S-a dezbătut în prima zi pe marginea ideii că orice sistem de producţie de mărfuri este un sistem capitalist, de când se produce muncind, în mase de oameni, la mase de mărfuri. Capitalismul şi mercantilismul se vor retrage împreună din succesivele domenii de acţiune sau sfere de influenţă în lumea modernă.
S-a reluat în cea de-a doua, trecându-se de la procesul general la cel al economiei ruse actuale şi, considerându-se corecte legile indicate ale structurii sale, s-a afirmat că din aceasta decurgea diagnosticul deplin de capitalism, în stadiul de „mare industrialism de stat“.
După interlocutorul Stalin, acest proces destul de definit şi concret, aplicat unui teritoriu şi unei populaţii imense, poate duce la o acumulare şi o concentrare a producţiei grele de neegalat, fără să fie neapărat necesar să se repete deposedarea feroce de orice proprietate a păturilor sărace închise în cercuri locale de economie şi în tehnica parcelară a muncii — ca în Anglia, Franţa etc. — şi pe singura bază a lichidării (de la sine înţelese din 1917) a moşierilor.
Dacă acest al doilea punct s-ar reduce la teza că, la distanţă de secole, introducerea în profunzime a tehnicii muncii pe scară largă şi cu resursele ştiinţei aplicate se pune altfel într-un cadru universal atât de diferit, acest lucru ar putea fi obiectul unui studiu separat, în special în cadrul „chestiunii agrare“. Oponentului i se poate permite să încerce să dovedească faptul că va ajunge la deplinul capitalism nu în trăsură, ci în avion; dar, la rândul său, să mărturisească „direcţia mişcării“. Îi transmitem de la sol, noi, sărmanii pioni, datele exacte ale unei serii de baze — dar şi radarul o poate lua razna.
Şi acum, un al treilea pas: cadrul raporturilor mondiale în întregul orizont complex al producţiei, consumului şi schimbului; raporturile de forţă statale şi militare.
Cele trei sunt aspecte ale unei singure şi mari probleme. Primul ar putea fi numit aspectul istoric, al doilea cel economic, al treilea şi cel din urmă cel concluziv. Direcţia şi punctul de sosire ale cercetării nu pot fi decât unitare.
În mod evident, conducătorul statului şi partidului rus este nevoit să schimbe frontul rectificărilor sale doctrinare şi al reprimandelor aspre corelate adresate obiecţiilor „tovarăşilor“, de fiecare dată când trece de la circulaţia economică din interiorul sferei sale la cea care o traversează. Am observat deja, cititorul să-şi amintească, că acest punct de sosire făcuse să ciulească urechile vigilenţilor Occidentului. Departe de a cânta încă o dată imnul unei autarhii milenare, omul de la Kremlin îndreptase liniştit ocheanul — mâine, se întrebau aceia cu aer studiat, telemetrul? — spre spaţiile de dincolo de cortină; şi vechi poveşti despre împărţirea zonelor de influenţă, ca alternativă la ieşiri prin forţarea liniilor, au ieşit din nou la suprafaţă. O temă, totuşi, mai puţin stridentă şi stupidă decât cea a crimei de genocid sau a delirului de agresiune.
Modul de a face să circule în interiorul Rusiei — şi al ţărilor legate de ea — articole industriale către agricultori şi produse agricole către orăşeni, strivindu-i cu citate din Marx şi Engels pe diverşi neica-nimeni şi, când era cazul, rectificând din oficiu termeni, fraze şi formule ale autorilor, a fost afirmat în toată regula ca fiind Socialism. Colhozurile îşi vând produsele „liber“, şi alt mijloc de a le obţine nu există; prin urmare, legea pieţei da, dar cu reguli speciale: preţuri de stat (noutate! specialitate în exclusivitate!), şi chiar „acorduri“ speciale de demercantilizare, în măsura în care nu se dau bani, ci se „trece în contul“ contra-livrărilor fabricilor naţionale (supremă originalitate! enfoncement-ul băcanului de la colţ, al marine-ului american care stabileşte echivalenţa dintre îmbrăţişări şi cartuşe de ţigări, al banalelor clearing-uri ale ţărilor occidentale!). Într-adevăr, spune Maestrul, n-aş zice demercantilizare (eliminarea din sistemul circulaţiei mărfurilor), ci schimb de produse. N-am vrea să fie vina traducerilor; în definitiv, orice sistem de echivalente, mai mult sau mai puţin convenţionale — de la trocul sălbaticilor la bani, ca echivalent unic pentru toţi, până la cele o sută de mii de sisteme de înregistrări contabile compensate, care merg de la carneţelul de note al slujnicei până la fişierele complicate ale băncilor, unde adunările sunt făcute de creiere atomice, iar mii de recruţi pe zi umflă fluxul sufocant al vânzătorilor de forţă-de-muncă-ce-se-scarpină-pe-buric [1] — de ce au apărut şi există, dacă nu pentru schimbul de produse, şi doar pentru acesta?
