Scriind, după nu mai puţin de doi ani de pauză, un articol de cincizeci de pagini (cel faimos despre lingvistică era din 1950, de care a trebuit să ne ocupăm doar în treacăt, dar care merita să fie depănat; e quod differtur...), [1] Stalin răspunde la problemele puse în discuţie în decurs de doi ani, nu doar în Firul timpului, ci şi în întrunirile de lucru despre teoria şi programul marxist desfăşurate de mişcarea noastră şi publicate, pe scurt sau pe larg.
Nu intenţionăm să spunem prin aceasta că Stalin (sau secretariatul său complex, ale cărui reţele înlănţuiesc sferoidul) ar fi luat cunoştinţă de tot acel material şi ni s-ar fi adresat nouă. Nu este vorba, dacă suntem cu adevărat marxişti, de a crede că marile discuţii istorice au nevoie, pentru conducerea lumii, de protagonişti personificaţi care să se vestească omenirii uluite, aşa cum se întâmplă când îngerul sună din trâmbiţa de aur de sus, din nor, iar Barbariccia, demonul dantean, răspunde (de profundis în sens propriu), cu sunetul pe care îl ştiţi. [2] Sau ca paladinul creştin şi sultanul sarazin care, înainte de a-şi scoate durendalele strălucitoare, se prezintă cu glas tare, provocându-se reciproc cu lista strămoşilor şi cea a turnirurilor câştigate, şi vestindu-şi uciderea reciprocă.
Mai lipsea şi asta! Pe de o parte, conducătorul suprem al celui mai mare stat de pe pământ şi al proletariatului „comunist“ mondial, pe de altă parte, cine oare — măi să fie! — un neica-nimeni!
Ci pur şi simplu faptele şi forţele fizice, din fundalul situaţiilor, încep în mod determinist să discute între ele; iar cei care dictează sau bat la tastatură articolul, sau prezintă expunerea, sunt simple mecanisme, sunt difuzoare care transformă pasiv unda în voce, şi nu înseamnă că vreo gogomănie nu poate ţâşni chiar şi din cel de două mii de kilowaţi.
Prin urmare, aceleaşi întrebări apar cu privire la sensul relaţiilor sociale ruseşti de astăzi şi al relaţiilor internaţionale economice, politice şi militare; ele se impun acolo sus şi aici jos, putând fi luminate doar prin confruntarea cu teoria a ceea ce s-a întâmplat deja şi este cunoscut, precum şi cu istoria teoriei care, într-un trecut foarte îndepărtat — dat fiind că faptul este de neşters —, era comună.
Ştim aşadar foarte bine că de la înălţimea Kremlinului răspunsul lui Stalin nu vine la vocea noastră şi nu poartă adresa noastră; şi nici nu este necesar, pentru limpedea continuitate a dezbaterii, ca el să ştie cum că ieri publicaţia gazdă se numea Battaglia Comunista, astăzi Programma Comunista, şi asta din cauza unor evenimente neproductive desfăşurate, acestea din urmă, la nivelul păturii sub-proştilor. Lucrurile şi forţele, imense sau minime, trecute, prezente sau viitoare, rămân aceleaşi în ciuda capriciilor simbolisticii. Dacă filozofia antică a scris sunt nomina rerum (literalmente: numele aparţin lucrurilor), a vrut să spună că lucrurile nu aparţin numelor. Adică, în limbajul nostru, lucrul determină numele, nu numele lucrul. Faceţi, aşadar, liniştiţi nouăzeci şi nouă la sută din munca voastră pe nume, portrete, epitete, vieţi şi morminte de Oameni Mari: noi urmărim din umbră, siguri că nu este prea departe generaţia care va râde de voi, preailuştrii de primă şi de a şaisprezecea magnitudine.
Însă lucrurile care stau la baza actualului articol al lui Stalin sunt prea mari pentru ca noi să-i refuzăm dialogul. De aceea, şi nu pentru că à tout seigneur tout honneur [dăm Cezarului ce-i al Cezarului], noi răspundem şi aşteptăm, chiar şi doi ani, contrareplica. Grabă (nu-i aşa, o, fostule marxist?) nu există.
