În raportul prezentat de Hruşciov pentru Comitetul Central, textul de bază al Congresului al XX-lea, după criticile corozive aduse unor decenii de muncă teoretică a istoricilor şi a economiştilor, au fost loviţi la rândul lor „filozofii“ de stat. Faptul că marxismul ar trebui considerat o „filozofie“ printre atâtea altele, adică la fel ca atâtea altele, este un lucru asupra căruia ne-am exprimat cu altă ocazie ample rezerve, şi, prin urmare, acest serviciu guvernamental filozofic, al cărui faliment total se proclamă de altfel, nu ni se pare un lucru prea serios.
Să vorbească în orice caz Hruşciov:
„Sarcinile pregătirii şi educării cadrelor noastre în instituţiile de învăţământ superior şi în reţeaua învăţământului de partid reclamă întocmirea unui manual în care să fie expuse bazele marxism-leninismului, în care să fie enunţate într-un mod concis, simplu şi clar principalele teze ale învăţăturii marxist-leniniste, precum şi întocmirea unei cărţi care să explice pe înţelesul tuturor bazele filozofiei marxiste. Elaborarea unor astfel de cărţi ar avea o mare însemnătate în propagarea concepţiei ştiinţifice materialiste despre lume, în lupta împotriva filozofiei idealiste, reacţionare“.
Din această situaţie reiese că, pentru a evita ca super-profesorii academiilor filozofice să spună inepţii, trebuie să se apuce să-i cioplească pe baza unor manuale, inutil să mai spunem „pe înţelesul tuturor“, de propagandă împotriva filozofiilor, vai!, reacţionare.
Burghezii înşişi au desfiinţat de mult cursurile de filozofie teoretică pentru a le înlocui cu cele de istorie a filozofiei, şi dacă se vrea, a filozofiilor. În orice schemă se înţelege prin filozofie reacţionară cea care servea drept suprastructură formelor feudale de producţie: fideismul. Idealismul este filozofia revoluţiei burgheze, iar pretinşii materialişti ştiinţifici de la Moscova se arată la fiecare pas îmbibaţi de el până peste cap: nici vorbă să-l poată stigmatiza de sus drept reacţionar, şi, oroare! — antipopular. El este, prin excelenţă, singura filozofie populară.
Aici, în ţara lui Hruşciov, nu funcţionează nici şcoala populară, nici institutul pedagogic, nici academia supremă din care ies pedagogii pedagogilor: mai bine zis, în stilul la modă cosmopolit, trainers-ii, antrenorii activiştilor folosiţi pentru propaganda în rândul maselor.
În orice caz istoricul congres a spus că acest aparat a deviat: să încercăm să vedem în ce sens.
Nu este greu să găsim cheia quiz-ului. Este vorba de fideli elevi ai învăţătorului de ţară Stalin, care în acelaşi timp îl descalifică drept comisar al instrucţiei populare, şi (poate inconştienţi) repetă bucăţelele pe care i-a pus să le înveţe pe de rost.
Cine înţelege câte ceva ştie că suntem orice numai „troţkişti“ nu; şi totuşi vom aminti aici că toţi admit că Lev a fost cel mai puternic scriitor contemporan de limbă rusă — de altfel, pentru scrierile revoluţionare puţin contează limba naţională, şi se poate crede că va fi scoasă din sacristie şi „Lingvistica“ lui Stalin, conform căreia limba maternă „nu este o suprastructură“ şi rămâne suverană la schimbarea formelor de producţie şi a relaţiilor de clasă.
Forma de a scrie a lui Stalin, fără a fi slabă sau inabilă, este, într-un mod insurmontabil, pedestră. Are un stil exact de şcoală elementară, şi dacă vreţi de emisiune „lascia o raddoppia“ [lasă sau dublează]. Întrebărică şi răspunsuleţ sec, cu repetiţie în serie demnă de discuri microînregistrate.
Acum, dacă încercăm, din discursurile atât de lungi ale lui Hruşciov, Mikoian, Suslov, Şepilov şi ale altor minori, să extragem noul verb filozofic al Congresului al XX-lea, nu ne trezim în mâini cu altceva decât cu trei sau patru cuvinte ale lui Stalin: dogmatic, talmudic, pedanterie, scolasticism şi altele asemenea, cu care toţi, în cel mai monocord ton, lovesc, aici nu în Stalin, ci într-o turmă nenumărată de filozofi şi oameni de ştiinţă funcţionari — şi de şefi politici — pe care îi acuză că îşi încasează leafa degeaba. Împotriva acestui mers deplorabil, toţi înalţă stindarde — de cunoştinţă foarte veche — pe care le-am văzut în mâinile tuturor adevăraţilor „rătăciţi“; realitate, viaţă, constructivitate, concreteţe, şi dacă vrem chiar să extragem din ele cele mai înalte „noi“ teze, le vom găsi doar pe acestea, nu mai puţin uzate: marxismul creator, adică ceea ce se poate numi marxismul „recreat“, şi îmbogăţirea marxismului, fenomene care s-ar repeta la fiecare pas al drumului istoric.
Ei bine, dat fiind că ni se impune ultimativ să fim clari, simpli şi concişi, ca acei polemişti furnizaţi în serie „cadrelor“, să fim.
Să luăm noi partea dogmatiştilor, a talmudiştilor, chiar şi a scolasticilor şi până şi a pedanţilor; să ne asumăm apărarea unui marxism care nu creează niciodată nimic nou şi constituie o constelaţie de teze precise, de nezdruncinat, şi să refuzăm cu hotărâre, unguibus et rostro [cu dinţii şi cu ghearele], să-l lăsăm pradă celor care vor să-l îmbogăţească, revendicându-l rigid şi sărac, aşa cum s-a născut, nu din mizeria inflexibilă a lui Marx, ci din pântecele istoriei, atunci şi numai atunci când aceasta trebuia să fie gravidă cu el.
Coincide, în schimb, cu perioade de contrarevoluţie, de recul de clasă, de lungă involuţie istorică a formelor sociale, discursul gol al creativiştilor şi al pretinşilor creatori; al lăudaţilor descoperitori de bogate cuceriri inedite, întrucât el rumegă formule vechi şi mizerabile al căror ultim traficant a fost Iosif, şi care le maschează prost pe cele foarte cunoscute, împotriva cărora marxismul a luptat ca un leu la vremea sa — în valuri — împotriva lui Proudhon, Lassalle, Bakunin, Dühring, Bernstein, Sorel şi a înspăimântătorului val de noroi din 1914, atunci când, mai presus de toţi, un atlet, un gladiator al ortodoxiei revoluţionare, i-a făcut să muşte ţărâna pe acei nenumăraţi care voiau să creeze falsificări ale acesteia, să o îmbogăţească cu preţul iudaic al trădărilor: Lenin.
Să ne oprim pentru a arăta cum elevii au în sânge stilul, frazeologia, maniera flască a dăscălaşului.
Hruşciov, înainte de toate:
„Luptând împotriva manifestărilor de nepăsare faţă de studierea şi elaborarea mai departe (!) a teoriei marxiste, noi nu putem privi teoria cu ochi de dogmatici, cu ochii unor oameni rupţi de viaţă. Teoria revoluţionară nu este o culegere de dogme şi formule împietrite, ci o călăuză de luptă în activitatea practică de transformare a lumii, de construire a comunismului. Marxism-leninismul ne învaţă că teoria ruptă de practică este moartă“.
Nu a vorbit diferit faţă de acest ton, şi faţă de cel al pasajelor pe care continuăm să le spicuim, niciunul dintre liderii proletari care au trecut în slujba guvernelor burgheze, a războiului naţional. Dar, de asemenea, niciunul dintre aceştia nu a frazat într-un mod atât de trivial ca aceştia de astăzi.
Şi apoi:
„Cel care crede că comunismul poate fi construit exclusiv cu ajutorul propagandei (dar un dobitoc este cel care se gândeşte la vreo reţetă pentru a-l construi pe şantier ca pe un artefact burghez!), fără o luptă practică de zi cu zi pentru sporirea producţiei (o medalie pentru „biciuitorul“ clasicelor galere!), pentru ridicarea bunăstării oamenilor muncii (zece medalii pentru şcoala lui Keynes!), se rostogoleşte pe panta talmudismului şi bucherismului“.
La rând, Mikoian, demolator al lui Iosif:
„Partidul nostru, Comitetul său Central... aplică în mod creator această învăţătură [leninistă] la analiza evenimentelor şi fenomenelor concrete din perioada actuala a dezvoltării societăţii şi îmbogăţesc prin aceasta marxism-leninismul“.
Despre aceste „bogăţii“ ştim deja multe: trecerea democratică a puterii, imperialism fără război, renunţarea la violenţă, disciplină constituţională, imitarea victoriilor capitalismului ca fabrică de bunăstare, competiţie onestă cu acesta, cambie semnată (astăzi la Londra, mâine la Washington) prin care vă angajaţi să nu-l mai deranjaţi. Îmbogăţiţi marxismul încă puţin (aveţi indicele respectiv în cel de-al Şaselea Plan Cincinal?), şi îl veţi fi „adus la sapă de lemn“!
Mikoian este prea sclipitor pentru a-l cita fără a-l întrerupe.
„Majoritatea teoreticienilor noştri se îndeletnicesc cu repetarea şi întoarcerea pe toate feţele a unor citate, formule şi teze vechi“.
Scandal enorm! Dar teorie ce oare vrea să însemne? Înseamnă o succesiune ordonată de concluzii; literal un „cortegiu“ de oameni din care un rând nu sare peste celălalt. Această critică se poate potrivi poeţilor, nu difuzorilor unei doctrine organizate. Dar ştim că pe ei îi dezgustă mai ales artiştii: o spune în altă parte el însuşi, Mikoian. Să continue.
„Dar ce fel de ştiinţă poate exista fără creaţie? Se poate vorbi mai degrabă de scolastică, [1] de exerciţii de şcoală, nu de ştiinţă, deoarece ştiinţă înseamnă în primul rând creaţie, adică făurirea noului, nu repetarea a ceea ce este cunoscut de mult“.
Dacă noi, bieţii de noi, ar trebui să scriem manualul de filozofie marxistă (de la Moscova, cu aceste premise, este sigur că vor veni manuale scrise... cu picioarele) am include această formulă bine găsită: Ştiinţa este repetarea vechiului. Cât despre „scolastică“, am scrie că ea este acea filozofie care se fundamentează pe „creaţie“; şi fără creaţie, scolastica se sfârşeşte. Teoria creaţiei o punem în ordine astfel. Ne îndoim că Dumnezeu l-a creat pe Mikoian: acesta din urmă apoi nu a creat nimic; cu excepţia cazului în care se citeşte pe dos ceea ce spune.
„Congresul al XX-lea al partidului va constitui un impuls serios pentru lucrătorii de pe frontul ideologic (un front unde chiar şi caporalul este invitat să militeze improvizând mişcările!), că ei vor porni aşa cum trebuie la o muncă ştiinţifică creatoare... îmbogăţind în felul acesta tezaurul ideologic al marxism-leninismului.... (şi, în fine, într-o a treia replică, creată... rumegând) au datoria... de a asigura îmbogăţirea creatoare a marxism-leninismului“.
Febră de originalitate!
