Ne aflăm la abordarea marilor chestiuni ale istoriei vii: politica mondială a statelor, pacea şi războiul.
Hruşciov, îngânat ca un ecou de toţi ceilalţi, a spus că trebuie să pună la punct, la Congresul al XX-lea, „unele probleme principiale“. Mare lucru că se mai recunoaşte că există probleme principiale: deja de atâţia ani, sloganul înrădăcinat în tot aparatul monstruos care îşi are vârful la Kremlin este: „Ajunge cu introducerea chestiunilor de teorie în rândul maselor!“. În rândul maselor nu se aduc decât situaţii de tranziţie, probleme „concrete“, şi ai dreptul, atunci când este util succesului de moment, să mobilizezi „principii“, eventual din Marx, Engels şi Lenin, dar la fel de bine din Robespierre sau din Hristos, din... Cavour şi Garibaldi sau de la Papă; singura condiţie este ca expediente de acest fel să găsească căutare şi trecere în torentul Opiniilor, în favoarea populară...
S-a afişat pretenţia de a plasa acele probleme principiale pe un plan nou în raport cu perioada precedentă, cu Congresul al XIX-lea, cu Stalin; iar acest lucru s-ar putea chiar admite în parte. Ceea ce însă demontăm aici este că „noul curs“ (formulă, prin lege experimentală, suspectă de o sută de ori dintr-o sută) ar merge în direcţia principiilor pe care le urmau istoric Marx, Lenin, bolşevismul, Internaţionala Comunistă.
Acest nou curs nu face decât să sfâşie câteva ultime charte de principii pe care „sub Stalin“ nu se hotărâse încă să fie renegate: iată evaluarea noastră netă asupra Congresului al XX-lea.
Credem că am adus această dovadă în ceea ce priveşte a treia chestiune a lui Hruşciov: Formele de trecere ale diferitelor ţări la socialism. Nicio pagină din marxism-leninism nu s-a salvat aici. Chiar dacă nu s-a îndrăznit să se spună (o va spune Congresul al XXI-lea) că forma violentă şi dictatorială a trecerii este de acum „interzisă“, s-a stabilit fără doar şi poate că aceea „prin democraţie“ este regula în toate statele de astăzi cu care Moscova are o dezbatere diplomatică deschisă.
Corolarul acestui pas a fost dat apoi prin abjurarea nestăvilită — declaraţia de lichidare a Kominformului. Când a fost distrusă opera istorică a lui Lenin împotriva ruşinoasei adeziuni la războaiele „democratice“ din 1914, îmbrăţişându-se politica social-patriotică pentru războiul din 1942, a fost lichidată Internaţionala Comunistă, fondată de el. Astăzi se retractează deopotrivă întreaga operă a „sciziunii“ din prima perioadă postbelică dintre social-democraţie şi comunismul mondial, şi se deplânge pierderea unităţii pe fundalul celei mai decăzute Internaţionale a II-a, aceea a colaborării de clasă la scară mondială. Se indică, într-adevăr, drept consecinţă a „schimbărilor radicale survenite pe arena mondială“ şi „sarcina depăşirii scindării clasei muncitoare şi a întăririi unităţii clasei muncitoare pentru a asigura succesul luptei pentru pace şi socialism“. Dar această nouă ţintă nu este — cum ar părea în aparenţă — un partid exclusiv, ci este scufundarea acesteia într-un front mult mai larg al claselor de mijloc pacifiste, pe plan naţional şi social. Aservirea mişcării comuniste faţă de un front al claselor populare este, repetăm, o formulă istorică ce nu poate avea decât un singur conţinut: supunerea întregii societăţi marelui capitalism.
Să se înţeleagă bine: oricine poate foarte bine să susţină că „schimbărilor radicale survenite pe arena mondială“ între 1919 şi 1956 conduc la concluzii şi perspective opuse celor care au determinat şi îndrumat atunci lupta internaţională comunistă.
Nu ne vom întinde acum şi aici să demonstrăm că, dimpotrivă, aşa cum este convingerea noastră fermă, din ele nu se pot trage decât confirmări categorice.
Dar să demonstrăm deocamdată lipsa dreptului de a exista — care într-un viitor dat se va demonstra nu cu vorbe, ci cu acte de forţă — a celui care vrea să lege amintitele schimbări ale situaţiei de această nouă orientare, şi care nu declară în acelaşi timp falimentară şi căzută, nu pentru 40 de ani, ci pentru totdeauna, construcţia istorică de care Marx şi Lenin sunt legaţi.
Rămân, în afară de aceea a trecerii, alte două mari chestiuni, pe care Hruşciov le intitulează: „Coexistenţa paşnică a celor două sisteme“ şi: „Posibilitatea preîntâmpinării războaielor în epoca actuală“.
Trebuie să vedem dacă în privinţa acestor puncte a existat ceva nou, şi în ce sens. Ceea ce a fost nou o spunem repede: pe lângă renegarea lui Marx şi a lui Lenin, a fost renegat până şi Stalin.
Am redat poziţia congresului cu privire la „neamestecul“ statului sovietic în „treburile politice interne“ ale celorlalte ţări; şi, prin urmare, neamestecul partidului, întrunit în congres la Moscova; şi ciudata pretenţie ca statul, partidul şi congresul să continue să prevadă că socialismul va înlocui capitalismul în toate acele ţări, şi să dorească acest lucru, „cu mâinile curate“. Din păcate, această atitudine nebuneşte defetistă continuă să găsească crezare în masele muncitoare ale lumii, întrucât întreaga opinie şi propagandă burgheză o acreditează, continuând în mod deliberat să-şi confunde propria groază reală de comunism cu campania de agitaţie împotriva politicii Moscovei. Sfârşitul acestui lucru este încă departe, întrucât pentru o clarificare a raporturilor nu este nevoie de alte congrese ca acesta, ci de noi regrupări originale şi diferite ale intereselor şi ale fronturilor de conflict ale imperialismului; aşa cum, printre atâtea exemple, reiese din cuvintele recente ale semi-accidentatului preşedinte al Americii. [1]
Aici trebuie să indicăm desfăşurarea istorică a acestei chestiuni a coexistenţei, sau de-a dreptul a convieţuirii (nimeni nu este atât de orb încât să afirme că cele două grupuri de state pot merge mai departe „ignorându-se“).
Şi, într-adevăr, coexistenţa conturată astăzi nu înseamnă doar: abţinere de la războiul dintre clase şi dintre state, pace internaţională, dezarmare revoluţionară şi chiar partizană; înseamnă în mod limpede: colaborare economică, socială, politică.
Din punct de vedere istoric, această chestiune se naşte dintr-o alta care astăzi este trecută sub tăcere, pe care se prefac că o socotesc tranşată: în timp ce ea este singura, adevărata chestiune pe care noi o punem pe tapet, într-un cerc de tăcere, aşteptând ca peste vreun alt trieniu să fie disputată de ambele părţi zgomotos, răsunător. Este chestiunea socialismului într-o singură ţară.