Dar Stalin vrea să reducă la tăcere viermele îndoielii, cum că din „soldurile“ schimburilor bazate pe echivalenţă s-ar putea naşte acumularea privată, şi spune că garanţiile se află chiar acolo.
E greu chiar şi pentru generalisimi să rămână în şa pe o asemenea teză şi să pareze alternativ în două direcţii: o lovitură dată rigidităţii doctrinare, o lovitură dată concesiei revizioniste. Elasticitate a adevăratului leninist bolşevic? Nu, eclectism, era răspunsul nostru; iar atunci bolşevicii îşi ieşeau din fire.
Oricum ar sta lucrurile cu raportul intern (a cărui analiză nu se termină nici astăzi şi nici aici, conform celor spuse), Stalin însuşi face o mare rezervă când vorbeşte despre raportul extern. Tovarăşul Notkin este muştruluit de nu se vede pentru că a susţinut că sunt mărfuri şi diferitele maşini şi instrumente construite în fabricile de stat. Ele au valoare, li se notează preţul, dar mărfuri nu sunt: îl vedem pe Notkin scărpinându-şi dovleacul.
„În al doilea rând, aceasta este necesar pentru ca, în interesul comerţului exterior, să se realizeze vânzarea mijloacelor de producţie către state străine. Aici, în domeniul comerţului exterior, dar numai în acest domeniu (cursiv în original), mijloacele noastre de producţie sunt într-adevăr mărfuri şi se vând într-adevăr (fără ghilimele)“.
În textul înveşmântat cu imprimaturul formal figurează această ultimă paranteză: bănuim că imprudentul Notkin pusese între ghilimele cuvântul vândute, care unui marxist şi bolşevic îi miroase destul de urât. Se vede că n-o fi terminat cursurile pentru tineret.
Peste vreo doi ani ne-ar prinde bine această dată: cuantumul, vă rog. Cota relativă a ceea ce este plasat în străinătate şi în ţară. Şi o altă veste: se consideră util ca această cotă să crească sau să scadă? Că produsul total trebuie să crească până la ameţeală, o ştim din legea economiei planificate „proporţionale“. Neştiind rusa, presupunem că sensul corect este: planuri de raţionalizare a producţiei în aşa fel încât creşterea să fie cu o raţie anuală constantă, sub forma legii creşterii demografice sau a dobânzii compuse. Termenul corect pe care îl propunem este acesta: dezvoltare planificată în progresie geometrică. Odată trasată atât de corect această „curbă“, cu puţina noastră minte am scrie această „lege“: socialismul începe acolo unde această curbă se rupe.
Astăzi notăm: acea parte din produse, inclusiv cele de producţie, care merg în străinătate sunt mărfuri, nu doar în „forma“ contabilă, ci şi în „substanţă“.
Şi asta e una. Este suficient să discuţi de la câteva mii de kilometri distanţă, şi în cele din urmă ajungem să ne înţelegem asupra a ceva.
Încă puţină răbdare şi vom ajunge să vorbim despre înaltă politică şi înaltă strategie: vom vedea frunţile încruntate destinzându-se, de vreme ce în aceste privinţe toată lumea înţelege din zbor: atacă Cezar? Fuge Pompei? Ne vom revedea la Filippi? Vom trece Rubiconul? Acestea da, sunt lucruri uşor de digerat, fiindcă sunt „apetisante“.
Mai avem nevoie de un punct de economie marxistă. Forţa lucrurilor îl conduce pe mareşal la problema explozivă a pieţei mondiale. El spune că U.R.S.S. sprijină ţările asociate cu ajutoare economice de aşa natură încât le impulsionează industrializarea. Este valabil pentru China, Cehoslovacia? Înainte.
„În condiţiile acestui ritm de dezvoltare a industriei, se va ajunge în curând la situaţia că aceste ţări nu numai că nu vor avea nevoie sa importe mărfuri din ţările capitaliste, dar vor simţi ele însele nevoia de a desface în alte părţi mărfurile excedentare din producţia proprie“.
Obişnuita paranteză sau inserţie: dacă produc şi exportă în Occident, atunci sunt mărfuri. Dacă în Rusia, ce sunt ele?
Faptul important, în această revenire cu steagurile desfăşurate a sistemului mercantil, ca formă şi substanţă identic cu cel capitalist (dacă într-adevăr ar fi să dăm crezare maquillage-ului [machiajul] chipurilor economice!), este că se întemeiază pe imperativul: a exporta pentru a putea produce mai mult! Şi este acelaşi imperativ care guvernează în substanţă în domeniul intern al pretinsei „ţări socialiste“, unde în schimb este vorba de o adevărată afacere de import-export între oraş şi sat, între celebrele clase aliate, pentru că şi acolo am văzut că se ajunge la legea progresiei geometrice şi la: Să se producă mai mult! Să se producă mai mult!