Destul, să-i chemăm pe cei din băncile din spate. Suslov:
„Munca noastră ideologică... într-o măsură însemnată, merge în gol, transformându-se într-o învăţare pe dinafară a unora şi aceloraşi formule şi teze şi formând adesea bucheri, dogmatici rupţi de viaţă. Ascuţişul propagandei noastre a fost într-o măsură însemnată îndreptat spre trecut, spre istorie (!), în detrimentul problemelor contemporaneităţii“.
Aici voiam să ajungem, să ia naiba! Iată un autentic emulator al dezgustătoarelor mode ale acelor parvenus [parveniţi] burghezi, care nu ştiu o boabă, dar sunt în stare să ne bată cu idioata lor întrebare: ah, nu ştiţi ultima noutate? Fiţi la curent!
„Partidul nu s-a împăcat niciodată cu dogmatismul, dar în prezent lupta împotriva lui a căpătat o deosebită ascuţime“.
Şi iată aici un strigăt al inimii, în care se află toată meteahna carierismului, a cursei personale pentru „a da lovitura“:
„Fără îndoială, cultul personalităţii a contribuit într-o mare măsură la răspândirea dogmatismului şi bucherismului. Admiratorii cultului personalităţii atribuiau dezvoltarea teoriei marxiste numai anumitor personalităţi şi nu se bazau decât pe spusele acestora. Toţi ceilalţi muritori (cine erau aceştia, aşadar?) ar trebui, chipurile, numai să-şi însuşească şi să popularizeze tot ceea ce creează aceste anumite personalităţi“.
Magnific! Aceşti domni au decis să lichideze „anumitele personalităţi“. Dar nu ştiu să recite decât aceeaşi lecţie. Cât au mai asimilat! Cât au mai popularizat! Între timp, îl dezonorează pe Stalin, întrucât ce e mai rău din ce a dictat el, ei poartă bătut în cuie în căpăţânile lor tocmai când delirează: daţi-vă la o parte, faceţi-ne loc, vrem să creăm şi noi. Iehova, nu eşti decât un demiurg mizerabil! spune diavolul clasic, exilat pe pământ, al lui Anatole France. [2]
Se „aliniază“ Şepilov: când ne vor aduce aceşti „creatori“ nerăbdători, ţinuţi până acum în lesă, un pumn de făină din propriul sac? Ei nu fac decât să profite de faptul că maestrul a fost îmbălsămat şi nu poate urla: nota zero: lucrare copiată cuvânt cu cuvânt!
„Noi, comuniştii, nu păstrăm în mod pasiv moştenirea marxist-leninistă, noi nu suntem arhivari ideologici (bravo! Sunteţi nişte moştenitori care, pentru a nu fi nişte vulgari păstrători ai averii părinteşti, o îmbogăţesc mâncând-o până la ultimul sfanţ!). O muncă ideologică care nu este legată de sarcinile imediate ale construcţiei economice şi culturale se transformă fie într-o repetare talmudist-bucheristă a adevărurilor şi tezelor cunoscute, fie în vorbărie goală şi osanale“.
În prima „zi“ am oferit cititorului o mostră modică de „osanale“ aduse lui Stalin, desfăşurată de toţi numiţii săi discipoli „ad litteram“ în materie de antitalmudism şi antidogmatism.
Se închide, sau mai degrabă începe mult mai fertil, sezonul vorbăriei goale?
Dacă toţi aceşti fideli elevi au pus mâna, cu o mişcare uniformă, pe extinctoare de aceeaşi marcă, şi au lansat jeturi din aceeaşi spumă echivocă, un motiv există cu siguranţă. Nu a murit totul în Rusia Revoluţiei, şi o flacără mai arde acolo! Mai există vechi marxişti, tovarăşi de luptă ai lui Lenin şi ai tuturor celorlalţi care astăzi, cu un gest suprem de fariseism, sunt „reabilitaţi“, bolşevici autentici, de rasă, credincioşi dogmei revoluţiei care trece peste orice frontieră: este vie în tânăra generaţie tradiţia de neşters a întregii acestei dinamici a „trecutului“, în faţa căruia prezentul trâmbiţat este sinistru, palid şi laş.
Mai există fastidioase, pedante citate din Marx, Engels, Lenin, chiar dacă de ani de zile sunt „ilegale“ cele din alţi teoreticieni de calibrul lui Troţki, Zinoviev, Buharin. Mai există tovarăşi care au credinţă într-o arhivă, şi care nu cred că se „rup de viaţă“ alimentându-se din istoria luptei mondiale a bolşevismului, când ţintele sale erau Berlinul şi Viena, Parisul şi Roma, şi când îi aparţinea alternativa leninistă: în lume, ori dominaţia burgheziei, ori a proletariatului! Nicio cale de mijloc!
Mai există încă, din fericire, şi prin lege istorică, dogmatici credincioşi în ceea ce Lenin a scris şi a promis; şi chiar dacă acele formule ar fi repetate cu ingenuitate, ba chiar cu orbire, ei s-ar afla mai sus decât bucătăria congresuală de atitudini la comandă, cu vomitivele ei reţete moderne şi viclene.
Însăşi apărarea stângace, din partea „creativiştilor“, a unei reziduale fidelităţi doctrinare, prin faptul că sună fals şi strident, confirmă această situaţie.
Hruşciov:
„Organizaţiile de partid au datoria... să păzească riguros puritatea teoriei marxiste, să ducă o luptă hotărâtă împotriva recidivelor ideologiei burgheze, să intensifice ofensiva împotriva rămăşiţelor capitalismului în conştiinţa oamenilor“.
Suslov:
„Dezvoltarea şi îmbogăţirea continuă a marxism-leninismului, pe baza principiilor sale imuabile, în luptă intransigentă împotriva tuturor încercărilor de a revizui aceste principii“.
Şi la fel şi alţii, de prin bănci.
La fel de falsă sună şi încercarea puţin norocoasă de a se salva, după ce au deplâns atâta faptul de a considera textele sacre, prin citate din Lenin, pe care pretind să-l trucheze drept autor al atâtor „creaţii“ nefaste, posterioare lui (şi astăzi se mărturiseşte că doar în acest scop s-a făcut o selecţie; şi o mare masă a scrierilor sale a rămas în afara giganticei Organizaţii menite a-i publica Operele complete).
Şi aici şcolăreii îşi arată arama. Citatul de bază, mai mult decât exploatat, este copiat la indigo de la Stalin, şi cu sistemul clasic al lui Stalin.
Este adevăratul sistem al negustorilor de vechituri ai doctrinei: a indica un volum din seria oficială şi o pagină din volum, fiind siguri că epurarea şi cenzura au trecut prin sită întreaga ediţie, aşa cum face catolicul când citează textul canonic al Evangheliilor. Şi a trece sub tăcere cu artă data şi tema scrierii, adică fundalul său istoric, direcţia de bătălie în care a scris-o cel care nu era un constructor de arhive, ci un luptător, el da, al acţiunii revoluţionare; când a scris Lenin aceste cuvinte (sub rezerva verificării):
„Pentru noi teoria lui Marx nu reprezintă câtuşi de puţin ceva încheiat şi intangibil; dimpotrivă, suntem convinşi că ea a pus numai piatra unghiulară a acelei ştiinţe pe care socialiştii trebuie s-o dezvolte mai departe în toate direcţiile, dacă nu vor să rămână în urma vieţii. Noi credem că pentru socialiştii ruşi este deosebit de necesară prelucrarea de sine stătătoare a teoriei lui Marx, deoarece această teorie nu dă decât principii călăuzitoare generale, care in condiţiile concrete din Anglia se aplică altfel decât în cele din Franţa, în Franţa altfel decât în Germania, în Germania altfel decât în Rusia“?
Lenin era atunci în luptă aprigă cu două aripi ale mişcării antiţariste ruse: populiştii, care refuzau să admită marxismul, pretinzând că în Rusia aveau o sarcină socialistă ţăranii proprietari, şi nu muncitorii — „marxiştii legali“, care, cu obişnuita versiune a Angliei economice şi a Europei politice, deduceau din marxism concluzia că în Rusia, pentru a lupta împotriva întreprinderilor capitaliste, trebuia păstrată o legalitate neutră faţă de guvernul autocratic. Lenin trebuia încă de atunci să construiască metoda revoluţionară care să unească acţiunea imediată cu armele cu scopurile proletare clasiste, şi punea împotriva lor bazele monumentului său edificiu istoric.
Tânărul Lenin nu avea de unde să ştie, aşa cum ştim noi de la Lenin adultul, că teoria este chiar de la origine „completă şi intangibilă“, şi că cel care îi dă drumul cu uşurinţă unui colţ din ea, o pierde pe toată. Oricum, deja în formula sa din tinereţe sunt puse în centrul teoriei lui Marx piatra unghiulară şi principii călăuzitoare valabile pretutindeni. Care sunt acestea? Opera întreagă şi viaţa lui Lenin răspund, şi nu două fraze.
Care, îl vom întreba pe foarte îndepărtatul descendent Şepilov, sunt aşadar „principiile imuabile“ chiar şi în materie de creativitate şi de îmbogăţire? Ce a mai rămas în picioare, pentru Congresul al XX-lea, din piatra unghiulară a lui Lenin?
Acestui mod neloial de a-l cita pe Lenin i-am contrapus studiul în ordine istorică al scrierilor sale, în desfăşurarea luptei revoluţionare din Rusia, iar cititorii vor găsi acolo, de exemplu, destule cu privire la baliverna lui Mikoian & Comp., de mână stalinistă, despre poziţia lui Lenin în 1917 pentru o cucerire paşnică a puterii.
Aici ne este suficient să spunem că, aşa cum toate citatele manevrate la Congresul al XX-lea sunt la mâna a doua de la maestrul Stalin (în timp ce tocmai în virtutea lor se pretinde abandonarea lui Stalin pentru a se întoarce la Lenin!), la fel, pe prima pe care am citat-o am luat-o din discursul aceluiaşi Stalin la Congresul al XVIII-lea, ţinut, aşa cum am mai spus, la 10 martie 1939.
Dreptul nostru de a-l ţine pe Lenin de partea „dogmaticilor“ stă în faptul că el însuşi, cât timp a trăit, a ţinut acest termen ca titlu de onoare şi ca opus celui de oportunist şi de „liber critic“.
Primul capitol din clasica lucrare „Ce-i de făcut?“, care datează din 1902, se intitulează tocmai: „Dogmatism şi «libertatea criticii»“. Este în întregime un atac împotriva revizionismului rus şi internaţional, iar nota de subsol de pe prima pagină spune tocmai:
„Astăzi fabienii englezi, ministerialiştii francezi, bernsteinienii germani, criticii ruşi se ridică toţi ca unul împotriva marxismului «dogmatic». Este prima bătălie cu adevărat internaţională cu oportunismul socialist“.
În expunerea chestiunii agrare şi în demonstrarea ortodoxiei marxiste a lui Lenin în această privinţă, am reprodus cu altă ocazie (din „Problema agrară şi «criticii lui Marx»“, 1901) pasajul de deschidere şi invectiva la adresa lui Cernov, care se lăuda că a izgonit „marxismul dogmatic“ din domeniul chestiunilor agrare. Acest marxism dogmatic, scrie Lenin, are o proprietate ciudată: oamenii de ştiinţă îl dau mereu drept mort, iar apoi reîncepe bombardamentul împotriva lui...
