În primele două zile şi în dimineaţa celei de-a treia am extras din cunoscuta scriere a lui Stalin toate elementele utile pentru a stabili de ce legi este guvernată economia Rusiei.
Sub aspect doctrinar, am contestat pe deplin că o economie caracterizată de acele legi ar putea fi definită, totuşi, ca socialism, fie el şi în stadiul inferior, şi am contestat în egală măsură că în acest scop pot fi invocate textele fundamentale ale lui Marx şi ale lui Engels, unde se pot citi clar — dar cu siguranţă nu cu fluenţa banală a unui roman de benzi desenate — trăsăturile economice specifice capitalismului, cele specifice socialismului, şi fenomenele care permit verificarea trecerii economice de la primul la cel de-al doilea.
Pe plan faptic, s-a putut ajunge la o serie de concluzii certe. Pe piaţa internă rusă este în vigoare legea valorii; prin urmare: a) produsele au caracter de mărfuri; b) există piaţă; c) schimbul are loc între echivalente, aşa cum cere legea valorii, iar echivalentele sunt exprimate în bani.
Marea masă a întreprinderilor agricole de la ţară lucrează doar în vederea producţiei de mărfuri, şi în parte printr-o formă de atribuire a produselor către persoana lucrătorului parcelar (care în alt interval al timpului de lucru funcţionează ca producător colectiv, asociat în colhoz), formă care este şi mai îndepărtată de socialism şi, într-un anumit sens, precapitalistă şi premercantilă.
Micile şi mijlociile întreprinderi care produc bunuri manufacturate lucrează de asemenea pentru desfacerea pe piaţă.
În sfârşit, marile fabrici aparţin Statului, dar sunt obligate să ţină o contabilitate în bani şi să demonstreze că, respectând legea valorii în stabilirea preţurilor a ceea ce reprezintă ieşiri sau cheltuieli (materii prime, salarii plătite) şi a ceea ce reprezintă intrări (produse desfăcute), se obţine rentabilitatea, adică un profit pozitiv, o primă.
Demonstraţia asupra sensului legii marxiste a ratei profitului şi a scăderii acesteia a servit la a arăta caracterul gol al antitezei lui Stalin: întrucât puterea este deţinută de proletariat, marea maşinărie a industriei naţionalizate nu urmăreşte, ca în ţările capitaliste, volumul maxim al profitului, ci este orientată spre bunăstarea maximă a muncitorilor şi a poporului.
Lăsând la o parte cele mai largi rezerve cu privire la absenţa unor contraste radicale între interesele — chiar şi imediate — ale muncitorilor din industria de stat şi cele ale „poporului sovietic“, adunătură de ţărani cu gospodărie individuală sau colectivă, de mici negustori, de administratori de mici şi mijlocii întreprinderi industriale etc., etc., demonstraţia că este în vigoare legea capitalistă a scăderii ratei profitului am dedus-o din aşa-numita „lege a creşterii producţiei naţionale planificate în progresie geometrică“. Dacă un plan cincinal a impus ridicarea producţiei cu 20%, adică de la 100 la 120, următorul plan va impune tot 20%, ceea ce înseamnă că nu se va trece de la 120 la 140, ci de la 120 la 144 (o creştere de 20% aplicată la valoarea de 120 de la începutul noului cincinal). Cine are familiaritate cu numerele ştie că diferenţa pare nesemnificativă la început, dar apoi devine gigantică: vă amintiţi povestea inventatorului jocului de şah, căruia împăratul Chinei i-a oferit un premiu? A cerut să i se pună un bob de grâu pe prima căsuţă a tablei de şah, două pe a doua, patru pe a treia... Nu au fost suficiente toate grânarele imperiului ceresc înainte de a se epuiza cele 64 de căsuţe.
Or, această lege de fapt nu este altceva decât imperativul categoric: produceţi mai mult! Imperativ specific capitalismului şi derivat din următoarele cauze succesive: creşterea productivităţii muncii — creşterea capitalului-materie în raport cu capitalul-muncă în compoziţia organică a capitalului — scăderea ratei profitului — compensarea acestei scăderi prin creşterea frenetică a capitalului investit şi a producţiei de mărfuri.
Dacă am fi început să construim măcar câteva molecule de economie socialistă, ne-am da seama de asta prin faptul că imperativul economic s-a schimbat şi este al nostru; puterea muncii umane este sporită de resursele tehnice; produceţi la fel şi lucraţi mai puţin. Iar în condiţii reale de putere revoluţionară a proletariatului, în ţări deja mult prea mecanizate: produceţi mai puţin şi lucraţi şi mai puţin!
Ultima constatare faptică, după aceasta (crucială) că directiva este creşterea masei de produse, este aceea că se tinde spre aruncarea unei mari părţi a produselor marii industrii de stat pe pieţele externe, iar în acest caz se declară deschis că relaţia este de natură mercantilă nu doar în înregistrarea contabilă, ci în substanţa lucrurilor.