Într-adevăr, înainte de a lua poziţie asupra curioasei întrebări: o ţară cu sistem socialist şi una cu sistem capitalist trebuie în mod necesar să se războiască?, trebuie să ne întrebăm dacă o asemenea situaţie istorică se poate produce, şi dacă s-a produs deja astăzi.
În această mare chestiune vedem trei etape: 1926, la Executivul lărgit din decembrie al Internaţionalei de la Moscova (Sesiunea a VII-a) — 1939, la Congresul al XVIII-lea al Partidului Comunist rus, în ajunul celui de-al doilea război — 1952, la Congresul al XIX-lea, şi înainte de moartea lui Stalin.
Acea primă discuţie reflectă un moment decisiv. Marea organizaţie care în Rusia ţinea cu fermitate statul abandonează efortul de a provoca revoluţia proletară mondială şi îşi propune două sarcini: propria apărare internă şi externă cu forţa armată — o conducere a economiei sociale, pe care susţinătorii tezei învingătoare o numesc „edificarea socialismului“.
Două teze erau atunci juste, iar istoria le-a confirmat: revoluţia în ţările capitaliste era „amânată“ — asaltul armat al acestora asupra Rusiei era posibil, şi probabil.
Teza lui Stalin, şi pe atunci şi a lui Buharin, a fost că (chiar dacă acea situaţie se prelungea îndelung: proletariat internaţional pasiv, state capitaliste active) putea fi înfăptuită în Rusia, păstrându-se puterea, transformarea economiei în „sistem socialist“.
Deosebit de viguroasă a fost contra-demonstraţia lui Troţki, Zinoviev şi Kamenev, despre care repetăm că este încă demnă de cel mai atent studiu, astăzi. Ei au lămurit în mod incontestabil doctrina lui Marx şi a lui Lenin cu privire la acele puncte: o reamintim neîntârziat.
1. Capitalismul apare şi se dezvoltă în lume în timpi şi în ritmuri inegale.
2. De aici decurge acelaşi lucru pentru formarea clasei proletare şi pentru forţa sa politică şi revoluţionară.
3. Cucerirea puterii politice de către proletariat poate avea loc nu doar într-o singură ţară, ci şi într-una mai puţin dezvoltată decât altele, care rămân sub puterea capitalistă.
4. Prezenţa în lume a unor ţări unde revoluţia politică proletară a avut deja loc accelerează la maximum lupta revoluţionară în toate celelalte.
5. În faza ascendentă a acestei lupte revoluţionare este posibil să intervină, în defensivă şi în ofensivă, forţele armate ale statelor proletare.
6. Acolo unde războaiele civile şi interstatale se opresc, o singură ţară poate face doar paşii îngăduiţi de dezvoltarea economică atinsă în ea „în direcţia“ socialismului.
7. Dacă ar fi vorba de una dintre cele mai avansate ţări mari, înainte de deplina sa transformare economică socialistă, care în doctrină nu este imposibilă, ar avea loc războiul civil şi interstatal general.
8. Dacă este vorba, ca în cazul Rusiei, de o ţară abia ieşită din feudalism, aceasta, odată cu victoria politică proletară, nu va putea face alţi paşi decât să realizeze „bazele“ socialismului, adică o puternică industrializare progresivă; şi îşi va defini programul drept aşteptare şi muncă pentru revoluţia politică din străinătate, şi drept o construcţie economică de capitalism de stat cu bază mercantilă.
Fără revoluţia mondială, în Rusia socialismul era atunci, şi este, imposibil.
Am rezumat în mod voit tranşant poziţia. Lucrul cel mai remarcabil în acel an 1926 a fost dovada că nimeni nu fusese până în 1924 de altă părere; a fost spulberată falsa interpretare a unuia sau a două pasaje din Lenin (vezi seria noastră despre Rusia şi Revoluţie, partea I) şi s-a demonstrat că înşişi Stalin şi Buharin vorbiseră şi scriseseră întotdeauna în acel sens.
În vederea expunerii pe care o urmăm acum, nu revenim asupra părţii economice. Astăzi este mult mai uşor decât atunci să demonstrăm că societatea rusă este capitalistă. Va dura doar puţin mai mult să auzim mărturisindu-se acest lucru.
În timp ce astăzi Hruşciov vorbeşte despre „leninista“ teorie a coexistenţei paşnice, noi nu numai că stabilim că nu a fost niciodată o teorie leninistă aceea a edificării socialismului numai în Rusia, ci şi că aceea a pacifismului dintre cele două sisteme, în 1926, nu era nici măcar o teorie stalinistă, sau buharinistă.
În discursurile slabe ale lui Stalin, rece, şi ale înflăcăratului Buharin, acest lucru se vede într-un mod neîndoielnic. Un singur pasaj din Buharin:
„Existenţa perpetuă a organizaţiilor proletare şi a statelor capitaliste este o utopie. O asemenea existenţă simultană este un fenomen temporar. Prin urmare, în mod inevitabil, în perspectiva noastră noi prevedem o luptă armată între capitalişti şi noi. Declar categoric că victoria definitivă a socialismului este victoria revoluţiei mondiale, cel puţin victoria proletariatului în toate centrele decisive ale capitalismului“.
Aceasta în 1926; astăzi se flirtează cu „nedecisivul“, cu neglijabilul capitalist Uncle Sam!
Aceste cuvinte ale lui Buharin erau marxiste. El era doar prea înflăcărat, când nu voia să mai aştepte să vadă înfăptuit socialismul în imensa Rusie, şi de către o putere atât de totală. Şi-a răscumpărat apoi cu însăşi viaţa dreptul de a fi numit un mare, adevărat comunist revoluţionar.
Până şi Stalin trebuie să mulţumească în parte pentru ceva, dacă este adevărat că l-au făcut să moară. Îndată o vom vedea.
La 10 martie 1939 Stalin îşi prezintă raportul la Moscova, la Congresul al XVIII-lea al Partidului rus. În lupta dintre 1926 şi 1939 în Rusia, susţinătorii socialismului edificat au învins sângeros. Nu numai Zinoviev şi Kamenev, ci şi însuşi Buharin au fost ucişi; Troţki, refugiat, va mai avea puţin de trăit. În stilul său bazat pe repetiţie retorică, duşmanul lor, om nu obtuz, ci încăpăţânat, care a pierdut o mare ocazie de a dovedi cum încăpăţânarea este o calitate de revoluţionar, se arată sigur că nu vor mai vorbi din mormintele lor, închise sau încă deschise:
„curăţirea de mâna de spioni, asasini şi sabotori de teapa lui Troţki, Zinoviev, Kamenev, Iakir, Tuhacevski, Rozengolţ, Buharin şi alţi monştri“, „care se târa în faţa străinătăţii“.
Dar ce gândeşte aşadar Stalin atunci despre coexistenţă şi despre război? Ei bine, în acel discurs al lui Stalin războiul este cert, apropiat, inevitabil.