Ulterior, vechea bombardă a trecut în mâinile lui Stalin, care, cu genialitate, a creat de la sine suplimentul: talmudic — apoi a trecut la cei de la Congresul al XX-lea care, oricât s-au aflat într-o febră isterică de a-l îmbogăţi, nu au creat absolut nimic altceva.
Nouă ne pasă doar să stabilim că, însuşindu-ne acest stindard al dogmatismului, nu ne atribuim meritul niciunei creaţii, şi cu atât mai puţin al îmbogăţirii teoriei, şi nici măcar al teoriei şi istoriei oportunismului, molimă nesecată.
Şi totuşi din labele lui Stalin se mai salva câte ceva din „pietrele unghiulare“, şi vreun principiu mai era lăsat intact; în timp ce este clar că, pentru mănuşile glacé ale trimişilor voiajori ai Congresului al XX-lea, din ce era imuabil nu mai rămâne nimic, dacă, aşa cum reiese din titlul din ziarul „Unità“, Eden le-a dat în mod demn replica [„donné la réplique“] coexistenţei paşnice, cu istoricele cuvinte: „lumea de astăzi se poate simţi mai sigură“!
De altfel, în acelaşi text Stalin nu poate să nu-l citeze din nou pe Lenin cu cuvintele (Opere — aproape — Complete, XXI, 393):
„Formele statelor burgheze sunt extrem de variate, esenţa lor este însă aceeaşi: într-un fel sau altul, toate aceste state reprezintă, în ultimă analiză în mod necesar, o dictatură a burgheziei (aici a subliniat el, adică nu noi: Lenin, sau chiar Stalin!). Trecerea de la capitalism la comunism nu poate să nu dea, fireşte, o abundenţă şi o diversitate enormă de forme politice, dar esenţa lor va fi inevitabil aceeaşi: dictatura proletariatului (idem ca mai sus)“.
Este o rea-credinţă ordinară, aşadar, atunci când se spune că mai rămâne ceva care nu se vrea a fi atins, revizuit, recreat, îmbogăţit. Şi cine trebuia să fie cel mai bădăran, şi să spună: „calea pe care voi ruşii, fideli învăţăturilor lui Lenin, aţi urmat-o, nu este obligatorie pentru alte ţări“?
Întrebare foarte, foarte uşoară; o liră pentru răspunsul corect: delegatul partidului italian.
Tovarăşii din Franţa ne-au procurat, printr-o salvare in extremis, un exemplar din ediţia a doua a „Manualului de Economie politică“, „achevé d’imprimer le 17 mars 1956“ [terminat de tipărit la 17 martie 1956]... pour vivre l’espace d’un matin [pentru a trăi doar o dimineaţă]; îngrijit de Academia de Ştiinţe a URSS, Institutul de Economie.
Text stalinist pur şi dur, cu o jumătate din volum dedicată „economiei politice a modului socialist de producţie“. S-ar putea prea bine ca toate acestea să rămână oficiale, dar nu şi ceea ce ne pregătim să extragem din el pentru a închide această chestiune a evoluţiei teoriei.
Prefaţă: dând ce li se cuvine lui Marx şi Engels, formulând bine sau rău, lui Lenin i se atribuie faptul de a fi îmbogăţit ştiinţa economică marxistă cu teoria imperialismului, furnizând „tezele de bază ale legii economice fundamentale a capitalismului contemporan“. Ce e asta? O lege la care Marx nici nu visa, şi a lăsat grija de a o descoperi pe deplin... lui Stalin. Lenin, pe urmă, este autorul unei teorii noi, închegată, a revoluţiei socialiste (se înţelege, cu excepţia cazului în care vom vedea una şi mai nouă de la Stalin, şi de la Hruşciov-Togliatti). El ar fi dat apoi o soluţie ştiinţifică problemelor construirii socialismului şi comunismului... şi după toate acestea nu ne miră că printre academicienii de nivel înalt care au redactat textul se află şi al nostru Şepilov.
Într-adevăr, pentru a evita tămâierile, se adaugă mai apoi că „Stalin, marele tovarăş de luptă şi discipol al lui Lenin, a formulat şi a dezvoltat o serie de noi teze“ (!).
Pe cele ulterioare, însă, credem că Academia le va scoate la concurs cu o bandă internaţională.
Fireşte (la pag. 311 şi urm.) există capitolul despre legea dezvoltării inegale. Acolo se află formidabila minciună că
„Marx şi Engels, studiind pe la mijlocul secolului al XIX-lea capitalismul premonopolist (vezi mai sus citatul nostru din Lenin despre capitalismul unic, al cărui imperialism este pur şi simplu o „suprastructură“, politică, militară, dictatorială, prevăzută în întregime de Marx), au ajuns la concluzia că revoluţia socialistă nu poate învinge decât simultan în toate ţările civilizate sau în majoritatea lor“.
Lenin ar fi ajuns apoi la concluzia că vechea formulă a lui Marx şi Engels nu mai corespundea condiţiilor istorice, şi nu numai că revoluţia socialistă putea triumfa într-o singură ţară, dar chiar (auziţi!) că victoria în toate ţările sau în cea mai mare parte a lor era imposibilă (!!!). Am auzit deci o mulţime de baliverne de la acel şmecher de Vladimir Lenin în anii de după 1918, când mai că nu ne-a luat pe toţi la şuturi sfinte pentru că nu-i aduceam revoluţia în toată Europa! Dar dacă el descoperise ştiinţific că era imposibilă? Datorită legii dezvoltării inegale?!
Ştiţi legea dezvoltării inegale a academiilor? Stalin probabil că nu o ştia: se află într-o comedie italiană a bunului Ferrari, din secolul al XIX-lea: academiile se fac, sau nu se fac! [3]
Trebuie să vă servim o altă proză academică. În ghiveciul care urmează, Lenin figurează că ar fi descoperit că în perioada imperialistă ţările capitaliste formează un lanţ mai strâns, şi că revoluţia poate apuca veriga cea mai slabă. Bine, dar cu ce scop? Pentru a le declara celorlalţi că este imposibil să-i rupă? Pentru aceasta e nevoie de Stalin şi mai rău decât Stalin, e nevoie de Hruşciov, Şepilov, Togliatti sau Thorez. O palinodie ulterioară îi atribuie lui Lenin o viziune asupra drumului revoluţiei mondiale, care este servită ca anticipare a metodei de a detaşa sateliţi pentru Rusia din „lagărul imperialist“.
Dar astăzi chiar şi aceştia, sub auspiciile lui Tito, se pare că se vor a fi lăsaţi baltă, folosiţi ca lest!
Oricum, aici se joacă mereu pe echivocul dintre triumful revoluţiei politice şi transformarea economico-socială şi se joacă pe furiş cartea falsă a edificării economiei socialiste, a socialismului „prefabricat“.
La sfârşitul părţii despre economia capitalistă, „Manualul“ îşi însuşeşte tezele lui Stalin care l-au călcat pe nervi pe Mikoian. Pentru Stalin, criza istorică finală a capitalismului s-a redeschis după cel de-al doilea război mondial, şi este reamintită formula subproducţiei cronice a întreprinderilor capitaliste şi a şomajului permanent; teze imprudente care la Congresul al XX-lea, cu mâna întinsă către ştiinţa economică din Occident, sunt — şi numai ele — în mod hotărât retractate.
Urmează de aici că „Manualul“ va fi retras şi refăcut, aşa cum s-a anunţat la congres; şi că aceeaşi soartă va trebui să o aibă şi Programul Partidului rus.
Noi considerăm că toată partea de falsă doctrină economică stalinistă va rămâne, înrăutăţită, în picioare, adică descrierea societăţii ruse ca tip de economie socialistă. Vor rămâne în picioare apocrifa nouă teorie a lui Lenin despre revoluţia socialistă, şi a lui Stalin despre economie, în care clasele proletariatului şi ţărănimii figurează ca nişte clase definitiv prietene, în lupta politică ca şi în „construirea“ economică.
Pas cu pas, „Manualul“ citează binecunoscutele fraze din scrierile lui Lenin, pentru a le supune acelui trist tratament pe care îl cunoaştem.
Latura cea mai insidioasă a cotiturii trasate la Congresul al XX-lea constă în pretinsa întoarcere la o legătură, mai strânsă decât pe vremea lui Stalin, cu doctrina lui Marx şi Lenin. Dar aceasta este tratată în aceeaşi manieră care a fost introdusă sub Stalin şi de către toată banda lui. Este previzibil fără niciun dubiu că pasul care se face astăzi spre declararea unei identităţi ideologice şi de programe sociale cu ţările capitaliste, spre ceea ce noi am numit de ani de zile Marea Spovedanie, va fi prezentat cu argumente teoretice extrase din şcoala marxistă: şi, într-adevăr, se va declara o filiaţie substanţial autentică. Dar istoric şi politic cele două treceri au mers în acelaşi sens: de la declaraţia făcută capitalismului că se vrea doborârea lui pretutindeni pe frontul de clasă, la aceea de a vrea să se coexiste cu el pe frontul statelor, deşi considerând că imperialismul îl va conduce la război şi la prăbuşire — şi apoi de la această poziţie la cea a emulaţiei paşnice şi a confruntării, în perspectiva păcii definitive a statelor, şi a păcii democratice interne a claselor din fiecare stat.
Şi o cotitură istorică, şi cealaltă le dau pentru noi dreptate lui Marx şi lui Lenin. Dar este inevitabil, oricât ar fi de oripilant, ca în toate acestea, pentru mult timp de acum înainte, paginile grandioase ale lui Lenin, şi chiar şi ale lui Marx, să servească drept frunze de smochin pentru ruşinile patologice ale unui nou şi mai infam oportunism, care, graţie fascinaţiei acelor nume, va încerca o dată în plus să târască proletariatul mondial în abis.
Citind discursurile de la Moscova, s-ar părea că cel puţin una dintre pietrele unghiulare ale lui Marx şi ale lui Lenin rămâne la locul ei: necesitatea şi funcţia de primă linie a partidului politic de clasă.
Chestiunea partidului şi a relaţiilor sale cu statul s-a aflat în centrul luptei nemiloase cu opoziţia rusă. În timp ce aceasta reacţiona la faptul că, prin aparatul statal şi poliţia lui, erau loviţi şi scoşi din luptă membrii partidului comunist, care trebuia să fie considerat în stat purtătorul dictaturii de clasă şi adevăratul „subiect de suveranitate“, au fost insultaţi, după obicei, Troţki şi Zinoviev ca unii care voiau să spargă partidul în unitatea sa şi să-l saboteze. Ei au răspuns cu mândrie, revendicând doctrina lui Marx şi a lui Lenin despre natura şi funcţia Partidului politic de clasă, căruia îi fuseseră dintotdeauna fideli.
Astăzi, în timp ce nu se spune nimic (şi totuşi Stalin aborda în congresele precedente, oricât de rare erau, problema) despre chestiunea statului şi a permanenţei sale masive, în timp ce în mod contradictoriu se pretinde că s-a atins o societate fără clase destinate să dispară, şi „obiect de suveranitate“, astăzi se afirmă totuşi încă, şi după ce şi-au găsit cu toţii obişnuita notă la, chiar papagalicească, că partidul trebuie să continue să fie organul suprem care mânuieşte, potrivit directivelor sale programatice şi deciziilor sale, maşina statală.
