Marfa este un lucru care posedă două proprietăţi: a) de a fi utilă, adică aptă să satisfacă trebuinţe omeneşti; b) de a putea fi schimbată pe alte mărfuri.
Valoare de întrebuinţare. Desemnăm prin această expresie proprietatea a). Corespunde ea unei mărimi susceptibile de măsurare cantitativă? Nu, deoarece valoarea de întrebuinţare a aceleiaşi mărfuri este schimbătoare în funcţie de împrejurările de timp, de loc şi de persoană. Valoarea de întrebuinţare este deci o proprietate calitativă, dar nu poate fi tratată ca mărime cantitativă.
Valoare de schimb: desemnăm astfel a doua proprietate a mărfii, adică capacitatea ei de a fi schimbată.
Este valoarea de schimb măsurabilă cantitativ? Şi dacă da, la ce mărimi cunoscute trebuie redusă? Se răspunde afirmativ la prima întrebare, deoarece, deşi la prima vedere se prezintă atâtea schimburi izolate cu o multitudine de alte mărfuri, în toate aceste relaţii trebuie să existe ceva comun.
În ceea ce priveşte a doua întrebare, nu vom putea raporta măsurarea valorii de schimb la proprietăţile specifice care o definesc pe cea de întrebuinţare, cum ar fi culoarea, gustul, forma, compoziţia chimică etc., putându-se, fără modificarea valorii de schimb, schimba marfa pe o alta de orice calitate de întrebuinţare. Caracterul comun al diferitelor mărfuri schimbabile fără deosebire între ele poate fi redus doar la faptul că toate sunt produse ale muncii omeneşti.
Ne propunem atunci să măsurăm valoarea de schimb raportându-ne la muncă, mărime comună măsurabilă. Munca omenească este măsurabilă doar ca timp de muncă.
Trebuie înţeles de la bun început că nu este vorba despre timpul de muncă necesar în mod ocazional pentru producerea unei anumite mărfuri — care poate varia din mii de împrejurări —, ci despre timpul de muncă mediu necesar pentru a o reproduce în mod sistematic, adică despre timpul de muncă socialmente necesar.
Valoarea de schimb este aptitudinea mărfii de a fi schimbată pe celelalte într-un raport dat şi este o mărime măsurabilă.
Numărul care va măsura valoarea de schimb faţă de o unitate de măsură convenită este întotdeauna proporţional cu timpul de muncă mediu-social necesar pentru a produce o anumită marfă, adică numărul însuşi este dat de acest timp împărţit la timpul de muncă necesar pentru a produce unitatea convenită a valorii de schimb.
Forţa productivă a muncii medii variază dacă se modifică procedeele tehnicii. Când are loc acest lucru, variază valoarea de schimb a mărfurilor de acel tip dat. Bineînţeles, ea variază şi pentru mărfurile încă existente, produse prin procedeele neperfecţionate şi cu un timp de muncă mai îndelungat.
De aici se vede că este eronată şi formula conform căreia valoarea ar fi muncă cristalizată, fiind necesară formularea legii în termenii precişi menţionaţi anterior.
În marfă, munca este reprezentată sub o formă dublă: valoarea de întrebuinţare se află în raport cu calitatea particulară a muncii necesare; valoarea de schimb se află în raport cu cantitatea de timp de muncă omenească generică necesară pentru a o reproduce.
Vorbind despre timpul de muncă şi forţa de muncă, ne referim la munca simplă, de care trebuie deosebită munca complexă sau calificată. În întreaga expunere, munca complexă este redusă întotdeauna la munca simplă, aşa cum se va vedea mai bine în continuare.
Formele valorii. Marfa are două forme (adică se prezintă — poate fi considerată — este tratată în două moduri, sub două aspecte): forma sa naturală, de cele mai multe ori fizică şi materială, şi forma-valoare.
Şi sub ce formă ne apare valoarea? În practică, în mod empiric, ca fapt experimental, valoarea ne cade sub priviri sub forma-bani, care în fond este preţul. Este vorba de a ajunge la această realitate practică, familiară tuturor, printr-o analiză deductivă care să pornească de la simpla proprietate a mărfurilor de a se schimba între ele, de vreme ce am stabilit că în măsura în care se schimbă, în aceeaşi măsură au valoare (de schimb).