Mâna de linguşitori laşi de atunci, preocupaţi astăzi de demolarea figurii lui Stalin, insistă asupra faptului că el nu ar fi văzut, la câteva ore distanţă, ofensiva germană din 1942. A fost oare în 1939 o îmbrăţişare ruso-germană plină de încredere, şi a fost chiar numai germană lovitura sub centură dată prietenului? Aceşti meseriaşi de duzină reduc dialectica istorică la o cârpă împuţită. Nu se pun în mişcare forţe atât de imense pentru mişcări urzite în umbră cu o seară înainte! Noi trebuie să rămânem la documentul în care Stalin demonstrează, cu 6 luni înaintea invaziei hitleriste a Poloniei, o viziune sigură. Este extrem de ciudată uşurinţa neruşinată cu care îl descalifică astăzi tocmai cei care pe o asemenea perspectivă au edificat conduita politică a întregului război şi a perioadei de după război!
Stalin descrie jocul imperialismului mondial ca fiind îndreptat cu siguranţă spre un deznodământ de război. Cuvintele sale sunt explicite:
„Noul război imperialist a devenit un fapt“.
Statele capitaliste se tem însă de el, pentru că
„poate duce la victoria revoluţiei într-una sau în mai multe ţări“.
Stalin face încă apel la doctrina lui Lenin despre imperialism.
Ceea ce este însă ciudat şi ceea ce ar merita critica noastră, a marxiştilor, nu a celor fără principii care de pe atunci îl înconjurau, este că Stalin stabileşte din plin distincţia dintre „state agresoare“ şi „state democratice“, pe care va fi construită apoi politica defetistă a Antifascismului şi a Eliberării.
Pentru el, „statele agresoare, Germania, Italia şi Japonia“ maschează intenţia de a ataca „statele democratice, Anglia, Franţa, America“ cu faimosul lor „pact Anti-Comintern“. El biciuieşte până şi spiritul de cedare (München) în faţa samavolniciilor lui Hitler! Stigmatizează apoi, după ce a spus vag că Rusia este pentru pace, politica pilatiană a „neintervenţiei“ în război. Cât despre Rusia, ea îşi pregăteşte armele:
„Nimeni nu mai crede în cuvântările mieroase potrivit cărora concesiile de la München făcute agresorilor şi acordul de la München ar fi pus chipurile începutul unei noi ere de împăciuire“; în orice caz: „noi nu ne temem de ameninţările din partea agresorilor şi suntem gata să răspundem cu o dublă lovitură loviturii aţâţătorilor la război care încearcă să încalce inviolabilitatea graniţelor sovietice“.
Noi suntem, din punct de vedere marxist, foarte departe de „teoria agresiunii“ şi de distincţia dintre ţări războinice şi ţări demo-pacifice, care întunecă cu totul adevărata doctrină a lui Marx şi Lenin despre război, fiu al relaţiilor de producţie burgheze, care nu are nicio nevoie să fie „voit“ de criminali.
Dar nu putem trece sub tăcere faptul că limbajul de astăzi despre coexistenţa paşnică şi despre evitabilitatea războiului este mult, mult mai degenerat şi mai greţos decât cel ţinut în ajunul celui de-al doilea război mondial.
Dacă alternanţa alianţei, mai întâi cu agresorii şi apoi cu pacificii, este o capodoperă în plus a desfiinţării principiilor, aceasta nu înlătură faptul că modul de astăzi de a povesti drama care merge de la Danzig la Stalingrad este încă şi mai fumigen şi mai suspect, rămânând neclintit pentru noi că, cu acelaşi titlu, a fost trădare a strânge mâna înarmată a lui Hitler ca şi pe a lui Churchill şi Roosevelt, o egală genuflexiune a unei puteri devenite deja capitaliste în faţa imperativelor imperialismului, o egală ascultare faţă de forţele superioare ale determinismului, cărora le este supusă politica internaţională, încredinţată, după spusele nătărăilor şi ale şarlatanilor, mâinilor fragile, şubrede ale „Puţinilor Mari“.
Biografia personajului nu ne emoţionează mai mult decât cea a oricărui altuia, îndepărtat sau apropiat, duşman sau prieten. Ne servim de ea drept cale istorică, deoarece slujeşte la degajarea terenului de noua minciună, cu nimic mai puţin nedemnă decât cea care i-a făcut „monştri“ pe marii noştri Fraţi exterminaţi în epurările ruseşti: minciuna că în toată această lepădare mai mult decât zadarnică de responsabilităţile de responsabilităţile legate de numele lui Stalin se poate contura o întoarcere sănătoasă la timpurile grandioase în care linia lui Marx-Lenin era înălţată sus, neabătută, spre groaza nemăsurată a lumii capitaliste.
În scrierea lui Stalin despre „Problemele economice“ am remarcat cum teza războiului imperialist, căruia îi poate pune capăt numai distrugerea capitalismului, deşi enunţată cu vizibile concesii contradictorii faţă de coexistenţa şi pacifismul afirmate încă de pe atunci, părea încă ţinută în picioare.
Astăzi acea scriere o vedem condamnată, dar în fond de ce? Nicidecum pentru că s-ar pune câtuşi de puţin la îndoială caracterul de socialism deja atins al economiei sovietice sau pentru că s-ar denunţa ca nebunească şi falsă teza valabilităţii legilor pieţei în plin socialism. Am văzut că se condamnă exclusiv pretenţia lui Stalin că încă de pe atunci ar fi fost exclusă o creştere a producţiei capitaliste occidentale. Astăzi constatăm cu certitudine că se condamnă un alt punct: deznodământul imperialismului şi al crizei în al treilea război.
A aştepta o catastrofă economică şi politică a lumii burgheze şi apoi a nu o vedea sosind este o felix culpa [vină fericită] pentru revoluţionari.
De atâtea ori crizele şi catastrofa i-au dezamăgit pe Marx şi Engels. Şi de atâtea ori a făcut-o rezultatul războaielor internaţionale pronosticate.
În 1926, primul concert de insulte la adresa viitorilor monştri tinde să îi sufoce sub infamia de pesimism şi ca teoreticieni ai stabilizării capitalismului. De aceea este un Troţki luat în derâdere în mod rizibil până şi de un Togliatti.
În discursul tratat mai înainte Stalin deduce războiul din septembrie 1939 dintr-o criză vizibilă a producţiei mondiale, care, după cea din 1929—1932, căreia îi urmase o redresare robustă, se conturează net în 1937; an în care numai în Rusia producţia nu scade.
Ultima greşeală a lui Stalin în 1952, constând în aşteptarea unei depresiuni occidentale, în timp ce a urmat „boom“-ul imprevizibil în faţa căruia H.B. [Hruşciov şi Bulganin] umblă prin lume făcând genuflexiuni onctuoase, este cel mult cea mai mică dintre toate ruşinile sale. Din păcate, aceasta arată că elevii şi-au depăşit cu mult maestrul.