În fond, aici se recunoaşte implicit că, fie şi numai din motive de concurenţă mondială (mereu gata să lupte nu doar prin preţuri scăzute, ci prin lovituri de tun şi cu bombe atomice), nu este posibilă „construirea socialismului într-o singură ţară“. Doar în ipoteza absurdă în care acesta s-ar putea închide în spatele unei adevărate cortine de oţel, i-ar fi posibil să înceapă să convertească cuceririle tehnice ale productivităţii muncii, asociate cu o planificare „făcută de societate în interesul societăţii“, într-o reducere a efortului intern de muncă şi a exploatării lucrătorului. Şi doar în această ipoteză planul, abandonând curba geometrică nebunească a demenţei capitaliste, ar putea spune: odată atins un perceptibil standard de consum pentru toţi locuitorii, stabilit prin planuri, nu se va mai produce, şi se va evita tentaţia criminală de a continua forţarea producţiei pentru a vedea, în afara cercului, unde poate fi azvârlită şi impusă.
În schimb, întreaga atenţie a Kremlinului, doctrinară şi practică, se îndreaptă spre piaţa mondială.
O înţelegere insuficientă a teoriilor marxiste asupra colonialismului şi imperialismului modern este aceea de a considera că este necesar ca ele să fie juxtapuse, ca lucruri diferite sau cel puţin ca dezvoltări complementare, descrierii marxiste a capitalismului liberei concurenţe, aşa cum s-ar fi dezvoltat acesta cu aproximaţie până în 1880.
Prin diverse contribuţii am insistat asupra faptului că întreaga pretinsă descriere rece a capitalismului „liber-schimbist“ şi „paşnic“ care nu a existat niciodată nu este la Marx altceva decât o gigantică „demonstraţie polemică de partid şi de clasă“ prin care, acceptând pentru un moment că capitalismul funcţionează conform dinamicii nelimitate a liberului schimb între purtătorii de valori echivalate (ceea ce nu exprimă altceva decât celebra lege a valorii), se ajunge la scoaterea la iveală a esenţei capitalismului, care este un monopol social de clasă, orientat neîncetat, de la primele episoade ale acumulării primitive până la războaiele de jaf din zilele noastre, spre a prăda diferenţele generate sub trucul schimbului convenit, liber şi egal.
Dacă, pornind de la premisa schimbului între mărfuri de valoare egală, se demonstrează formarea plusvalorii şi investirea şi acumularea acesteia în capital nou tot mai concentrat, dacă se demonstrează că singura cale (compatibilă cu supravieţuirea modului capitalist de producţie) pentru a ieşi din contradicţiile dintre acumularea la cei doi poli de avuţie şi mizerie, şi pentru a contracara legea dedusă ulterior a scăderii ratei, este de a produce tot mai mult, şi tot mai mult dincolo de nevoile de consum, este clar că încă din primele faze se conturează confruntarea dintre diferitele state capitaliste, fiecare dintre ele fiind împins să încerce să-şi plaseze mărfurile pe teritoriul celuilalt, să-şi amâne propria criză, provocând-o rivalului.
Deoarece economia oficială încearcă în zadar să demonstreze că este posibil, prin formulele şi canoanele producţiei de mărfuri, să se ajungă la un echilibru stabil pe piaţa internaţională, şi chiar susţine că crizele vor înceta tocmai pe măsură ce civilizata organizare capitalistă se va fi extins pretutindeni, Marx trebuie să coboare şi să discute în abstract legile unei ţări unice fictive, cu un capitalism pe deplin dezvoltat şi care să nu aibă comerţ exterior, şi să demonstreze că ea „va trebui să sară în aer“.
Este mult prea clar că acolo unde apar relaţiile menţionate anterior între două economii închise, acestea sunt un element nu de pacificare, ci de tulburare, iar teza opusă nouă este, cu atât mai mult, pierdută. Dificultăţile noastre teoretice ar fi fost grave doar în cazul în care în primii 50 de ani ai secolului actual omenirea ar fi continuat să înoate în lapte şi miere economic, cu tratate de liberalizare a comerţului, de neutralitate şi dezarmare; în schimb, lumea, fiind de o sută de ori mai capitalistă, a devenit de o sută de ori mai zdruncinată în toate sensurile.
Ca de obicei, pentru a arăta cine este cel care nu măsluieşte cărţile: nota de la paragraful 1 al Cap. XXII din Capitalul, Volumul I:
„Se face abstracţie aici de comerţ exterior, prin intermediul căruia o naţiune poate să transforme articole de lux în mijloace de producţie sau de subzistenţă, şi invers. Pentru a privi obiectul analizei noastre în puritatea sa, fără împrejurările secundare care îl estompează, trebuie să considerăm întreaga lume comercială ca o singură naţiune şi să presupunem că producţia capitalistă s-a instaurat pretutindeni şi a pus stăpânire pe toate ramurile industriale“.