Să pornim de la faptul cel mai simplu al schimbului dintre două cantităţi de mărfuri:
x marfă A = y marfă B.
Valoarea apare aici într-o primă formă, pe care o vom numi simplă sau particulară. Avem o egalitate cu doi membri. Deşi, ca în orice egalitate cantitativă, le putem schimba locul, totuşi expresiile x marfă A şi y marfă B au un caracter diferit. Ele exprimă aceleaşi cantităţi de valoare; însă cantitatea y a mărfii B serveşte la a defini cât valorează marfa A. De aceea vom numi primul membru formă relativă, iar pe al doilea formă de echivalent.
| Valoarea a x marfă A | = | Valoarea a y marfă B | = | Valoarea V | |
| forma relativă | forma de echivalent | ||||
Dacă am dori să exprimăm printr-un număr mărimea absolută a valorii V, adică exprimând-o conform unei unităţi de măsură generale aplicabile tuturor mărfurilor A-B-C-D etc., nu am putea-o face pornind de la datele formulei simple. Putem, într-adevăr, deduce din aceasta relaţia:
| Valoarea a x marfă A | = | Valoarea a y marfă B | = | Valoarea V |
dar acest lucru nu ne permite să spunem care este valoarea unei unităţi (kg etc.) de A, deoarece ea depinde de valoarea lui B. Or, se poate modifica atât valoarea lui A, cât şi cea a lui B, datorită unor variaţii ale timpului de muncă necesar pentru A şi pentru B, iar atunci raportul y : x se modifică şi, prin urmare, am avea expresii diferite ale valorii căutate, adică nu am fi ajuns încă la măsura absolută.
În forma simplă, marfa care ne interesează nu găseşte decât un singur echivalent şi nu ajungem la o măsură generală a valorii. Făcând un pas mai departe, să presupunem că cunoaştem toţi echivalenţii mărfii A exprimaţi prin celelalte mărfuri care se află pe piaţă.
| Valoarea a x marfă A | = | Valoarea a y marfă B | = | Valoarea a z marfă C | = | etc... etc... | = | Valoarea V |
Pentru a avea o imagine a întregii pieţe (să ne gândim la epoca trocului în natură), trebuie să putem scrie pentru fiecare marfă forma dezvoltată menţionată mai sus. Dacă mărfurile sunt în număr de n, aceasta se compune din n-1 egalităţi, iar în total egalităţile sunt n × (n-1). De exemplu: pentru 10 mărfuri trebuie să cunoaştem 90 de relaţii.
Cele n × (n-1), adică 90 de relaţii, nu sunt însă toate independente şi sunt toate cuprinse în cele n-1 sau în cele 9 ale formei dezvoltate. Atunci nu avem decât să o inversăm pe aceasta şi să raportăm valoarea tuturor celorlalte n-1 mărfuri la cea a mărfii A, devenită unic echivalent sau echivalent general, având:
y marfă B = z marfă C = m marfă D... = x marfă A.
În practică, aceasta înseamnă că, generalizându-se trocul în natură, pentru a nu ţine minte 90 de relaţii, ci doar 9, se alege o marfă drept echivalent comun al tuturor celorlalte.
Nu avem încă o expresie absolută a măsurii sau a cantităţii de valoare, dar avem o măsură, ca să spunem aşa, oficială, exprimată prin cantitatea de marfă-echivalent care corespunde fiecărei mărfuri particulare. Astfel, sălbaticii, de exemplu, fac comerţ cu vite şi altele exprimându-le valoarea în livre de sare.
Odată cu dezvoltarea comerţului, marfa-echivalent nu mai are doar o funcţie mnemotehnică, ci se schimbă, de fapt, pe toate celelalte mărfuri, dispărând contactul direct dintre participanţii la troc. Forma simplă (de exemplu: o vacă = trei capre) nu se mai realizează, ci are loc schimbul dintre o vacă şi 30 de livre de sare, iar apoi dintre 10 livre de sare şi o capră. Adică negustorul se interpune între cel care vinde vaca şi cel care cumpără capra, care sunt distanţaţi fizic; iar el poartă cu sine marfa sau echivalentul-sare intrând în contact cu fiecare. Sarea nu mai circulă doar pentru a fi consumată, ci mult mai adesea pentru a facilita circulaţia tuturor celorlalte mărfuri.
