Lucrarea pe care începem să o publicăm este o expunere, într-o formă într-un anumit sens diferită de original, a Cărţii I din Capitalul. Nu este un rezumat şi cu atât mai puţin o vulgarizare. Studiul operei fundamentale a lui Marx cere o pregătire economică, istorică şi filozofică ale cărei rezultate trebuie aplicate în mod concomitent. Aici a fost, într-un fel, delimitată şi ordonată partea economică a textului.
O lucrare analoagă pentru partea istorică şi filozofică poate oferi baze suficiente pentru o abordare şi o cunoaştere corectă a doctrinei integrale a comunismului, în clasica sa formulare originară.
Prima parte a acestui studiu corespunde Secţiunii I a Cărţii I, intitulată de autor Marfa şi banii.
În scopul practic de a stabili o nouă numerotare, o considerăm împărţită în şapte puncte, care sunt următoarele:
1. Definirea mărfii şi a celor două proprietăţi ale sale: valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb.
2. Valoarea de schimb. Concept cantitativ şi dificultatea de a-i găsi măsura.
3. Forma simplă a valorii. De fiecare dată când se va vorbi pur şi simplu despre valoare, se va înţelege de acum înainte valoarea de schimb. Forma simplă este enunţarea echivalenţei, în vederea schimbului, dintre două mărfuri ambele susceptibile de întrebuinţare (de consum), prin care unei cantităţi date din marfa A îi corespunde o cantitate dată din marfa B.
4. Forma-valoare generală şi forma de echivalent. Aceasta se prezintă atunci când luăm în considerare un număr dat de mărfuri diferite şi cunoaştem toate echivalenţele dintre perechile lor. Cu 2 mărfuri avem 2 echivalenţe — forma simplă. Cu 3 mărfuri avem 6 echivalenţe, cu 4 — 12. Cu 10 mărfuri am avea 90 de echivalenţe, sistem mult prea complicat din punct de vedere practic şi mnemotehnic. Pentru a ţine minte cele 90 de relaţii este de ajuns să le cunoaştem pe cele ale 9 mărfuri faţă de una singură, şi deci numai 9 relaţii, din care celelalte derivă cu uşurinţă. O marfă a fost aleasă ca echivalent al tuturor celorlalte. Am ajuns la forma generală a valorii.
5. Caracterul istorico-social al întregii chestiuni. Am rezumat pe scurt un capitol, cel referitor la „Caracterul de fetiş al mărfii şi misterul său“, care sintetizează într-o perspectivă magistrală toate elementele doctrinei marxiste, sub aspect economic, istoric şi filozofic deopotrivă. Am redat din el atât cât este de ajuns pentru a clarifica faptul că economia marxistă nu se adânceşte în subtilităţile analizei mărfii pentru a găsi legi imanente şi imuabile ale procesului economic (pretinsele legi naturale ale economiei), ci cu scopul de a expune, printr-o dezvoltare riguroasă, cercetarea ştiinţifică privind devenirea societăţii omeneşti în întreaga sa complexitate şi în succesiunea istorică a evoluţiei sale, raportată la epoci distincte printr-o mecanică diferită a lumii economice. Ea cercetează, aşadar, nu relaţiile dintre bucata de pânză şi livra de fier, ci relaţiile dintre oamenii reali în producţie şi consum în anumite momente de cotitură ale istoriei.
6. Circulaţia. Valoare şi preţ. În acest punct este studiată piaţa în ansamblul ei, atunci când o marfă aleasă ca echivalent general, cum ar fi, de exemplu, sarea, este în cele din urmă înlocuită de monedă, mai întâi metalică, apoi şi de hârtie şi convenţională. În această dezvoltare este avansată ipoteza că, pentru a avea o măsură a valorii, se poate adopta aceea a timpului de muncă omenească mediu pe care fiecare marfă îl cere în general pentru a fi produsă. Aplicarea treptată a acestei ipoteze (care, aşa cum se ştie, nu se găseşte pentru prima dată la Marx, ci se datorează economiştilor din prima epocă capitalistă şi în special lui David Ricardo (1772—1823), care şi-a publicat opera fundamentală, Principiile economiei politice, la Londra în 1821) la întreaga lume economică prezentă în desfăşurarea cercetării va decide asupra valabilităţii ipotezei înseşi.