Iată cât din marxism a mai rămas în picioare! Pentru că de când „clasa muncitoare are în mâinile sale puterea“ nu mai trebuie folosite — pretinde Stalin — formulele ofensatoare care disting între muncă necesară şi sopramuncă; muncă plătită şi neplătită! Şi pentru că, după ce s-a acordat — cum vom vedea — o oarecare clemenţă legii plusvalorii (care este apoi, zoologic vorbind, o teorie, conform termenilor celei de-a doua zile, şi nu o lege), de azi înainte:
„nu este adevărat că legea ratei mijlocii a profitului este legea economică fundamentală a capitalismului contemporan“.
„Capitalismul monopolist contemporan (am ajuns unde trebuia: ce ştiai tu despre asta, sărmane Karl?) cere nu un profit mijlociu (care pe deasupra are o tendinţă de scădere, datorită ridicării compoziţiei organice a capitalului), ci maximum de profit“.
În timp ce paranteza din textul oficial pare să readucă pentru un moment la viaţă legea stinsă a lui Marx, este apoi promulgată cea nouă:
„capitalismul monopolist cere nu orice profit, ci tocmai un profit maximal. Aceasta şi este legea economică fundamentală a capitalismului contemporan“.
Dacă aruncătorul de flăcări mai înaintează puţin în bibliotecă, nu mai rămân nici măcar mustăţile operatorului.
Aceste contra-fixaţii care se îndreaptă spre noi, strâmbe cum sunt, din toate părţile, sunt intolerabile. Ei pretind că legile economice ale capitalismului monopolist s-ar fi dovedit cu totul diferite de cele ale capitalismului lui Marx. Apoi tot ei pretind că legile economice ale socialismului ar putea foarte bine să rămână aceleaşi ca acelea ale capitalismului.
Pe fereastră, imediat!
Eroic, să o luăm de la capăt, ab ovo. Trebuie să ne amintim care este diferenţa dintre masa profitului şi masa plusvalorii, rata profitului şi rata plusvalorii, şi care este importanţa legii lui Marx, expusă minuţios la începutul Volumului al III-lea, cu privire la tendinţa de scădere a ratei medii a profitului. Să înţelegem, să citim! Nu capitalistul tinde spre scăderea profitului! Nu profitul (masa profitului) scade, ci rata profitului! Nu rata oricărui profit, ci rata medie a profitului social. Nu în fiecare săptămână sau la fiecare apariţie a ziarului Financial Times, ci istoric, în dezvoltarea trasată de Marx a „mijloacelor de producţie monopolizate de o anumită parte a societăţii“, în ghearele Capitalului, a cărui definiţie, naştere, viaţă şi moarte sunt scrise.
Dacă se înţelege atât, se va putea vedea cum efortul — nu al fiecărui capitalist de întreprindere în parte, figură secundară la Marx, ci al maşinăriei istorice a capitalului, a acestui corpus înzestrat cu vis vitalis şi cu suflet — de a se zbate în zadar împotriva legii scăderii ratei este doar, este tocmai cel care ne face să concluzionăm asupra tezelor clasice pe care Stalin, în mijlocul derutei occidentale, binevoieşte să le îmbrăţişeze din nou. În primul rând: inevitabilitatea războiului între statele capitaliste. În al doilea rând: inevitabilitatea prăbuşirii revoluţionare a capitalismului pretutindeni.
Acest efort uriaş, cu care sistemul capitalist luptă pentru a nu se scufunda, se exprimă prin directiva: să se producă în crescendo! Nu doar să nu se oprească, ci să înregistreze în fiecare oră creşterea creşterii. În matematică: curba progresiei geometrice; în simfonie: crescendoul rossinian. Şi în acest scop, când întreaga patrie este mecanizată, să se exporte. Şi să se cunoască bine lecţia celor cinci secole: comerţul să urmeze steagul.
Dar aceasta este, Djugaşvili, directiva voastră.