Încă de la început, întregul ciclu al operei lui Marx, în care (aşa cum susţinem mereu) teoria şi programul sunt la fiecare pas inseparabile, tinde să se încheie în faza în care contradicţiile primelor centre capitaliste se revarsă pe plan internaţional. Demonstraţia că un pact de pace economică între clasele sociale într-o ţară este imposibil ca soluţie definitivă, iar ca soluţie contingentă este regresiv, se asociază pe deplin cu demonstraţia analogă privind iluzoriul pact de pace între state.
S-a reamintit de mai multe ori că Marx, în prefaţa la „Contribuţii la critica economiei politice“ din 1859, schiţează următoarea ordine de subiecte: capitalul, proprietatea funciară, munca salariată, statul, comerţul exterior, piaţa mondială. Marx spune că la primele capitole examinează condiţiile de existenţă ale celor trei mari clase în care se împarte actuala societate burgheză, şi adaugă că legătura dintre următoarele trei capitole „este evidentă“.
Când Marx începe redactarea Capitalului, a cărui primă parte absoarbe materia din Critică, planul pe de o parte se aprofundează, pe de altă parte pare să se limiteze. În prefaţa la primul volum, Procesul de producţie a capitalului, Marx anunţă că cel de-al doilea va trata Procesul de circulaţie a capitalului (reproducerea simplă şi lărgită a capitalului investit în producţie), iar cel de-al treilea, „formele procesului capitalist în ansamblu“. Lăsând la o parte pe cel de-al patrulea, despre istoria teoriei valorii, pentru care există materiale încă din Critică, al treilea volum abordează într-adevăr descrierea procesului de ansamblu, studiază împărţirea plusvalorii între profiturile capitaliştilor industriali, ale proprietarilor funciari şi ale capitalului bancar, şi se încheie cu capitolul „întrerupt“ despre „Clase“. Redactarea trebuia în mod evident să se dezvolte pe problema statului şi a pieţei internaţionale, aspecte de care se ocupă alte texte decisive, anterioare şi ulterioare ale marxismului.
În însuşi Manifestul şi în primul volum din Capitalul, aşa cum este bine cunoscut, sunt de primă importanţă referirile la formarea, în secolul al XV-lea, după descoperirile geografice, a pieţei transoceanice, ca premisă fundamentală a acumulării capitaliste, şi la războaiele comerciale dintre Portugalia, Spania, Olanda, Franţa, Anglia.
În momentul descrierii polemice şi „de luptă“ a capitalismului-tip, imperiul englez este cel care domină scena mondială, iar Engels şi Marx dedică acestuia şi economiei sale interne maximum de atenţie. Însă această economie este liberalism în teorie, imperialism şi monopol mondial în realitate; şi asta încă din 1855, cel puţin. Lenin, în Imperialismul, se foloseşte în acest sens de prefaţa pe care în 1892 Engels o punea la o nouă ediţie a studiului său din 1844, „Situaţia clasei muncitoare din Anglia“. Engels refuză să şteargă din acea lucrare de tinereţe profeţia revoluţiei proletare în Anglia. I se pare mai important să fi prevăzut că Anglia îşi va pierde monopolul industrial în lume; şi avea de o mie de ori dreptate. Dacă monopolul, conform pasajelor pe care le citează Lenin, a servit la adormirea proletariatului englez, primul care s-a format în lume cu contururi clare de clasă, sfârşitul monopolului britanic a semănat lupta de clasă şi revoluţia în întreaga lume; este clar că va fi nevoie de mai mult timp decât în fictiva „ţară unică pe deplin capitalistă“, dar pentru noi soluţia revoluţionară este deja considerată sigură în doctrină, iar căile şi motivele „amânării“ o confirmă. Ea va veni.
Să cităm din acel text un pasaj diferit de cel pe care îl citează Lenin:
„Teoria liberului-schimb avea la bază o singură ipoteză: Anglia trebuie să devină unicul mare centru industrial al unei lumi agrare. Faptele au dovedit că această ipoteză era complet greşită. Condiţiile de existenţă a industriei moderne... pot fi create pretutindeni unde există combustibil, în special cărbune; or, în afară de Anglia, există şi alte ţări care au cărbune: Franţa, Belgia, Germania, America, ba chiar şi Rusia... (noile surse actuale de energie nu fac decât să întărească această concluzie) Ei au început să producă, şi nu numai pentru ei înşişi, ci şi pentru restul lumii: iar rezultatul este că monopolul industrial, de care Anglia s-a bucurat aproape un secol, este acum iremediabil pierdut“.
Paradox, poate? Am putut combate comedia capitalismului liber prin analiza unui caz particular, doar pentru că era cel mai scandalos caz de monopol mondial din istorie. Lasciate fare, lasciate passare, [1] dar menţineţi înarmată flota, mai mare decât suma tuturor celorlalte, pregătită să nu-i lase pe Napoleoni să fugă de pe insulele Sfânta Elena...
În segmentul precedent am citat un pasaj din Volumul al III-lea al lui Marx care, într-o nouă sinteză a caracteristicilor capitalismului, se încheie cu punctul: Crearea pieţei mondiale. Nu va fi rău să mai aruncăm o privire pătrunzătoare.