7. Drumul banilor. Secţiunea a II-a, în care intră în sfârşit pe scenă Capitalul, tratează tocmai transformarea banilor în capital, cercetată prin studierea dinamicii nu a celui care intră pe piaţă pentru a aduce marfă sau a o retrage pentru propriul său consum, ci a celui care coboară pe piaţă ca deţinător de bani. Ca premisă, Marx aminteşte ceea ce este necesar să se stabilească cu privire la mecanismul monetar, esenţial în economia burgheză, înainte de a continua cu expunerea întregului „Proces de producţie a capitalului“, tema Cărţii I a Operei.
Spunând acestea drept prolog la Secţiunea I a Cărţii I, va fi bine să dăm câteva indicaţii asupra împărţirii întregii opere, care în planul lui Marx trebuia să cuprindă patru Cărţi sau Volume. Dintre acestea, în limba italiană este cunoscut integral doar Primul, în timp ce al IV-lea nu a putut fi redactat de Marx.
Cartea a II-a tratează procesul de circulaţie a capitalului, a III-a — aspectele pe care le îmbracă procesul economic de ansamblu; a IV-a trebuia să expună istoria teoriei, despre care există însă materiale extrem de bogate în primele Cărţi şi în notele lor.
Printre sarcinile revistei Prometeo va putea fi aceea a expunerii celor două Cărţi următoare ale Capitalului, mult mai puţin cunoscute decât Prima.
Este bine însă să înlăturăm o prejudecată curentă, foarte folosită în scopuri revizioniste, anume că cele două Cărţi următoare ar lua în examinare o parte a procesului economic real care în Prima fusese omisă şi că o astfel de analiză ar fi fost dezvoltată de autor până la a-l conduce la rectificări importante, dacă nu chiar la renunţări la doctrinele principale ale Cărţii I, cum sunt cele ale plusvalorii, acumulării capitalului, mizeriei crescânde etc. Această opinie, dezminţită de contextul operelor chiar mai recente apărute până la moartea lui Marx (1883) şi după aceea, precum şi de reelaborările postume şi exegezele datorate lui Engels, corespunde unei aprecieri eronate a structurii de rezistenţă a operei. Cartea I acoperă întregul domeniu al doctrinei lui Marx despre capitalism şi nu este defel o tratare abstractă a unor relaţii care se stabilesc în sfera producţiei şi care fac abstracţie de relaţiile din sfera circulaţiei mărfurilor şi a monedei. A crede acest lucru ar însemna să considerăm distrus conţinutul substanţial al metodei lui Marx.
Ceea ce defineşte relaţia dintre Cartea I din Capitalul şi restul Operei este un criteriu cu totul diferit. Oricât de bogată în material istoric, critic, bibliografic şi polemic ar fi, Cartea I realizează dintr-o singură mişcare studiul economic al întregului proces, de la primul schimb de tipul trocului, trecând prin naşterea şi acumularea capitalului, până la concluzia că după capitalism va urma o economie socială şi non-mercantilă, trasată lapidar în penultimul capitol, aşa cum vom vedea la momentul potrivit. Datele, studiul şi legile circulaţiei sunt deja pe deplin cuprinse în această dezvoltare. Însă întregul material este reluat şi reexaminat în cărţile următoare — şi, explicând mai bine conceptul, putem spune foarte bine în întreaga activitate ulterioară şi chiar viitoare a marxiştilor — ca studiu al fenomenelor particulare ale dezvoltării capitaliste, din care, dat fiind caracterul metodei, trebuie să se extragă neîncetat verificarea şi controlul teoriei generale, precum şi dovada eficacităţii sale.
Cartea I ne oferă, aşadar, dezvoltarea esenţială a procesului capitalist şi a caracteristicilor sale sociale reale în relaţia dintre capitalist şi salariaţi — relaţie care este de neconceput şi de neimaginat fără a ţine seama de fenomenele circulaţiei şi ale consumului —, descoperind legile acestui proces fără a le cristaliza în statica unei lumi abstracte, ci verificându-le în toate situaţiile: în cea de capitalism incipient pus în relaţie cu diferite tipuri economice, iar apoi în cursul dezvoltării sale şi al cuceririi lumii de către acesta. Ea ţine deci întotdeauna seama de mediul istoric real, de vreme ce nu se va putea spune niciodată că ne aflăm în faţa unui „model“ de economie capitalistă în stare „pură“.
Şi, într-adevăr, faimoasa Secţiune I a Cărţii I, despre circulaţie, este piatra de temelie pe care se sprijină întregul studiu al Producţiei şi, aşa cum au avertizat în mod repetat însuşi Marx şi cei mai buni comentatori, ea se dovedeşte a fi cea mai anevoioasă, mai ales pentru cititorii mai puţin pregătiţi, deşi înţelegerea ei este absolut indispensabilă pentru ansamblu.
