Formula circulaţiei monetare a mărfii este, aşadar, M-B-M, dacă îl luăm în considerare pe cel care aduce marfă pentru a o schimba cu o altă valoare de întrebuinţare, dar având, exceptând circumstanţe secundare, aceeaşi cantitate de valoare (de schimb). Pentru acesta, banii sunt doar semn al valorii şi vehicul al schimbului. Însă, în ansamblul sistemului comercial, moneda introduce imediat noi relaţii şi noi personaje, a căror intervenţie le face celorlalţi posibil schimbul valorilor de întrebuinţare. Aceştia folosesc banii şi cumpără cu ei marfă pe care o revând pentru alţi bani. Circulaţia, din acest al doilea punct de vedere, este reprezentată de formula B-M-B. Intervenţia acestei a doua categorii de personaje nu se explică fără un mobil.
Acesta nu constă în căutarea de valori de întrebuinţare, deoarece banii lor redevin la sfârşit tot bani, fără modificări calitative. Aşadar, nu poate exista scop şi mobil decât într-o modificare cantitativă. În timp ce în cazul M-B-M, la o valoare constantă, se explică oportunitatea mişcării, ea nu s-ar mai explica în cazul B-M-B dacă suma de bani ar rămâne aceeaşi după cumpărare şi revânzare. Cum filantropia sau altă forţă ideală nu poate fi motorul deţinătorilor de bani, acesta se determină prin faptul că, în general, a doua oară banii sunt într-o cantitate mai mare decât prima dată. Formula devine astfel B-M-B’, în care B’ = B + ΔB, adică la suma iniţială de bani B s-a adăugat o creştere sau un increment ΔB (Delta B). Această creştere primeşte numele de plusvaloare sau supravaloare.
Scopul şi cauza mişcării banilor în schimburi pentru posesorul de bani sunt producerea acestei supravalori, care, adăugată imediat la valoarea preexistentă, reintră în ciclu pentru a se mări la rândul ei.
În acest fel, banii, din simplu simbol al valorii şi vehicul al schimbului, devin în mod necesar capital.
Capitalul este valoare a cărei caracteristică este de a se mări continuu.
Un sistem comercial, odată depăşită etapa trocului în natură, trebuie să conducă la capitalism.
În această definiţie sintetizată în formula B-M-B’ ar părea că este luat în considerare doar capitalul comercial, adică cel aflat în mâinile deţinătorilor de bani care, ca profesie, activează pe piaţă oferind mărfuri achiziţionate de la producători.
Dar şi pentru capitalul industrial există bani care se transformă în marfă şi care redevin bani prin vânzarea acesteia din urmă, fapt ce va forma obiectul tratării ulterioare.
Marx stabileşte la începutul acestei Secţiuni — într-una dintre referinţele istorice fundamentale care însoţesc expunerea procesului capitalist — că
„premisele istorice ale apariţiei capitalului sunt producţia de mărfuri şi circulaţia dezvoltată a mărfurilor, comerţul. Comerţul mondial şi piaţa mondială inaugurează, în secolul al XVI-lea, istoria modernă a capitalului“.
Forma pură B-B’ reprezintă apoi cămătăria, în care nu există trecere prin marfă. Prin cămătărie se înţelege aici orice plasare de bani cu dobândă.
La B-B vom putea reduce formula tezaurizării, care retrage banii din circulaţie, dar tocmai de aceea le răpeşte posibilitatea de a genera plusvaloare şi, prin urmare, nu reprezintă încă o formă de capital.
Plusvaloarea, adică creşterea ΔB pe care a suferit-o suma B devenind B’, nu a putut şi nu va putea fi explicată niciodată exclusiv în sfera circulaţiei.
Toate încercările făcute în acest sens se prăbuşesc în faţa faptului elementar că circulaţia constă dintr-o serie de schimburi între echivalente.
Se pot indica numeroase excepţii de la această lege, însă ele nu pot explica de ce, nu ca excepţie, ci în mod regulat, se produce creşterea de la B la B’.
Dacă i se atribuie cumpărării virtutea de a produce un dezechilibru în favoarea celui care aduce banii, sau dacă o asemenea virtute i se atribuie vânzării, de vreme ce atât în circuitul simplu B-M-B, cât şi în ansamblul circulaţiei fiecare participant apare de tot atâtea ori ca vânzător de câte ca cumpărător, presupusele diferenţe se compensează într-o egalitate generală. La fel s-ar întâmpla dacă toate preţurile ar creşte sau ar scădea împreună.
Nici explicaţia potrivit căreia cel care face schimbul şi cumpără pentru a consuma plăteşte mai scump decât cel care vinde după ce a produs nu rezistă, deoarece consumatorul îşi obţine banii din faptul de a fi fost, la rândul său, producător. Ar trebui deci să presupunem existenţa unor consumatori care obţin valoare din altceva decât din munca productivă, adică nu prin intermediul schimbului. O asemenea clasă ar primi deci banii nu prin acte de circulaţie, ci însuşindu-şi sau storcând în sens material marfa sau banii altuia, explicaţie neadecvată pentru epoca comercială.
