Tema principală a primei zile de discuţii pe marginea subiectelor la care Stalin a răspuns analizelor şi clarificărilor noastre marxiste, pentru definirea precisă a economiei actuale din Rusia, a fost contestarea faptului că ar putea exista vreo compatibilitate între producţia de mărfuri şi economia socialistă. Pentru noi, orice sistem de producţie de mărfuri în lumea modernă, în lumea muncii asociate, adică a grupării lucrătorilor în întreprinderi de producţie, defineşte o economie capitalistă.
În cele ce urmează vom aborda problema stadiilor economiei sau, mai bine zis, ale organizării socialiste, şi problema distincţiei dintre faza inferioară şi cea superioară a comunismului. Să precizăm de la bun început că în centrul doctrinei noastre (pentru a trece pe teren istoric, ieşind din definiţiile unor sisteme „imobile“ şi deci abstracte) se află afirmaţia că trecerea de la economia capitalistă la socialism nu se face dintr-o dată, ci printr-un proces îndelungat. Putem deci admite că poate exista o coexistenţă a unor sectoare cu economie privată cu sectoare cu economie colectivă, a unor domenii capitaliste (şi precapitaliste) cu domenii socialiste, şi aceasta pe o perioadă foarte lungă de timp. Şi încă de pe acum precizăm: orice domeniu sau sector în care circulă mărfuri, care primeşte sau vinde mărfuri (iar printre acestea şi forţa umană de muncă) are o economie capitalistă.
Acum, Stalin declară în textul său (cunoscut astăzi pe larg şi în original) că sectorul agrar rus este mercantil — şi confirmă că are o economie privată şi în ceea ce priveşte stăpânirea anumitor mijloace de producţie — şi încearcă să susţină că sectorul industrial (marea industrie) nu produce mărfuri decât atunci când fabrică bunuri de consum şi nu bunuri „instrumentale“ [de producţie]; cu toate acestea, el vrea să afirme că nu doar sectorul marii industrii, ci întregul economiei ruse poate fi definit ca socialist, deşi producţia mercantilă supravieţuieşte pe scară largă.
Am răspuns pe larg la toate acestea amintind bogatul nostru material de cercetare referitor la textele de bază ale marxismului şi la datele istoriei economice generale din ultimul secol, iar astăzi trebuie să trecem la problema „legilor economice“ şi a „legii valorii“.
Însă mai întâi trebuie să scoatem în evidenţă din textul în discuţie faptul că, în faţa unor obiecţii care făceau apel la Engels pentru a stabili că părăsim capitalismul de îndată ce abandonăm sistemul mercantil, că îl depăşim pe primul acolo unde îl depăşim pe cel de-al doilea, Stalin se limitează să încerce să citească diferit un singur pasaj, în timp ce teza este dezvoltată de Engels (folosindu-se în acest scop în mod magnific şi magistral de... stalinistul Dühring) în întreaga parte dedicată „Socialismului“, precum şi în capitolele din care am extras de atâtea ori citate: Noţiuni teoretice, Producţia, Repartiţia.
„Prin luarea în stăpânire a mijloacelor de producţie de către societate, producţia de mărfuri este înlăturată şi, o dată cu aceasta, este înlăturată şi dominaţia produsului asupra producătorului“.
Această distincţie poate trece, poate (poate), drept abilă, dar din punct de vedere doctrinar este greşită. Engels, observă Stalin, nu spune dacă este vorba despre stăpânirea tuturor mijloacelor de producţie sau a unei părţi. Acum, doar luarea în stăpânire de către societate a tuturor mijloacelor de producţie (industrie mare şi mică, agricultură) permite abandonarea sistemului producţiei de mărfuri. Ei poftim!
Am asudat şapte rânduri de cămăşi, alături de Lenin (şi de Stalin), în jur de 1919, pentru a băga în capul îndărătnic al social-democraţilor şi libertarilor că mijloacele de producţie nu se puteau cuceri într-o singură zi printr-o lovitură de baghetă magică şi că tocmai de aceea, şi numai de aceea, era nevoie de Măria Sa Teroarea, adică Dictatura; iar acum ar trebui să tipărim manuale de Economie Politică pentru a admite enormitatea că toate produsele îşi vor pierde caracterul de mărfuri dintr-o singură lovitură, în ziua în care un funcţionar urcat la Kremlin va supune spre semnare Stalinului din acel timp îndepărtat decretul care expropriază ultima găină a ultimului membru al ultimului colhoz.
În alt loc, Engels vorbeşte despre stăpânirea tuturor mijloacelor de producţie, şi astfel auzim spunându-se că formula de mai sus a lui Engels „nu poate fi socotită pe deplin clară şi precisă“.
Pe coarnele profetului Avraam, asta-i tare! Tocmai Friedrich Engels, reflexiv, senin, definitiv, cristalin, campionul mondial al îndreptării răbdătoare a picioarelor la câini şi a deformărilor doctrinare; inegalabilul, prin modestie şi valoare, secund al furtunosului Marx — care uneori, din cauza privirii şi a limbajului său fulgerătoare, este considerat sumbru şi, în însăşi uriaşa sa forţă, este poate — poate — mai uşor de falsificat; acest Friedrich, a cărui proză curge limpede şi fără poticneli ca apa de izvor şi care, prin dar natural, pe lângă rigoarea exersată a ştiinţei, nu omite niciun cuvânt necesar şi nici nu adaugă vreunul de prisos, să fie acuzat de lipsă de precizie şi de claritate!