Temele tratate sunt toate noduri cruciale ale marxismului şi sunt aproape toate vechile fixaţii, asupra cărora am insistat că trebuie bătut cu putere din nou, înainte de a ne pretinde făuritori ai zilei de mâine.
Desigur, marea masă a „spectatorilor“ politici împărţiţi în diversele tabere nu a fost izbită de aspectele asupra cărora Stalin revine în mod sugestiv — şi asupra cărora trebuie să revină —, ci de ceea ce anticipează despre viitorul incert. Năpustindu-se asupra acestui aspect, deoarece tocmai acesta prinde la public, spectatorii, fie ei prieteni sau duşmani, nu au înţeles o iotă şi au oferit versiuni bizare şi exagerate. Perspectiva, iată ce îi obsedează, şi, în timp ce observatorii sunt o adunătură de măgari, operatorul, care învârte manivela din acele înălţimi de închisoare care sunt birourile supreme ale puterii guvernamentale, se află exact în poziţia care lasă cel mai puţin să se vadă în jur şi să se prevadă. În timp ce noi culegem ceea ce i-a dictat privirea înapoi — unde nimeni nu-i blochează câmpul vizual cu plecăciuni şi tămâieri —, toţi se emoţionează în faţa sugestivelor previziuni. Existenţialist, toţi ascultă de imperativul imbecil: trebuie să ne distrăm; iar presa politică distrează atunci când, aşa cum se întâmplă în mod sugestiv astăzi, deschide o breşă spre viitor şi vede un Supernume binevoind să profeţească. Iar neaşteptata profeţie este aceasta: revoluţia mondială nu mai e, pacea nici atât, dar nu războiul „sfânt“ dintre Rusia şi restul lumii, ci războiul inevitabil dintre statele capitaliste, în care, într-un prim moment, nu este cuprinsă Rusia. Interesant, dar desigur nimic nou pentru marxism şi nici pentru noi, care nu avem mania cinematografului politic, unde spectatorul nu se întreabă „dacă este adevărat“ ceea ce vede (în curând, cu cinerama, va fi purtat pe sus în mijlocul acţiunii) şi, odată încheiată iluzia peisajului de peste mări, a localului de mare lux, a telefonului alb sau a îmbrăţişării cu modernele şi impecabilele super-venere de celuloid, se întoarce mulţumit, biet funcţionăraş [3] sau proletar înrobit, în magherniţa sa, şi se strânge lângă femeia lui deformată de trudă, sau o înlocuieşte cu o veneră de pe trotuar.
Toţi s-au aruncat, aşadar, asupra punctului de sosire, în loc de cel de plecare. Acesta este însă aspectul fundamental: există o întreagă ceată de semi-proşti care vrea să se grăbească să chibzuiască la ce va fi după, şi care trebuie stăvilită cu putere şi trimisă înapoi să înţeleagă ce a fost înainte, sarcină cu siguranţă mai uşoară, pe care totuşi nu reuşesc să o ducă la capăt nici în vis. [4] Fiecare om care nu a înţeles pagina din faţa lui nu rezistă tentaţiei de a o întoarce pentru a găsi lămuriri în următoarea, şi astfel dobitocul devine şi mai dobitoc decât înainte.
În Rusia, orice s-ar spune despre poliţiile care impun tăcerea şi care scandalizează Occidentul (unde mijloacele de imbecilizare şi standardizare a creierelor sunt de zece ori mai mari şi mai dezgustătoare), problema definirii stadiului social pe care îl traversează şi a angrenajului economic aflat în mişcare se impune de la sine şi ajunge la dilema: trebuie să spunem în continuare că a noastră este o economie socialistă, comunistă a stadiului inferior, sau trebuie să recunoaştem că este o economie guvernată de legea valorii, proprie capitalismului, în ciuda industrialismului de stat? Stalin pare să se opună acestei recunoaşteri şi să-i strunească pe economiştii şi directorii de întreprinderi prea avântaţi care înclină spre a doua opinie; în realitate, el pregăteşte apropiata (şi utila, chiar şi în sens revoluţionar) mărturisire. Imbecilitatea organizată a lumii libere citeşte că el ar fi anunţat trecerea la stadiul deplin, superior al comunismului!