Dar s-a mai spus de multe ori că o operă precum cea a lui Marx, din care orice apriorism şi orice metafizică a principiilor au fost alungate, trebuie să fie însuşită în toate părţile sale, iar lectura primelor capitole presupune o anumită asimilare a tezelor din părţile următoare. Însuşi Marx le-a sugerat unor cititori să înceapă de la mijlocul cărţii, cu capitolele descriptive şi istorice, pentru a trece apoi la cele decisive ale analizei ştiinţifice.
Cartea I se raportează, aşadar, la tot restul operei ca schiţa fundamentală, linia directoare a întregului sistem, care posedă o deplinătate proprie şi un ciclu complet al său, fiind scrisă de autor pe baza tuturor materialelor pe care i le oferea istoria economică până la vremea sa şi a căror expunere detaliată a rezervat-o volumelor următoare.
Ea ocupă locul pe care în fizica şi astronomia modernă îl ocupă Philosophiae Naturalis Principia Mathematica a lui Isaac Newton (1687). Dintr-o singură mişcare, pornind de la adevărul datorat lui Galilei potrivit căruia forţa ce acţionează asupra unui corp material în mişcare este cauza nu a vitezei sale, ci a acceleraţiei sale (adică îi măreşte sau îi micşorează viteza), procedeul matematic — prin metodele calculului cantităţilor infinitezimale descoperit de Newton — duce direct la stabilirea legilor mişcării unei planete în jurul soarelui şi descoperă pe cale deductivă legile pe care Kepler le dedusese din observaţiile lui Tycho Brahe asupra revoluţiei planetelor. Principiul teoretic primeşte astfel o confirmare strălucită. Merită remarcat faptul că şi prima parte a operei lui Newton — care stabileşte sub formă geometrică primele propoziţii ale calculului infinitezimal, descoperite concomitent de Leibniz sub o altă formă, mai expresivă — este greu de studiat şi aridă, în timp ce deducţia din capitolele următoare, în care este stabilită celebra lege a gravitaţiei universale, este grandioasă şi strălucită inclusiv prin formă.
Cele trei sau patru enunţuri extrem de simple ale lui Galilei, Newton şi Kepler explică pe deplin toate mişcările corpurilor din sistemul solar, planete şi sateliţi, şi au o valoare definitivă în istoria ştiinţei. Aceasta nu înseamnă mai puţin că ele derivă dintr-un caz pur şi abstract, cel al mişcării centrale, care ia în considerare doar două corpuri cereşti, în timp ce în sistem există un număr foarte mare de corpuri. Efectul real este deci foarte complicat. Deja problema celor trei corpuri se dovedeşte a fi, din punct de vedere analitic, de departe mult mai dificilă. Şi totuşi, odată admisă celebra actio in distans a lui Newton, fiecare corp atrage toate celelalte corpuri şi le deformează mai mult sau mai puţin traiectoria. Ceva similar cu trecerea de la simplul troc M-M’ al lui Marx la tabloul general al mişcării economice de astăzi. Cu volumele următoare ale Capitalului vom compara, aşadar, munca gigantică ulterioară realizată de astronomi în deducerea mişcărilor particulare ale diferitelor corpuri, şi în special fundamentala şi clasica Mécanique Céleste a lui Laplace, aplicaţiile faimoase precum descoperirea lui Neptun făcută de Le Verrier prin calculul perturbaţiilor orbitei lui Saturn, identificându-i poziţia precisă pe cer, verificată apoi prin observaţia la telescop.
Aceeaşi teorie călăuzeşte deci studiul atâtor abateri efective de detaliu de la legea-tip şi de la elipsele kepleriene pure, însă legea lui Newton rămâne prin aceasta solid stabilită şi reconfirmată. Procesul-tip este absolut valabil şi totuşi nu se întâmplă niciodată. Nu doar că cerurile nu mai sunt imuabile şi incoruptibile, aşa cum erau pentru Aristotel şi pentru Toma d’Aquino, fiind guvernate de aceeaşi mecanică valabilă pentru mişcarea corpurilor grele terestre studiată de Galilei, dar nici orbitele geometric desăvârşite ale lui Kepler nu sunt traiectorii imuabile pentru mişcarea planetelor. Niciuna dintre ele nu le parcurge de două ori la fel, fenomenul real este întotdeauna diferit de cel teoretic, dar acest lucru nu face decât să confirme valabilitatea şi eficacitatea legii ştiinţifice.