Pentru demonstraţie trebuie să ne întoarcem încă o dată la Marx şi la Engels. Nu însă la texte organice, complete, scrise dintr-o suflare, pe care fiecare dintre cei doi le-a sculptat în plină vigoare şi în avântul direct al celui care nu are îndoieli şi lacune şi mătură obstacolele din calea sa fără să se simtă vreun şoc. Este vorba despre acel Marx despre care dă seama executorul testamentar în prefeţele aproape dramatice la Volumul al II-lea al Capitalului (5 mai 1885) şi la al III-lea (4 octombrie 1894). Mai întâi este vorba de a justifica starea uriaşei acumulări de materiale şi manuscrise (care merg de la capitole în formă definitivă până la bileţele de însemnări, note, schiţe, abrevieri ilizibile, promisiuni de cercetări viitoare şi chiar pagini nesigure şi şovăielnice ca stil) prin declinul sănătăţii lui Marx, prin efectul inexorabil al diferitelor reveniri ale bolii care l-a constrâns la pauze în care neliniştea îi devora ficatul şi creierul puternic mult mai mult decât le tămăduia odihna. Între ’63 şi ’67, munca depusă de acea maşinărie umană a fost incalculabilă, culminând cu turnarea, ca dintr-o singură topire de oţel, a primului volum al operei sale de căpătâi. Încă din ’64-’65 boala dăduse primele semne de tulburare, iar ochiul infailibil al marelui ajutor notează urmele acestor devastări în fasciculele inedite. Dar apoi, aceeaşi muncă extenuantă: descifrarea, recitirea, redictarea, reordonarea textului dictat, punerea în ordine a materiei, conştient de încăpăţânata decizie de a nu redacta nimic de la sine, înfrânge până şi rezistenţa robustului Engels: ochii săi generoşi vegheaseră prea mult asupra paginilor prietenului, iar o slăbire îngrijorătoare a vederii îl condamnă timp de mai mulţi ani să-şi reducă munca personală, interzicându-i să scrie la lumină artificială. Neînfrânt, fără a fi descurajat, el adresează Cauzei scuzele sale umile şi loiale. Mai mult nu-i fusese dat să facă. Cu modestie, el aminteşte toate celelalte sectoare în care „singur“ a purtat pe umerii săi întreaga greutate. Iar moartea sa urmează la un an după aceea.
Aceasta nu serveşte ca simplu fundal sau pentru efect. Ci vrea să pună în relief faptul că cerinţa de fidelitate tehnică, care îl domină pe compilator, a lipsit aproape complet cele două volume de acele capitole de sinteză periodică şi de privire de ansamblu, care scânteiază în cel redactat în timpul vieţii lui Marx.
Penei lui Engels îi datorăm destul de multe astfel de schiţe, deloc lipsite de însemnătate: dar sub numele lui Marx el nu a vrut să le dezvolte şi s-a limitat la analiză. Dacă nu ar fi fost aşa, zadarnică trudă ar fi astăzi anumite lecturi duble (de astăzi şi de o jumătate de secol încoace) şi, de exemplu, trista legendă că în ultimul volum Marx ar fi retractat ceva; iar unii vor asta în filozofie, alţii în ştiinţa economică, alţii în politică, după gusturile personale echivoce. Pe cât de multe trimiteri şi legături exprese există între Volumul I şi operele de tinereţe sau Manifestul, tot atât de multe sunt între ultimele scrieri şi cel dintâi; şi o mie de pasaje din scrisori o reconfirmă.
Acest text este cu atât mai puţin un spaţiu de analiză decât cel al lui Engels. Notăm doar că, într-un pasaj, Marx spune, cu una dintre acele schiţe, de ce lucrează atât de mult pe acea lege a scăderii ratei. Ei bine, Engels ezită să redea fragmentul, îl încadrează între paranteze pătrate deoarece, deşi este redactat după o notă din manuscrisul original, acesta depăşeşte, în unele dezvoltări, materialele care se găsesc în original.
„Aşadar, pentru Capital legea forţei productive crescânde a muncii nu prezintă întotdeauna importanţă. Pentru capital această forţă productivă creşte nu atunci când se economiseşte în general munca vie, ci numai când, la partea plătită de muncă vie, se economiseşte mai mult decât se adaugă la munca trecută, aşa cum am arătat pe scurt în «Capitalul», cartea I, cap. XIII, 2, p. 409/398 (valoarea transmisă de maşină produsului: destul de actual, nu-i aşa?). Aici modul de producţie capitalist ajunge la o nouă contradicţie. Menirea lui istorică este dezvoltarea impetuoasă, în progresie geometrică (sic!), a productivităţii muncii omeneşti. El trădează această menire de îndată ce, ca în cazul de faţă (rezistenţa capitalistului la introducerea unor maşini cu randament mai mare), se opune dezvoltării productivităţii muncii. În felul acesta el dovedeşte încă o dată că îmbătrâneşte, că şi-a trăit traiul“.
Indiferenţi la obiecţia fariseică potrivit căreia, după alţi şaizeci de ani de capitalism (totuşi extrem de fetid), în loc să fie scoasă, paranteza pătrată trebuia triplată pentru Marx, „imprudent“ ca de obicei, noi reliefăm obişnuitele teze programatice pe care Marx adora să le intercaleze în mod regulat în analizele ascuţite şi profunde. Capitalismul se va prăbuşi. Iar post-capitalismul? Iată-l: de vreme ce forţa productivă a fiecărei unităţi de muncă creşte, să nu mărim masa produsă, ci să reducem, în schimb, timpul de muncă al celor vii. De ce nu vrea asta Occidentul? Pentru că singura cale de a scăpa de „legea scăderii ratei“ este aceea (a supraproduce). Şi în ceea ce priveşte Orientul? Idem. Dar dreptatea cere să se spună că acolo este un capitalism tânăr.