„Adevărata limită a producţiei capitaliste este capitalul însuşi, iar aceasta înseamnă: capitalul şi autovalorificarea lui constituie punctul iniţial şi punctul final, motivul şi scopul producţiei; producţia nu este decât producţie pentru capital în loc ca, dimpotrivă (atenţie! acum program! programul societăţii socialiste!), mijloacele de producţie să fie simple mijloace pentru dezvoltarea continuă a procesului vieţii societăţii producătorilor. Aceste limite, singurele în cadrul cărora pot avea loc conservarea şi valorificarea valorii-capital, bazate pe exproprierea şi pauperizarea marii mase a producătorilor, intră în permanenţă în contradicţie cu metodele de producţie pe care trebuie să le folosească capitalul pentru a-şi atinge scopul şi care servesc la o extindere nelimitată a producţiei (Moscova, asculţi?), la o producţie ca scop în sine (Kremlin, eşti pe fir?), la o dezvoltare necondiţionată a forţei productive sociale a muncii. Mijlocul — dezvoltarea nelimitată a forţelor de producţie sociale — intră în permanenţă în conflict cu scopul limitat — valorificarea capitalului existent. De aceea, dacă modul de producţie capitalist este un mijloc istoric de dezvoltare a forţei productive materiale şi de creare a pieţei mondiale corespunzătoare, el reprezintă totodată o contradicţie permanentă între această sarcină istorică a sa şi relaţiile de producţie sociale care-i corespund“.
Încă o dată, se reconfirmă că „politica economică“ rusă dezvoltă, într-adevăr, forţele productive materiale, extinde, într-adevăr, piaţa mondială, dar o face în formele de producţie capitaliste, constituind, e drept, un mijloc istoric util, aşa cum a fost pătrunderea economiei industriale în detrimentul scoţienilor şi irlandezilor înfometaţi sau printre indienii din Far West, dar rămânând pe deplin în menghinele inexorabile ale contradicţiilor care strâng capitalismul, care, este adevărat, potenţează munca socială, dar înfometând şi tiranizând societatea lucrătorilor.
Prin urmare, din orice perspectivă, piaţa mondială despre care a vorbit Stalin este punctul de sosire. Ea nu a fost niciodată „unică“ decât în abstract, şi ar putea fi aşa doar în acea ţară ipotetică de capitalism total şi chimic pur, faţă de care am formulat demonstraţia matematică a irealizabilităţii, astfel încât, dacă s-ar naşte, s-ar prăbuşi îndată, precum anumiţi atomi şi anumite cristale care nu pot trăi decât o fracţiune de secundă. Odată năruit, aşadar, visul unei pieţe unice a lirei sterline, Lenin poate oferi descrierea magistrală a împărţirii coloniale şi semicoloniale a lumii între cinci sau şase monştri statali imperialişti în ajunul Primului Război Mondial. Acestuia nu i-a urmat un sistem de echilibre, ci o nouă împărţire asimetrică, iar acest lucru îl admite şi Stalin, recunoscând că în Al Doilea Război Mondial Germania, sustrăgându-se „robiei“ şi „pornind pe calea unei dezvoltări de sine stătătoare“, a avut dreptate să-şi îndrepte forţele împotriva blocului imperialist anglo-franco-american. Cum se împacă apoi acest fapt cu toată propaganda deşănţată despre războiul nu imperialist, ci „democratic“ al acestui bloc timp de atâţia ani, până la actualele scandaluri din ultimele consilii comunale privind graţierea criminalului Kesselring, [2] vai de tovarăşul Pinkoff Pallinovici [3] dacă ar îndrăzni să întrebe asta!
Aşadar, o nouă împărţire şi o nouă sursă de război. Dar înainte de a trece la judecata stalinistă asupra împărţirii care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial, nu vom rezista tentaţiei de a pune în undă un alt pasaj din Lenin din Imperialismul, dedicându-l în mod deosebit dialogului din zilele trecute pe tema economică. Lenin îl ironizează pe un economist german, Liefmann, care, pentru a cânta laudele imperialismului, a scris:
„comerţul este activitatea lucrativă care urmăreşte adunarea de bunuri, păstrarea lor şi punerea lor la dispoziţie“.
Lenin dă o lovitură puternică ce nimereşte mult dincolo de Liefmann:
„Reiese că comerţul a existat la omul primitiv, care nu cunoştea încă schimbul, şi că va exista şi în societatea socialistă!“.
Semnul exclamării, se înţelege, îi aparţine lui Lenin: Moscova, ce facem cu asta?