Dacă aşadar curba acumulării s-ar fi înclinat în jos, trecerea ar fi fost de la războiul rece la un conflict deschis? Dar aceasta ar fi dat poate prilej să se spere că, în sfârşit, istoria ar fi văzut înfrângerea fie a Angliei, fie a Americii, fie a amânduror acestor puteri, care, învingând mereu de două secole, anchilozează devenirea omenirii.
Curba, pentru moment, s-a îndreptat în sus; şi nu a făcut-o numai în Rusia, aşa cum arătau atunci cifrele lui Stalin în trecerea dintre indicii din 1937 şi 1938. De aici murdara idilă pacifistă şi lacrimogenă căreia, cu blasfemii la adresa marxism-leninismului de zece ori mai oribile, i s-a dedicat statul-major al Congresului al XX-lea.
Cităm din nou frazele lui Stalin pe care le reproduceam în „Dialogul“ cu el. „Pentru a înlătura inevitabilitatea războaielor trebuie desfiinţat imperialismul“. Această concluzie drastică a lui Stalin încheie o combatere hotărâtă a
„unor tovarăşi care afirmă că, în virtutea dezvoltării noilor condiţii internaţionale, după cel de-al doilea război mondial războaiele între ţările capitaliste au încetat de a fi inevitabile“.
Stalin nu numai că se opune acestei teze în maniera lui Hruşciov, ci şi celeilalte, că
„contradicţiile dintre capitalism şi socialism sunt mai puternice decât contradicţiile dintre ţările capitaliste“.
Şi iată poziţia pentru care Congresul al XX-lea desprinde capul îmbălsămat al lui Iosif de pe cadavrul rece şi îl poartă pe o tavă de aur astăzi la Londra şi mâine, fără îndoială, odată consumate alegerile prezidenţiale, la New York.
„De aici urmează că inevitabilitatea războaielor între ţările capitaliste continuă să existe. Unii spun că teza lui Lenin potrivit căreia imperialismul generează inevitabil războaie trebuie socotită ca învechită, întrucât în prezent au crescut puternice forţe populare, care se ridică în apărarea păcii, împotriva unui nou război mondial. Aceasta nu este adevărat“.
Aceasta nu era adevărat, şi nu este adevărat. Aceasta: ceea ce spune Hruşciov:
„Nu există o inevitabilitate fatală a războaielor [pentru că] în prezent există puternice forţe sociale şi politice care dispun de mijloace serioase ca să nu îngăduie dezlănţuirea unui război“.
Şi acestea, şi lucruri asemănătoare, nu existau încă atunci când
„a fost elaborată «o» teză marxist-leninistă că atât timp cât există imperialismul războaiele sunt inevitabile“.
O teză, mizerabililor? Teza; odată înlăturată aceasta, marxismul şi leninismul ar cădea în neant.
În Dialogul cu Stalin am arătat gravele slăbiciuni ale prezentării acestuia. El nu credea încă posibil să arunce peste bord ceea ce este, aşa cum am spus, teza lui Lenin, nu o teză a lui Lenin. Voia totuşi să explice de ce încă de câţiva ani se dădeau asigurări că este posibilă „coexistenţa“, care fusese deja inventată. Voia între timp să arunce deoparte teza lui Buharin, şi a sa, despre războiul inevitabil dintre cele două sisteme. Începe deci să declare mai probabil războiul dintre statele capitaliste. Aminteşte, nu fără coerenţă, poziţia sa din 1939: de ce, spune el, statele capitaliste s-au atacat între ele înainte de a tăbărî asupra noastră? Arată că mai posedă încă o licărire din acea dialectică faţă de care Congresul al XX-lea s-a căptuşit cu o orbire absolută: este o neîncetată coborâre în beznă, sunt seara, noaptea care apasă ameninţător asupra marilor zile istorice ale lui Octombrie. Este ochiul obosit al lui Stalin cel care înregistrează ultimele raze. Statele din Occident au ajutat, după el, reorganizarea capitalismului german după catastrofa din 1918, pentru a-l putea lansa împotriva revoluţiei ruse, spune el. Şi totuşi, deşi cade în clasificarea retorică din 1939 între pacifişti de profesie şi agresori, în 1952 explică prin motivul economic al lipsei de pieţe şi de debuşeuri, în maniera lui Lenin, şi nu prin criminologia istorică a imbecililor, mobilul irezistibil al acelei ridicări germane.
Moliciunea în teorie a acestui om cu acţiune de fier era deja consemnată de neîntrecuta pană a lui Troţki.
Într-adevăr, construcţia puţin solidă a lui Stalin conţinea deja toate datele coborârii ulterioare pe scara contrarevoluţionară, pe care la Congresul al XX-lea au dus-o la capăt spre pretinsa lui dezonoare; şi am putut cu 4 ani în urmă să indicăm clar cum. El trebuie să se elibereze de orice rămăşiţă a naivei tendinţe buhariniste spre un război sfânt revoluţionar. Menţine derivarea inevitabilă a războiului din imperialism şi arată în acesta duşmanul. Însă pregăteşte denaturarea totală a leninistei „teorii a defetismului“ spunând, după ce a redus totuşi la un fel de frână şi de amânare efectele „mişcării pentru pace“, că
„aceasta se deosebeşte de mişcarea din perioada primului război mondial pentru transformarea războiului imperialist în război civil, deoarece această din urmă mişcare mergea mai departe şi urmărea ţeluri socialiste“.
Teza rămânea pe jumătate în umbră şi pe jumătate în lumină. Teza lui Marx împotriva democraţilor burghezi ai „păcii şi libertăţii“ din 1848 era aceeaşi cu a lui Lenin împotriva socialiştilor belicoşi din 1914. Noi negăm că există un obiectiv pace distinct de obiectivul socialism, de emanciparea clasei muncitoare. Aşteptăm mai degrabă Revoluţia de la Război decât Pacea de la Capitalism. Nu cunoaştem altă cale pentru a „îngropa războiul“ decât uciderea sistemului burghez.
Stalin desprinde deja o mişcare pentru pace de acţiunea pentru socialism şi spune că aceea este posibilă, însă nu irevocabil, înaintea acestuia. Hruşciov şi ai săi s-au cufundat în adâncul prăpastiei, vor Pacea fără Socialism. Pretenţie idioată şi, totodată, imposibilă!
Toată încurcătura şi încâlceala sunt pe dată, ieri şi astăzi, dezlegate de poziţia noastră. Rusia este tot atât de capitalistă ca celelalte state din Occident, iar războiul va veni şi între ea şi alte state. Stalin îl vedea aproape şi prefera să nu fie primul care trage, spera să aştepte, cu mişcarea populară, ca lucrurile să meargă precum în 1939. Asigura aşadar statele burgheze că ciocnirile dintre ele erau mai stringente decât cea dintre sisteme: le ura criză internă şi război extern. Ultima iluzie. Aceştia de astăzi nu mai cred în criza dinăuntrul capitalismului şi dintre capitalisme: au pierdut ultimele licăriri la care Stalin considera util să facă apel. Oferă renunţarea la orice tulburare, ridică la rang de regulă eternă evitabilitatea catastrofei belice prin voinţă şi conştiinţă populară, prin persuasiune mondială, lichidează cinic ultimele îmbujorări la care figura extrem de dură a unui Iosif Stalin era încă sensibilă.