Dar este limpede că şi această poziţie se descompune treptat. Simptomul se găseşte cu uşurinţă printre acoliţii din străinătate. Într-adevăr, cum să menţii un asemenea punct şi să lansezi dincolo de frontieră, alături de celelalte, lozinca de a remedia sciziunile leniniste, refăcând unitatea partidelor „muncitoreşti“ şi atrăgând în frontul lor şi pe cele ale claselor de mijloc? Labilitatea şi în această privinţă a enunţărilor emise la Moscova reiese din purtarea celor mai cinici adepţi. Ce e mai rău vine din Italia, ca de obicei. Nenni a făcut declaraţii dure cu privire la ceea ce, pentru el şi pentru viziunea sa îngustă, formează noul curs: în însăşi trivialitatea sa a spus adevărul. Nu este în stare, împreună cu cei de seama lui, să aibă scrupule teoretice, şi nici măcar nu are şi nu ştie atâta cât să le simuleze.
Conceptul relaţiei dintre partid şi stat, care este conţinut în întregime şi cu temei în textele marxiste şi în istoria luptei de clasă, de la „Manifest“ încoace, este zguduit cu perechi de lovituri de picior.
„Conceptul leninist al funcţiei conducătoare a Partidului în stat mai este valabil? Mai este partidul instrumentul adecvat“ pentru a călăuzi lăudata acţiune creatoare a maselor? „Trebuie partidul să stea, aşa cum stă, deasupra statului, inclusiv în ierarhia care îl aşează (dar ia vedeţi ce mai chestie!) pe secretarul partidului înaintea Preşedintelui Consiliului?“.
Răspunsul este dat fără ezitare: partidul trebuie să înceteze a mai fi unic, trebuie, pe aceeaşi treaptă cu oricare altul, să se întoarcă sub statul parlamentar, şi, mai rău, acesta trebuie să se supună, mai mult decât succedării democratice a partidelor, conducerii superioare a unei magistraturi în togă.
Aceste cretinisme în togă sunt culmea ridicolului pe care penibila poveste din Rusia îl atrage, împreună cu infamia, asupra cuceririlor proletare privind partidul, statul, dictatura, care străluceau acum 30 de ani cu o lumină orbitoare, şi care astăzi se înceţoşează chiar şi numai dacă dă din coadă un patruped care rage.
Nu este just să spui că talmeş-balmeşul ideologic vine numai de dincolo de cortină. Mizeria teoretică este inerentă trecerii pe care Congresul al XX-lea a trâmbiţat-o de la conducerea personală a lui Stalin, susţinută de cultul personalităţii, la noua conducere colegială, legată, nu se ştie apoi cum, de o nouă legalitate comunistă în stat şi de democraţia internă în partid. Aici nici măcar un singur cuvânt nu este la locul său, iar această luptă împotriva cultului personalităţii nu ne-ar da niciun motiv de satisfacţie, chiar dacă nu ar fi, aşa cum am demonstrat la început, doar o comedie greţoasă.
Ce oare vrea să însemne cultul personalităţii, şi cine oare l-a instaurat şi consacrat, în Rusia sau altundeva? A existat oare cu adevărat această atotputernicie individuală? Ea nu este altceva decât o balivernă romanţată cu singurul scop de a defăima conceptul sănătos şi robust al dictaturii, pe care, ca nişte filistini, vor să-l reducă la acela al impunerii autocratice. Fideistul le rezervă cultul unor figuri de dincolo de natură şi de dincolo de viaţă, şi nu îl divinizează pe conducătorul social. Iluministul şi idealistul critic demontează autoritatea care ar fi transmisă de puterea suprapământească unui om care, chiar dacă este Rege-Buştean, [4] personifică o instituţie depăşită: îi pun pe toţi în acelaşi punct de pornire, divinizează cel mult voinţa populară, îndoielnicul personaj Demos. Marxismul, şi aici aţi avea nevoie de micul tratat istorico-filozofic, nu se axează nici pe o Persoană de preamărit, nici pe un sistem colectiv de persoane, ca subiecţi ai deciziei istorice, deoarece deduce relaţiile istorice şi cauzele evenimentelor din relaţii ale lucrurilor cu oamenii, astfel încât să fie puse în evidenţă rezultatele comune oricărui individ; fără a se mai ţine seama de atributele sale personale, individuale.
Întrucât marxismul respinge ca rezolvare a „chestiunii sociale“ orice formulare „constituţională“ şi „juridică“ antepusă cursului istoric concret, el, prin urmare, nu va avea preferinţe şi nu va da răspuns întrebărilor prost puse: trebuie să decidă totul un om, un colegiu de oameni, întregul corpus al partidului, întregul corpus al clasei? Mai întâi, nu decide nimeni, ci un câmp de relaţii economico-productive comune unor mari grupuri umane.
Nu este vorba de a pilota, ci de a descifra istoria, de a-i descoperi curenţii, iar singurul mijloc de a participa la dinamica lor este de a avea un anumit grad de ştiinţă asupra lor, lucru posibil în chip foarte diferit în diverse faze istorice.
Şi atunci cine o descifrează mai bine, cine îi explică mai bine ştiinţa, exigenţa? Depinde. Poate fi chiar şi unul singur, mai bine decât comitetul, decât partidul, decât clasa. Iar a-i consulta pe „toţi lucrătorii“ nu te face să înaintezi mai mult decât decât a-i consulta pe toţi cetăţenii prin nesăbuita „numărătoare a capetelor“. Marxismul combate laburismul, muncitorismul, în sensul că ştie că în multe cazuri, în cea mai mare parte a lor, hotărârea ar fi contrarevoluţionară şi oportunistă. Astăzi nu se ştie dacă votul s-ar duce spre tigaie sau spre jăratic: Stalin sau Anti-Stalinii. Greu chiar de exclus că cea de-a doua variantă ar fi păcăleala mai mare. Cât despre partid, chiar şi după alegerea sa de către cei care din principiu neagă „pietrele unghiulare“ ale programului său, mecanica sa istorică tot nu se rezolvă cu „baza are întotdeauna dreptate“. Partidul este o unitate istorică reală, nu o colonie de microbi-om. Stânga comunistă a propus întotdeauna să înlocuiască formula de „centralism democratic“, despre care se zice că este a lui Lenin, cu aceea de centralism organic. Cât priveşte apoi comitetele, foarte numeroase sunt cazurile istorice care infirmă conducerea colegială: nu aici trebuie să repetăm relaţia dintre Lenin şi partid, dintre Lenin şi comitetul central, în aprilie 1917 şi în octombrie 1917.
Cel mai bun detector al influenţelor revoluţionare ale câmpului de forţe istorice poate, în relaţii sociale şi productive date, să fie masa, mulţimea, un consiliu de oameni, un singur om. Elementul de departajare este altundeva.
Se ştie că suntem schematici. Se pot vedea în această privinţă tezele congreselor comuniste italiene şi mondiale, susţinute de stânga pe vremea Internaţionalei Comuniste. S-au văzut şi revolte extrem de sănătoase ale partidelor împotriva comitetelor, ca la conferinţa ilegală din 1924, din Alpi, a Partidului Comunist din Italia, stăpânit de peste un an de curentul centrist: a votat pentru opoziţia de stânga nu numai imensa majoritate a membrilor, ci chiar şi cea a aparatului central. Nimeni nu s-a mirat nicăieri, iar comitetul nu a „căzut“ din această pricină. A căzut pe cu totul alte căi: comandă încă, cu Stalin şi fără el.
Aşadar, chestiunea acţiunii şi a călăuzei sale (?) se poate reduce la trei timpi principali.
Apariţia unui nou mod de producţie, precum cel capitalist industrial. Revoluţie politică prin care clasa ce controlează în cadrul lui mijloacele de producţie ajunge la putere şi îşi întemeiază propriul stat. Apariţia clasei care în acea nouă formă îşi prestează munca fără a participa la controlul social: proletariatul. Conceptul de clasă la Marx nu stă în această constatare descriptivă, ci în manifestarea unor acţiuni comune (care sunt determinate de condiţii comune), într-un prim timp nici voite, nici deliberate de nimeni. Formarea unei noi teorii-program a societăţii, care se opune celei apologetice a clasei dominante. Numai din acest punct (se înţelege, cu infinite complicaţii, înaintări şi reculuri) avem „constituirea proletariatului în partid politic“, şi numai din acest moment o clasă istorică. Prin urmare, condiţii istorice pentru ca o nouă clasă să acţioneze: teorie — organizare politică de clasă.
Al doilea stadiu. În aceste condiţii, noua clasă duce lupta pentru a o alunga pe cealaltă de la putere. În cazul pe care îl examinăm, constituirea proletariatului în clasă dominantă. Distrugerea vechiului stat. Stat nou. Dictatură de clasă, al cărei subiect este partidul. Teroare (şi revoluţia burgheză a avut asemenea faze, ca orice revoluţie).
Al treilea stadiu. Tranzitoriu în sens istoric, dar lung şi complex. Sub dictatura partidului sunt succesiv sfărâmate relaţiile de producţie pe care le apăra vechea clasă şi care barau calea unor noi forţe de producţie. Sunt treptat extirpate influenţele ideologice de orice natură şi cele de moravuri cărora clasa proletară le era supusă. Clasele dispar, după revoluţia proletariatului modern, dar înainte de a dispărea continuă să lupte, în poziţie inversată. Odată cu ele dispare aparatul de forţă al statului.
Toate acestea par o repetiţie inutilă. Am aşezat pentru o clipă toate piesele albe şi negre la locul lor pentru a face să ni se pună vechea întrebare: de unde luăm conştiinţa, voinţa, „călăuza“ acţiunii? Şi, dacă vreţi, autoritatea? Nu am lăsat nicio piesă fără ocupaţie, în afara tablei de şah.
Citându-l pe Lenin, nu şi-au dat seama de o magnifică construcţie a sa, care ajunge la cu totul altceva decât la... Comitetul Central.
„Clasa muncitoare, care duce în lumea întreagă o luptă grea şi dârză... are nevoie de conducători cu autoritate... numai în sensul în care nişte tineri muncitori au nevoie de experienţa unor vechi luptători împotriva asupririi şi exploatării, a unor luptători care au participat la numeroase greve şi la o serie de revoluţii şi care s-au format în spiritul tradiţiilor revoluţionare şi au un larg orizont politic. Autoritatea luptei mondiale a proletariatului este necesară proletarilor din orice ţară... Spiritul colectiv al muncitorilor conştienţi, înaintaţi din fiecare ţară care duc lupta directă va fi întotdeauna cea mai mare autoritate în toate aceste probleme“.
Centrul acestui pasaj îl constituie conceptele de timp şi de spaţiu duse la întinderea maximă; tradiţia istorică a luptei, şi câmpul internaţional al acesteia. Noi adăugăm tradiţiei viitorul, programul luptei de mâine. Cum va fi convocat de pe toate continentele şi peste toate timpurile acest corpus leninian, căruia îi dăm puterea supremă în partid? El este alcătuit din vii, din morţi şi din cei ce se vor naşte: această formulă a noastră nu am „creat-o“ aşadar: iat-o în marxism, iat-o la Lenin.