Conform scrierii lui Stalin, efectul economic al celui de-al Doilea Război Mondial, mai degrabă decât cel de a scoate din joc două mari ţări industriale şi producătoare aflate în căutare de pieţe de desfacere, precum Germania şi Japonia, lăsând la o parte Italia, a fost acela de a rupe în două piaţa mondială. Mai întâi se foloseşte expresia de destrămare a pieţei mondiale, apoi se precizează că piaţa mondială unică s-a scindat în două „pieţe mondiale paralele, opuse şi ele una alteia“. Care sunt cele două tabere este clar: pe de o parte Statele Unite, Anglia, Franţa, cu toate ţările care au intrat în orbită mai întâi prin Planul Marshall pentru reconstrucţia europeană, apoi prin planul atlantic pentru apărarea europeană şi occidentală, sau mai bine zis pentru înarmare; pe de altă parte Rusia, care, „supusă unei blocade economice alături de China şi ţările de democraţie populară din Europa“, a format cu acestea o nouă şi separată zonă de piaţă. Faptul este definit geografic, dar formula nu este foarte fericită (lăsând la o parte obişnuitele greşeli ale traducătorilor). Acceptând pentru un moment că în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial exista o adevărată piaţă mondială unică, accesibilă pe orice piaţă de desfacere pentru produsele oricărei ţări, aceasta nu se rupe în „două pieţe mondiale“, ci piaţa mondială încetează să mai existe, iar în locul ei apar două pieţe internaţionale, separate de o cortină riguroasă prin care (în teorie şi după cum ştiu vămile oficiale, ceea ce astăzi este puţin) nu au loc treceri de mărfuri şi de valute. Aceste două pieţe sunt opuse, dar „paralele“. Or, asta înseamnă a admite că economiile interne din cele două mari zone în care s-a scindat suprafaţa terestră sunt „paralele“, adică de acelaşi tip istoric, iar acest lucru coincide cu prezentarea noastră doctrinară şi o contrazice pe cea pe care scrierea lui Stalin ar dori să o lanseze. În cele două tabere există pieţe, deci economie mercantilă, deci economie capitalistă. Trecă-meargă, aşadar, formula pieţelor paralele, dar să fie respinsă hotărât definiţia care spune că în Occident este vorba de o piaţă capitalistă, iar în Orient de o piaţă socialistă, ceea ce este o contradicţie în termeni.
Acest punct de sosire al celor două pieţe „semi-mondiale“, divizate în mare — cel puţin în ceea ce priveşte partea cea mai dezvoltată a teritoriului locuit de oameni — nu după o paralelă, ci după meridianul Berlinului înfrânt, conduce la o consecinţă remarcabilă în scrierea lui Stalin, mai ales dacă o comparăm cu ipoteza eşuată a pieţei mondiale unice, controlată în întregime de o federaţie de state ieşite învingătoare din război sau controlată doar de blocul occidental cu centrul de greutate în Statele Unite. Consecinţa este că
„sfera de aplicare a forţelor principalelor ţări capitaliste (S.U.A., Anglia, Franţa) la resursele mondiale nu se va lărgi, ci se va restrânge, că pentru aceste ţări condiţiile pieţei mondiale (noi am spune: externe) de desfacere se vor înrăutaţi, iar utilizarea incompletă a capacităţii întreprinderilor în aceste ţări va spori. Tocmai în aceasta constă, propriu zis, adâncirea crizei generale a sistemului capitalist mondial“.
Acest lucru a produs senzaţie: în timp ce diferitele marionete de tipul lui Erenburg [4] sau Nenni sunt trimise prin lume să susţină „coexistenţa paşnică“ şi „emulaţia“ între cele două sfere economice paralele, de la Moscova se afirmă că se aşteaptă mereu ca sfera occidentală să sară în aer, sub efectul unei crize de sufocare cauzate de prea multele produse inutile care nu au cui să fie vândute (şi nici măcar dăruite, încătuşând cu datorii seculare), şi faţă de care nu este suficient să se reacţioneze prin reluarea frenetică a înarmărilor sau prin războiul din Coreea şi din alte teatre de brigandaj imperialist.
Dacă acest lucru i-a zdruncinat pe burghezi, el nu este suficient pentru a ne entuziasma pe noi, marxiştii. Trebuie să ne întrebăm ce va determina un asemenea proces în tabăra „paralelă“ menţionată mai sus; iar pe baza textului oficial, am demonstrat identica necesitate de a produce mai mult şi de a deversa în afară produse. Şi trebuie apoi, ca de obicei, să tragem concluziile decisive din mersul în amonte al curentului istoric şi din contradicţia dintre această tentativă postumă de a pune din nou pe picioare viziunea revoluţionară a lui Marx şi Lenin: acumulare, supraproducţie, criză, război, revoluţie! şi poziţiile istorice şi politice de neşters asumate de-a lungul unui timp îndelungat, şi pe care partidele care activează în acel Occident minat continuă să le adopte, într-un contrasens nemilos cu orice dezvoltare a presiunii de clasă, a pregătirii revoluţionare a maselor.