Măreţia şi micimea oamenilor, duritatea şi sensibilitatea sufletelor nu au nimic de-a face cu aceasta. Stalin de fapt greşea şi nu vedea că al treilea război era încă departe; manevra ca şi cum ar fi fost mai aproape. În egală măsură el şi adepţii şi succesorii săi nu cred în Revoluţie, că l-ar putea opri pretutindeni, şi trăiesc de pe o zi pe alta în infama şi tâmpita lungă pace burgheză, care se profilează pentru poate 20 de ani în faţa noastră.
Puternicul discurs profetic al lui Troţki din 1926 se desfăşura pe un plan atât de înalt, încât i s-a tăiat cuvântul. Poate că după aceea el nu a completat corespunzător, deşi a scris într-un mod chiar minunat, acea construcţie. A insistat asupra altor aspecte ale dramei ruse: lăcomia birocraţiei de stat şi de partid, ferocitatea lui Stalin: faţă de temele pe care le atinsese atunci, lucruri mărunte.
Astăzi jalnicul Hruşciov, pentru a se desprinde de condiţiile de care este legată „o“ teză a lui Lenin, dă la schimb ultimele lumini ale marxismului care au ajuns vreodată până la el şi afirmă că în 1914 acţionau fenomenele economice; în 1956 ar fi în joc şi alte fenomene, morale şi de voinţă.
„Războiul nu este numai un fenomen economic. În problema: va fi sau nu război (dar ce soi de chestiune mai este şi aceasta?) are o mare importanţă raportul forţelor de clasă, politice, gradul de organizare şi voinţa conştientă a oamenilor“.
În ce înspăimântător talmeş-balmeş am căzut, pentru a ne întoarce de la Stalin la Marx?! Stalin înainta în librărie cu aruncătorul de flăcări, însă la acea lumină câte un petic de pagină se mai citea încă; feluriţii Hruşciovi năvălesc acolo ca nişte tauri cărora, pentru a preîntâmpina riscul să fi învăţat să citească, li s-au legat ochii după ce au fost stinse toate luminile.
Suntem cumva marxişti, şi după asta am aliniat de o parte „fenomenele economice“, de cealaltă, în ordine sugestivă, raportul forţelor de clasă, politice, gradul de organizare, conştiinţa, voinţa?! Şi pornind între aceşti adversari o „întrecere emulativă“, auzim lansându-se un „Poftiţi, domnilor“, în timp ce mareşalul Bulganin, cu cel mai fotogenic zâmbet, ţine spada de arbitru?!
Troţki a adus discuţia, ca un biet prostovan ca şi noi, asupra „fenomenelor economice“ ale momentului. A fost măreţ. Nu puteţi face altceva, a spus el, decât să dezvoltaţi trecerea de la societatea noastră precapitalistă la mercantilism, decât să vă apropiaţi de modelul capitalist. Cu cât veţi fi făcut mai mulţi paşi pentru a-l ajunge, cu atât vor fi mai irezistibile influenţele sale asupra voastră. Nu doar prin război vă poate el subjuga. Ori noi vom merge să-l scoatem din vizuinile sale din Occident, ori el va fi aici să-şi regleze conturile cu noi. Nici militar, nici economic cele două dezvoltări nu pot înainta fără să se încrucişeze. După ce a aruncat o privire de gigant al doctrinei istorice în adâncul viitorului, Troţki a răspuns câte unei întreruperi de idiot: mai mult decât toţi cred în revoluţia mondială, însă, dacă vom fi privit lucrurile în faţă, vom putea aştepta chiar şi 50 de ani. Condiţia este ca în tot acest timp să nu fi dezlegat realizarea economiei socialiste în Rusia de doborârea formei sociale capitaliste în Occident.
Internaţionalismul, ne-a învăţat atunci Troţki cu cuvintele intangibilei doctrine, se întemeiază pe internaţionalitatea schimburilor pe care forma capitalistă a introdus-o pretutindeni, şi în vârtejul căreia vom fi purtaţi. La nimic nu va folosi iluzia de a sta în afara influenţelor sale. Când i-au pus căluşul, el nu s-a putut apăra. A coborât de la tribună pentru ultima oară spunând: Internaţionala va mai discuta... Mort fiind el, ne este încă dat astăzi să urmărim „dialogul“ cu care mintea lui luminoasă îi combătea, cu anticipaţie, pe Hruşciovi.
Coexistenţa înseamnă „non-război“, dar nu poate însemna non-contact, non-schimb. Troţki avertizase bine asupra acestui lucru. Istoria o confirmă.
Pe vremea lui Stalin formula a fost aceea a dublei pieţe mondiale, pe care noi, demonstrând că este falsă, am rectificat-o în pretinsa existenţă a două pieţe semi-mondiale. Perspectiva lui Stalin era pe atât de naivă, pe cât de îndrăzneaţă. Odată ce i s-a tăiat jumătate de lume capitalismului din Occident, acesta se îneacă în supraprodusul său, se sfâşie în sine cu războaie de o veninozitate împătrită, iar noi rămânem, noi răzbim. Dar cine noi? Cealaltă jumătate de capitalism, doar mai vitală decât prima?
Astăzi teoria iluzorie a celor două pieţe-compartimente etanşe este aruncată cu hotărâre la o parte: patria socialistă nu îşi coboară doar vălul, ci îşi descinge decisă cingătoarea. Îngroapă odată cu Stalin ultimele ameninţări de a scoate un fier mortal de sub fuste, după invitaţie.
Aici trebuie să-l ascultăm pe economistul de serviciu, Mikoian.
„Noi avem părerea fermă că coexistenţa paşnică trainică este de neconceput fără comerţ (cursivul textului din „Rinascita“, februarie 1956), care constituie o bază bună pentru aceasta şi după formarea celor două pieţe mondiale. Existenţa celor două pieţe mondiale — socialistă şi capitalistă — nu numai că nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune un dezvoltat comerţ reciproc avantajos între toate ţările. Înţelegerea justă a acestei probleme are atât o însemnătate principială din punctul de vedere al coexistenţei celor două lumi cât şi o însemnătate practică, economică“.
Evitând cursivele şi semnele noastre de exclamare asupra formulării extrem de dezinvolte, inconştiente, ca a cuiva care aleargă sigur pe plăci de gheaţă foarte subţiri, mai cităm:
„Noi pornim de la considerentul că comerţul nostru cu ţările capitaliste este avantajos pentru ambele părţi... Acest fapt este determinat de însăşi necesitatea diviziunii sociale a muncii, de teza îndeobşte cunoscută că nu este la fel de avantajos pentru toate ţările să producă toate felurile de produse...“.