Pentru a clarifica o asemenea chestiune, Stalin abordează metoda clasică. Ar fi uşor să joace cartea abandonării oricărei obligaţii faţă de tradiţia şcolii, faţă de teoreticienii Marx şi Lenin, însă în această fază a jocului ar putea să sară în aer însăşi banca. Şi atunci, în schimb, reîncepem ab ovo. Foarte bine, asta vrem şi noi, cei care nu avem mize de fructificat la ruleta istoriei şi care am învăţat încă de la primele noastre bâlbâieli că a noastră era cauza proletară şi că aceasta nu avea nimic de pierdut.
Este necesar, aşadar, la data de 1952, „un manual de studiu al economiei politice marxiste“, şi nu doar pentru tineretul sovietic, ci şi pentru tovarăşii din celelalte ţări. Novici şi uituci, fiţi atenţi, aşadar! Introducerea în această carte a unor capitole despre Lenin şi Stalin ca creatori ai economiei politice socialiste, după cum declară însuşi Stalin, nu ar aduce nimic nou. Foarte bine, dacă asta vrea să spună că este arhicunoscut că ei nu au inventat-o, ci au învăţat-o, iar primul a recunoscut-o întotdeauna. Deoarece intrăm aici pe tărâmul unei terminologii şi al unui set de formule riguros „de şcoală“, trebuie precizat de la bun început că ne aflăm în faţa unui rezumat pe care ziarele staliniste înseşi îl preiau de la o agenţie de presă străină, şi va fi indicat ca, de îndată ce va fi posibil, să consultăm textul complet.
Reamintirea primelor elemente ale doctrinei economice are scopul de a discuta „problema producţiei de mărfuri în socialism“. Am susţinut în diverse texte (care, bineînţeles, la rândul lor se fereau să spună ceva nou) că orice sistem de producţie de mărfuri este un sistem nesocialist, şi vom continua să o susţinem; însă Stalin (Stalin, Stalin; noi ne ocupăm de un articol care ar putea fi datorat şi unei comisii care — „peste o sută de ani“ — să înlocuiască un Stalin decedat sau aflat în incapacitate; oricum, simbolismul cu notaţiile sale, în limitele convenţionale ale unei practici comode, ne serveşte şi nouă) ar fi putut scrie: sistem de producţie de mărfuri după cucerirea proletară a puterii, iar atunci nu am fi încă în faţa unei blasfemii.
Evident, unii „tovarăşi“ din Rusia au enunţat — referindu-se la Engels — că menţinerea, după naţionalizarea mijloacelor de producţie, a sistemului de producţie de mărfuri, adică a caracterului de mărfuri al produselor, înseamnă menţinerea sistemului economic capitalist. În plan teoretic, nu există niciun Stalin care să poată dovedi că ei greşesc. Când şi dacă spun că, deşi se putea desfiinţa producţia de tip mercantil, lucru a fost neglijat sau uitat, atunci pot greşi.
Însă Stalin vrea să dovedească faptul că într-o „ţară socialistă“ — termen de o provenienţă doctrinară îndoielnică — poate exista producţia de mărfuri, şi recurge la definiţiile lui Marx şi la limpedea lor sinteză — poate nu absolut impecabilă — dintr-o broşură de propagandă a lui Vladimir [Lenin].
Asupra acestei teme, adică asupra tipului mercantil de producţie, asupra apariţiei şi dominaţiei sale, precum şi asupra caracterului său strict capitalist şi definitoriu pentru capitalismul modern, ne-am oprit la 1 septembrie 1951, în cadrul unei „Întruniri de la Napoli“ relatate în Buletinul nr. 1 al partidului, şi într-o altă Întrunire mai recentă, tot la Napoli, care a constat în parafrazarea şi comentarea paragrafului lui Marx despre „caracterul de fetiş al mărfii şi misterul său“. Despre aceasta s-a făcut menţiune în nr. 9 din 1-14 mai 1952, chiar în acest ziar şi în Firul timpului din aceeaşi perioadă: În vârtejul anarhiei mercantile. După Iosif Stalin, este posibil să rămâi într-un mediu mercantil şi să dictezi planuri sigure, fără ca teribilul Maelström să atragă pilotul imprudent în centrul vârtejului şi să-l înghită în abisul capitalist. Însă articolul său dezvăluie, pentru cel care citeşte ca un marxist, că spiralele se strâng şi se accelerează — aşa cum a stabilit teoria.