Odată introduse consideraţii suplimentare privind procesele termice, devine posibil să se încerce o istorie a sistemului solar, iar Laplace îşi înaintează ipoteza privind originea planetelor din soare şi viitoarea lor recădere în el. Acest lucru, fireşte, nu ştirbeşte cu nimic valabilitatea cuceririi ştiinţifice cuprinse în prima construcţie clasică a legii generale a mişcării.
Doar cu scopul de a evita confuzii nu întotdeauna inocente, amintim un ultim punct. Chestiunile metodologice amintite aici nu sunt infirmate, în dezvoltarea comparaţiei cu problema cosmogonică, de achiziţiile şi doctrinele ştiinţifice foarte recente care introduc în bilanţ, pe lângă consideraţiile termice, pe cele ale energiei atomice, şi nici de construcţiile mai vaste precum cele ale teoriei relativiste, care nu au dezminţit (în sensul care ne interesează aici) legea clasică a gravitaţiei, ci au încadrat-o într-o concepţie mai vastă drept un „caz-limită“. Toate acestea, la fel ca problema determinismului în ştiinţa naturii şi în cea a omului, trebuie rezervate unor studii ulterioare, precum cele despre marxism şi teoria cunoaşterii.
Notele pe care le publicăm servesc drept introducere la lectura Capitalului şi, mai bine spus, la munca politică prin mânuirea acelui instrument fundamental şi revoluţionar. O carte este pentru noi ca o maşină; mai mult, ca o armă.
Ele ar dori să servească — de vreme ce orice muncă de cercetare este astăzi pentru noi, socialiştii, colectivă şi nu personală — la ilustrarea textului de către militanţi deja pregătiţi.
De exemplu, al patrulea paragraf al primului capitol, despre caracterul de fetiş al mărfii, conţine un material de propagandă extrem de actual asupra unor puncte pe care oportuniştii momentului le calcă în picioare cel puţin de trei ori pe zi, în timp ce pălăvrăgesc că ar fi discipoli ai lui Marx.
În câteva pagini, el oferă o privire de ansamblu istorică asupra diverselor economii, în care, pe lângă faptul că străluceşte aplicarea metodei dialectice despre care vom trata pe larg în cursul nostru, se demonstrează că nu toate economiile din trecut au fost mercantile şi că economia socialistă este definită, drept primă condiţie, ca fiind non-mercantilă şi non-monetară. Este cuprinsă aici teza că orice apologetică a capitalismului în economie şi a egalităţii şi libertăţii în politică — tinzând să contrapună perfecţiunea şi demnitatea instituţiilor burgheze „caracterului artificial“ al celor feudale — valorează ştiinţific la fel de puţin ca poziţia tuturor teologilor, potrivit căreia religiile celorlalţi sunt artificiale, doar a lor fiind naturală.
„Orice religie care nu este a lor este o născocire a oamenilor, în timp ce propria lor religie este o revelaţie divină“.
Marx se citează aici pe sine însuşi din răspunsul dat lui Proudhon în Mizeria filozofiei. Pentru noi, marxiştii, toate religiile sunt „invenţii“ ale oamenilor.
Astăzi, dintre toate nuanţele care se revendică, sub incredibila etichetă de marxism, de la Attlee [1] la Stalin, de la Saragat [2] la Togliatti, niciuna nu porneşte să dea o breşă în mercantilism şi nici în deism. Toate cred că merg în sens anticapitalist fără a deranja fetişul marfă, „fiara“ (Marx este cel care citează Apocalipsul lui Ioan) bani şi nici pe dumnezeul altarelor.
Niciunul dintre aceştia nu-şi aminteşte să fi citit:
„Pentru o societate de producători de mărfuri, a cărei relaţie de producţie socială cea mai generală constă în aceea că producătorii consideră produsele lor ca mărfuri, deci valori, şi că, în această formă obiectualizată, muncile lor particulare se raportează una faţă de alta ca muncă omenească identică (astfel de caracteristici rămân intacte în etatizările atât ale laburismului, cât şi ale totalitarismului rus), creştinismul, cu cultul omului abstract care îl caracterizează, este, îndeosebi în varietatea sa burgheză, în protestantism, deism etc., forma de religie cea mai corespunzătoare“.