Lucrurile să fie clare: aici nu suntem în Orgbirou şi nici în comitetul de agitaţie unde, poate, o, foste tovarăş Iosif, l-aţi fi putut privi pe Friedrich de la egal la egal. Aici suntem la şcoala principiilor. Unde se spune oare despre luarea în stăpânire a tuturor mijloacelor? Acolo unde se vorbeşte despre mărfuri, cumva? Nici vorbă. Această luare în stăpânire a tuturor mijloacelor de producţie, după cum aminteşte Engels,
„din momentul în care modul de producţie capitalist şi-a făcut apariţia pe scena istoriei... se contura adesea, mai mult sau mai puţin nebulos, în faţa unor indivizi şi a unor secte întregi ca un ideal de viitor“.
Să nu ne jucăm de-a claritatea şi obscuritatea. Tocmai de aceea, pentru noi nu mai este o chestiune de ideal, ci de ştiinţă.
Iar dacă mai departe Engels vorbeşte din nou despre societatea stăpână pe toate mijloacele de producţie, este tocmai în pasajul care schiţează ansamblul de revendicări pe care le-am tratat pe larg la amintita întrunire de la Roma, în măsura în care doar prin acest rezultat se va ajunge la emanciparea tuturor indivizilor. Engels arată aici cum cerinţele: anularea diviziunii dintre oraş şi sat, dintre munca intelectuală şi cea manuală, a diviziunii sociale şi profesionale a muncii (Stalin le admite pe primele două, dar pretinde, cu o altă gravă greşeală de doctrină, că această problemă nu ar fi fost pusă de clasicii marxismului!!) sunt deja propuse de utopişti, şi în mod viguros de Fourier şi de Owen, cu limitarea centrelor populate la trei mii de suflete, cu alternarea absolută a ocupaţiilor manuale şi intelectuale pentru acelaşi individ. Engels demonstrează cum acestor cerinţe juste şi generoase le lipsea demonstraţia pe care o aduce marxismul: adică cea a posibilităţii lor pe baza gradului de dezvoltare a forţelor de producţie atins astăzi (şi de acum depăşit) de capitalism. Se pune aici problema de a anticipa victoria supremă a revoluţiei, se descrie acea „organizare a producţiei în care... munca se va transforma dintr-o povară într-o plăcere“ şi se aminteşte demonstraţia exhaustivă deja ilustrată de noi — şi clasică, pentru Dumnezeu! — din capitolul 12 al Capitalului privitoare la distrugerea diviziunii muncii în societate şi a despotismului în întreprindere, cel care îl îndobitoceşte pe om; aspecte în privinţa cărora Stalin sau Malenkov nu pot pretinde că ar fi făcut vreun pas, deoarece, dimpotrivă, aşa cum stau mărturie stahanovismul şi şturmovşcina [1] (reacţie dialectică la cel dintâi din partea unor sărmane brute strivite în întreprinderea divinizată), marşul se desfăşoară în direcţia celui mai apăsător capitalism.
În fapt, Stalin minimalizează acele postulate, reducându-le la „o contradicţie de interese“ dintre industrie şi agricultură, dintre muncitorul manual şi conducătorul tehnic. Este vorba despre cu totul altceva! Despre desfiinţarea, în organizarea socială, a repartizării fixe a oamenilor între acele sfere şi acele funcţii.
Unde anume acele pasaje ale lui Engels autorizează să se spună că, pentru a construi acest edificiu imens al societăţii viitoare, fiecare lovitură de târnăcop nu ar trebui să distrugă o poziţie a sistemului mercantil, prăbuşindu-i una după alta tranşeele pestilenţiale?
Cu siguranţă nu-i putem repeta aici lui Stalin acele capitole întregi şi, ca de obicei, vom cita pasajele centrale, deoarece sunt extrem de clare şi indiscutibile, şi nu pentru a le accepta cum grano salis. Ştim, din veche experienţă, cum acele mici grăunţe au devenit munţi.
Engels:
„Schimbul reciproc al produselor unor munci sociale egale, cu alte cuvinte legea valorii, este tocmai legea fundamentală a producţiei de mărfuri, prin urmare şi a celei mai înalte forme a acesteia, a producţiei capitaliste“.
Urmează binecunoscuta trimitere la faptul că Dühring, ca şi Proudhon, concepe societatea viitoare ca fiind mercantilă şi nu îşi dă seama că prin aceasta descrie o societate capitalistă. O societate imaginară, spune Engels. Stalin descrie, într-un text deloc de dispreţuit, una reală, spunem noi cu modestie.
Marx:
„Să ne imaginăm... o asociaţie de oameni liberi care lucrează cu mijloace de producţie comune şi îşi cheltuiesc numeroasele lor forţe de muncă individuale în mod conştient ca o singură forţă de muncă socială“.
La Napoli am comentat cuvânt cu cuvânt, arătând că acest paragraf de început este el însuşi un program revoluţionar. Odată cu trecerea viitoare la această formă de organizare socială, definită lapidar — comunismul! —, se revine la Robinson, de la care s-a pornit. Ce înseamnă aceasta? Produsul lui Robinson nu era o marfă, ci doar un obiect de întrebuinţare, neexistând — of course — schimbul. Depăşind în zbor de vultur întreaga istorie a omenirii:
„Aici se repetă toate determinaţiile muncii lui Robinson, dar pe scară socială, şi nu individuală“.
Aici; în amintita asociaţie comunistă. Singurul manual de care avem nevoie este abecedarul! Şi citim: din nou, produsul muncii încetează să mai fie marfă atunci când societatea este socialistă. Şi Marx trece la a compara această stare de lucruri (socialismul) cu producţia de mărfuri, arătând că aceasta din urmă este opusul său dialectic, perfect, feroce şi de neîmpăcat.
Totuşi, înainte de a aborda chestiunea legilor economiei, mai trebuie spus ceva despre versiunea stalinistă a prezentării programului socialist sculptat de Engels în acele capitole. Cu atât mai mult cu cât Stalin, în combaterea opiniilor diverşilor economişti ruşi, departe de a mai încerca şubreziri şi revizuiri ale textului clasic, redă pasaje întregi din acesta, exprimând o aspră condamnare de partid pentru orice încălcare a deplinei ortodoxii în această materie.