Cine pălăvrăgeşte acum despre puteri şi autorităţi încredinţate unui şef, unui comitet de conducere, consultări de corpuri contingente pe teritorii contingente? Orice decizie va fi bună pentru noi dacă se va înscrie în liniile acelei ample şi mondiale viziuni. O poate cuprinde un singur ochi, sau milioane de ochi.
Această teorie au clădit-o Marx şi Engels, încă de când au explicat, împotriva libertarilor, în ce sens sunt autoritare procesele revoluţiilor de clasă, în care individul dispare, ca quantité négligeable, cu capriciile sale de autonomie, dar nu se subordonează unui şef, unui erou sau unei ierarhii de instituţii ale trecutului.
Cu totul altceva decât povestea măsluită şi meschină a ordinelor feroce şi sinistre ale lui Stalin şi a reverenţei faţă de el, factori care ar fi construit, după credinţa nătărăilor, decenii de istorie!
Pentru determinism nu contează câtuşi de puţin conştiinţa şi voinţa unui individ: acţiunea sa este determinată de nevoile sale şi de interesele sale, şi puţin importă cum formulează el impulsul despre care crede, după consumarea faptelor, că i-a trezit voinţa, de care îşi dă seama cu întârziere. Acest lucru este valabil pentru cei de jos şi cei de sus, sărmani şi bogaţi, umili şi puternici. Aşadar, noi, marxiştii, nu găsim nimic în persoană, în persoane; iar în „personalitate“, biată marionetă a istoriei, cu atât mai puţin. Cu cât este mai cunoscută, cu atât de mai multe sfori este trasă. Pentru grandiosul nostru joc, ea nu este o piesă, nici măcar un modest pion. Dar la şah există Regele? Da, cu singura funcţie de a fi futut.
În clasă, uniformitatea, paralelismul situaţiilor creează o forţă istorică, o cauză a dezvoltării istorice. Dar acţiunea precede deopotrivă voinţa, şi cu atât mai mult conştiinţa de clasă.
Clasa se ridică la rangul de subiect al conştiinţei (al scopurilor programatice) atunci când s-a format partidul şi s-a format doctrina. În cercul mai restrâns care este partidul, ca organ unitar, începe să se găsească un subiect de interpretare a drumului istoric, a posibilităţilor şi a căilor sale. Nu întotdeauna, ci numai în anumite situaţii rare datorate maturităţii depline a contrastelor din lumea bazei productive, în subiectul „partid“ admitem, pe lângă ştiinţă, şi voinţa, în sensul unei posibilităţi de alegere între acte diferite, care influenţează mersul evenimentelor. Pentru prima dată apare libertatea, nu demnitate de persoane. Clasa are o călăuză în istorie întrucât factorii materiali care o mişcă se cristalizează în partid, întrucât acesta posedă o teorie completă şi continuă, o organizare la rândul ei universală şi continuă, care să nu se tot descompună şi să se compună iar la fiecare cotitură prin agregări şi sciziuni; acestea sunt însă febra, care constituie reacţia unui asemenea organism la crizele sale patologice.
Unde să găsim aşadar garanţiile împotriva degenerării, a destrămării cursului mişcării, a partidului ei? Într-un om este puţin; omul este muritor, este vulnerabil în faţa duşmanilor. El este, dacă e unul singur, o garanţie extrem de proastă, fragilă, chiar dacă s-ar crede vreodată că aceasta este inerentă unui singur om.
Am lua totuşi în serios marea laudă că ar fi găsit garanţia colegială, după dispariţia unui şef care conducea după bunul său plac? Toate acestea nu sunt serioase. În Rusia totul a fost pierdut şi nimic nu mai rămâne de salvat. Oricum, destrămarea de sub Stalin arată laturi mai puţin degradate decât cele care acum, prin abaterea de la el, ies treptat la iveală, în timp ce dintre metehnele lui nu se vede nimic corectat, şi nici nu s-ar putea vedea.
Garanţiile noastre sunt cunoscute şi simple.
1. Teoria. După cum am spus, nu se naşte într-o fază istorică oarecare, şi nici nu aşteaptă pentru aceasta venirea Marelui Om, a Geniului. Numai la anumite cotituri se poate naşte: din „starea sa civilă“ este cunoscută data, nu paternitatea. A noastră a trebuit să se nască după 1830 pe baza economiei engleze. Ea constituie o garanţie întrucât (chiar admiţând că adevărul şi ştiinţa integrale sunt obiective zadarnice, şi nu se poate înainta decât în lupta împotriva mărimii erorii) este ţinută fermă în liniile de rezistenţă ce formează un sistem complet. În timpul cursului său istoric are numai două alternative: să se realizeze sau să dispară. Teoria partidului este un sistem de legi care guvernează istoria şi cursul ei trecut, şi viitor. Garanţia propusă aşadar: nicio permisiune de a revizui, şi nici măcar de a îmbogăţi teoria. Nicio creativitate.
2. Organizarea. Trebuie să fie continuă în istorie, în privinţa fidelităţii faţă de aceeaşi teorie şi a continuităţii firului experienţelor de luptă. Numai când acest lucru se realizează pe vaste spaţii ale lumii şi pe lungi intervale de timp, vin marile victorii. Garanţia împotriva centrului este ca el să nu aibă dreptul să creeze, ci să fie ascultat numai în măsura în care dispoziţiile sale de acţiune se încadrează în limitele precise ale doctrinei, ale perspectivei istorice a mişcării, stabilite pentru parcursuri lungi, pentru câmpul mondial. Garanţia este să fie reprimată exploatarea „specialei“ situaţii locale sau naţionale, a urgenţei neaşteptate, a contingenţei particulare. Ori în istorie este posibil să se fixeze concomitenţe generale între spaţii şi timpuri îndepărtate, ori este inutil să se vorbească despre un partid revoluţionar, care luptă pentru o formă de societate viitoare. După cum am expus întotdeauna, există mari subdiviziuni istorice şi „geografice“ care imprimă cotituri fundamentale acţiunii partidului, în câmpuri întinse pe jumătăţi de continente şi pe jumătăţi de secole: nicio conducere de partid nu poate anunţa asemenea cotituri de la un an la altul. Posedăm această teoremă, probată printr-o mie de verificări experimentale: anunţător de „nou curs“ egal trădător.
Garanţia împotriva bazei şi împotriva masei este că acţiunea unitară şi centrală, faimoasa „disciplină“, se obţine atunci când conducerea este strâns legată de acele canoane de teorie şi practică, şi când li se interzice grupurilor locale să „creeze“ pe cont propriu programe, perspective şi mişcări autonome.
Această relaţie dialectică între baza şi vârful piramidei (pe care la Moscova, acum 30 de ani, ceream a o renverser, a o răsturna cu susul în jos) este cheia care îi asigură partidului, pe cât de impersonal, pe atât de unic, facultatea exclusivă de a citi istoria, posibilitatea de a interveni în ea, semnalarea că o asemenea posibilitate s-a ivit. De la Stalin la un comitet de substalinişti nimic nu a fost răsturnat.
3. Tactica. Sunt interzise de mecanica partidului „creativităţile“ strategice. Planul de operaţiuni este public şi bine-cunoscut şi îi descrie limitele precise, adică câmpurile istorice şi teritoriale. Un exemplu evident: în Europa, din 1871, partidul nu se solidarizează cu niciun război între state. În Europa, din 1919, partidul nu participă (nu ar fi trebuit...) la alegeri. În Asia şi în Orient, încă şi astăzi, partidul sprijină mişcările revoluţionare democratice şi naţionale şi o alianţă de luptă între proletariat şi alte clase până la burghezia locală. Dăm aceste exemple dure pentru a evita să se spună că schema este una şi rigidă mereu şi pretutindeni şi pentru a eluda faimoasa acuzaţie că această construcţie, integral materialist-istorică, ar deriva din postulate nemişcate, etice sau estetice, ori de-a dreptul mistice. Dictatura de clasă şi de partid nu degenerează în forme defăimate drept oligarhii, cu condiţia să fie făţişă şi declarată public în relaţie cu un amplu arc prevăzut de perspectivă istorică, fără a o condiţiona ipocrit de controale majoritare, ci numai de proba forţei inamice. Partidul marxist nu roşeşte de concluziile tăioase ale doctrinei sale materialiste; nu este oprit, când le trage, de poziţii sentimentale şi decorative.
Programul trebuie să conţină în linie netă osatura societăţii viitoare ca negaţie a întregii osaturi prezente, punct de sosire declarat pentru toate timpurile şi locurile. A descrie societatea prezentă este doar o parte a sarcinii revoluţionare. A o deplânge şi a o defăima nu este treaba noastră. Nici a construi în flancurile ei societatea viitoare. Dar ruperea nemiloasă a relaţiilor de producţie prezente trebuie să aibă loc potrivit unui program clar, care prevede ştiinţific cum, pe aceste obstacole sfărâmate, se vor ridica noile forme de organizare socială, cunoscute cu exactitate doctrinei partidului.
Că în viitor partide proletare revoluţionare renăscute ar putea să sufere involuţii, crize şi degenerări ulterioare nu se neagă, şi nu vor exista niciodată reţete pentru a exclude aceasta.
Dar este lucru sigur că, după ce vom fi propus încă o dată şi după ce un viitor deloc apropiat va fi construit, toate garanţiile, pe care le-am numit astfel numai pentru a accepta invitaţii polemice curente, cea mai mare parte a celor din cealaltă tabără şi mulţi dintre ai noştri, care se cred astfel, vor replica clătinând din cap: „Inutil! Nicio măsură nu va remedia pofta de putere a omului. Statul, Partidul, organizarea, în orice situaţie, timp şi loc, sfârşesc prin a consolida privilegii ale ierarhiei supreme, care se cramponează de avuţie, bunăstare, satisfacerea unei vanităţi neostoite. Omul este ticălos. Caută bucuria şi dominaţia şi trece peste seamănul său, trupul lui şi foamea lui“.
Acest argument nu merită un rând de răspuns. Dacă se crede aşa ceva, dacă acest lucru ar fi măcar pe departe adevărat, dacă omul nu ar fi, virtual, tot atât de bun ca defăimata mamă „bestie“ şi dacă ticăloasa nu este tocmai organizarea socială (care se naşte dialectic dintr-o secvenţă istorică de faze inevitabile şi prin aceasta utile de ticăloşie), atunci s-a terminat, atunci suntem fripţi de-a binelea; noi, cu Marx, Engels, Lenin, ne-am prăbuşit cu toţii, iar ilustra sau necunoscuta noastră literatură poate merge la un singur rug.
Cei care umplu lumea cu această nouă legendă a istoriei criminologiste: „greşelile lui Stalin erau evitabile; era de ajuns ca el să nu fie atât de dur, aspru şi feroce“, vor avea un succes facil. Dar istoria cumplitului drum al revoluţiei comuniste va scrie că acesta este cel mai infam scuipat pe care l-au aruncat până acum asupra efigiilor lui Marx şi ale lui Lenin, pe care, prosteşte, nu doar mincinos, le afişează încă pe zidurile răspântiilor, unde şi-au vândut vechea credinţă.