Înainte de Primul Război Mondial, confruntarea se dă între două perspective. Lupta inevitabilă pentru pieţe, care va provoca războiul, şi reluarea tensiunii imperialiste după război, indiferent cine l-ar câştiga, până la revoluţia de clasă sau la un nou conflict universal, constituie perspectiva lui Lenin. Cea opusă, a trădătorilor clasei muncitoare şi ai Internaţionalei, susţine în schimb că, dacă statul agresor (Germania) va fi zdrobit, lumea va redeveni civilizată, paşnică şi deschisă „cuceririlor sociale“. Perspective diferite, consecinţe diferite: trădătorii invocă uniunea naţională a claselor, Lenin invocă defetismul de clasă în interiorul fiecărei naţiuni.
Conflictul fusese amânat până în 1914 deoarece piaţa mondială era încă în curs de „formare“ în sens marxist.
Conceptul de bază al formării pieţei mondiale, aşa cum am arătat în legătură cu mercantilismul capitalist, se fundamentează pe „dizolvarea“ — în magma economică unică a producţiei, transportului şi vânzării produselor — a „sferelor de viaţă“ şi a „sferelor de influenţă“ restrânse, proprii precapitalismului, în cadrul cărora se produce şi se consumă în regimul unei economii locale, autarhice, precum cea a jurisdicţiilor aristocratice şi a senioriilor asiatice. Atâta timp cât au loc în interior şi în exterior aceste „fuziuni“ ale petelor de ulei în solventul general, capitalismul îşi menţine ritmul umflării sale „geometrice“, fără să explodeze. Aceasta nu înseamnă că insulele pătrund într-o piaţă universală unică, fără bariere: protecţionismul este extrem de vechi în zonele naţionale, iar diversele naţiuni tind să monopolizeze pieţele externe descoperite de navigatori, prin intermediul concesiunilor obţinute de la suverani şi sultani de culoare, prin companii comerciale precum cele olandeze, portugheze şi engleze, prin protecţia flotelor de stat şi, la început, chiar a navelor piratereşti, a corsarilor „partizani“ ai mărilor.
Oricum, în descrierea lui Lenin nu doar că ne aflăm aproape de saturarea lumii, dar ultimii sosiţi se simt strâmtoraţi în zonele lor de desfacere; de aici războiul.
Al Doilea Război Mondial. Renaşterea Germaniei ca mare ţară industrială este atribuită de Stalin dorinţei puterilor occidentale de a înarma un agresor împotriva Rusiei. În realitate, cauzele principale au fost nedevastarea militară a teritoriului german şi neocuparea acestuia după armistiţiu. Înseşi argumentele lui Stalin ajung să admită că cauzele imperialiste şi economice au prevalat asupra celor „politice“ sau „ideologice“ în declanşarea celui de-al doilea conflict, din moment ce Germania s-a aruncat asupra occidentalilor, şi nu asupra Rusiei. Rămâne, aşadar, stabilit că războiul din 1939 şi din anii următori a fost imperialist. Prin urmare, se reînnoiau cele două perspective: fie spre noi războaie, indiferent cine ar fi învins, fie spre revoluţie, dacă războiului i s-ar fi răspuns nu prin solidaritatea claselor, ci prin ciocnirea lor — şi, opusă acesteia, perspectiva burgheză, identică cu cea din Primul Război Mondial: totul constă în înfrângerea Germaniei criminale; odată obţinut acest lucru, se va naviga spre pacifism, dezarmare generală, libertate şi bunăstarea tuturor popoarelor.
Astăzi Stalin demonstrează că este de partea primei perspective, cea leninistă, aducând din nou în faţă explicaţia imperialistă a războiului şi lupta pentru pieţe; dar este prea târziu pentru cel care ieri a aruncat întregul potenţial al mişcării internaţionale pe cealaltă perspectivă: lupta pentru libertate împotriva fascismului şi nazismului. Că cele două perspective sunt incompatibile este admis astăzi, dar atunci de ce se continuă aruncarea mişcării (deja ruinate) pe pista versiunii liberale, progresiste şi mic-burgheze, pe cea a „războiului pentru idealuri“?
Poate pentru a-şi pregăti o poziţie politică favorabilă în noul război, ce urmează a fi prezentat ca o luptă între idealul capitalist din Occident şi cel socialist din Orient, şi în competiţia deşănţată a bandelor politicianiste din cele două tabere, în care fiecare speră să o înece pe cealaltă sub acuzaţia feroce de „fascism“? Ei bine, aspectul interesant în scrierea lui Iosif Stalin este că el spune: nu.
Câtuşi de puţin zdruncinat de responsabilitatea istorică de a fi spulberat, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, teoria lui Lenin despre inevitabilitatea războaielor între ţările capitaliste şi despre singurul lor deznodământ în revoluţia de clasă, şi, mai grav încă, de aceea de a fi încălcat singura directivă politică ce decurgea din acea teorie, ordonându-le comuniştilor, mai întâi din Germania, apoi din Franţa, Anglia, America, să facă pace socială cu statul şi guvernul lor burghez, liderul Rusiei de astăzi îi opreşte pe tovarăşii care cred în necesitatea unei ciocniri armate între lumea sau semi-lumea „socialistă“ şi cea „capitalistă“. Dar în loc să abată această profeţie prin intermediul uzatei doctrine a pacifismului, a emulaţiei, a coexistenţei celor două lumi, el spune că doar „în teorie“ contradicţia dintre Rusia şi Occident este mai profundă decât cea care poate sau va putea să apară între statele Occidentului capitalist.