În întreaga desfăşurare a expunerii sale fundamentale, Engels vorbeşte despre aproprierea mijloacelor de producţie (şi, să o remarcăm de o mie de ori, în legătură cu cercetările pe care le-am dedicat acestei chestiuni în acest ziar şi în Prometeo, mai ales a produselor, care astăzi îl domină pe producător şi chiar şi pe cumpărător: astfel încât noi definim capitalismul — mai degrabă decât ca sistem al lipsei de dispoziţie a producătorului asupra mijloacelor de producţie — ca sistem al lipsei de dispoziţie asupra produselor), despre apropriere, aşadar, întotdeauna de către Societate.
În parafraza moscovită, „societatea“ dispare, iar în locul ei se vorbeşte şi se răsvorbeşte despre trecerea instrumentelor de producţie în stăpânirea Statului, a Naţiunii, iar când se vrea neapărat înduioşarea, a Poporului — iar în discursurile de încheiere, care stârnesc ovaţiile de rigoare, în stăpânirea Patriei socialiste!
Făcând bilanţul descrierii staliniste, nu fără a-i recunoaşte calitatea de a fi brutal de deschisă (îşi schimbă părul... cu ce urmează), luarea în stăpânire a instrumentelor de producţie apare ca fiind pur juridică, în măsura în care orice efect al său se limitează la paginile Statutului artelului agricol de stat sau ale ultimei Carte constituţionale (aflate în revizuire) a Uniunii, în ceea ce priveşte pământul, marile utilaje şi echipamentele agriculturii, având în vedere că declaraţia privind proprietatea legală nu este urmată de dispoziţia economică asupra produselor agrare, împărţite între colhozurile colective şi colhoznicii individuali. Această luare în stăpânire este efectivă doar pentru marea industrie, deoarece statul dispune doar de produsele acesteia şi, mai mult, le revinde pe cele care sunt bunuri de consum. Luarea în stăpânire publică nu există nu doar pentru produse, ci nici măcar pentru mijloacele de producţie în raport cu industria mijlocie şi mică, cu întreprinderile comerciale şi cu echipamentele minore ale culturii agricole familiale şi parcelate încurajate. Prin urmare, puţin lucru, în ciuda atelierelor imense şi a lucrărilor publice de construcţii gigantice, se află cu adevărat în mâinile şi sub controlul Republicii care se autointitulează socialistă şi sovietică, puţin a fost cu adevărat etatizat, naţionalizat în întregime. Dimensiunea relativă a domeniului public, în raport cu întreaga economie, este poate mai mare în unele state burgheze.
Dar cine, ce entitate şi ce forţă are în mâini ceea ce a fost smuls din mâinile private după revoluţie? Poporul, naţiunea, patria! Niciodată Engels şi Marx nu au folosit aceste cuvinte.
„Transformarea în proprietate de stat nu înlătură caracterul de capital al forţelor de producţie“,
afirmă Engels în capitolul citat.
Când societatea va fi cea care îşi va asuma dispoziţia asupra produselor, va fi clar că aceasta va fi societatea fără clase, care a depăşit clasele; iar atâta timp cât clasele există, ea va fi societatea organizată „a unei singure clase“ în vederea desfiinţării tuturor claselor, şi apoi şi a acelei singure clase, ca o consecinţă dialectică. Aici se grefează magistrala clarificare a doctrinei marxiste despre stat, cristalizată încă din 1847:
„Proletariatul cucereşte puterea de stat şi transformă mijloacele de producţie mai întâi în proprietate de stat (cuvintele lui Marx citate de Engels). Dar prin aceasta el se desfiinţează pe sine însuşi ca proletariat, desfiinţează toate deosebirile de clasă şi toate contradicţiile de clasă, şi, o dată cu aceasta, desfiinţează şi statul ca stat“.
Şi atunci, şi în acest mod, şi numai pe această cale principală, vedem acţionând societatea, dispunând în sfârşit de forţele de producţie şi de fiecare produs şi resursă.
Dar poporul, ce naiba mai este şi asta? Un amestec hibridă de clase, o sumă de paraziţi şi de sclavi, de profesionişti ai afacerilor şi ai puterii la un loc cu masele de înfometaţi şi de oprimaţi. Poporul l-am lăsat, încă dinainte de 1848, în seama ligilor pentru libertate şi democraţie, pacifismului şi progresismului umanitar. Poporul nu este subiect al gestionării economice, ci doar obiect al exploatării şi al amăgirii, în jalnic de faimoasele sale „majorităţi“.
Iar naţiunea? O altă necesitate şi condiţie de bază pentru construirea capitalismului, ea exprimă acelaşi amestec de clase sociale, nu în insipida expresie juridică şi filozofică, ci în cea geografică, etnografică sau lingvistică. Nici naţiunea nu-şi apropriază nimic: Marx a luat în derâdere în pasaje celebre expresiile de avuţie naţională şi de venit naţional (acesta din urmă fiind important în analiza lui Stalin despre Rusia) şi a demonstrat cum naţiunea se îmbogăţeşte tocmai atunci când muncitorul este tras în piept.
Dacă revoluţiile burgheze şi răspândirea industriei moderne în locul sistemelor feudale din Europa şi a oricărui alt sistem din lume a trebuit să se facă nu în numele burgheziei şi al capitalului, ci în numele popoarelor şi al naţiunilor, dacă aceasta a fost o trecere necesară şi revoluţionară pentru viziunea marxistă, se deduce perfecta coerenţă, în directivele Moscovei, între dezertarea de pe frontul economiei marxiste şi replierea de la „categoria“ proletară, revoluţionară şi internaţionalistă de societate, folosită în textele clasice, spre categoriile politice proprii ideologiei şi agitaţiei burgheze: democraţia populară şi independenţa naţională.