De figura imensă a lui Lenin oamenii aceştia vor să lege şiretlicul — prin care speră să mai facă trotuarul încă nişte ani — că ar fi just să evadezi din linia fermă a doctrinei pentru a înfăptui creativitate şi îmbogăţire, întrucât el ar fi afirmat cel dintâi acest lucru. Dar numai eliminând acest sofism originar va trece mişcarea cu adevărat dincolo de bancurile de nisip ale cultului persoanei şi de cultul încă mai rău şi curtarea josnică a mulţimii, a masei.
Bătrânul marxist care, de lungi decenii, asupra marii opere a lui Lenin, asupra cuvântului viu şi a acţiunii lui, lucrează şi studiază, dovedeşte că a făcut acest lucru în profunzime întrucât dezbracă falsul mit al lui Lenin însuşi de legenda că el ar fi recreat şi îmbogăţit doctrina comună, pe când, ca un leu, i-a apărat fiecare verset, până la ultima sa suflare.
Dar când apoi aude că o asemenea sarcină, care trebuie contestată giganţilor, şi nu mai puţin lui Iosif Stalin, deloc pigmeu, ar trece cu egal drept de manipulare asupra homunculilor de astăzi, fii ai unei epoci putrescente în care teoria, ştiinţa şi arta decad şi nu găsesc ecouri asemănătoare cu cele pe care oştiri de glasuri răsunătoare s-au ridicat să le înalţe în epocile fertile ale istoriei, ultimele fiind renaşterile şi luptele de eliberare burgheze, pe care de un secol le-am depăşit, iar cea din urmă, deasupra lor şi dincolo de ele, epopeea rusă şi mondială din Octombrie 1917... atunci îi cad din mâini simplului ostaş al unei doctrine intangibile armele dialectice; el le coboară prea puţin eroic ca să se ţină de burtă, pentru a înlătura riscul de a se pişa pe el.
Nu puteau „provocatorii“ să nu aibă joc uşor pe terenul ademenitor al „filozofiei“, şi credem că le-am găsit o pâine destul de tare pentru dinţii lor, ridicând zăgazuri înalte împotriva maniei de a dezlega nodul de astăzi cu obişnuita cercetare fadă, tremurătoare: cine va fi mâine stăpânul? Şi de a da nume dramei jucate pe scenele Moscovei. Noi i-am găsit alt sens, fundamental.
Ne întoarcem în sfârşit, pentru a ne încheia ziua, pe terenul nostru solid: fizica faptelor economice, lupta corp la corp a intereselor materiale de clasă, în culmea clocotului lor, unde şcoala noastră a aşezat cheile prezentului, ale trecutului şi ale viitorului, în tabloul unitar a cărui viziune totală am cucerit-o, dacă nu ne loveşte o orbire totală.
Colosala construcţie a „teoriei“ emulative, potrivit căreia ritmul de progresie productivă al sistemului rus bate ritmul sistemului capitalismului din occidentul contemporan şi îl va depăşi peste un anumit timp în sens absolut — lăsând decizia asupra sorţii lumii pe seama deznodământului platonic al acestei confruntări — se drapează într-o teză nebunească: că un asemenea ritm se vede pentru prima dată în lume şi în istorie şi că indicii săi numerici atestă intrarea unui principiu nou, în locul celor vechi.
Această mistificare uriaşă intră cu totul în jocul apărării şi al conservării sistemului capitalist, pe care pretind cu ostentaţie că vor să-l înfrângă. Cum altfel s-ar explica faptul că îi fac ecou cele mai autentice publicaţii şi buletine difuzate occidentale?
Există în America un Research Institute, Inc., of New York (Institut de cercetare) care a distribuit un raport special celor
„30.000 de firme, dintre care cea mai mare parte corporaţii industriale, al căror consultant este Institutul în materie de economie, legislaţie, conducere a întreprinderii (management), relaţii industriale şi umane, tehnică a vânzărilor şi cucerire a pieţelor (Sale and Marketing)“.
Titlul este sugestiv: „The toughest challenge“, care s-ar putea traduce poate prin „Încercarea supremă“.
Lucrarea este precedată de o declaraţie semnificativă: această cercetare este efectuată pe fapte, în afara adeziunii la orice şcoală economică şi la orice politică a guvernelor.
Întreaga materie pe care aici am studiat-o de pe un cu totul alt ţărm este expusă ca un lucru extrem de serios şi întemeiat, iar cifrele lui Hruşciov şi Bulganin sunt cântărite cu respect şi cu o sârguinţă extremă. Aceşti experţi ai capitalismului încheie admiţând că laurii ar putea chiar să revină sistemului sovietic, nu invocă represiuni sau război, studiază temeinic doar resursa pe care o constituie pentru firms valurile de comenzi de arme şi recomandă în cele din urmă primirea deschisă a invitaţiei la „marketing“ cu temuţii roşii. Se apucă şi ei să calculeze în câţi ani, cu bine-cunoscutele planuri, indicii occidentali de producţie, ca masă şi pe cap de locuitor, ar putea fi întrecuţi de URSS. În timp ce nu trec sub tăcere punctele slabe ale sistemului oriental, mai ales în agricultură, le expun şi pe cele ale Occidentului, evaluează mersul ritmului economic, posibila criză, şi se aşează hotărât pe planul „destinderii“.
Consultanţa înaltului capitalism spune aşadar că invitaţia la emulaţie trebuie primită, dat fiind paralelismul celor două sisteme; că pentru cele două imperialisme există stofă de tăiat, înainte de a se lupta.
Ne-a surprins în acest studiu deloc de dispreţuit o coincidenţă de perspectivă cu a noastră (20 de ani de pace). Din calcule asupra volumului materiilor prime disponibile în cele două tabere şi asupra amplorii industrializării zonelor subdezvoltate ale lumii, se presupune că dubla acumulare capitalistă va avea un debuşeu sigur pe tot parcursul următoarelor două decenii. În 1975 va decide războiul sau revoluţia? De acum până atunci, lupta teoretică va decide între economia exploziei şi cea a bunăstării crescânde. Doi adversari progresişti se aliniază în „Challenge“: teoretic, luptă alături.
Economiştii şi institutele se oferă contra cost ambelor părţi. Noi nu credem că cei de la „Research“ trimit nota de onorariu şi la Moscova, dar cu siguranţă o trimit autorii opiniilor care, printre înşiruirile aceloraşi tabele cu cifre, de-acum supărătoare, sunt reproduse în „Unità“ din 12 aprilie. Această revistă franceză „La Nef“ are o editură suspectă: dar nu ne pasă. Colosala falsitate în materie de ştiinţă economică este cea scrisă sub tabelul care fixează la 10% anual şi mai mult pasul producţiei industriale şi al venitului naţional rus, considerate şi acceptate ca fiind aproximativ triple faţă de cele americane, aşa cum am dezvoltat deja.
„Nimic asemănător nu s-a petrecut vreodată în istoria economiilor capitaliste“.
Potrivit acestor experţi, economiştii burghezi au pierdut partida; singura lor salvare era să dovedească că cifrele ruse erau false, iar ritmurile mai scăzute.
Dacă şleahta care compilează şi găzduieşte un asemenea material ar fi deschis vreodată măcar la întâmplare primul volum al „Capitalului“, ar şti două lucruri: Primul: Lucruri cu totul asemănătoare s-au petrecut în istoria tuturor economiilor capitaliste. Al doilea: Când aceste lucruri s-au petrecut prima oară, am dedus din ele că economia capitalistă este destinată să sară în aer, iar marxismul proletar i-a declarat război pe viaţă şi pe moarte.
Există marxişti-leninişti care nu cunosc Manifestul constitutiv al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor, scris de mâna lui Karl Marx?
Istorica adunare de la Martin’s Hall a avut loc la 28 septembrie 1864. Textul lui Marx începe astfel:
„Este un fapt incontestabil că mizeria maselor muncitoare nu a scăzut în decursul perioadei 1848—1864, şi totuşi această perioadă de progres a industriei şi comerţului este fără precedent în analele istoriei. În 1850 un organ de presă moderat, dar bine informat al burgheziei engleze a prezis că, dacă importul şi exportul Angliei ar creşte cu 50%, n-ar mai exista pauperism în Anglia. Ei bine! La 7 aprilie 1864 cancelarul trezoreriei Gladstone a declarat, spre încântarea auditoriului său din parlament, că cifra totală a importului şi exportului Angliei s-a ridicat în 1863 la nu mai puţin de 443.955.000 l.st.! «O cifră uimitoare, aproximativ de trei ori mai mare decât cea a întregului comerţ britanic din perioada relativ recentă a anului 1843!» Cu toate acestea, el a vorbit cu multă elocinţă despre «sărăcie»“.
Să ne oprim. Creşterea de 3 ori în 20 de ani, cu obişnuitul mic calcul şi fără a face jocul (pe care îl face uneori astăzi aulicul Varga) de a împărţi 200 la 20, obţinând 10%, echivalează cu media anuală de 5,7%.
Nu este încă acesta indicele cel mai înalt, dar ne ajunge spre a stabili cum capitalismul iniţial aleargă repede, ca cel de tip rus de astăzi, apoi încetineşte inevitabil.
Joc inutil cel al consultanţilor de la „Unità“ care dau ritmurile ţărilor capitaliste din 1870 încoace. Ei înşişi nu pot ascunde că, în anumite perioade, pe care le numesc de „avânt ciclic“, s-a produs, chiar şi de curând, un progres anual de circa 8%. Marea Britanie 1946—50 (postbelic). Japonia 1907—1913 (după războiul cu Rusia; dar astăzi am văzut că Japonia, nemaifiind învingătoare, ci învinsă, aleargă chiar şi mai repede şi depăşeşte Rusia). Statele Unite 1880—85. Şi, ia te uită: Rusia 1890—1900, cu sistem... ţarist!
La ce serveşte să stabilim că în perioade ulterioare „pe termen lung“ capitalismul occidental se aşază pe pasul de la 3% la 5%? O va face şi Rusia, dacă în 20 de ani producţia sa pe cap de locuitor o egalează pe cea a Americii, Angliei şi Germaniei, şi... dacă nu apar complicaţii. Emulaţia nu poate merge mai departe.
Aici demascăm partea inferioară a tabelului care, referindu-se la ţările „într-un stadiu iniţial de dezvoltare industrială“, alege la grămadă pentru Rusia, Suedia, Statele Unite şi Germania anii 1855—1913 (!) şi găseşte 5%...
Paralela, sub raportul capitalismului iniţial, dintre Rusia de astăzi şi Anglia ne readuce la admirabilele trei decenii 1830—1860, în care Marea Britanie era aproape prima şi singura care revărsa în restul lumii produse manufacturate ale industriei mecanice. Europa continentală era pentru ea ceea ce astăzi este pentru URSS imensa Asie. În secolul precedent se desfăşurase revoluţia antifeudală politică, urmaseră perioade de mari războaie, fusese depăşită criza internaţională ulterioară din 1848. Analogiile sunt remarcabile: revoluţionarul caută constanţele funcţiilor istorice, care îi confirmă (şi cu atât mai bine dacă se scurg secole la mijloc) că istoria poate fi strunită în linii generale de uniformitate, prin cotituri uniforme ale bazei economice. Oportunistul caută discordanţele, spre a-şi gira derapajele: alături de el, conservatorul jubilează, dacă vede că slăbeşte temeiul previziunii care face să urmeze înaltului industrialism înfloritor o nouă, puternică subversiune socială.