Este însă necesar ca marfa-echivalent să fie uşor de transportat, de volum redus, absolut inalterabilă. Asemenea cerinţe au fost găsite în aur, care a devenit echivalentul general, şi am trecut astfel la forma-bani a valorii.
În acest punct al analizei valorii, Marx introduce un subcapitol despre „Caracterul de fetiş al mărfii şi misterul său“. Acest subcapitol este de natură istorică şi polemică şi presupune o enunţare a doctrinei determinismului economic, care nu constituie obiectul Capitalului, dar este inseparabilă de doctrina marxistă privind caracterul economiei capitaliste.
Inserarea acestui subcapitol nu este o digresiune şi nu este cazul să fie rezumat, deoarece ar trebui mai degrabă dezvoltat pe larg.
Făcând analiza formelor-valoare, am aplicat chestiunii metoda ştiinţifică pozitivă. Însă obiectul cercetării nu erau fapte cu caracter absolut şi imanent, cum ar fi, de exemplu, natura elementelor chimice — descoperită în secolul al XIX-lea, dar valabilă pentru a discuta atât starea nebuloasei originare, cât şi pe cea a viitorului îndepărtat al universului. A trebuit să trecem pe terenul istoric pentru a explica etapele cercetării noastre, legând forma simplă a valorii de epoca trocului în natură, forma generală de cea a comerţului etc., etc. Prin urmare, rezultatele pe care le urmărim nu au un caracter imanent, ci unul relativ la diferitele epoci şi trepte de dezvoltare a societăţii.
Nu este de ajuns să vedem în muncă şi în timpul de muncă măsura cantităţilor de valoare fără o analiză care să aplice această cheie la diferitele şi variatele economii.
Ceea ce este dobândit pentru prima dată printr-o cercetare precum cea marxistă este că valoarea de schimb nu este o proprietate absolută a lucrurilor, ci modul de manifestare al relaţiilor de organizare socială. Lucrurile sunt mărfuri deoarece există un sistem determinat de relaţii între oamenii care le produc şi le consumă. Este firesc atunci ca economiştii care ne-au precedat să vadă dimpotrivă în marfă un dat de la care se porneşte, deoarece ei iau drept relaţii definitive şi naturale acele orânduiri care corespund societăţii în care trăiesc şi intereselor claselor pe care le reprezintă. Şi aici trebuie dezvoltată doctrina dependenţei opiniilor de stadiul de dezvoltare economico-socială şi cea a luptei de clasă.
În mod preliminar, polemica cu economiştii tradiţionali nu se situează pe un teren comun ambelor părţi, iar aceştia devin mai degrabă un obiect pasiv decât colaboratori, chiar şi potrivnici, ai cercetării. Ceea ce vor aduce ei ca argumente mai departe, şi poate pentru mult timp de acum înainte, nu va fi luat în seamă de noi, cu acelaşi drept cu care fondatorii mecanicii şi astronomiei moderne nu considerau drept material de lucru premisele sau metodele biblice ori peripatetice. Fără a înţelege acest lucru, este inutil să sperăm că vom înţelege modul în care analiza, pornită de la faptul infim al schimbului dintre două obiecte, ajunge la teoria plusvalorii, care trebuie să ofere cheia interpretării pozitive şi istorice a mecanismului de producţie contemporan.
Noi dezbrăcăm deci marfa de caracterul ei de fetiş, descoperind legile care îi atribuie o valoare şi care ne dau mijlocul de a o măsura în relaţiile dintre oameni şi grupurile de oameni în cazul cărora este vorba despre marfă şi valoare.
(Capitolul al II-lea, „Procesul schimbului“, este rezumat implicit în consideraţiile istorice menţionate în paralel cu trecerea de la forma simplă la forma-monedă).