S-a îndoit vreodată Mikoian, se va îndoi vreodată unul dintr-o mie dintre cei care citesc „Rinascita“, că în sistemul socialist, în afară de vechiul fapt că nu există comerţ, nu există piaţă, trebuie depăşită, dacă nu diviziunea tehnică a muncii în manufactură, cu siguranţă diviziunea atât profesională şi de întreprindere, cât şi regională şi naţională a muncii în societate? Că toate aceste formule sunt ţintuite de tipul capitalist al relaţiilor productive, şi mai presus de toate aceea că „a produce trebuie să fie avantajos“? Avantaj şi profit de capital sunt termeni care spun acelaşi lucru.
Noi am făcut la timpul său toată această critică a viziunii încă prudente a lui Stalin asupra comerţului, asupra confruntării celor două sisteme, şi am citat de asemenea cum economiştii burghezi de şcoală liberală aderau la această convergenţă a celor două producţii spre aceleaşi debuşeuri şi acceptau că învingătorul avea să fie acela dintre cele două care ar fi câştigat cel mai mult acolo. Dar atunci ce îndoială mai încape că îşi pierde şi cea mai mică valoare argumentul că în Rusia „au fost nimiciţi exploatatorii“ şi „nu mai există burghezi“, odată admis că, prin canalele internaţionale, profituri de capital, anonim şi cu atât mai lacom pentru aceasta, traversează liber orice frontieră?
Această grindină de mărturisiri înfricoşătoare cu privire la relaţiile tot mai largi dintre pretinsele două economii, pretinsele două sisteme, arată cum manevra „coexistenţei“ şi a „emulaţiei“ se citeşte în întregime în conţinutul său economic, şi că nu schimbă chiar nimic aici fanfaronadele că ar prevala prin presiunea opiniilor „populare“, răspândite în „conştiinţa“ maselor mondiale, şi asemenea omilii. La capătul întregii acestei colorate „franje de interferenţă“, pe care vor să o vadă stabilită la limita dintre două sisteme opuse şi eterogene, dacă se are în vedere interiorul lor, este posibilă o singură concluzie. Această îmbrăţişare la care ar vrea să ducă persuasiunea popoarelor, drept obişnuita alternativă la conflictul violent, este pur şi simplu o îmbrăţişare între naturi de acelaşi sex, între sisteme identice. Ea nu este decât o etapă a revendicării prosteşti a liberalizării comerciale mondiale, alintată de toţi „operatorii economici“. Chiar şi în aceste zile, în America, mediile de afaceri invocă eliminarea interdicţiilor de import pentru produsele străine; dacă vrem, spun ele, ca de exemplu japonezii să cumpere de la noi bumbac brut, trebuie să le permitem să „câştige dolari“ vânzând aici ţesăturile lor de bumbac la preţ mic. A câştiga în doi, formulă a Congresului al XX-lea şi a lui Mikoian, formulă în care cel care abia îl silabiseşte pe Marx poate citi tot capitalismul.
Odată căzute aceste lucruri în gura feluriţilor Nenni, iată că trag cu gloanţe oarbe: trebuie stabilită cu Rusia şi „piaţa capitalurilor“. Trebuie aşadar să fie permis să se exporte din Rusia capital „socialist“ şi prin urmare să se importe acolo capital... capitalist. Şi acest lucru este pus pe conştiinţa lui Mikoian şi face să pară adevărat că H. şi B. îi oferă Elisabetei, între o ceaşcă de ceai şi alta, 2 miliarde de dolari în aur, fie şi în contul cumpărării de mărfuri.
Fireşte, când vor fi înfăptuite aceste gigantice exporturi de capital financiar, se va spune în continuare că nu mai este vorba de fenomenul caracteristic al celui mai sadic imperialism, cel descris de Lenin: da; da; pe atunci era vremea vulgarelor, brutalelor fenomene economice: astăzi este cu totul altceva, există valorile morale, imboldurile spre emulaţie cu avantaj reciproc; iar conştiinţa generală a acestor vremuri gingaşe şi graţioase nu mai îngăduie manevrele de altădată pentru a se trage pe sfoară unul pe altul peste graniţe: războiul este evitabil.
O lume care să fie toată o reţea de burse de mărfuri şi de burse de capitaluri este evident la fel de absurd s-o numeşti socialistă ca şi semi-socialistă. Dar este încă şi mai iluzoriu s-o înfăţişezi ca pe o lume în care să fie posibil ceea ce Lenin a exclus: a împiedica izbucnirea unui al treilea război general doar cu scopul de a asigura pacea, şi ţinând în viaţă capitalismul.
În 1947, aşadar, Statele Unite ar fi avut un monopol al pieţei capitalurilor, iar astăzi l-ar fi pierdut (împreună cu cel al armelor nucleare; şi acest lucru îl spune americanul Lippman). Prin urmare, Statelor Unite le vine tot mai greu să pretindă, drept contrapartidă a ajutoarelor economice, atât acorduri militare, cât şi acorduri politice.
Bine, suntem aşadar în plină idilă. Rusiei îi vine într-adevăr atât de uşor să pretindă, drept contrapartidă a nu mai puţin de 2 miliarde de dolari, numai un zâmbet al Graţioasei Sale Maiestăţi Britanice!
Noi suntem, este cât se poate de limpede, pentru deplina valabilitate actuală a doctrinei lui Lenin despre război, care nu este decât doctrina lui Marx enunţată la naşterea sa istorică, după războiul franco-prusac şi Comuna pariziană, cu care se încheiaseră războaiele revoluţionare de aşezare liberală: de astăzi toate guvernele naţionale fac cauză comună în faţa Proletariatului!
Marx nimicise încă din 1848 orice ideologie pacifist-umanitară care înfăţişa sfârşitul războaielor prin „persuasiune generală“ asupra inutilităţii lor. Din 1848 până în 1871 o serie de războaie erau încă utile, pentru însuşi radicalismul burghez al unor Mazzini, Blanc, Kossuth şi al celor asemenea lor, care nu înţelegeau acest lucru. Războiul dintre naţiuni nu avea să se sfârşească cu Pacea Universală, ci cu revoluţia de clasă supranaţională.
Înşişi marxiştii Internaţionalei a II-a, după cum le-a obiectat Lenin timp de un deceniu, crezuseră cu sinceritate că războiul ar putea fi împiedicat de proletariatul mondial. Însă chiar şi în acea perioadă idilică şi evoluţionistă, în care în parlamentele lumii voturile socialiste se îngrămădeau, nici măcar cei mai făţişi reformişti nu s-au gândit să oprească războiul cu forţe „morale“ şi persuasive. A împiedica războiul însemna pentru ei a împiedica, prin greva generală naţională dusă până la capăt, mobilizarea generală de o parte şi de alta a frontierelor, luând în mâini puterea, pentru a întemeia socialismul în Europa unită.
Când Lenin a stabilit că etapa imperialistă a capitalismului duce la război, el nu credea încă într-o serie succesivă de războaie mondiale, ci aştepta ca, la conturarea primului, proletariatul, cel puţin cel din Europa, să se ridice în picioare şi să-l oprească. Formula sa a fost „a transforma războiul imperialist în război civil“. Însă formula punea o alternativă: fie începe şi se dezvoltă războiul naţiunilor, fie izbucneşte în fiecare războiul civil, burgheziile sunt răsturnate, iar războiul nu se „declanşează“.