Lui Marx, considerarea ritmurilor, a ratelor de creştere, îi era un lucru bine-cunoscut. Rămânem la indicii comerţului exterior, parametru sigur al industrializării năvalnice. Marx tratează acest subiect în volumul I al „Capitalului“, în paragraful 5 al capitolului XXIII: „Ilustrarea legii generale a acumulării capitaliste: Anglia între 1846 şi 1866“. Vreţi ceva mai fundamental?
Totalul exportului şi importului este dat la p. 620 a ediţiei italiene: pentru 1854, 268 de milioane de lire sterline, iar pentru 1865, 490 de milioane de lire sterline. Obişnuitul mic calcul spune că din ’54 până în ’65 ritmul anual mediu a fost de 6,2%. Dar tabelul numai al exportului în acea perioadă ne duce la ritmuri de tip... rus. Din 1849 până în 1856 se înaintează de la 66 la 116 milioane de lire sterline: ritm 9,1%. Din 1865 până în 1866, un salt într-o cursă nebunească: 14% într-un singur an (de la 167 la 189 de milioane de lire sterline). Engels observă: acesta a fost preludiul crizei care a izbucnit la scurt timp după aceea. Ştim că precedenta criză fusese în 1856: mai înainte încă, în 1846. Cifrele o confirmă, iar ritmurile oscilează, dar nu cedează în perioada totală.
Vrem să ne întrebăm ce s-a întâmplat de la tabelul lui Marx până astăzi? În 1953, comerţul total britanic a fost de 5.925.000.000 de lire sterline. Faţă de anul 1863 al lui Gladstone, a devenit de 13 şi mai multe ori mai mare. Ce de stofă de tăiat a mai avut sistemul capitalist! Dar ritmul mediu, cercetat cum se cuvine, după cum ştim, este cel de capitalism adult: 3%.
În aceeaşi pagină, Marx studiază cifrele producţiei de cărbune şi fier, ale lungimii căilor ferate. Obţine între 1855 şi 1864 cifre ce ar cere prea mult spaţiu spre a fi reproduse, dar care dau ritmuri în jur de 4% şi 5%.
Marx însuşi determină apoi ritmurile totale şi pe cele anuale, se înţelege prin procedeul corect, pentru aceeaşi perioadă, în venitul anumitor industrii: case 3,5%; cariere 7,7%; mine 6,3%; fierării 3,6%; pescării 5,2%; gaz 11,5%; căi ferate 7,6%. Miracole, dar nu ale sistemului „socialist“!
El scoate apoi în evidenţă că sporirea veniturilor, aşa cum rezultă din impozitele înregistrate, şi deci, ca întotdeauna, inferioară adevărului, s-a ridicat între 1861 şi 1864 anual la 9,30%.
Marx nu tratează însă aici cifrele proprii perioadei iniţiale, începând din 1830, şi chiar mai înainte; despre care vorbeşte totuşi pe larg în toate operele sale, şi nu mai puţin Engels. Dar cifrele se află în toate cărţile de istorie, de pildă (ca să nu mergem departe) la Barbagallo (vechi marxist). [5] Dăm câteva.
Bumbac 1796—1800, 11,2%. Lână 1829—30, 11,5%. Maşini exportate 1855—65, 8,5%. Şi aşa mai departe.
Fenomenul, care s-ar fi văzut doar în Rusia un secol mai târziu, este general. Capitalurile care s-au investit în Statele Unite în impetuoasa industrie a lânii au urcat în ritmul de 31% anual (cine copiază tehnica altuia, domeniu internaţional în epoca burgheză, depăşeşte viteza primului exemplu). Cărbune extras din 1835 până în 1850: de la o jumătate de milion de tone la 6,266 milioane, de 12 ori şi jumătate în 15 ani, ritm 18%. Şi dacă am da înapoi până la 1820, cu bietele 365 de tone, am calcula un ritm uluitor: de 1.500 de ori în 15 ani. Astăzi? O ştim: 465 de milioane de tone: de peste un milion de ori pe atât. Media, pe 140 de ani, doar 10%. Aţi văzut joculeţul Moscovei? A împinge anii de plecare până la cei ai producţiei abia născute.
Franţa: în cele trei decenii 1830—1860, fonta creşte de 8 ori: pas de 7%. Forţa în cai-putere a maşinilor cu abur, de 58 de ori: ritm 15%.
Germania: aici este firesc ca anii să treacă. Din 1871 până în 1913, cărbunele ajunge de 7,5 ori mai mult: ritm pe termen lung 4,5%. Dacă vrem mai mult, ajunge să mergem înapoi în timp: zahărul produs în Prusia a fost în 1831 circa o mie de tone, în 1843 circa 9 mii. De 9 ori în 12 ani dă ritmul de 19%.
Neghioaba invenţie a emulaţiei este scoasă din „fenomenele noi“ din aceşti ani din urmă, care ar trebui să justifice îngâmfata idee de a crea un nou marxism şi de a-l îmbogăţi pe cel vechi. Dar ajunge să o tratăm cu ştiinţa marxistă de acum 100 de ani, şi iată emulaţia răsturnată şi ridiculizată!
Să ne întoarcem la Japonia: încă înainte de războiul cu Rusia, între 1893 şi 1907, în 14 ani, începe să reverse peste lume minunata sa mătase: de la 38 la 450 de milioane de yeni: de circa 12 ori, şi aceasta dă ritmul anual de 19%. Alţi indici sunt şi mai spectaculoşi. Să se fi gândit oare Mikado încă de pe atunci să edifice societatea socialistă?
Legea marxistă fundamentală se înalţă mai intangibilă ca niciodată. Cu cât sunt mai straniu de diferite ţările şi mai depărtate timpurile istorice, cu atât relaţia dintre cauze şi efecte se conturează mai precisă, mai uniformă.
La apariţia industriei capitaliste, ritmul anual de acumulare este maxim, apoi descreşte.
Întrucât ritmul nu este uniform, ci foarte neregulat, el tinde să reiasă mai scăzut pe perioade lungi şi redevine accentuat după crizele economice, după războaie şi mai ales după războaiele pierdute şi devastatoare ale ţării considerate.
Ritmul este mai înalt, la o vârstă egală a formei capitaliste, în ţările care intră mai târziu în arena industrială şi mecanică. Aceasta se datorează tehnicii mai evoluate aflate imediat la dispoziţie şi compoziţiei organice a capitalului, modificate în raport cu aceasta; la muncă egală, mai multe materii transformate.
Ştiri americane din sursa citată aşteaptă de la America de Sud, în vremea care vine, un ritm super-rus: tot în următoarele două decenii, dacă va fi de pace.
Povestea miracolului acumulării rapide datorate planificării, adică formei monopoliste şi imperiale a capitalismului şi însuşi industrialismului de stat (în acesta poate exista doar o anumită egalizare a ritmului în timp, o anumită compensare a zguduirilor de criză: dar nu numai în Rusia, ci pretutindeni: temă pe care o lăsăm acum pentru alt prilej), este de fabricaţie stalinistă. Obişnuitele tabele se află şi în discursul-raport din 1939.
Spre confirmarea vechilor şi foarte cunoscutelor noastre legi marxiste, am alcătuit un tabel unic din cele ale lui Stalin şi ale lui Bulganin — cu câteva ale lui Varga — pentru diferitele ţări, şi mergem pe următoarele perioade: 1880—1900, pace; 1900—1913, pace; 1913—1920, primul război mondial; 1920—1929, prima „reconstrucţie“; 1929—1932, criză generală; 1932—1937, redresare; 1937—1946, al doilea război mondial; 1946—1955, a doua reconstrucţie.
Urmărim cursa diferitelor ţări în aceste faze, dând mereu ritmurile anuale.
Marea Britanie: 1880—1900, 3,5%; 1900—1913, 3,0%; primul război: 0 (producţie neschimbată); prima reconstrucţie: idem. Criza 1929—1932: scădere de 11%!; redresarea 1932—1937: creştere de 10%! Al doilea război: stagnare, ritm zero, propriu-zis: minus 0,6%. Faza actuală: creştere de 4,8%.
Franţa: antebelic 6,5% şi 6%; primul război: cădere, de 6,6%; postbelic, urcare, de 9,5%! Criza 1929—1932: scădere, în pas de 11,6%; redresarea 1932—1937, urcare lentă (1%); al doilea război: altă cădere, de 3%; ultima fază: nouă urcare, de 8%.
Germania: prima perioadă antebelică 7,5% şi 7%. Primul război: cădere, de 8,2%; prima reconstrucţie: redresare de 7,3%; criza 1929—1932: prăbuşire de 13,8%!; redresare: nouă urcare de 13,4%!; al doilea război: cădere de 12,2%!; faza actuală: redresare în ritmul record: 22,2%! Fără niciun socialism şi cu puţin dirijism.
Statele Unite: prima perioadă antebelică 8,5% şi 7%; primul război: creştere de 3,4% (ah, bătrână şi proastă Europă!). După război: continuă cu 3,6%; afurisita criză din 1929: rostogolire, de 18,5%!; redresare: de 11%; al doilea război: o nouă redresare (iar Europa, ca mai sus) de 4,8%; faza prezentă: înaintare impasibilă în acelaşi pas!
Japonia: înaintare violentă până la primul război; în timpul acestuia, înaintare de circa 7% (Europa etc.); după război: acelaşi ritm. Oprire în criză, ritm de 12% în redresare; al doilea război: scădere de 12,5%; faza actuală: urcare hotărâtă de 18,8%: tempo rusesc.
Rusia: din 1880 până în 1913: ritmuri de înaltă industrializare iniţială; din 1913 până în 1920: război, disoluţie industrială. Din 1920 până în 1929, industrializare intensă, în ritmul de 34%! (efect al pornirii de la fund); din 1929 până în 1937, fără a resimţi criza externă, urcare de 20%; al doilea război: practic, stagnare. Faza actuală: 18%, ca Japonia, cu mult mai puţin decât Germania.
Italia? Să ne mărginim să spunem că, de la criza din 1929 până la al doilea război, stă pe loc (scădere şi apoi urcare); în război coboară cu 3%; astăzi urcă la un frumuşel 12%. În 1955, autovehicule produse în plus: 69%; petrol (fază de început!) 83%; capitalul FIAT sporit astăzi cu 19 miliarde, 32%.
Tabloul, sub formă de tabel sinoptic, este inserat în afara textului în aceste pagini.
Cine poate citi ceva, în acest tablou, despre avantajul sistemului socialist (rus) faţă de celelalte? Nimeni: toate sunt date din sursă rusească şi, prin urmare, pe deplin comparabile. Ele dezumflă pentru totdeauna expedientul odios al emulaţiei, confirmă coexistenţa unor forme analoage, capitaliste, de vârstă diferită şi de origine şi istorie diferite.
Cheile pentru a descifra tabloul, elocvent prin sine însuşi în semnificaţia sa de platformă a cursului viitor, sunt trei: Criză, Război, Revoluţie.