Marfa, după cum aminteşte Lenin, este un obiect care are două însuşiri: de a fi utilă nevoilor omului — de a se putea schimba cu un alt obiect. Însă rândurile care preced pasajul, citat atât de des de sus, sunt pur şi simplu acestea:
„În societatea capitalistă predomină producţia de mărfuri, şi de aceea analiza lui Marx începe cu analiza mărfii“.
Prin urmare, marfa are acele două prerogative, şi devine marfă doar atunci când cea de-a doua se adaugă celei dintâi. Aceasta, adică valoarea de întrebuinţare, este pe deplin de înţeles chiar şi pentru un materialist plat ca noi, chiar şi pentru un copil, este organoleptică; lingem zahărul prima oară şi apoi vom întinde mâna după bucăţică. Lung este drumul, iar Marx îl parcurge în zbor în acel paragraf extraordinar, pentru ca zahărul să se înveşmânteze cu o valoare de schimb şi pentru a se ajunge la delicata problemă a lui Stalin, uimit că i se stabilea o echivalenţă grâu-bumbac. Marx, Lenin, Stalin şi noi ştim foarte bine ce drăcie se petrece odată ce s-a născut valoarea de schimb. Să o spună, aşadar, Vladimir. Acolo unde economiştii burghezi vedeau relaţii între lucruri, Marx a descoperit relaţii între oameni! Şi ce dovedesc cele trei volume ale lui Marx şi cele 77 de pagini ale lui Lenin? Un lucru simplu. Acolo unde ştiinţa economică oficială vede echivalenţa perfectă a unui schimb, noi nu mai vedem cele două obiecte schimbate între ele, ci vedem oameni în mişcare socială, şi nu mai vedem echivalenţa, ci ţeapa. Karl Marx vorbeşte despre un spirituş care îi dă mărfii acest caracter miraculos şi, la prima vedere, de neînţeles. Lenin, ca orice alt marxist, s-ar fi îngrozit la ideea că se pot produce şi schimba mărfuri alungând acel drăcuşor prin exorcisme: Stalin o fi crezând oare asta? Sau vrea doar să ne spună că drăcuşorul este mai puternic decât el?
Aşa cum fantomele cavalerilor medievali se răzbună pe revoluţia lui Cromwell bântuind castelele englezeşti, cedate în mod burghez unor landlords, tot aşa spiriduşul-fetiş al mărfii aleargă de neoprit prin sălile Kremlinului şi rânjeşte din difuzoarele milioanelor de cuvinte ale Congresului al XIX-lea.
Vrând să stabilească faptul că identificarea dintre mercantilism şi capitalism nu este absolută, Stalin foloseşte încă o dată metoda noastră. El coboară în negura secolelor şi, odată cu Marx, reaminteşte că
„producţia de mărfuri... a existat sub anumite orânduiri (sclavagistă, feudală etc.)... şi totuşi nu a dus la capitalism“.
Acest lucru este într-adevăr spus în puternica incursiune istorică a lui Marx în acel pasaj, dar cu totul în alt scop şi cu o cu totul altă dezvoltare. Economistul burghez proclamă că, pentru a lega producţia de consum, nu va putea exista niciodată un alt mecanism în afară de cel mercantil, deoarece ştie foarte bine că, atâta timp cât acest mecanism este în picioare, capitalul rămâne stăpânul lumii. Marx îi ripostează: vom vedea acum care este tendinţa istorică a zilei de mâine; deocamdată vă constrâng să constataţi datele trecutului: nu întotdeauna sistemul mercantil s-a îngrijit să ducă rezultatul muncii până la cel care avea nevoie să-l consume; şi citează economiile primitive de colectare a hranei pentru consumul imediat, vechile tipuri de familie şi de clan, insulele autarhice ale sistemului feudal cu consum intern direct, fără ca produsele să fi fost nevoite să îmbrace forma de mărfuri. Odată cu dezvoltarea şi complicarea tehnicii şi a trebuinţelor, se deschid sectoare deservite mai întâi de troc şi apoi de comerţul propriu-zis, însă (pe aceeaşi cale care ne-a servit în legătură cu proprietatea privată) rămâne dovedit că sistemul mercantil nu este „natural“, adică permanent şi etern, aşa cum pretinde burghezia. Acum, această apariţie târzie a sistemului mercantil (sau sistemul de producţie de mărfuri, cum spune Stalin), această coexistenţă a sa la marginea altor sisteme, serveşte tocmai la a arăta cum, devenit sistem universal de îndată ce se răspândeşte modul capitalist de producţie, va trebui să moară odată cu acesta.