Nu este deci de mirare că după 26 de ani se repetă directiva grosolană în faţa căreia am rupt punţile pentru totdeauna: cea de a aduna steagurile burgheze care, cândva sus în timpul lui Cromwell, Washington, Robespierre sau Garibaldi, [2] au căzut apoi în noroi şi pe care, dimpotrivă, marşul revoluţiei trebuie să le afunde acolo fără milă, opunând societatea socialistă minciunilor şi miturilor despre popoare, naţiuni şi patrii.
Discuţia s-a axat şi pe compararea legilor economiei ruse cu cele stabilite de marxism pentru economia burgheză. Textul în cauză se bate dialectic pe două fronturi. Unii spun aşa: dacă economia noastră ar fi deja socialistă, noi nu am mai fi îndreptaţi în mod determinist pe şinele inexorabile ale unor anumite procese economice, ci am putea modifica parcursul: de exemplu, naţionalizând colhozul, desfiinţând schimbul de mărfuri şi moneda. Dacă ne dovediţi că acest lucru este imposibil, lăsaţi-ne să deducem că trăim într-o societate cu o economie în întregime capitalistă. Ce se câştigă prefăcându-ne că este invers? Alţii, în schimb, ar dori să fie abandonate în mod hotărât criteriile distinctive ale socialismului stabilite de marxismul teoretic. Stalin se străduieşte să reziste ambelor grupuri. Aceşti cercetători naivi nu sunt, evident, elemente „politice“ active: dovada este că, într-un asemenea caz, o simplă epurare i-ar fi pus în situaţia de a nu mai sâcâi pe nimeni. Este vorba doar despre „tehnicieni“, despre experţi ai actualului angrenaj productiv, care sunt singurul intermediar prin care guvernul central poate înţelege dacă marea maşinărie merge sau se poticneşte; iar dacă ar avea dreptate, nu ar folosi la nimic aducerea lor la tăcere: într-o formă sau alta, criza tot s-ar manifesta. Dificultatea care a apărut astăzi, sau mai bine zis care a ieşit la lumină, nu este de natură academică, critică şi nici atât „parlamentară“, deoarece pentru a râde de aceste înţepături este de ajuns să fii nu zicem un Hitler, ci ultimul dintre politicienii de teapa lui De Gasperi. [3] Dificultatea este reală, materială, stă în lucruri, nu în capete.
Pentru a putea răspunde, din partea centrului de guvernare trebuie susţinute două puncte: primul este că, şi în economia socialistă, oamenii trebuie să se supună unor legi proprii economiei, care nu se lasă încălcate — al doilea este că aceste legi, deşi în perioada viitoare a comunismului deplin vor fi toate şi în întregime diferite de cele din epoca capitalistă stabilite de Marx, în perioada socialistă sunt unele diferite de acelea, iar altele comune producţiei şi repartiţiei capitaliste. Şi atunci, odată identificate legile care se dovedesc de nedepăşit, este necesar, sub ameninţarea ruinei, să nu le ignorăm şi mai ales să nu acţionăm împotriva lor.
A apărut apoi problema specială, deşi esenţială: printre acestea, se aplică sau nu legea valorii în economia rusă? Şi dacă da, nu este oare capitalism curat orice mecanism care acţionează conform legii valorii? La prima întrebare, Stalin răspunde: da, la noi legea acţionează, deşi nu pe întregul orizont. La a doua: nu, poate exista o economie care, deşi nu este capitalistă, respectă legea valorii.
În tot acest solemn „eseu“ teoretic ni se pare că sistematizarea este destul de defectuoasă şi mai ales comodă pentru adversarii polemici ai marxismului: pentru cei care folosesc arme „filozofice“ şi vor specula cu uşurinţă asimilarea sumară dintre efectul legilor naturale şi cel al legilor economice asupra speciei umane, şi pentru economiştii care râvnesc cu nerăbdare, de un secol, la o revanşă asupra lui Marx, cei care voiau să ne închidă în cercul vicios: degeaba, nu veţi putea scăpa niciodată de legile randamentului economic şi ale concurenţei intereselor aşa cum le vedem noi.
Trebuie să distingem între teorie, lege şi program. La un moment dat, Stalin se lasă dus de val şi spune: lui Marx „nu-i plăcea“ (!) să facă abstracţie de studiul producţiei capitaliste.
La ultima întrunire a mişcării noastre, pe 6 şi 7 septembrie la Milano, una dintre temele principale a fost demonstrarea faptului că la fiecare pas Marx arată că scopul nu este descrierea rece a faptului capitalist, ci propunerea intenţiei şi a programului de distrugere a capitalismului. Nu a fost vorba doar de a combate acea veche şi murdară legendă oportunistă, ci de a arăta că întreaga operă marxistă are o natură polemică şi de luptă, şi prin urmare nu se pierde în descrierea capitalismului şi a capitalismelor contingente, ci a unui capitalism-tip, a unui sistem capitalist, da, domnilor, abstract, da, domnilor, care nu există, dar care corespunde în totalitate ipotezelor apologetice ale economiştilor burghezi. Ceea ce contează este, de fapt, ciocnirea — ciocnire de clasă, ciocnire de partid, nu o banală diatribă de savanţi — dintre cele două poziţii: cea care vrea să dovedească permanenţa, eternitatea maşinăriei capitaliste, şi cea care îi demonstrează moartea apropiată. Sub acest aspect, revoluţionarului Marx îi convine să admită că angrenajele sunt într-adevăr perfect centrate şi lubrifiate de libertatea concurenţei, de dreptul tuturor de a produce şi de a consuma după aceleaşi reguli. Acest lucru nu a existat, nu există şi nu va exista în adevărata istorie a capitalului, iar datele de pornire sunt incomparabil mai favorabile demonstraţiei noastre: cu atât mai bine. Dacă, pe scurt, capitalismul ar fi reuşit să mai trăiască încă un secol rămânând lin şi idilic, demonstraţia lui Marx s-ar fi prăbuşit: ea străluceşte prin forţa sa tocmai pentru că însuşi capitalismul supravieţuieşte, da, dar monopolist, opresor, dictator, masacrator, iar datele sale economice de dezvoltare sunt tocmai cele pe care trebuia să le aibă pornind de la tipul pur iniţial; conform doctrinei noastre şi împotriva celei a slugilor sale.