Marea ocazie leninistă a fost pierdută, aşadar, în 1914, pentru că toate sau aproape toate partidele muncitoreşti nu numai că nu au blocat şantierele, căile ferate şi corpurile de armată, ci au mărşăluit odată cu războiul naţional. Revoluţia rusă s-a născut din însumarea a două condiţii singulare: supravieţuirea unui regim feudal şi seria de înfrângeri militare. Ciclul care ar fi trebuit să se comprime în prea puţini ani a lipsit: condamnarea şi înfrângerea partidelor social-trădătoare, revenirea proletariatului în ţările Europei, doborârea burgheziilor imperiale, învinse sau învingătoare. Şi revoluţia rusă a fost singură.
Celui de-al doilea război mondial nu i s-a opus la început nicio rezistenţă a claselor muncitoare şi nu i-a urmat nicio revoluţie: în calea monştrilor imperialişti partidele proletare nu s-au găsit: cele comuniste, născute după 1914, în cei 20 de ani dintre cele două războaie se denaturaseră total, iar cea mai mare bătălie pierdută de ele a fost cea dată împotriva lor prin represiunile lui Stalin.
Astăzi cine mai ridică teza lui Lenin spune că, odată refăcute condiţiile de tip imperialist şi în ţările învinse, după un anumit ciclu războiul se va prezenta, cu o singură alternativă (cu totul de nepropus dacă ar izbucni deja astăzi): ca revoluţia proletară să-l poată sugruma din faşă.
Din cel de-al treilea război s-ar naşte revoluţia dacă înaintea izbucnirii sale, pe care totul ne face s-o considerăm încă foarte îndepărtată, ar fi renăscut mişcarea de clasă.
Prima condiţie pentru acest rezultat anevoios este înlăturarea din discuţie a pretinsului caracter socialist al Rusiei actuale.
Tezei Congresului al XX-lea despre evitabilitatea actuală a războiului noi îi răspundem nu că acesta este inevitabil în sens absolut, ci că nu poate fi evitat de o mişcare vag ideologică de proletari şi clase sărace şi de mijloc, peste care ar trece ca o vijelie fără să întâmpine rezistenţe. Războiul general este aşadar istoric evitabil, dar cu singura condiţie să i se opună o mişcare a purei clase salariate, iar aceasta să-l aştepte nu pentru a-l înlocui cu pacea, ci pentru a doborî, odată cu el abia născut, vechiul, infamul capitalism.
Obiectivul istoric al păcii stabile într-o lume capitalistă — şi mai rău ar fi să spui într-o lume pe jumătate capitalistă, pe jumătate socialistă! — împreună cu celălalt al Congresului al XX-lea, de „alegere“ între capitalism şi socialism pe baza unei confruntări emulative, judecate de conştiinţa generală a oamenilor, înseamnă, în concluzie, a fi dat înapoi faţă de Lenin cu o lungă distanţă, dincolo de cea cu care dăduse înapoi Stalin, care, când a murit, îi mai lăsa încă pe rătăciţii muncitori ai lumii, mai lipsiţi ca oricând de conştiinţă şi de voinţă, să spere că într-o viitoare conflagraţie Armata Roşie ar fi încercat să se reverse dincolo de frontierele capitaliste, pentru a persuada cu limbajul tunului şi al bombelor: o ultimă rămăşiţă de marxism, oricât de mult ar fi fost deja întunecată de degenerarea teoriilor economice, rămânea în această speranţă deşartă a muncitorilor, care murmurau fraza deşartă: şi totuşi va veni Mustăciosul!
Degringolada de la Congresul al XIX-lea la al XX-lea cade dincolo de Lenin şi dincolo de Marx, până la o concepţie despre lupta istorică care, luând drept pretext revelaţiile noilor vremuri şi „creaţiile“ dictate de situaţii noi, zace la nivelul unor vremuri mai îndepărtate decât „Manifestul“ şi se pierde în negurile Utopiei.
Ideea că lumea se decide pe baza confruntării dintre două modele de societăţi economice, testând, cu aceste „machete“ artificiale ale umanităţii vii, unde există o mai mare bunăstare materială cu tot tacâmul, şi apoi se orientează spre una dintre cele două forme propuse, nu poate fi asimilată decât primelor tentative ale socialismului utopic, cu uriaşa diferenţă în favoarea acestuia că, la vremea sa, el anticipa cu îndrăzneală revendicări istorice ale zilei de mâine, în timp ce astăzi ar fi rezultatul unui fabulos regres şi recul.
Marx şi Engels au scris într-adevăr despre utopişti fără niciun dispreţ, iar faţă de unii dintre ei, precum Saint-Simon, Fourier, Owen, cu adevărată admiraţie.
Însă întreaga lor construcţie teoretică, pe care s-au format socialismul european de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi comunismul rus al lui Plehanov şi Lenin, a avut două pietre unghiulare: critica utopismului socialist — şi critica democraţiei burgheze, a democraţiei, cum spune Lenin, în general.
Erau două căi de tip emulativ şi persuasiv. Vechii utopişti precum Cabet gândeau că toţi aveau să se facă socialişti prin vizite la Icarii, la Falanstere; cei amăgiţi de beţia iluministă a secolului al XVIII-lea jurau că dreptatea egalitară şi libertatea socială aveau să fie adoptate prin consultările legale ale poporului suveran, decurgând ca un corolar de civilizaţie paşnică din glorioasa revoluţie pe care o condusese clasa burgheză, în numele acelor principii.
Sunt două mari construcţii ale istoriei, dar socialiştii generaţiilor precedente au trecut peste nobilele lor ruine pentru a ajunge la determinismul ştiinţific al lui Marx şi a revendica, alături de Lenin, teoria sa a noii Revoluţii şi a Dictaturii.
Dictatură — sau persuasiune. Ori-ori. Se dictează celor pentru care nu există nici timp, nici chip să se ajungă prin consimţământ. Şi cu cât capitalismul se ticăloşeşte mai mult trăind în istorie, cu atât sfârşitul său este posibil numai prin intermediul forţei.
Raţiunea, în formele pe atunci cu adevărat vii şi seducătoare, ni l-a adus de mână. Când burghezia îi înălţa aceleia altare, glorioşii precursori ai Ligii Egalilor au îndrăznit deja să-i contrapună Forţa.
Acest nou afront se regăseşte astăzi în proclamaţiile congresului rus, sub ultimele minciuni ale întoarcerii la Lenin şi Marx. Nu doar trecerea la comunism prin democraţie, ci de-a dreptul prin utopie.
La Congresul al XX-lea au sfâşiat până şi „Manifestul“ din 1848. În paginile sale despre „literatura“ socialistă şi comunistă a altor doctrine, el a marcat pentru totdeauna desprinderea de utopism a luptei muncitoreşti moderne. Nu putem reproduce textele teoretice ale lui Marx şi ale lui Engels asupra acestui punct. Să fie de ajuns câteva fraze, în care este zugrăvită naiva eroare a utopiştilor.