Va fi util să reluăm, evitând aici atât exemplul numeric, cât şi simbolismul algebric, deducerea legii pe care, nepierzându-ne încă dreapta judecată, nu ne îndurăm să o trimitem la pensie; salvând pe cât posibil concizia şi lejeritatea, pe tonul unei pilde.
„Dacă mărfurile ar putea să vorbească“ — spune uriaşul Karl în acel paragraf-bijuterie — „ele ar spune: valoarea noastră de întrebuinţare poate să-l intereseze pe om. Pe noi, ca lucruri, ea nu ne priveşte. Ceea ce ne priveşte pe noi, ca lucruri, este valoarea noastră. Propria noastră circulaţie ca obiecte-mărfuri dovedeşte acest lucru. Noi ne raportăm unele la altele numai ca valori de schimb“.
Prin urmare, am adus pentru voi microfonul în piaţa unde se întâlnesc mărfurile provenite, pe de o parte, din Rusia, iar pe de altă parte, din America. De la cel mai înalt nivel s-a admis că ele vorbesc un limbaj economic comun. Pentru ambele este sfânt — şi în caz contrar nu ar fi parcurs un drum atât de lung — că preţul de piaţă la care aspiră trebuie să depăşească preţul de cost. În ambele ţări se aspiră la producerea lor cu costuri mici şi desfacerea lor la preţuri mari.
Marfa care vine din ţara cu teorie capitalistă vorbeşte: sunt făcută din două bucăţi şi se vede o singură îmbinare. Preţul de cost, avans viu şi arzător al celui care m-a produs, şi profitul, care adăugat la primul dă exact suma sub care, nu vă amăgiţi, nu mă voi abate de la principiile mele. Mă mulţumesc cu un profit modest pentru a încuraja cumpărătorul; îi puteţi verifica rata printr-o mică împărţire: profitul împărţit la preţul de cost. Dacă am costat zece şi mă las posedată pentru abia unsprezece, veţi fi atât de zgârciţi încât să găsiţi exagerată o rată de 10%? Înainte, domnilor, etc.
Să trecem microfonul celeilalte mărfuri. Ea vorbeşte astfel: La noi se obişnuieşte să se dea crezare economiei marxiste. În mine vedeţi (nu am niciun motiv să ascund) două îmbinări; sunt făcută din trei, nu din două bucăţi. În cealaltă trucul există, dar nu se vede. Pentru a mă produce, cheltuielile efectuate sunt de două tipuri: materii prime, uzura instrumentelor şi altele similare, pe care le numim capital constant (investit în mine) — salarii pentru munca oamenilor, pe care le numim capital variabil. Suma lor formează preţul de cost al celeilalte domnişoare care a vorbit mai devreme. Şi pentru mine adăugaţi un excedent, beneficiu, profit, care este a treia şi ultima mea bucată şi se numeşte plusvaloare. Pentru partea constantă a avansului nu cerem nimic în plus, deoarece ştim că este sterilă în privinţa forţei de producţie de valoare mai mare: aceasta constă în întregime în muncă, sau partea variabilă a avansului; prin urmare, veţi dori să verificaţi norma sau rata, nu a profitului, ci a plusvalorii, prin mica împărţire a acestei plusvalori doar la a doua parte a capitalului cheltuit pentru mine, cel destinat salariilor.
Cumpărătorul însă răspunde: duceţi-vă şi povestiţi-i asta portarului; ceea ce contează aici pentru buzunarul meu este costul total al amândurora, adică preţul de vânzare al vostru, al celor două.
O ceartă izbucneşte între cele două mărfuri, fiecare susţinând că vrea să facă o afacere mai puţin avantajoasă, mulţumindu-se cu o rată de profit derizorie. Cum niciuna dintre ele nu o poate reduce la zero, câştigă cea care are într-adevăr cel mai mic preţ de cost, aşa cum invocă şi Stalin în orice moment. Pentru partea constantă, este necesar ca materiile prime să aibă cantitatea şi calitatea respective. Disputa se va purta, în cele două tabere exportatoare, pe partea variabilă. Există mijlocul evident de a-l plăti mai puţin pe muncitor şi de a-l face să muncească mult, dar mai ales contează productivitatea muncii, legată de perfecţionarea tehnologică, de folosirea unor maşini mai rentabile, de organizarea mai raţională a fabricilor; şi iată-i etalând fotografia de efect a marilor instalaţii de o parte şi de alta, cu lauda de a fi redus tot mai mult, la o masă egală de produse, numărul de muncitori angajaţi. O chestiune care îl interesează şi mai puţin pe agentul de cumpărări de pe piaţa disputată este să ştie în care caz muncitorii sunt mai bine plătiţi şi trataţi.