Ar fi de-a dreptul lung să reproducem, aşa cum am făcut-o de atâtea ori, pasajele lui Marx împotriva lui Proudhon, Lassalle, Rodbertus şi a altor o sută, care se reduc la acuzaţia de a vrea să concilieze sistemul mercantil cu emanciparea socialistă a proletariatului.
Dificil pare să punem de acord cu toate acestea — pe care Lenin le numeşte piatra unghiulară a marxismului — teza actuală formulată astfel:
„de ce n-ar putea producţia de mărfuri să deservească pentru o anumită perioadă şi societatea noastră socialistă?“
sau:
„producţia de mărfuri duce la capitalism numai dacă există proprietate particulară asupra mijloacelor de producţie, dacă forţa de muncă apare pe piaţă ca o marfă, care poate fi cumpărată de capitalist şi exploatată în procesul de producţie“.
Ipoteza este evident absurdă, deoarece în analiza marxistă, de fiecare dată când apare o masă de mărfuri, aceasta se datorează faptului că proletarii lipsiţi de orice rezervă au trebuit să-şi vândă forţa de muncă; iar când în trecut au existat acele sectoare (limitate) de producţie de mărfuri, aceasta s-a întâmplat deoarece forţa de muncă nu era vândută „spontan“ ca astăzi, ci stoarsă prin forţa armelor de la sclavi prizonieri sau de la şerbi legaţi prin relaţii de dependenţă personală.
Trebuie să tipărim din nou, încă o dată, primele două rânduri din Capitalul?
„Avuţia societăţilor în care domneşte modul de producţie capitalist apare ca o «uriaşă îngrămădire de mărfuri»“.
Textul de faţă, după ce a afişat, cu mai multă sau mai puţină abilitate, pretenţia de a reveni la izvoarele doctrinare, se mută pe terenul economiei ruse actuale, pentru a-i reduce la tăcere pe cei care ar fi afirmat că sistemul de producţie de mărfuri trebuie să ducă în mod inevitabil la restaurarea capitalismului, sau pe noi, care spunem mult mai clar: sistemul producţiei de mărfuri supravieţuieşte deoarece ne aflăm în plin capitalism.
În legătură cu economia rusă, în acest remarcabil text există următoarele recunoaşteri. Dacă marile fabrici industriale sunt trecute în proprietatea statului, nu sunt totuşi expropriate micile şi mediile industrii, ba chiar a face asta ar fi „o cale absurdă şi criminală“. Orientarea ar fi aceea de a le dezvolta în cooperative de producţie.
Există două sectoare ale producţiei de mărfuri: pe de o parte, producţia de stat, care este naţională. În întreprinderile de stat sunt în proprietate naţională mijloacele de producţie şi producţia însăşi, adică produsele. Simplu: în Italia, de exemplu, fabricile de tutun aparţin statului, şi la fel şi ţigările pe care acesta le comercializează. Dar este oare de ajuns acest lucru pentru a ne da dreptul să spunem că ne aflăm în faza de „lichidare a sistemului muncii salariate“ şi că muncitorul nu „este nevoit să-şi vândă forţa de muncă ca pe o marfă“? Cu siguranţă nu.