„În general, reflexul religios al lumii reale nu poate să dispară decât atunci când relaţiile din viaţa practică de zi cu zi vor fi relaţii clare şi raţionale între oameni şi între oameni şi natură. Vălul mistic care acoperă procesul vieţii sociale, adică procesul producţiei materiale, nu va fi înlăturat decât atunci când va deveni un produs al asocierii libere a oamenilor şi se va afla sub controlul lor conştient şi planic. Pentru aceasta însă este necesară o anumită bază materială a societăţii, adică o serie de condiţii materiale de existenţă, care, la rândul lor, sunt produsul firesc al unei dezvoltări istorice îndelungate şi anevoioase“.
Dar acum, cu scopul de a nu-i speria pe aliaţii din mişcările fideiste, „marxiştii“ nu mai vorbesc despre aceste probleme. Adepţilor lor le îndrugă că tăcerea nu este decât o abilă manevră temporară.
Ajung cel mult să spună că Lenin citează din Marx că religia este opiu pentru popor: frază de conjunctură în care termenii nu se află în lumina rigorii teoretice. E nevoie de un pasaj din Lenin, de teamă că am fi noi cei care inventează un Marx şi un Lenin după bunul plac? Iată-l:
„Urmându-l pe Engels, noi, materialiştii, îi numim agnostici pe kantieni şi pe humeişti, pentru că neagă realitatea obiectivă ca izvor al senzaţiilor noastre... Agnosticul spune: nu ştiu dacă există o realitate obiectivă, reflectată, oglindită de senzaţiile noastre şi declar că nu se poate şti dacă există... De aici rezultă negarea de către agnostic a adevărului obiectiv şi atitudinea lui de toleranţă meschină, filistină şi laşă faţă de credinţa în strigoi, spiriduşi, sfinţi catolici şi alte prostii similare“ (Materialism şi empiriocriticism, Cap. II, § 4).
Aluzia la strigoi şi la spiriduşi provine dintr-o notă polemică cu aşa-zisul marxist rus Bogdanov care, îmbrăţişând filozofia la modă în 1910 a lui Mach—Avenarius, revendica totuşi o poziţie antifideistă. Acest lucru i-l contestă Lenin, spunând printre altele:
„Dacă adevărul (inclusiv cel ştiinţific) nu e decât forma organizatoare a experienţei omeneşti, atunci este implicit admisă ideea fundamentală a obscurantismului popesc, se deschid porţile în faţa acestuia din urmă, se face loc pentru «formele organizatoare» ale experienţei religioase“.
De unde se vede că, pentru marxist, termenii fideism, clericalism, religie, creştinism, deism sunt deopotrivă expresia unei teze inamice şi că până şi heterodocşii precum Bogdanov se ruşinau până ieri să aibă vreo toleranţă faţă de acestea.
Dar astăzi se aşteaptă o ediţie temeinic epurată din Marx şi Lenin. Dacă tot vă ocupaţi de asta, n-aţi putea include oare şi constituirea comisiei pentru Pactele de la Lateran? [3]
[1]. Clement Attlee (1883—1967) — om politic britanic, lider al Partidului Laburist (1935—1955) şi prim-ministru al Marii Britanii (1945—1951). Guvernul său a pus bazele statului asistenţial (Welfare State), creând Serviciul Naţional de Sănătate (NHS) şi etatizând sectoare-cheie ale economiei (căile ferate, cărbunele, siderurgia).
[2]. Giuseppe Saragat (1898—1988) — politician italian, lider al aripii social-democrate de dreapta din PSI, care a provocat în 1947 „sciziunea de la Palazzo Barberini“ şi a fondat Partidul Socialist al Muncitorilor Italieni (devenit ulterior PSDI). Adversar hotărât al frontului comun cu Partidul Comunist Italian (PCI), a promovat alianţa guvernamentală cu democraţia-creştină şi alinierea la blocul atlantic (NATO). A fost preşedinte al Republicii Italiene între 1964 şi 1971.
[3]. Pactele de la Lateran — tratate semnate la 11 februarie 1929 între guvernul fascist condus de Benito Mussolini şi Sfântul Scaun (reprezentat de cardinalul Pietro Gasparri), prin care Vaticanul era recunoscut ca stat suveran, iar catolicismul devenea religie de stat în Italia, beneficiind de privilegii financiare şi educaţionale excepţionale. Aluzia satirică a lui Bordiga vizează direct Partidul Comunist Italian (PCI): în martie 1947, liderul acestuia, Palmiro Togliatti, a decis în Adunarea Constituantă ca deputaţii comunişti să voteze, alături de Democraţia Creştină, Articolul 7 din Constituţia republicană, integrând şi salvgardând astfel acordurile clericalo-fasciste din 1929 în dreptul constituţional al noii republici.