Nu credem că va fi neplăcut pentru cititor să constate diferenţa dintre cele două metode de analiză a valorii. Norma, sau rata plusvalorii, este întotdeauna mult mai mare decât rata profitului, şi cu atât mai mult, cu cât capitalul constant prevalează asupra capitalului variabil.
Or, legea lui Marx cu privire la scăderea ratei medii a profitului ia în considerare întregul profit, adică beneficiul global asupra producţiei respective, înainte de a stabili cui îi va reveni acest profit (bancher, industrial, proprietar). Marx, în capitolul XIII al Volumului al III-lea, reafirmă că a tratat legea „intenţionat“ înainte de a trece la repartizarea profitului (sau a plusvalorii) între diferitele tipuri sociale, deoarece legea este valabilă independent de această repartizare. Prin urmare, ea este valabilă şi atunci când Statul este cel care acţionează ca proprietar, ca bancher şi antreprenor.
Legea se bazează pe procesul istoric general, negat de nimeni, apologizat de toţi, conform căruia productivitatea muncii creşte neîncetat prin aplicarea unor instrumente, unelte, maşini, dispozitive, resurse tehnice şi ştiinţifice tot mai complexe.
Pentru o anumită masă de produse, este nevoie de tot mai puţini muncitori. Capitalul care a trebuit să fie avansat, investit, pentru a avea la îndemână acea masă de produse dată, schimbă continuu ceea ce Marx numeşte compoziţia organică: conţine tot mai mult capital-materie şi tot mai puţin capital-salarii. Sunt suficienţi câţiva muncitori pentru a adăuga o valoare uriaşă materiilor prelucrate, deoarece pot prelucra mult mai mult din ele comparativ cu trecutul. Şi în această privinţă există acord. Şi atunci? Chiar admiţând că capitalul (aşa cum se întâmplă adesea, dar nu este o lege marxistă necesară, ca pentru revoluţionarul de operetă) măreşte exploatarea, creşte rata plusvalorii, plătindu-i mai puţin pe muncitori, plusvaloarea şi profitul obţinut vor creşte, dar, având în vedere creşterea mult mai mare a masei de materii prime cumpărate şi prelucrate prin acea unică utilizare a forţei de muncă, rata profitului va scădea întotdeauna, deoarece rata este dată de raportul dintre profit (care a crescut întrucâtva) şi întregul avans pentru salarii şi materii prime (care a crescut enorm pe seama celei de-a doua categorii).
Capitalul caută oare maximum de profit? Fără îndoială, îl caută şi îl găseşte, dar nu poate împiedica ca, între timp, rata profitului să scadă. Masa profitului creşte, deoarece masa populaţiei este mai mare, proletariatul este şi mai numeros, materiile prime prelucrate sunt tot mai impresionante, masa producţiei este tot mai mare. Capitaluri mici împărţite la început între foarte mulţi şi investite la o rată bună, la final capitaluri uriaşe, împărţite între foarte puţini (şi aici se vede efectul concentrării paralele cu acumularea), investite, ce-i drept, la o rată scăzută, dar cu rezultatul creşterii neîncetate a capitalului social, a profitului social, a capitalului şi a profitului mediu pe întreprindere, până la înălţimi vertiginoase.
Prin urmare, nicio contradicţie cu legea lui Marx cu privire la scăderea ratei, care ar putea fi oprită doar de o scădere a productivităţii muncii, de o compoziţie organică degenerată a capitalului, lucruri împotriva cărora Stalin trage cu artileria cea mai grea, lucruri pe terenul cărora urmăreşte cu disperare să-şi depăşească adversarul.
În numărul trecut al acestei publicaţii au apărut câteva cifre sobre din sursă capitalistă despre economia americană. Să luăm confirmarea acestora din legea stabilită de Marx şi negată de Stalin. În 1848, spune statistica, la naşterea capitalismului industrial în Statele Unite, din 1.000 de unităţi de valoare care, în producţie, erau adăugate la valoarea materiei prime brute, 510 mergeau la muncitori ca salarii şi retribuţii, iar 490 la patroni ca profituri. Evitând detaliile privind uzura, cheltuielile generale etc., cele două cifre dau exact capitalul variabil şi plusvaloarea: raportul dintre ele, sau rata plusvalorii, este de 95%.
