare mic-burgheză ţărănească.
Hruşciov a susţinut că trei sferturi din venit servesc la satisfacerea nevoilor populaţiei, opunând astfel un 25% procentului de 38% dedus de economiştii de la Oxford. Dar se poate oare ca, reţinând — printr-un angrenaj birocratic şi costisitor (cum rezultă chiar din criticile recente) — doar un sfert din produsul net al unui an, să obţii ca în anul următor produsul brut să facă un salt de 12%, ceea ce înseamnă că trebuie adăugat tot atât la întreaga valoare-capital a mijloacelor de producţie, sau puţin mai puţin, datorită sporirii productivităţii tehnice? Ar trebui ca produsul total să atingă jumătate din capital (înţeles în sens burghez), iar acest lucru, mai ales în Rusia, este absurd. Nebunia care bântuie acolo este aceea de a sublima investiţia şi de a călca în picioare consumul.
Dacă aşadar cifrele privitoare la îmbunătăţirea consumului trebuie luate cu beneficiu de inventar, nu altfel trebuie privite promisiunile de reducere a programului de lucru.
Ar trebui să se aştepte anul 1957 pentru a se ajunge la 6 zile de lucru a câte 7 ore, adică 42 de ore pe săptămână, sau la 5 zile de 8 ore, adică 40? Lăsând la o parte puternica îndoială asupra ipotezelor de calcul, este vorba de o ţintă deja cunoscută, de exemplu, în industria italiană, şi nu este de ajuns, pentru a depăşi insignifianţa unor asemenea rezultate, invocarea „lipsei şomajului“. Deliciile civilizaţiei mercantile moderne şi grijile asistenţiale şi de creditare — un alt domeniu în care se anunţă o amplă maimuţăreală a Occidentului — constau în a face armata umană a muncii să oscileze, pradă unor cumplite incertitudini, între două extreme: pe de o parte, deplina libertate de a crăpa de foame, iar pe de altă parte, forma sclavagistă a muncii, care este totală doar în măsura în care este forţată; o formă care — în această lume devenită, după spusele acelor domni, cuceribilă prin „persuasiune“ — tinde tot mai mult să se reverse din atmosfera de război, în care a apărut semănând teroare, în cea de pace: în oribila lor pace.
Sclavul antic şi şerbul încep să-l poată privi de sus pe muncitorul modern. Ei, este adevărat, nu se puteau deplasa din locul unde erau folosiţi; dar nici nu erau obligaţi să meargă la război. Cel modern stă sub coşmarul războiului şi al marii probabilităţi de moarte, rănire, prizonierat şi muncă forţată. Pe când războiul antic, pe deasupra, înainta la pas spre populaţia civilă, cel modern zboară. Şi înfometează, la mii de mile dincolo de fronturi, pe orice necombatant (în timp ce militarul, sub anumite aspecte moderne, chiar o duce boiereşte). În vreme de pace îl îndoapă cu prosperitate statistică şi cu libertate comercială: vedem că şi aici, la Kremlin, se visează la o adevărată orgie a emulaţiei: magazine universale fără cozi, mărfuri felurite şi ademenitoare, gâdilarea modelor şi a gusturilor, pe faţă şi pe dos. În curând se va ajunge la capodopera Americii: consumul pe credit. Prin acest sistem, muncitorul, amăgit poate că ar fi părtaş la capitalul întreprinderii, nu mai este stăpânul, ci datornicul mobilierului din casa sa şi, dacă posedă chiar şi casa, datornicul valorii acesteia. Practic, este ca sclavul, care era datornic cu valoarea netă a persoanei sale, după ce a fost hrănit.
Acest sistem american al creditului, care îl leagă pe muncitor de locul său de muncă şi de datorie, a şi fost definit drept feudalism industrial. Un pas mai departe al „mizeriei crescânde“, care înseamnă pierderea oricărei „rezerve“ economice. Proletarul clasic este cu rezerva la zero, cel modern are o rezervă negativă: trebuie să plătească o sumă mare pentru a putea pleca în pielea goală unde pofteşte. Cum să plătească, dacă nu, ca lui Shylock, cu o felie din fese?
Colierul nivelului ridicat de trai şi al bunăstării, idealuri comune celor două lumi aflate în întrecere ale civilizaţiei contemporane „cantitative“, valorează cât sârma ghimpată a lagărelor de concentrare, vegheate sub toate steagurile.
Spuneam că, potrivit ziarului „L’Unità“, astăzi, şi nu în 1960, consumul alimentar al poporului rus ar fi la nivelul de 3.020 de calorii, faţă de cele 2.340 italiene, în timp ce doar America şi Anglia sunt puţin mai sus, cu 3.100. Rusul ar avea 92 de grame de proteine zilnice, faţă de cele 75 ale italianului; ar fi întrecut doar de francez, cu 99.
La Congresul al XX-lea nu s-au dat cifre privind consumurile alimentare, decât pentru a se susţine că în cursul cincinalului s-au dublat nu cantităţile consumate, ci cele ale desfacerii prin reţelele de stat şi cooperatiste, lucru cu totul diferit.