Am încercat să definim valoarea ca pe o mărime măsurabilă pentru a o trata prin metoda ştiinţifică şi a găsi legile corespunzătoare. Am anticipat ca ipoteză concluzia că mărimea valorii este proporţională cu timpul de muncă mediu-social. Trecând apoi la analiza faptelor experimentale, am aplicat şi verificat treptat ipoteza. Am ajuns până la marfa-echivalent general şi, printr-un alt pas, la monedă.
Lăsăm la o parte observaţiile privind mono- sau bimetalismul.
Aurul, prin cantitatea şi greutatea sa, exprimată în terminologia monetară, indică aşadar, printr-o anumită unitate de măsură, valoarea mărfurilor.
În concluzie, am redus măsura căutată la valoarea aurului, adică, potrivit ipotezei noastre, la timpul de muncă necesar pentru producerea aurului. Astfel, termenul de comparaţie este variabil şi, prin urmare, pot avea loc oscilaţii generale uşor de interpretat.
Preţul exprimă raportul dintre valoarea mărfii considerate şi valoarea unităţii de aur (să presupunem, conform raportului originar: livră = liră sterlină / 1 l.st.).
Sau, ceea ce este acelaşi lucru, preţul exprimă, după părerea noastră, raportul dintre timpul de muncă necesar pentru marfa respectivă şi timpul de muncă necesar pentru livra de aur.
Când vorbim despre timpul de muncă necesar, ţinem să îl deosebim de timpul de muncă cheltuit efectiv în cazuri specifice, care poate fi mai mare sau mai mic din cauza unor erori sau a unor secrete de fabricaţie ale producătorului. În plus, din alte considerente, preţul poate exprima mai mult sau mai puţin decât valoarea abstractă a mărfii, din cauza circumstanţelor excepţionale ale înstrăinării.
Dacă, de exemplu, deşi utilizează timpul mediu necesar, toţi producătorii aprovizionează o anumită piaţă cu o cantitate din marfa X care depăşeşte consumul, să zicem, cu 20%, existând o eroare în diviziunea socială a muncii, 20% din această muncă se va pierde, iar acest lucru se va putea produce şi sub forma unei scăderi temporare a preţului sub valoare, fiecare producător pierzând 20% din timpul său de muncă, la fel ca în cazul în care, din nepricepere, ar fi cheltuit 6 ore în loc de 5. În cazul invers, poate rezulta un beneficiu, adică o creştere a preţului peste valoare.
Să nu se confunde acest caz cu cel al unei scăderi a preţurilor datorate unor noi invenţii tehnice care reduc timpul de muncă necesar; căci, într-un asemenea caz, însăşi valoarea este cea care a scăzut şi care nu va mai creşte la loc. În cazurile precedente, fenomene binecunoscute, care provoacă deschiderea de noi întreprinderi sau închiderea celor vechi, tind să restabilească egalizarea dintre preţuri şi valori.
(Calul câştigător al Derby-ului are un preţ extrem de ridicat, deoarece dintre cei 20 de cai concurenţi care au absorbit aceleaşi îngrijiri [timp de muncă], doar unul singur poate atinge acel preţ. Câştigul unui crescător compensează pierderile celorlalţi 19, dar aceasta nu înseamnă că nu ar exista o relaţie între valoarea unui cal şi timpul de muncă absorbit de creşterea lui. Doar că este vorba despre o producţie care, din motive tehnice, nu oferă o serie de obiecte identice, ci produse foarte diferite din cauza unor circumstanţe imprevizibile la iniţierea activităţii).
Se poate vorbi, aşadar, despre o mărime a valorii care nu coincide în mod necesar cu forma-preţ, dar care stă la baza acesteia, preţul putând să oscileze în plus sau în minus în jurul ei. O cercetare adecvată va reuşi să o determine.