Lucrarea noastră este la sfârşit, iar teza la care ajunge este deruta emulaţiei. Cu cât concurenţii se depăşesc mai mult unul pe altul, cu atât devine mai posibilă Revoluţia, cu directiva ei, corolar al teoriei originare: blocarea producţiei.
Pentru concluziile mai ample nu vom îndrăzni o profeţie, doar o speranţă.
Deceniul postbelic de înaintare a producţiei capitaliste mondiale să continue încă câţiva ani. Apoi criza dintre războaie, asemănătoare celei care a izbucnit în America în 1929. Măcel social al claselor de mijloc şi al muncitorilor îmburgheziţi. Reluare a unei mişcări a clasei muncitoare mondiale, cu respingerea oricărui aliat. Cu totul nouă victorie teoretică a vechilor sale teze. Partid comunist unic pentru toate statele lumii.
Spre sfârşitul celor două decenii, alternativa dificilului secol: al treilea război al monştrilor imperiali — sau revoluţie internaţională comunistă. Numai dacă războiul nu răzbeşte, emulatorii vor muri!
Am redus întreaga lăudăroşenie statistică rusească la un fenomen de capitalism în plină vigoare, asemenea celui pe care i-l oferea lui Marx Anglia de acum un secol.
Cum a privit-o Marx atunci?
Încă de pe atunci el ştia foarte bine că iadului Capitalului nu i se strigă vade retro Satana, ci se aşteaptă de la el cucerirea lumii. El a aşteptat ca industrialismul britanic, crescând peste măsură, să dea foc Europei. Noi avem dreptul să aşteptăm ca furnalul de producţie rusesc să înflăcăreze întregul Orient. Nu falimentul îl dorim planurilor cincinale. Este declaraţia de socialism cea pe care o sperăm smulsă acelui sistem.
Ritmurile progresive britanice, măsurate de ochiul clarvăzător al lui Marx, l-au făcut să recunoască duşmanul direct, iar el a declarat războiul mondial de clasă, luându-şi accentele din lectura acelor cifre.
Căci discursul din 1864, „Dialogul cu Gladstone“, nu s-a redus la ceea ce am spus.
Creşterii nebuneşti a cifrelor comerţului exterior Marx îi contrapune, în adresă, datele exploatării infame a acelui model al proletariatelor moderne. Scrie ecuaţia dintre creşterea impunătoare a Capitalismului şi sclavia salariatului. Ridică anatema tribunului împotriva cinicului cancelar al Trezoreriei.
„Ameţit de datele statistice ale «propăşirii naţionale» care-i joacă înaintea ochilor, cancelarul trezoreriei exclamă în culmea extazului: «Din 1842 până în 1852, venitul (income) impozabil al ţării a crescut cu 6%... în cei opt ani din 1853 până în 1861, el a crescut, dacă luăm ca bază anul 1853, cu 20%! Faptul e atât de uluitor, încât e aproape de necrezut»“.
Marx scria acelaşi lucru în „Capitalul“ în 1866, numai că atunci în tabelul său va putea nota saltul venitului într-un singur an, 7 aprilie ’64 — 7 aprilie ’65, de peste 10%! Citatul său din adresă continuă:
„«Această creştere ameţitoare a avuţiei şi a puterii» — adaugă d-l Gladstone — «se limitează pe de-a-ntregul la clasele avute»“.
Demonstraţia stării de suferinţă a proletariatului englez şi a luptelor sale neizbutite se încheie cu puternica teză:
„În toate ţările Europei a devenit acum un adevăr, evident pentru orice minte lipsită de prejudecăţi... că pe temeliile vicioase de astăzi orice nouă dezvoltare a forţei productive a muncii trebuie să ducă inevitabil la adâncirea contrastelor sociale şi la ascuţirea antagonismelor sociale“.
În paginile „Capitalului“, citatul din discursul lui Gladstone din 16 aprilie 1863 se extinde şi la afirmaţia sa:
„Această creştere ameţitoare a avuţiei... trebuie să constituie un avantaj indirect pentru populaţia muncitoare, pentru că ea ieftineşte articolele de consum general; în timp ce bogăţii au devenit mai bogaţi, săracii au devenit în orice caz mai puţin săraci. Nu îndrăznesc să afirm că limitele extreme ale sărăciei s-au îngustat“.
Sarcasmul aspru al lui Marx se abate asupra ipocriziei acestei ciudate declaraţii. Capitolul se încheia cu o notă care cerea continuarea studiului lui Engels din 1845 despre condiţiile claselor muncitoare engleze. Engels a scos nota şi a scris, în josul manuscrisului său: acest lucru a fost făcut de Marx în primul volum al „Capitalului“.
Voi, cei ce vă întoarceţi, spre batjocorirea lui Stalin, la „marxism“, aţi ştiut vreodată ceva din toate acestea?
Ministrul primei burghezii a lumii a resimţit puternicele palme ale necunoscutului doctor Marx, red terror Doctor al presei engleze, emigrantul sărac şi aproape singur care repetase strigătul din 1848: Proletari din toate ţările, uniţi-vă! la încheierea înflăcăratei sale adrese.
Polemica a devenit celebră şi s-a întins pe ani şi ani, după ce Marx a murit. Antisocialistul german Brentano, intrând în corespondenţă cu ministrul englez, a insinuat într-o publicaţie a sa că Karl Marx se făcea vinovat de „citare falsă“. Gladstone spusese că cifrele venitului impozabil (ricchezza mobile [impozitul pe veniturile mobiliare] a noastră) privesc numai clasele posesoare, întrucât veniturile din salariu nu sunt impozitate: cifrele nu priveau deci ceea ce astăzi se numeşte „venit naţional“, ci numai veniturile şi profiturile din proprietate şi din întreprindere. Nimic nu admisese Gladstone cu privire la mizeria sporită a claselor muncitoare, aşa cum susţinea Marx. Dar demonstraţia lui Marx nu avea nevoie de mărturisiri ale lui Gladstone: rămânea şi rămâne în picioare şi loveşte orice formă de muncă salariată. Mizerie nu înseamnă salariu mic, înseamnă lipsa oricărei proprietăţi numai a celor care au generat avuţia revărsată „vâslind“ în sumbra fabrică a întreprinderii industriale. Cifrele lui Marx desenează pasul acumulării, al concentrării capitalului în mâini şi capete tot mai puţine, până la depersonalizarea lui, care astăzi domneşte pretutindeni.
Dar nu era pe atunci lucru de nimic acuzaţia de fals! Eleanor, fiica lui Marx, a replicat indignată, Brentano a scos o altă publicaţie: în cele din urmă, Engels, într-o scriere a sa dedicată anume acestui subiect, a rezumat totul, cu reproducerea tuturor alegaţiilor opuse, a facsimilelor textelor germane şi engleze, a paginilor invocate de ambele părţi din „Times“, a Actelor Camerei Comunelor, a altor foi de presă. Astăzi sunt curtaţi demagogic membrii partidului rus care se declară sătui până peste cap de aceste răscoliri de poveşti vechi (ce ne pasă nouă de Bund? de populişti? sunt frazele cu iz existenţial cu care căpeteniile au făcut congresul să râdă cu poftă): astăzi indivizi de acest soi, aţâţaţi de stalinistul daţi în pedant: ce specimen de mare pedant, ar zice ei, acel Friedrich Engels!
Ziarele au publicat fotografiile mormântului lui Marx din cimitirul londonez Highgate, peste goliciunea căruia ruşii au suprapus un monument greoi: nemulţumiţi doar cu cel impus lui Vladimir Lenin, alt model de neuitat al unei simplităţi nemărginite, străin de orice pompă şi de orice fast.
Lângă mormânt, domnii Bulganin şi Hruşciov s-au arătat siguri că reafirmă istorica lor reapropiere de Marx, de la Congresul al XX-lea. Ei nu păreau să se îndoiască de faptul că au etalat lumii de la acea adunare aceleaşi glorii pe care Marx i le îndesase înapoi pe gât ministrului englez al vremii, la apogeul primei revoluţii industriale istorice, model pentru toate celelalte, şi pentru cea din Rusia.
Marx a contrapus atunci orgiei nebuneşti a hiperproducţiei mecanice fondarea Primei Internaţionale Revoluţionare: cei doi care îi salutau mormântul îngropaseră de curând ultimele sărmane ruine ale celei de-a III-a, ale celei fondate de Lenin.
Şi în timp ce noi aşternem ultimele file ale acestei lucrări grăbite a unor simpli elevi ai acelei şcoli uriaşe, care singură poate invoca cele două nume, posturile de radio difuzează de la Moscova declaraţiile celor doi călători, abia întorşi de la Londra: domnul Eden, impecabilul ministru al Graţioasei Sale Majestăţi Britanice, elev (el da, cu fruntea sus) al clasicului său predecesor Gladstone, i-a primit cu cea mai mare şi prietenească cordialitate.
Cu totul altfel decât emulatorii contemporani vii, Morţii dialoghează...
Prezentul tablou este elaborat numai pe baza datelor din sursă rusească (Varga, Stalin, Hruşciov). Indicii primelor două perioade sunt extraşi din cifrele referitoare la industriile de bază, date de Varga.
Din verticale, întrucât statele sunt dispuse de sus în jos după vârsta formei industriale, reiese faptul că capitalismele cele mai tinere au o creştere medie mai rapidă.
Din orizontale reiese că, în fază normală, ritmul de creştere al fiecărei ţări descreşte cu timpul.
Din fazele de război şi de criză reiese că capitalismele mature şi învingătoare rezistă bine războaielor (imperialism) şi chiar înaintează; dar cedează mai mult crizelor.
Din fazele de după război şi după criză reiese că redresarea este cu atât mai puternică cu cât capitalismul este mai tânăr, iar scăderea a fost violentă.
Orizontala rusească confirmă toate evoluţiile celorlalte forme capitaliste.
[1]. Ediţia românească a lucrărilor Congresului al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice foloseşte aici, în loc de „scolastică“, „bucherism“. Am păstrat varianta la care a avut acces Bordiga pentru a nu-i întrerupe expunerea.
[2]. Trimitere la romanul „Revolta îngerilor“ (1914) de Anatole France, unde îngerii rebeli îl răstoarnă pe Demiurg doar pentru a-i lua locul. Bordiga îi compară pe liderii Congresului al XX-lea cu aceşti demoni, denunţându-l pe Stalin dintr-o dorinţă meschină de a-i prelua puterea.
[3]. Trimitere la Paolo Ferrari (1822—1889), un cunoscut comediograf italian din secolul al XIX-lea.
[4]. Re travicello (it. „Regele-Buştean“) — personaj din fabula broaştelor care cer un rege şi titlul unei celebre satire a lui Giuseppe Giusti (1841), desemnând un suveran inert, ridicol şi pur decorativ.
[5]. Corrado Barbagallo (1877—1952) — istoric italian, fondator al revistei „Nuova Rivista Storica“ (1917) şi profesor de istorie economică la universităţile din Catania, Napoli şi Torino, apropiat în tinereţe de socialism şi de materialismul istoric înainte de a evolua spre o viziune mai sceptică, autor al lucrărilor „Le origini della grande industria contemporanea“ (1929) şi „Storia universale“ (1931—1938).