Statistica arată că orice popor slab hrănit, precum cel italian, deşi dispune în medie de cereale şi zaharuri, este deficitar la carne, lapte şi grăsimi. Se situează deasupra Anglia, Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Ţările Scandinave şi chiar Franţa, mai ales întrucât au un efectiv zootehnic ridicat. Ţările cu alimentaţie preponderent vegetală se situează sub 2.500 de calorii.
Disponibilitatea de carne depinde, mai ales în economiile închise, de numărul de capete de bovine, porcine etc., raportat la populaţie.
Să ne limităm la o comparaţie între Statele Unite şi Rusia, şi... Italia.
Bovine: Statele Unite, capete pe locuitor 0,66. Rusia 0,25. Italia 0,20. Porcine: Statele Unite 0,34. Rusia 0,13. Italia 0,10.
Putem face o comparaţie a cerealelor; acceptând pentru Rusia cele 1.800 de milioane de chintale ale lui Bulganin, în 1960, ele sunt astăzi — aşa cum am spus deja — 1.050 de milioane, ceea ce înseamnă 4,7 chintale pe locuitor. Statele Unite 1.400 de milioane de chintale, 9 pe locuitor. Italia 160 de milioane, 3,5 pe locuitor.
Datele sunt suficiente pentru a stabili că, dacă în Rusia disponibilul este superior celui italian, el se află cu siguranţă enorm de mult sub cel al Americii (şi al ţărilor similare) şi este o pură invenţie faptul că aportul de calorii alimentare s-ar situa la nivelul american de peste trei mii: având în vedere cele 2.340 italiene, ele nu pot fi, chiar exagerând în mod deliberat, decât de cel mult 2.500.
Se ştie cum variază aceşti indici în Italia între Nord şi Sud. Cauza a fost atribuită recent, încă o dată, prolificităţii spectaculoase a Sudului. Un plus de 891.000 de locuitori în cincinal, la 12 milioane: 7,5%!
Hruşciov a spus că în cei 5 ani ai celui de-al V-lea plan populaţia rusă (înţelegem întotdeauna întreaga U.R.S.S.) a crescut cu nu mai puţin de 16.300.000.
Admiţând că în 1950 era de 202 milioane, creşterea este de 8% în 5 ani, adică de circa 1.5% pe an.
Hruşciov conchide că aceasta dovedeşte că ruşii mănâncă mult! Şi aici, la acest nivel banal, se vorbeşte în stil antimarxist! Unde se procreează mult, acolo se mănâncă puţin. Vrea oare Hruşciov indicii Angliei, Americii, Noii Zeelande şi Scandinaviei în materie de descendenţă? În Rusia nu numai că se mănâncă puţin, dar raţia se îmbunătăţeşte puţin, deoarece producţia agricolă creşte abia în acelaşi ritm (în realizări, nu în lăudăroşenii) cu cel al populaţiei.
Foamea rusească este la acelaşi nivel cu aceea (pe care domnii de la „L’Unità“ o împănează într-o literatură cu totul diferită, dar mereu fariseică) din Partinico, din Venosa, din Barletta.
Emulaţia ar duce, încă o dată, la a-şi scoate pălăria în faţa ţărilor celor mai josnic, mai cras burgheze şi antirevoluţionare din lume.
Şi la asta se va ajunge în scurtă vreme.
Un argument dur, la care nu avem cunoştinţă să se fi dat un răspuns sovietic, întâmpină din partea americană anunţul rusesc, ulterior Congresului al XX-lea, privind o reducere a efectivelor forţelor armate ruse cu milioane de oameni.
În ultimii 8 ani, populaţia rusă creşte într-un ritm viguros, ca înainte de ultimul război. Însă natalitatea şi sporul natural s-au oprit brusc în 1942, 1943 şi 1944 din cauza teribilelor hecatombe din lupta împotriva germanilor. Acele „contingenţe“ ajung acum la vârsta recrutării militare. Curba scăderii tinerilor de 16 ani disponibili din 1956 până în 1960 va fi înspăimântătoare.
Nu garantăm cifrele, dar ele sunt acestea („Rome Daily American“, 29 mai 1956). Numărul băieţilor născuţi în Rusia într-un an a crescut din 1934 până în 1939 de la 1.300.000 la 2.400.000 (ni se pare o creştere prea forţată). Acesta scade în 1940 la 2.100.000, în 1941 la 1.800.000, în 1942 la 800.000, în 1943 la 300.000, în 1944 la 300.000. Prin urmare, spun americanii, perspectiva pentru 1960 este nu doar aceea a unui număr mic de soldaţi, ci şi a unui deficit de muncitori.
Oricare ar fi cifrele adevărate, un fapt este sigur. Rusia este un stat capitalist pentru că a jertfit milioane de vieţi de proletari, care au constituit o plată de plusvaloare în mase enorme către capitalul din Occident. Acesta a cruţat atunci milioane şi milioane de vieţi, convertite astăzi în beneficiul său în bilioane şi bilioane de dolari. Însuşi fiorosul Stalin a fost înşelat aici. Doar o ligă mondială a muncitorilor poate răsturna acest însângerat cont activ al infamiei capitaliste internaţionale.
Rusia de astăzi este populată, dar mai ales de bătrâni şi de copii. Poate consuma mult, mai puţin să producă, mai puţin să lupte.
Oferă pace acelora cărora trebuie să li se ofere război social, în inima inimii lor.