Tot aşa, în ştiinţele fizice, este dificil la prima vedere să se stabilească masa unui anumit corp, să zicem a unei bile de lemn. Se simte că ea tinde să cadă şi i se măsoară greutatea; însă aceasta variază în funcţie de cum ne aflăm la pol sau la ecuator, la nivelul mării sau la munte, în vid sau în aer, iar în final devine chiar negativă dacă punem bila în apă. Aceasta nu împiedică însă ca mărimea constantă a masei să fie presupusă, măsurabilă şi utilizabilă în formularea legilor în lumina cărora va deveni clară raţiunea tuturor acelor variaţii de greutate care înainte ofereau un amalgam de date contradictorii. O rafinare ulterioară a rezultatelor ştiinţifice, prin care se stabileşte că masa unui corp în mişcare variază de asemenea în funcţie de viteza sa, nu înlătură faptul că, pe bună dreptate, a fost introdusă şi tratată această mărime în domeniul fenomenelor luate în considerare în cercetare.
Mecanica ca ştiinţă s-a născut atunci când s-a ştiut cum să se măsoare masa, un fapt care, într-un anumit sens, nu este concret şi nemijlocit perceptibil prin simţuri; ştiinţa economică se naşte odată cu măsurarea mărimii-valoare, în timp ce nu se face ştiinţă dacă se pretinde limitarea la cunoaşterea şi înregistrarea unor preţuri contingente, sub pretextul că numai acestea se măsoară şi se fixează în cifre în realitate.
Să continuăm acum analiza pieţei, examinând drumul parcurs de marfă. Posesorul o aduce pe piaţă, o cedează în schimbul unei anumite cantităţi de bani care nu îi folosesc pentru uzul propriu, ci numai pentru a cumpăra o altă marfă. Ciclul este: Marfă-Bani-Marfă (M-B-M). A doua parte a acestui ciclu (B-M) este, pentru posesorul celeilalte mărfuri, prima parte (M-B) a unui alt ciclu, şi aşa la nesfârşit. Ansamblul tuturor acestor cicluri, fiecare dintre ele având o jumătate comună cu un altul, reprezintă circulaţia, conform schemei:
M1-B-M2-B-M3-B-M4- etc.
În mişcarea de circulaţie a mărfii, banii trec la rândul lor din mână în mână, însă, în timp ce fiecare marfă soseşte pe piaţă din exterior şi iese imediat din ea, banii rămân, dimpotrivă, mereu pe piaţă.
Evident, nu este nevoie de atâţia bani în circulaţie cât este suma preţurilor fiecărei vânzări-cumpărări într-o anumită perioadă, ci de o sumă mai mică, de vreme ce fiecare monedă de aur circulă de mai multe ori. Se numeşte viteză de circulaţie într-un interval de timp dat câtul dintre suma tuturor preţurilor (cifra de afaceri) realizate în acel interval şi masa de bani disponibilă.
Se poate observa, în ceea ce priveşte banii, trecerea de la forma pură a cantităţii de aur la forma monedei de aur — care prin greutatea sa poate scădea sub valoarea teoretică —, apoi la moneda divizionară de argint şi metale nenobile cu valoare parţial convenţională, iar în final la banii de hârtie cu valoare pur simbolică: toate fiind forme care, în condiţii normale, nu alterează relaţiile de circulaţie dintre bani şi mărfuri.
Însă banii pot prelua şi alte funcţii în afară de aceea de simplă măsură a valorii mărfurilor sau de vehicul al schimbului lor. Aceste forme sunt: tezaurizarea sau acumularea; depozitul pentru acoperirea plăţilor anticipate sau amânate faţă de momentul în care marfa îşi schimbă posesorul (jocul datoriei şi al creditului); moneda universală sau elementul de compensare pentru schimburile dintre naţiuni, în care transferurile de aur compensează tocmai dezechilibrele balanţelor comerciale, aurul fiind, în acest sens, singura monedă cu valabilitate efectiv mondială. Astăzi — fapt ce nu se manifesta pe vremea cercetării lui Marx —, nu doar aurul, ci o monedă de hârtie dobândeşte o valabilitate mondială şi circulă fără a se schimba pe alte monede naţionale: dolarul.
Studiul detaliat al acestor fenomene economice nu este indispensabil înainte de a trece la cel al transformării banilor în capital, care se leagă ca punct de plecare de legile circulaţiei, în care sunt în joc marfa şi banii.