În acest sens, pe toţi zeii, Marx şi-a sacrificat viaţa pentru a descrie socialismul, comunismul, şi îndrăznim să spunem că, dacă ar fi fost vorba doar de a descrie capitalismul, nu i-ar fi păsat câtuşi de puţin.
Marx studiază şi dezvoltă, într-o manieră specifică, „legile economice“ capitaliste, dar în aşa fel încât se dezvoltă pe deplin şi în opoziţie dialectică sistemul trăsăturilor socialismului. Are oare acesta legi? Sunt ele diferite? Şi care sunt atunci?
Un moment, vă rog. În centrul construcţiei marxiste noi punem programul, care este un moment ulterior studiului rece de cercetare.
„Filozofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă de a o schimba“.
(Tezele despre Feuerbach, iar orice prostănac cultivat adaugă: scrieri de tinereţe). Dar înainte de program şi chiar înainte de indicarea legilor descoperite, trebuie stabilit ansamblul doctrinei, sistemul de „teorii“.
Pe unele dintre ele Marx le găseşte gata făcute chiar la oponenţii săi, cum ar fi teoria valorii la Ricardo şi, de asemenea, teoria plusvalorii. Acestea — nu vrem să spunem prin asta că Stalin nu ar fi ştiut-o niciodată — sunt lucruri diferite de „legea valorii“ şi „legea plusvalorii“ tratate pe larg de el, pe care, pentru a nu-i deruta pe cei mai puţin iniţiaţi, ar fi mai bine să le numim: „legea schimbului între echivalente“ şi „legea relaţiei dintre rata plusvalorii şi rata profitului“.
Distincţia pe care dorim să o clarificăm pentru cititor este valabilă şi în studiul naturii fizice. Teoria este o expunere a proceselor reale şi a corespondenţelor dintre ele; ea urmăreşte să faciliteze înţelegerea lor generală într-un anumit domeniu, trecând abia după aceea la previziune şi la modificare. Legea este expresia precisă a unei anumite relaţii între două serii specifice de fapte materiale, care se constată că se produce în mod constant şi care, ca atare, permite calcularea unor raporturi necunoscute (viitoare, domnilor filozofi, sau prezente, sau trecute, nu contează: de exemplu, o anumită lege, dacă este bine studiată, îmi poate permite să stabilesc cât era nivelul mării la Templul lui Serapis acum o mie de ani: singura diferenţă fiind că nu mă puteţi verifica, aşa cum se întâmpla în cazul celebrelor cozi de măgar dintre Pământ şi Lună). [4] Teoria este o chestiune generală, legea o chestiune bine delimitată şi particulară. Teoria este, în general, calitativă şi stabileşte doar definiţii ale anumitor entităţi sau mărimi. Legea este cantitativă şi urmăreşte să le determine măsura.
Un exemplu din fizică: în istoria opticii s-au succedat, cu succese variabile, două „teorii“ ale luminii. Cea a emisiunii spune că lumina este efectul deplasării unor particule corpusculare infime, cea a ondulaţiei spune că este efectul oscilaţiei unui mediu fix în care aceasta se transmite. Or, cea mai simplă lege a opticii, cea a reflexiei, spune că raza incidentă pe oglindă formează cu aceasta acelaşi unghi ca şi raza reflectată. Odată verificată de mii de ori această lege, tânărul galant ştie unde să se aşeze pentru a o vedea pe frumoasa de vizavi ocupată cu toaleta sa: ideea este că legea se împacă cu ambele teorii, şi au fost alte fenomene şi alte legi cele care au determinat alegerea.
Or, conform textului, s-ar întâmpla următoarele: „legea schimbului între valori echivalente“ se împacă atât cu „teoria“ lui Stalin, care spune că există forme mercantile în economia socialistă, cât şi cu teoria noastră (fie-ne permis să spunem cu modestie) care afirmă că, dacă există forme mercantile şi mare producţie, este vorba despre capitalism. Verificarea legii: simplu, mergem în Rusia şi vedem că se face schimb în ruble la anumite preţuri ca în orice bazar banal: legea schimbului echivalent este în vigoare. Să vedem care este teoria adevărată este ceva mai complicat: noi deducem că suntem în plin capitalism, curat şi autentic; Stalin fabrică o teorie — exact: teoriile se inventează, legile se descoperă — şi spune, sfidându-l pe părintele Marx: anumite fenomene economice ale socialismului se desfăşoară în mod normal conform legii schimbului (numită legea valorii).
Înainte de a ajunge la subiect — care sunt la Marx legile economiei capitaliste, şi care dintre ele sunt „de demarcaţie“ între capitalism şi socialism, care sunt (eventual) comune celor două stadii — trebuie remarcată asimilarea mult prea curentă între legile fizice şi legile sociale.
Luptători şi polemişti aşa cum trebuie să fim la şcoala lui Marx, nu trebuie să dezlegăm o asemenea problemă pe un ton scolastic şi să insistăm pe analogia teoretică, cu scopul „politic“ de a evita să ni se spună: dacă legile sociale nu sunt totuşi atât de nezdruncinat precum este, de exemplu, legea gravitaţiei, hai să trecem la înlăturarea unora dintre ele.