Marxiştii adevăraţi pot admite cu uşurinţă toate previziunile privind contradicţiile din sânul grupului atlantic şi cele privind renaşterea unor capitalisme autonome şi puternice în ţările învinse, precum Germania şi Japonia. Însă punctul de sosire al lui Stalin trebuie bine analizat, în formularea în care vedem invocată prin analogia amintita situaţie a izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial:
„lupta ţărilor capitaliste pentru pieţe şi dorinţa de a-şi îneca concurenţii s-au dovedit a fi în practică mai puternice decât contradicţiile dintre lagărul capitalismului şi lagărul socialismului“.
Care lagăr al socialismului? Dacă, aşa cum s-a demonstrat prin propriile voastre cuvinte, lagărul vostru (pe care îl etichetaţi ca socialist) produce mărfuri pentru exterior într-un ritm pe care vreţi să îl intensificaţi la maximum, nu este vorba de aceeaşi „luptă pentru pieţe“ şi de aceeaşi „luptă pentru a-şi îneca (sau pentru a nu fi înecat de el, ceea ce este acelaşi lucru) concurentul“? Iar în război nu veţi putea sau nu va trebui să intraţi şi voi, ca producători de mărfuri, ceea ce în limbaj marxist înseamnă ca capitalişti?
Singura diferenţă dintre voi, ruşii, şi ceilalţi este aceea că acele ţări industriale pe deplin dezvoltate au depăşit deja alternativa „colonizării interne“ a insulelor premercantile supravieţuitoare, în timp ce voi sunteţi încă angajaţi profund pe acest tărâm. Dar consecinţa care decurge de aici este una singură: presupunând că războiul va veni în mod inevitabil, cei din Occident vor avea mai multe arme şi, după ce vă vor fi presat tot mai mult pe terenul concurenţei de pe piaţă (acceptând schimbul de produse şi de valute, atâta timp cât rămâneţi pe terenul emulaţiei nu veţi avea altă cale decât cea a costurilor scăzute, a salariilor mici şi a eforturilor de muncă nebuneşti din partea proletariatului rus), vă vor învinge pe plan militar.
Cum se poate ieşi din această situaţie pentru a evita victoria americană (care şi pentru noi este cel mai mare rău)? Formula lui Stalin este abilă, dar este cea mai potrivită pentru a continua adormirea revoluţionară a proletariatului şi pentru a face imperialismului atlantic cel mai mare serviciu. Se evită declararea celebrului „război sfânt“ împotriva lui, ceea ce ar însemna plasarea într-o lumină nefavorabilă în idioata discuţie mondială despre agresor, şi se repliază pe un „determinism“ falsificat. Dar nu din acest motiv se revine — şi ar fi istoric imposibil! — pe terenul luptei şi al războiului de clasă.
Limbajul stalinist este echivoc. Războiul, aşa cum a spus Lenin, va izbucni între statele capitaliste. Ce vom face noi? Le vom striga, aşa cum a făcut el, muncitorilor din toate ţările celor două tabere: război de clasă, întoarceţi armele? Nici vorbă! Vom face aceeaşi manevră elegantă din cel de-al Doilea Război Mondial. Vom merge cu una dintre tabere, să zicem cu Franţa şi Anglia împotriva Statelor Unite. Vom rupe astfel frontul şi va veni ziua în care, aruncându-ne asupra ultimului rămas, chiar dacă a fost aliat, îl vom lichida şi pe el.
Prin coridoarele întunecate, atât li se serveşte ultimilor proletari naivi care nu au fost încă conformizaţi prin mijloace şi mai rele.
Dar atunci, l-au întrebat mulţi pe liderul suprem, dacă din nou credem în inevitabilitatea războiului, ce este de făcut cu vasta maşinărie pe care am montat-o pentru campania pacifistă?
Răspunsul reduce la proporţii de-a dreptul mizere posibilitatea agitaţiei pacifiste. Aceasta va putea amâna sau întârzia un anumit război, va putea schimba un guvern războinic într-unul pacifist (şi atunci se va schimba oare pofta de pieţe, invocată de zece ori ca fapt primordial?). Dar războiul va rămâne inevitabil. Dacă apoi, într-o anumită zonă, lupta pentru pace se dezvoltă dintr-o mişcare democratică şi nu de clasă într-o luptă pentru socialism, atunci nu se va mai pune problema asigurării păcii (lucru imposibil), ci a răsturnării capitalismului. Şi ce va spune Ciccio Nitti? [5] Ce vor spune cei o sută de mii de proşti care cred în pacea internaţională şi în pacea socială internă?
Pentru a elimina războaiele şi inevitabilitatea lor, aceasta este încheierea, este necesară distrugerea imperialismului.