„După părerea lor ajunge să le înţelegi sistemul pentru a recunoaşte că e cel mai bun plan cu putinţă al celei mai bune societăţi cu putinţă.
Ei resping de aceea orice fel de acţiune politică şi mai cu seamă revoluţionară; ei vor să-şi atingă ţelul pe cale paşnică şi încearcă prin mici experienţe, sortite, fireşte, eşecului (să admitem că cea rusească ar fi o experienţă în mare... de a construi capitalism), prin puterea exemplului să croiască drum noii evanghelii sociale“.
Din când în când îi prindem cu mâţa-n sac pe aceşti „pionieri ai viitorului“ care, pentru a gira trădarea şi abjurarea, pălăvrăgesc că realizări cu totul noi ar fi făurit în mod creator forme mai înainte neştiute de treceri istorice, deduc din modificările situaţiilor revizuirea unor formule despre care susţin că sunt depăşite. Aceştia au invariabil acelaşi sfârşit, dovediţi vinovaţi de ruşinos paseism, de cel mai mucegăit reacţionarism. Cu rezultatele voastre care i-au emoţionat atât de tare pe admiratorii noutăţilor de ultimă oră, treceţi aşadar, domnilor de la Congresul al XX-lea, cu cel puţin 120 de ani în urmă, şi lăsaţi-ne să atârnăm la stâlpul infamiei al ideologiilor retrograde, înşelătoare şi duşmane găselniţele voastre de astăzi: coexistenţă, emulaţie, competiţie; blocare, în împerecherea de acelaşi sex, a istoriei fecunde şi vii.
Din tot antistalinismul prezentat lumii rămân în picioare în chip îndoielnic numai punctele pe care le-am tratat deja la începutul acestor zile: „cultul personalităţii“ şi „manipularea istoriei“. În ceea ce priveşte tot restul s-a mers doar în direcţia în care se afunda Stalin, şi mai jos decât el, dar nici asupra acelor două puncte rectificarea nu este câtuşi de puţin în sensul ortodoxiei, şi trebuie să mai vorbim despre ele înainte de a încheia elegia celor îngropaţi în unica mlaştină.
Se declară că Stalin a minţit când îi definea pe „monştrii“ troţkişti drept agenţi ai spionajului străin. Aşadar nu erau. Şi ce erau atunci? Reabilitarea este un remediu pentru cazuri izolate, individuale, de judecată morală, penală, dar niciodată o corectare a judecăţii critice, istorice.
Stalin, după spusele revistelor sovietice de astăzi („Unità“ din 15 aprilie), ar fi greşit nu minţind (căci nu se poate teoretiza că în anumite împrejurări revoluţionarul nu ar fi adus în situaţia de a trebui să mintă), ci făcând, prin acele calomnii atroce, mai puţin limpede „bătălia de idei“ care a fost dusă împotriva „troţkismului“.
Şi aici Stalin este un marxist mai consecvent decât corectorii săi de astăzi! Ce înseamnă luptă ideologică? Pentru marxist nu poate exista luptă ideologică fără luptă politică şi fără ca aceasta să decurgă din jocul forţelor de clasă. Aşadar marea exterminare, nu a câtorva monştri, ci a unui mare strat din efectivele partidului bolşevic, din moment ce nu a avut la bază influenţa atragerii în solda unor state străine, trebuie explicată altfel, ca ciocnire de forţe sociale. Stalin a spus singurul lucru pe care îl putea spune, pentru a nu admite că partizanul mişcării antirevoluţionare era, cu toţi adepţii săi, tocmai el, fiind necontestat că el nu s-a aflat în faţa unor răzmeriţe împotriva puterii: a trebuit să vorbească despre spionaj, atentat, sabotaj în stil mare. Este aşadar eronat să spui:
„Greşită a fost teza lui Stalin, potrivit căreia lupta de clasă devine mai ascuţită ori de câte ori ţara socialistă face un pas înainte. Această teză formulată în 1937, când antagonismele de clasă dispăruseră deja, a dus la represiunile nedrepte“.
Pentru a n-a oară, Stalin minţea mai puţin antimarxist decât aceştia. A fost vorba chiar de o fază a luptei de clasă, în care grosul partidului şi al conducerii sale, împreună cu Stalin, a obţinut victoria.
Cum să explici altfel faptul că revista rusă spune, după cum citează „Unità“: „troţkiştii etc. exprimau interesele claselor exploatatoare care opuneau rezistenţă şi tendinţele straturilor mic-burgheze ale populaţiei“?
Cei masacraţi în 1934 şi 1937 exprimau interesele claselor proletare internaţionale împotriva politicii de desprindere a statului rus de lupta proletară mondială, mascată de minciuna edificării socialismului: în tot ceea ce rămâne din declaraţiile lor, ascunse cu grijă după înăbuşire, şi în înseşi discursurile din 1926, ei revendică linia lui Lenin, potrivit căreia este vorba de a trece la o lungă luptă a dictaturii proletare împotriva forţelor interne ale unor clase mic-burgheze, susţinute de multipla influenţă a capitalismului internaţional. Aici, pentru marxişti, stă întreaga controversă de rezolvat.
Aceea a fost marea cotitură, răsturnarea luptei revoluţionare în Rusia. Explicaţia acestui impunător episod izbucnit în subsolul istoric nu poate, fără ca Marx să se prăbuşească, să fie scoasă dintr-o ticăloşie, o greşeală sau o neatenţie a numitului Stalin. Lupta a fost ceea ce a fost, şi este just să fie numită o luptă de clasă, în forma ideologică şi în cea violentă. Cadavrul lui Stalin nu va striga dacă va trebui să aleagă un loc. Dar acelaşi loc le revine groparilor săi de la Congresul al XX-lea, care au mare grijă să nu-i justifice ideologic astăzi pe cei asasinaţi atunci.
Locul comun celui mort şi celor vii este aşadar unul singur: cel al contrarevoluţiei capitaliste.
Tocmai contrarevoluţia este „creatoare“, şi i se descoperă, trăind istoria, cele mai noi şi mai neaşteptate forme şi manifestări. În acest sens am învăţat multe dintr-o jumătate de secol de trădări faţă de proletariatul socialist.
Este Revoluţia cea care este una; şi este mereu ea, în cursul unui arc istoric imens ce se va închide aşa cum s-a deschis şi acolo unde a promis; unde are întâlnire poate cu mulţi dintre cei vii, dar cu siguranţă cu cei ce se vor naşte, ca şi cu cei morţi: aceştia ştiau că ea nu dă greş niciodată, nu înşeală niciodată. Ea, în lumina doctrinei, este deja scontată ca lucru văzut, lucru viu.
[1]. Aluzie la preşedintele american Dwight D. Eisenhower, rămas convalescent după gravul infarct suferit în septembrie 1955.