Să trecem la celălalt sector, cel agricol: în colhozuri, spune textul, deşi pământul şi maşinile sunt proprietatea statului, produsul muncii nu aparţine statului, ci colhozului însuşi. Iar acesta nu-l înstrăinează decât sub formă de marfă la schimb pentru bunurile de care are nevoie. Nu există între colhozurile de la sate şi oraşe alte legături în afară de cele oferite de acest schimb:
„producţia de mărfuri şi circulaţia de mărfuri sunt la noi, în prezent, tot atât de necesare cum erau, să zicem, cu 30 de ani în urmă“.
Să lăsăm acum la o parte argumentarea despre posibilitatea foarte îndepărtată de a depăşi o asemenea situaţie. Rămâne stabilit că nu este vorba aici de a spune, precum Lenin în 1922: avem puterea politică în mâini şi susţinem situaţia militară, dar în economie trebuie să ne repliem pe forma mercantilă, pe deplin capitalistă. Corolarul unei asemenea constatări era: să lăsăm deocamdată construirea economiei socialiste, ne vom întoarce la ea după revoluţia europeană. Altele, ba chiar opuse, sunt corolarele de astăzi.
Nu se pune nici problema de a încerca să stabilim teza: în trecerea de la capitalism la socialism, totuşi, pentru o anumită perioadă, o anumită secţiune a producţiei se desfăşoară sub formă de mărfuri.
Aici se spune: totul este marfă; şi nu există alt cadru economic în afară de schimbul mercantil, iar ca o consecinţă directă, şi cumpărarea forţei de muncă salariate în înseşi marile întreprinderi de stat. Şi într-adevăr: mijloacele de subzistenţă unde le găseşte muncitorul din fabrică? Le vinde colhozul prin intermediul unor negustori privaţi, sau poate le vinde statului de la care cumpără utilaje, îngrăşăminte şi altele, iar muncitorul merge să ia produsele, plătindu-le cu bani, din magazinele de stat. Poate statul să le distribuie direct muncitorilor săi produsele al căror proprietar este? Cu siguranţă nu, dat fiind că muncitorul (mai ales cel rus) nu consumă tractoare, automobile, locomotive şi cu atât mai puţin... tunuri şi mitraliere. Înseşi obiectele de îmbrăcăminte şi de mobilier sunt un domeniu evident de producţie al acelor mici şi medii întreprinderi private rămase neatinse.
Prin urmare, statul nu le poate oferi salariaţilor săi altceva decât salariul în bani, iar aceştia, cu aceşti bani, cumpără ceea ce vor (formulă burgheză care înseamnă: puţinul pe care şi-l pot permite). Faptul că patronul care plăteşte salariul este statul care, „ideal“ sau „legal“, îi reprezintă pe muncitorii înşişi, nu înseamnă nimic atâta timp cât un asemenea stat nu a putut nici măcar să înceapă să distribuie ceva în afara mecanismului mercantil, ceva apreciabil din punct de vedere statistic.
Stalin a vrut să reamintească unele obiective marxiste pe care noi le-am scuturat de praf de atâtea ori: micşorarea distanţei şi a antitezei dintre oraş şi sat, depăşirea diviziunii sociale a muncii, reducerea drastică (la cinci-şase ore, ca măsură imediată) a zilei de muncă — singurul mijloc de a elimina împărţirea dintre munca manuală şi cea intelectuală şi de a stârpi rămăşiţele ideologiei burgheze.
La întrunirea de la Roma din 7 iulie 1952, mişcarea noastră s-a oprit asupra temei capitolului lui Marx: „Diviziunea muncii şi manufactura“, iar prin manufactură cititorul a înţeles întreprindere. S-a demonstrat că, pentru a ieşi din capitalism, este necesar ca, odată cu sistemul de producţie mercantil, să se distrugă şi diviziunea socială a muncii — şi Stalin o aminteşte — precum şi cea din întreprindere sau tehnică, pe care se sprijină îndobitocirea muncitorului şi despotismul de fabrică. Aceştia sunt cei doi piloni ai sistemului burghez: anarhia socială şi despotismul din întreprindere. Vedem încă la Stalin o tentativă de luptă împotriva primei; asupra celui de-al doilea el tace.
Nimic în Rusia de astăzi nu se mişcă în direcţia acestor cuceriri, fie a celor readuse în discuţie astăzi, fie a celor lăsate în umbră.