Care va fi fost rata profitului, după modul de gândire al burghezilor? Ar trebui să cunoaştem valoarea materiilor prime transformate. Nu putem decât să o presupunem, considerând că, într-o industrie abia născută, fiecare muncitor prelucrează în medie o valoare de circa patru ori mai mare decât plata sa. Materia primă va reprezenta 2.000, faţă de 510 salarii şi 490 câştiguri. Cheltuiala totală de producţie 2.510. Rată a profitului mare: 19,6%. Reţineţi totuşi că aceasta este întotdeauna sub rata plusvalorii.
După marele ciclu de ascensiune halucinantă, în 1929, la 1.000 de unităţi de valoare adăugată la produs, muncitorii nu mai primesc decât 362, iar capitaliştii 648. (Nu începeţi să interpretaţi greşit: până la vinerea neagră salariile crescuseră, iar nivelul de trai al muncitorilor crescuse şi el puternic; acest lucru nu reprezintă o contradicţie). Iată că rata plusvalorii sau a exploatării a crescut puternic: de la 95% la 180%. (Dacă, după ce ne-am răguşit o viaţă întreagă corzile vocale, mai există încă cineva care nu înţelege că eşti mai exploatat chiar dacă ai mai mulţi bani şi mănânci mai bine, să meargă la culcare: el nu înţelege efectul creşterii productivităţii forţei de muncă care stă în carcasa muncitorului şi se termină în buzunarul încornoratului burghez).
Să încercăm acum să evaluăm întreaga producţie. Admit (cu certitudinea pe care o garantează cel ce are puţină familiaritate în a construi sinteze de a fi mereu prudent împotriva propriei sale teze, în favoarea vreunui despicător de fir în patru care se distrează verificând) că s-a înzecit posibilitatea de prelucrare a materiilor prime, datorită maşinilor, la o utilizare egală de forţă de muncă, din 1848 până în 1929. Şi atunci, dacă cu 362 daţi lucrătorilor în loc de 510, cele 2.000 de materii prime ar fi scăzut la 1.440, iată că în schimb ele urcă la 14.000. La o cheltuială totală investită de 14.762 de lire, profitul cunoscut de 648 este de 4,2%. Iată scăderea ratei profitului! Nu vă scoateţi doar pălăria în faţa lui Marx, ci evitaţi şi să scoateţi batista pentru a şterge lacrimile capitaliste ale Unchiului Sam! Veţi fi înţeles că noi căutam ratele, nu masele. Pentru a ne face o idee despre cifrele globale ale producţiei, fie şi nu cu valoarea lor efectivă, ci printr-un raport figurat între două epoci, vom observa că cele două blocuri care pentru 1848 dau produsul brut de 3.000, iar pentru 1929 produsul brut de 15.400, se referă la grupuri de producători nu foarte diferite ca număr. Dar în decursul celor optzeci de ani, populaţia muncitorească s-a înzecit cel puţin, ca să operăm tot cu cifre rotunde, şi prin urmare produsul total poate fi evaluat lejer la 154.000, adică de circa 50 de ori mai mare decât cel din 1848. Deşi rata profitului patronal a scăzut la o medie de 4%, rezultă că masa profitului a trecut de la 490 la 6.840: de treisprezece ori mai mult. Este pe deplin sigur că cifrele noastre sunt prea moderate; esenţialul era să subliniem că capitalismul american a dat ascultare legii ratei şi s-a lansat în cursa pentru obţinerea profitului maxim. Stalin nu-i poate descoperi noi legi. Şi nici nu am luat în calcul concentrarea; să-i atribuim acesteia un indice de zece şi profitul mediu din industria americană se va fi înmulţit (ca masă) de 130 de ori. Iată cursa spre criză, iată confirmările aduse lui Marx.
Să ne permitem un alt calcul, chiar mai ipotetic. Clasa muncitoare din America preia puterea într-o situaţie de tipul celei din 1929: să repetăm: 14.400 de materii prime puse în lucru, 362 de forţă de muncă, 648 de beneficii, 15.400 de produs total.
Şi atunci muncitorii îl citesc pe Marx şi folosesc „forţa productivă crescută a capitalului prin simpla economisire a muncii vii“. Un decret al comitetului revoluţionar comprimă producţia la 10.000 (unde să se taie... vom vedea atunci, gândiţi-vă doar că nu vom mai face alegeri prezidenţiale sau altele...). La acest volum, muncitorul se va mulţumi să adauge la salariul său de 362 nu întregul profit (care este brut, incluzând taxe şi servicii generale), ci destul de puţin deocamdată, şi îl aducem la 500. Pentru reţinerile generale destinate conservării instalaţiilor publice şi administraţiei de stat chiar prelevăm mai mult decât cele 648 ale foştilor capitalişti, adică 700. Făcând socoteala, sunt doar 8.800 de materii prime prelucrate în loc de 14.400, iar dacă numărul muncitorilor este acelaşi, ziua de lucru a fiecăruia scade la 62% (adică de la circa 8 la 5 ore). Un prim pas excelent. Dacă am calcula remunerarea orară, am vedea că am crescut-o cu 120%: de la 45 la 100.