Cum să uităm că între colosul Marx şi cohorta de potăi plătite din universităţile capitalului se desfăşoară lupta în jurul ideii că legile economiei burgheze „nu sunt legi naturale“ şi prin urmare putem şi vrem să le spargem cercul? Este adevărat că scrierea lui Stalin aminteşte că la Marx legile economiei nu sunt „eterne“, ci există legi specifice fiecărui stadiu şi epoci sociale: sclavagismul, feudalismul, capitalismul; însă el vrea apoi să ajungă să spună că „anumite legi“ sunt comune tuturor epocilor şi vor fi în vigoare şi în socialism, care va avea şi el o „economie politică“ a sa. Stalin îi ironizează pe Iaroşenko şi pe Buharin, care ar fi spus că economiei politice îi succede o ştiinţă a organizării sociale, iar Stalin, muşcător, replică că această nouă disciplină, abordată de economişti ruşi pseudo-marxişti şi temători de poliţia ţaristă, este de fapt o „politică economică“, a cărei necesitate o admite ca fiind ceva diferit. Ei bine, noi gândim astfel: dacă în socialism va exista o ştiinţă economică vom discuta după ce vom pune termenii la locul lor; dar atâta timp cât mai există încă o politică economică (aşa cum trebuie să fie şi sub dictatura proletariatului), acolo sunt prezente clase rivale, acolo nu s-a ajuns încă la socialism. Şi trebuie să ne întrebăm din nou, în stil leninist: cine deţine puterea? Şi prin urmare: dezvoltarea economică — care, suntem de acord, este treptată — în ce direcţie merge? Legile ei ne-o vor spune.
În ceea ce priveşte problema generală a legilor naturii şi istoriei, aceasta trebuie să-şi găsească locul în dezbaterile revistei noastre teoretice, unde se răspunde la atacurile pe care le primeşte marxismul — dat fiind că dintr-o mie de scriitori, nouă sute nouăzeci şi nouă consideră Moscova drept sediul său oficial — referitoare la caracterul banal al formulării date teoriei (aceasta este o teorie şi nu o lege) materialismului istoric, cu privire la problemele determinării şi voinţei, ale cauzalităţii şi finalităţii. Poziţia originală a lui Marx este întotdeauna aceeaşi (atât de puţin înţeleasă şi atât de incomodă pentru cei care duc o politică a succesului oportunist), întotdeauna cea a luptei directe între clasele opuse şi a antagonismului lor istoric, care foloseşte uneori maşina de scris, alteori mitraliera — nu se mai spune acum pana şi spada. Pentru noi, burghezia, când a învins, a promovat metoda ştiinţifică critică şi a aplicat-o cu îndrăzneală, după domeniul naturii, şi în cel social. A descoperit şi a enunţat teorii care astăzi sunt ale noastre: pe cea a valorii (valoarea unei mărfuri este dată de cantitatea şi de timpul de muncă socială necesar pentru reproducerea ei) şi pe cea a plusvalorii (valoarea oricărei mărfuri conţine capital avansat şi plusvaloare: pentru prima parte este restituire, pentru a doua este câştig). Şi a spus triumfătoare: dacă admiteţi (şi o admite însăşi ştiinţa de un secol mai târziu) că aceleaşi legi fizice sunt valabile pentru nebuloasa primitivă şi pentru pământul nostru de astăzi, trebuie să admiteţi că aceloraşi raporturi sociale se vor supune toate societăţile umane viitoare, dat fiind că excludem de comun acord intervenţia lui Dumnezeu sau a Gândirii pure din ambele domenii. Marxismul constă în a demonstra ştiinţific că, dimpotrivă, în cosmosul social se desfăşoară un ciclu care va zdrobi formele şi legile capitaliste, şi că viitorul cosmos social va fi orânduit altfel. De vreme ce pe voi nu vă deranjează să castraţi şi să banalizaţi până la ridicol această puternică construcţie de dragul unor efecte „politice“ interne şi externe, faceţi-ne în sfârşit favoarea de a abandona adjectivele de marxişti, socialişti şi comunişti, numiţi-vă economişti, populişti, progresişti: vi se potriveşte ca o mănuşă.
Engels îi recunoaşte lui Marx meritul de a fi fondatorul doctrinei materialismului istoric. Marx declară că aportul adus de el în aplicarea doctrinei la lumea actuală nu constă în a fi descoperit lupta de clasă, ci în a fi introdus noţiunea de dictatură a proletariatului.
Astfel, doctrina se dezvoltă până la programul de clasă şi de partid, până la organizarea clasei muncitoare pentru insurecţie şi preluarea puterii. Pe acest drum gigantic se află cercetarea legilor capitalismului. Două sunt legile adevărate şi principale stabilite în Capitalul. În volumul I este stabilită legea generală a acumulării capitaliste, cea care merge sub numele de mizerie crescândă — tratată de noi de atâtea ori — care stabileşte cum, odată cu concentrarea capitalului în mari mase, creşte numărul proletarilor şi al celor „fără rezerve“ — şi am explicat de o mie de ori că aceasta nu înseamnă că scade nivelul consumului şi nivelul real de trai al muncitorului. În volumele II şi III ale Capitalului, care în revista noastră vor face obiectul unei expuneri sistematice, aşa cum a fost şi pentru primul, este dezvoltată legea reproducerii Capitalului (legată de cea a scăderii ratei profitului, asupra căreia ne vom opri mai jos). Conform acesteia, o parte din produs şi, prin urmare, din muncă trebuie să fie pusă deoparte de capitalist pentru a reproduce „bunurile de capital“ ale economiştilor, adică maşinile uzate, fabricile etc. Atunci când capitalul destină o cotă mai mare acestei puneri deoparte, el „investeşte“, adică măreşte dotarea cu instalaţii şi instrumente de producţie. Legile lui Marx cu privire la modul în care se repartizează produsul uman între consumul imediat şi investiţiile în mijloace de producţie tind să dovedească faptul că, atâta timp cât vor rămâne în picioare schimbul de mărfuri şi sistemul muncii salariate, sistemul se va îndrepta spre crize şi revoluţii.