Dacă o barieră de netrecut, astăzi şi mâine, ruptă doar cu scopul de a face unii cu alţii o afacere mercantilă reciprocă, se ridică între fabrica de stat şi colhoz, ce anume va apropia oraşul şi satul, ce anume va diminua diviziunea socială dintre muncitor şi ţăran, ce anume îl va putea elibera pe primul de necesitatea de a vinde prea multe ore pentru puţini bani şi puţină hrană şi îi va permite, prin urmare, să dispute tradiţiei capitaliste monopolul asupra ştiinţei şi culturii?
Nu doar că nu ne aflăm în faza primului socialism, dar nici măcar într-un capitalism de stat complet, adică într-o economie în care, deşi toate produsele sunt mărfuri şi circulă în schimbul banilor, fiecare produs să fie la dispoziţia statului, în aşa măsură încât acesta să poată stabili de la centru toate relaţiile de echivalenţă, inclusiv pe cea a forţei de muncă. Nici un asemenea stat nu este controlabil şi cuceribil din punct de vedere economic şi politic de către clasa muncitoare, şi funcţionează în serviciul Capitalului devenit anonim şi subteran. Oricum, Rusia este departe de acest sistem, şi avem acolo doar un industrialism de stat. Acest sistem, apărut după revoluţia antifeudală, este capabil să dezvolte şi să răspândească industria şi capitalismul într-un ritm alert, prin investiţii de stat în lucrări publice, chiar şi colosale, şi să accelereze o transformare în sens burghez a economiei şi a dreptului agrar. Întreprinderile agrare „colective“ nu au nimic de stat în ele şi nimic socialist, este foarte clar; suntem la nivelul cooperativelor care au apărut în Valea Padului pe vremea lui Baldini şi Prampolini, [5] care administrau producţia agrară arendând, dacă nu chiar cumpărând, terenuri, şi chiar terenuri din domeniul public, cum ar fi cele din luncile inundabile şi altele, care datează de pe vremea vechilor ducate. Ceea ce la Kremlin nu-i poate intra în cap lui Stalin este că în colhozuri se fură, fără îndoială, de o sută de ori mai mult decât în acele palide, dar cinstite cooperative.
Aşadar, statul industrial, care trebuie să se târguiască pentru a cumpăra alimente de la sate pe terenul „pieţei libere“, menţine remunerarea forţei şi a timpului de muncă la acelaşi nivel cu cel din industria capitalistă privată. Se poate spune chiar că, sub aspectul evoluţiei economice, America este mai aproape de capitalismul de stat integral decât Rusia, dat fiind că muncitorul rus primeşte, probabil, la sfârşitul ciclului, produse agrare pentru trei cincimi din munca sa, pe când cel american produse industriale pentru trei cincimi, iar pe cele alimentare le are în mare parte (sărmanul de el) conservate la cutie în mod industrial.
Şi în acest punct apare o altă mare problemă: relaţia agricultură-industrie ne lasă în Rusia pe deplin la nivel burghez, oricât de remarcabil ar fi avansul neîncetat al celei de-a doua, iar în privinţa acestei relaţii Stalin admite că nu are în perspectivă inovaţii care să se apropie nu zicem de socialism, ci de un etatism mai accentuat.
Şi această retragere este acoperită cu abilitate de un paravan doctrinar. Ce putem face? Să expropriem în mod brutal colhozurile? Pentru aceasta este nevoie de forţa statului; însă aici Stalin readuce în discuţie viitoarea desfiinţare a statului, pe care altădată voia să o trimită la fier vechi, vorbind despre ea cu aerul cuiva care spune: ce, glumim, băieţi?
Evident, nu rezistă teza conform căreia statul muncitoresc s-ar dezarma când întregul sector al satului este organizat încă sub formă privată şi mercantilă, deoarece, dacă pentru un moment ar trece teza discutată anterior — în perioada socialistă poate subzista producţia de mărfuri —, ea ar fi totuşi inseparabilă de cealaltă: atâta timp cât sistemul mercantil nu va fi eliminat din întregul domeniu, nu se va putea vorbi despre desfiinţarea statului.