Nu ar fi încă socialism. Dar în timp ce Stalin, acolo unde vede în socialism o lege nouă, pretinde să o identifice cu cea capitalistă, conform căreia odată cu creşterea productivităţii muncii creşte şi producţia, noi îi opunem legea inversă: odată cu creşterea productivităţii muncii să scadă efortul, iar producţia fie să rămână constantă, fie, după ce i s-au retezat ramurile capitaliste de otravă şi sânge, să reînceapă să crească pe o curbă lină, cu armonie umană.
Atâta timp cât răsună apelul la efortul frenetic de a produce, el nu poate avea alt sens decât cel al rezistenţei exasperate la legea marxistă a ratei. Pentru ca rata să poată scădea, dar fără ca masa plusvalorii şi a profitului să înceapă şi ele să scadă, intervine retorica de ştreang progresistă şi strigă către o umanitate derutată: să se muncească mai mult, să se producă mai mult, iar dacă, având în vedere remunerarea lor, lucrătorii interni nu ar fi cumpărători previzibili ai surplusului de produs, să se găsească modalitatea de a exporta prin cucerirea pieţelor externe pentru consumul nostru! Acesta este cercul infernal al imperialismului, care în război şi-a găsit soluţia inevitabilă, iar în reconstrucţia unei întregi infrastructuri umane seculare distruse, calea provizorie de ieşire din criza supremă.
Toate aceste căi sunt urmate şi de Stalin: reconstrucţia zonelor devastate, construirea mai întâi a infrastructurii capitaliste în ţări imense şi, astăzi, marşul spre pieţe. Acest marş, de oricine ar fi întreprins, se face pe două căi: preţ de cost scăzut şi război.
Vom încheia această expunere a legii fundamentale a lui Marx cu o nouă enunţare a capitalismului pe care el o pune în Anexă — şi care, ca întotdeauna, are valoare de program social comunist (sfârşitul Cap. XV, Volumul al III-lea).
„Cele trei momente principale ale producţiei capitaliste sunt următoarele:
1. Concentrarea mijloacelor de producţie în mâini puţine, din care cauză ele încetează de a mai fi proprietate a muncitorilor nemijlociţi, transformându-se, dimpotrivă, în forţe sociale ale producţiei, deşi iniţial sub forma de proprietate privată a capitaliştilor. Aceştia sunt mandatari ai societăţii burgheze, dar bagă în buzunar toate roadele acestui mandat“.
Apoi... Marx nu o scrie, dar vrea să spună că aceste figuri personale secundare pot dispărea, iar Capitalul rămâne o Forţă Socială.
„2. Organizarea muncii însăşi ca muncă socială: prin cooperare (munca asociată), diviziunea muncii şi îmbinarea muncii cu ştiinţele naturii.
Sub ambele aspecte modul de producţie capitalist desfiinţează proprietatea privată şi munca privată, deşi sub forme diametral opuse.
3. Crearea Pieţei Mondiale“.
Ca de obicei, Firul a dus acolo unde trebuia să ducă. Să ştie cititorul că ziua nu s-a sfârşit, ci doar a ajuns la amiază. O dimineaţă poate dură, grea, ca o simfonie wagneriană.
Va fi oare după-amiaza de încheiere un cântec mai uşor pe drumul aspru? Poate. „L’après-midi d’un faune“? [2] Faunul nu ar putea avea decât formele necioplite şi mişcările ameninţătoare ale sângerosului Marte.
[1]. În original, „forzalavorograttanteombelico“ (forţă-de-muncă-ce-se-scarpină-pe-buric). Expresia italiană idiomatică „grattarsi l’ombelico“ (a-şi scărpina buricul) înseamnă a lenevi sau a trândăvi. Bordiga creează acest termen compus pentru a satiriza aparatele birocratice, administrative şi bancare hipertrofiate ale capitalismului modern, ai căror angajaţi prestează o muncă socialmente neproductivă.
[2]. „L’après-midi d’un faune“ (După-amiaza unui faun) — trimitere la celebrul poem simbolist al lui Stéphane Mallarmé (1876), care a inspirat piesa simfonică a lui Claude Debussy (1894) şi celebrul spectacol de balet de avangardă al lui Vaslav Nijinski (1912). Bordiga foloseşte această referinţă ca pe o metaforă a unei tranziţii stilistice: după ce compară expunerea teoretică densă de dimineaţă cu o simfonie wagneriană, el se întreabă retoric dacă după-amiaza va aduce o temă mai uşoară, asemenea compoziţiei impresioniste franceze, concluzionând însă că acest „faun“ sovietic are înfăţişarea violentă a zeului războiului, Marte.