Or, prima lege nu se poate aplica desigur societăţii socialiste, deoarece aceasta se organizează tocmai pentru ca rezerva socială să fie o garanţie individuală pentru toţi, deşi nu aparţine nimănui şi nici nu este împărţită (ca în precapitalism) în atâtea mici cote. A doua lege, spune Stalin, persistă, şi pretinde că Marx ar fi prevăzut acest lucru. Marxismul stabileşte doar — printre altele, în celebrul pasaj din critica Programului de la Gotha — că o prelevare socială din munca individuală va exista şi în regimul comunist, pentru a asigura conservarea instalaţiilor, serviciile generale şi aşa mai departe. Ea nu va avea un caracter de exploatare tocmai pentru că nu se va face pe cale mercantilă; şi tocmai de aceea constituirea acestei rezerve sociale va determina un echilibru stabil, şi nu o serie de zguduiri, în raportul dintre produsele destinate consumului şi produsele destinate ca „instrumente“ pentru producţia ulterioară.
Punctul central al tuturor acestor lucruri constă în aceasta. Stalin, printr-o preţioasă admitere, declară că, din moment ce legea valorii este în vigoare şi în industria de stat, acele industrii funcţionează pe baza randamentului comercial, a gestiunii rentabile, a costului de producţie, a preţurilor etc. [5] În locul acelui „etc.“ noi scriem: remunerative. În plus, el declară că programul viitor este de a spori producţia de instrumente de producţie. Aceasta înseamnă că „planurile“ guvernului sovietic pentru industrializarea ţării cer ca, mai degrabă decât bunuri de consum pentru populaţie, să se producă maşini, pluguri, tractoare, îngrăşăminte etc. şi să se realizeze lucrări publice colosale.
Pentru următoarea întrunire a modestei noastre mişcări studiasem deja un subiect sugestiv: planuri fac şi statele capitaliste, şi va face şi dictatura proletariatului. Dar primul adevărat plan socialist se va prezenta în sfârşit (ne referim la o imediată intervenţie despotică: Manifestul) ca un plan pentru: a creşte costurile de producţie, a reduce ziua de muncă, a dezinvesti capital, a nivela atât cantitativ, cât şi mai ales calitativ consumul, care în anarhia capitalistă este în proporţie de nouă zecimi distrugere inutilă de produse, doar pentru că acest lucru corespunde „gestiunii comerciale rentabile“ şi „preţului remunerativ“. Plan, aşadar, de subproducţie, de reducere drastică a cotei produse de bunuri de capital. Vom zdrobi uşor legea reproducerii, dacă în sfârşit secţiunea a II-a a lui Marx (cea care produce alimente) va reuşi să trimită la knock-out Secţiunea I (cea care produce mijloace de producţie). Orchestra actuală ne-a spart deja timpanele.
Alimentele sunt pentru muncitori, instrumentele pentru patroni. E uşor de spus că, patronul fiind Statul muncitoresc, sărmanii muncitori au tot interesul „să investească“ şi să muncească o jumătate de zi pentru Secţiunea I! Când Iaroşenko reduce critica acestei tendinţe de creştere fantastică a producţiei de instrumente la formula: economie pentru consum şi nu pentru producţie, cade în banalitate. Dar tot aşa cade şi recursul, pentru a introduce prin contrabandă industrialismul de stat sub steagul socialist, la formule de agitaţie precum: cine nu munceşte nu mănâncă; desfiinţarea exploatării omului de către om; ca şi cum scopul clasei exploatate ar fi acela, extrem de elegant, de a se asigura că este exploatată de ea însăşi.
În realitate, şi chiar pe baza analizei exclusiv a lumii economice interne, economia rusă aplică toate legile capitalismului. Cum se poate creşte producţia de bunuri care nu sunt de consum fără a proletariza oamenii? De unde îi iau? Parcursul este acelaşi cu cel al acumulării primitive, iar mijloacele sunt adesea la fel de feroce ca cele descrise în Capitalul. Fie vor fi colhoznici care vor rămâne fără vacă, fie păstori nomazi ai Asiei smulşi de la contemplarea frumoaselor stele ale Carului, fie şerbi feudali ai Mongoliei, smulşi de pe glia milenară. Desigur că directiva este: mai multe bunuri de producţie, mai mulţi muncitori, mai mult timp de muncă, o mai mare intensitate a muncii: acumulare şi reproducere progresivă a capitalului într-un ritm infernal.
Omagiul pe care, în ciuda unei cohorte de nătărăi, îl aducem „marelui Stalin“ este acesta. Tocmai prin faptul că se desfăşoară procesul unei acumulări capitaliste iniţiale, iar dacă acesta va ajunge cu adevărat în provinciile imensei Chine, în misteriosul Tibet, în fabuloasa Asie Centrală din care a plecat ginta europeană, acest lucru va fi revoluţionar, va pune în mişcare roata istoriei. Dar nu va fi socialist, ci capitalist. Este necesară, în acea mare felie de glob, dezvoltarea la maximum a forţelor productive. Însă Stalin are dreptate când spune că meritul nu este al lui Stalin, ci al legilor economice, care îi impun această „politică“. Întregul său demers constă într-o falsificare de etichetă: şi acesta fiind un şiretlic clasic al acumulatorilor primitivi!
În Occident, în schimb, forţele productive sunt deja de mult prea multe ori în exces, iar revărsarea lor face ca statele să fie opresoare, devoratoare de pieţe şi de pământuri, pregătitoare de măceluri şi de război. Acolo nu este nevoie de planuri de creştere a producţiei, ci doar de planul de distrugere a unei bande de răufăcători. Şi mai ales de scufundarea în noroi al puturosului lor drapel al libertăţii şi al parlamentarismului.