Şi atunci nu ne rămâne decât să concluzionăm că soluţionarea relaţiei fundamentale oraş-sat, chiar dacă evoluează în mod dramatic din milenarele caracteristici asiatice şi feudale, este prezentată exact aşa cum o prezintă capitalismul şi în termenii clasici în care au pus-o întotdeauna ţările burgheze: să aibă grijă să facă treabă bună în schimbul dintre produsele industriei şi cele ale pământului.
„Un astfel de sistem va cere o uriaşă sporire a producţiei pe care oraşul o livrează satului“.
Suntem exact acolo. Ba chiar, cu un stat imaginat pentru o clipă absent, o soluţie „liberală“.
Spuneam că, după cea a relaţiei agricultură-industrie, rezolvată în termenii unei depline mărturisiri de neputinţă în privinţa a orice altceva decât a industrializa şi a creşte producţia (în detrimentul, aşadar, al muncitorilor), există o altă mare problemă: relaţia dintre stat şi întreprindere, şi relaţia dintre întreprinderi.
Problema s-a ivit în faţa lui Stalin sub forma valabilităţii în Rusia, chiar şi pentru economia marii industrii de stat, a legii valorii proprii producţiei capitaliste. Este vorba despre legea conform căreia schimbul de mărfuri se face întotdeauna între echivalente: falsul paravan de „libertate, egalitate, şi Bentham“, pe care Marx l-a dărâmat arătând că capitalismul nu produce pentru produs, ci pentru profit. Între fălcile acestei menghine, între necesitatea şi dominaţia legilor economice, Manifestul lui Stalin se mişcă în aşa fel încât confirmă teza noastră: în forma sa cea mai puternică, Capitalul îşi subordonează statul, atunci când acesta din urmă apare ca proprietar juridic titular al tuturor întreprinderilor.
În a doua zi, o, Şeherezada, [6] vă vom povesti despre aceasta, iar în a treia despre pieţele internaţionale şi despre Război.
[1]. Expresia latină e quod differtur... este o prescurtare a adagiului juridic/filozofic quod differtur non aufertur („ceea ce se amână nu se pierde/anulează“). Face trimitere la faptul că analiza scrierilor lui Stalin din 1950 despre lingvistică, deşi doar schiţată tangenţial anterior de stânga comunistă, va fi reluată pe larg ulterior. Această critică a teoriei lingvistice staliniste a fost tratată pe larg în studiul Factorii de rasă şi naţiune în teoria marxistă (I fattori di razza e nazione nella teoria marxista), publicat în 1953 (Partea I).
[2]. Joc de cuvinte bazat pe Cântul XXI, versul 139 din Infernul lui Dante (în traducerea consacrată a lui George Coşbuc: „Bărboi-Zbîrlit vătaf acestor zece. / ... Iar el plecând făcu din cur o goarnă“). Trimiterea la expresia liturgică latină de profundis („din adâncuri“ — rugăciune pentru morţi) este folosită de Bordiga pentru o aluzie la gestul demonului.
[3]. În original, travet — termen derivat din numele personajului Monsieur Travet din comedia lui Vittorio Bersezio, desemnând slujbaşul sau funcţionarul mărunt, exploatat şi resemnat.
[4]. În original, manco pe sogno — expresie colocvială de origine romană (în italiană standard: manco per sogno), însemnând „nici în vis“, „nici pe departe“.
[5]. Camillo Prampolini (1859—1930) şi Nullo Baldini (1862—1945) — lideri marcanţi ai mişcării socialiste şi cooperatiste reformiste din Italia (în special din regiunea Emilia-Romagna şi Valea Padului). Ei au organizat primele mari cooperative de muncitori agricoli (braccianti) care închiriau sau cumpărau terenuri, inclusiv din domeniul public, încercând să îmbunătăţească condiţiile de trai ale lucrătorilor în cadrul sistemului capitalist.
[6]. Şeherezada — celebra povestitoare din culegerea de basme „O mie şi una de nopţi“, care reuşeşte să-şi amâne execuţia depănându-i regelui istorii captivante care nu se sfârşesc niciodată.