Foarte bine! Şi atunci, cum distrugem imperialismul?
„Mişcarea contemporană pentru menţinerea păcii se deosebeşte de mişcarea din perioada primului război mondial pentru transformarea războiului imperialist în război civil, deoarece această din urmă mişcare mergea mai departe şi urmărea ţeluri socialiste“.
Cât se poate de clar: lozinca lui Lenin era pentru războiul civil social, adică al proletariatului împotriva burgheziei.
Dar voi, încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aţi aruncat la o parte războiul social şi aţi desfăşurat fie „colaborarea“ naţională, fie războiul „partizan“, adică un război care nu era social, ci purtat de susţinătorii uneia dintre taberele burgheze şi capitaliste împotriva celeilalte tabere.
Vom lua, aşadar, imperialismul de cornul păcii sau al războiului? Dacă într-o zi imperialismul şi capitalismul vor cădea, va fi în timp de pace sau în timp de război? În timp de pace voi spuneţi: nu sâcâiţi U.R.S.S. şi noi acţionăm pe o cale pe de-a întregul legală; deci nicio prăbuşire a capitalismului. În timp de război spuneţi: nu mai este cazul războiului civil pretutindeni ca în primul război, ci proletarii vor urma lozinca de a urmări ce tabără capitalistă vom sprijini folosindu-ne aparatul statal şi militar de la Moscova. Astfel, ţară de ţară, lupta de clasă este înăbuşită în noroi.
Este de neîndoit că marele capitalism, dincolo de maculatura parlamentară şi jurnalistică, înţelege foarte bine că „hârtia“ lui Stalin nu este o declaraţie de război, ci o poliţă de asigurare de viaţă.
După ce a descris marea muncă săvârşită de guvernul Rusiei pe tărâm tehnic şi economic, Stalin a spus, cel puţin în primele relatări: ne-am găsit în faţa unui „teren virgin“ şi a trebuit să creăm din temelii noi forme de economie. Această sarcină fără precedent în istorie a fost dusă la bun sfârşit în mod onorabil.
Ei bine, este adevărat: v-aţi găsit în faţa unui teren virgin. A fost norocul vostru şi nefericirea revoluţiei proletare din afara Rusiei. Forţa unei revoluţii, oricare ar fi ea din punct de vedere istoric, înaintează cu toată vigoarea atunci când are de-a face doar cu obstacolele unui teren sălbatic şi feroce, dar virgin.
În anii în care, după cucerirea puterii în imensul imperiu al ţarilor, delegaţii proletariatului roşu din întreaga lume veneau în sălile Tronului strălucitoare de aur baroc, şi se punea problema de a trasa liniile revoluţiei care trebuia să dărâme redutele imperiale burgheze ale Occidentului, ceva fundamental a fost spus în zadar; şi nici măcar Vladimir nu a înţeles. Acestui fapt i se datorează că, deşi bilanţul marilor baraje, al marilor centrale electrice şi al colonizării imenselor stepe se încheie cu onoare, cel al revoluţiei din lumea capitalistă a Occidentului s-a încheiat nu doar dezonorant — ceea ce ar fi puţin —, ci cu un dezastru ireparabil pentru lungi decenii.
Ceea ce vi s-a spus în zadar este că în lumea burgheză, în lumea civilizaţiei creştine, parlamentare şi mercantile, Revoluţia se găsea în faţa unui teren viciat.
Voi aţi lăsat-o să fie contaminată şi să piară.
Chiar şi din această sinistră experienţă, Ea va renaşte.
[1]. „Lasciate fare, lasciate passare“ este traducerea italiană a celebrei lozinci liberale franceze „Laissez faire, laissez passer“ (Lăsaţi să se facă, lăsaţi să treacă), utilizată de fiziocraţi pentru a cere statului să nu intervină în economie.
[2]. Albert Kesselring (1885—1960) — feldmareşal german, comandantul forţelor Axei în Italia. Condamnat pentru crime de război (masacrul de la Gropile Ardeatine), a fost graţiat în 1952, eliberarea sa stârnind proteste vehemente în Italia împotriva reabilitării naziştilor.
[3]. „Pinkoff Pallinovici“ — nume parodic compus de Bordiga pentru a desemna arhetipul militantului comunist disciplinat şi docil din partidele aliniate Moscovei (numele îmbină termenul argotic occidental „pinko“ — socialist „rozaliu“, cu un sufix rusesc).
[4]. Ilya Erenburg (1891—1967) — scriitor şi propagandist sovietic. În perioada postbelică a fost o figură cheie a mişcării pacifiste pro-sovietice, promovând teza „coexistenţei paşnice“. Romanul său „Dezgheţul“ (1954) a dat numele epocii de liberalizare post-staliniste.
[5]. Francesco Saverio Nitti (1868—1953) — economist şi prim-ministru liberal italian (1919—1920). Exilat sub fascism, a devenit postbelic senator şi promotor al neutralismului democratic, colaborând cu campaniile pentru pace finanţate de Moscova.