Vom încheia subiectul economic cu o sinteză a stadiilor societăţii viitoare, asupra cărora „documentul“ (iată cuvântul care zumzăia în taste!) lui Stalin aduce puţină dezordine. France Press l-a acuzat că a plagiat din scrierea lui Nikolai Buharin despre legile economice ale perioadei de tranziţie. Dar Stalin citează de mai multe ori această scriere, folosindu-se chiar de o critică pe care Lenin i-a făcut-o. Buharin a avut marele merit, atunci când a fost însărcinat să pregătească Programul Cominternului, rămas ulterior în faza de proiect, de a scoate în evidenţă postulatul antimercantilist al revoluţiei socialiste ca pe un element de prim rang. L-a urmat apoi pe Lenin într-o analiză a tranziţiei „în Rusia“ şi în recunoaşterea faptului că trebuiau suportate forme mercantile sub dictatura proletară.
Totul devine clar dacă se observă că stadiul lui Lenin şi Buharin vine înainte de cele două stadii ale societăţii comuniste despre care vorbeşte Marx şi pe care Lenin le ilustrează în magnificul capitol din „Statul şi revoluţia“.
Această schemă va putea recapitula, aşadar, subiectul deloc simplu al dialogului de astăzi.
Stadiul de tranziţie. Proletariatul a cucerit puterea politică şi trebuie să pună clasele neproletare în afara legii tocmai pentru că nu le poate „desfiinţa“ dintr-o lovitură. Aceasta înseamnă că Statul proletar supraveghează o economie care în parte (în continuă scădere) nu numai că are distribuţie mercantilă, ci şi forme de dispoziţie privată atât asupra produselor, cât şi asupra mijloacelor de producţie, fie dispersate, fie concentrate. Economie nu încă socialistă, economie de tranziţie.
Stadiul inferior al comunismului, sau, dacă se doreşte, al socialismului. Societatea are deja dreptul de dispoziţie asupra produselor în general şi face repartiţia lor către membrii săi printr-un plan de „raţionalizare“. De această funcţie nu se mai ocupă schimbul de mărfuri şi banii — nu i se poate trece cu vederea lui Stalin, ca perspectivă a unei forme mai comuniste, simplul schimb fără bani, dar totuşi cu legea valorii: ar fi o specie de recădere în sistemul de troc. Este în schimb o repartizare de la centru fără returnarea unui echivalent. Exemplu: izbucneşte o epidemie de malarie şi se distribuie în zonă chinină gratis, dar în măsura unui singur tub de locuitor. În acest stadiu este necesară nu doar obligativitatea muncii, ci şi o înregistrare a timpului de muncă prestat şi atestarea acestuia, celebra chitanţă, atât de discutată de un secol încoace, care are caracteristica de a nu putea fi acumulată, astfel încât oricărei tentative de acumulare îi răspunde pierderea unei cote de muncă fără echivalent. Legea valorii este îngropată. (Engels: societatea nu atribuie nicio „valoare“ produselor).
Stadiul comunismului superior, pe care nu avem nicio dificultate în a-l numi al socialismului deplin. Productivitatea muncii este atât de mare încât, pentru a evita risipa de produse şi de forţă umană, nu este nevoie (cu excepţia cazurilor patologice) nici de constrângere, nici de raţionalizare. Consum liber pentru toţi. Exemplu: farmaciile distribuie chinină gratis, fără limită. Şi dacă cineva ia zece tuburi pentru a se otrăvi? Evident, este la fel de prost ca cei care confundă cu socialismul o fetidă societate burgheză.
În care stadiu dintre cele trei se află Stalin? În niciunul. Se află în cel al tranziţiei nu de la, ci la capitalism. Aproape respectabil, şi nu sinucigaş.
[1]. Stahanovismul — campanie de stimulare a productivităţii muncii lansată în U.R.S.S. în 1935 (denumită după minerul Aleksei Stahanov), bazată pe raţionalizarea proceselor de lucru şi plata în acord, asemănătoare taylorismului din ţările capitaliste occidentale. Şturmovşcina (de la rusescul „šturm“ — asalt) — practica industrială sovietică informală de a lucra într-un ritm haotic şi sufocant la sfârşitul perioadelor de planificare (lună, trimestru) pentru a atinge cotele obligatorii, ca urmare a blocajelor şi proastei organizări din restul timpului.
[2]. Figuri emblematice ale revoluţiilor burgheze din Anglia, America, Franţa şi Italia. Bordiga subliniază că, odată cu consolidarea capitalismului, „steagurile“ lor naţional-democratice şi-au pierdut caracterul revoluţionar, devenind instrumente ideologice burgheze pe care proletariatul trebuie să le respingă în favoarea luptei de clasă.
[3]. Alcide De Gasperi (1881—1954) — important om de stat italian, fondator al partidului Democraţia Creştină şi prim-ministru al Italiei între 1945 şi 1953. A jucat un rol crucial în reconstrucţia postbelică a ţării, în alinierea ei geopolitică la Blocul Apusean (prin Planul Marshall şi aderarea la NATO) şi în integrarea europeană timpurie.
[4]. Urmele de litofagi de pe coloanele Templului lui Serapis (Pozzuoli) au fost folosite de Charles Lyell (1830) drept dovadă a mişcărilor scoarţei terestre. Bordiga opune această observaţie empirică speculaţiilor teoretice arbitrare („a măsura distanţa până la Lună în cozi de măgar“), punând în contrast ştiinţa verificabilă cu fanteziile nefondate.
[5]. În ediţia oficială în limba română a lucrării lui I. V. Stalin, „Problemele economice ale socialismului în U.R.S.S.“ (Editura pentru Literatură Politică, 1952, p. 23), sintagma enumerată de Bordiga apare tradusă astfel: „problema gospodăririi chibzuite şi a rentabilităţii, problema preţului de cost, problema preţurilor etc.“.