Nu ajută la nimic nici invocarea unor tranzacţii de cumpărare-vânzare excepţional de disproporţionate sau chiar frauduloase, deoarece prin acestea se explică, într-adevăr, transferuri de valori deosebite dintr-o mână în alta, dar în niciun caz formarea celei mai mici părţi de plusvaloare.
Deschidem o paranteză pentru a arăta că nici măcar regimul de sindicat sau chiar de monopol al producătorilor nu poate explica geneza normală a plusvalorii în sfera circulaţiei. Dacă, în regimul comercial obişnuit al liberei concurenţe, un producător al mărfii A ar fi liber să-i mărească preţul, iată că el ar realiza o plusvaloare. Dar acest lucru nu se întâmplă niciodată, fiind evident că cumpărătorii îl vor părăsi pentru a se adresa altor vânzători ai aceleiaşi mărfuri, astfel încât acest joc, lăsând la o parte fenomenele secundare, menţine toate preţurile la un nivel minim corespunzător valorii de schimb. Acum, s-ar putea spune că toţi sau o parte din producătorii mărfii A se înţeleg pentru a creşte în mod arbitrar preţul; iată ocolit jocul concurenţei şi realizată o plusvaloare pur circulatorie.
La această obiecţie se răspunde că, dacă vrem ca în locul sistemului general şi tipic al liberei concurenţe să introducem în analiză un sistem stabil de monopoluri — şi nu o fază de tranziţie care va rămâne întotdeauna de examinat, dar care foloseşte pentru aplicarea, iar nu pentru investigarea legilor generale —, atunci suntem conduşi să considerăm că toate grupurile de producători vor sfârşi prin a forma monopoluri, vânzându-şi reciproc mărfurile la preţuri majorate, dar care vor recădea într-un echilibru de compensare. Ne vom găsi astfel în acelaşi punct. Monopoliştii abili vor fi realizat într-o fază intermediară o însuşire de valori în dauna monopoliştilor întârziaţi, iar nu plusvaloare.
În concluzie, problema se reduce la aceşti termeni aparent contradictorii: în circulaţie, schimburile au loc numai între echivalente; banii care circulă în calitate de capital, trecând prin circulaţie, ies din ea măriţi.
În căutarea soluţiei nu trebuie să pierdem din vedere faptul că, pentru o societate economică capitalistă aflată într-o stare stabilă şi normală, ambele enunţuri au valoare sistematică, adică se realizează în marea majoritate a cazurilor, astfel încât invocarea unor cazuri particulare şi a unor momente de instabilitate nu poate servi la eludarea necesităţii de a oferi o soluţie la fel de generală pentru „sistemul de ecuaţii“ pe care îl putem scrie:
| Valoarea lui B | = | valoarea lui M |
| Valoarea lui M | = | valoarea lui B’ |
| Valoarea lui B’ | > | valoarea lui B. |
Vom vedea de ce ecuaţiile nu sunt incompatibile, aşa cum s-ar constata dacă le-am da un sens pur aritmetic — sau, cu alte cuvinte, de ce această contradicţie evidentă cu regulile logice formale ale silogismului (contradicţie pe care, aşa cum aminteşte Marx, Aristotel a zărit-o, dar nu a ştiut să o explice, şi nici nu putea să o facă cu datele din timpul său) se realizează în realitatea vieţii economice, de îndată ce în aceasta se generează Capitalul.
În ce stadiu al procesului poate lua naştere creşterea valorii? Ea nu poate proveni de la bani în sine, deoarece o cantitate de bani rămâne materialmente inalterabilă. Aşadar, creşterea ia naştere din schimbul de bani cu marfă. Ea nu poate să apară din cel de-al doilea act, M-B’, după cum nu poate să apară nici din primul, B-M, dacă acestea sunt schimburi între echivalente.
Descoperirea fundamentală a lui Marx este aceasta: creşterea de valoare nu poate lua naştere din cele două schimburi; ea ia naştere, însă, din consumarea mărfii, întrucât pe piaţă există o marfă a cărei consumare coincide cu o creştere sistematică a valorii sale de schimb.
Dacă întrebuinţarea unei mărfi produce valoare, şi dacă valoarea corespunde disponibilităţii unui timp de muncă, misterioasa marfă în discuţie trebuie să fie de aşa natură încât să pună la dispoziţie muncă omenească: această marfă este tocmai munca, sau, mai exact, forţa de muncă.
În anumite condiţii istorice, în timp ce cel care cumpără o marfă oarecare o revinde, în general, pentru aceeaşi sumă de bani (valoare), cel care cumpără forţă de muncă o plăteşte cu o anumită sumă, în timp ce o revinde în mod sistematic pentru o sumă mai mare. Ceea ce cumpărătorul forţei de muncă revinde sunt, în realitate, mărfuri materiale pe care le-a transformat aplicându-le forţa de muncă achiziţionată. Acest lucru se întâmplă când muncitorul, sau posesorul forţei de muncă, din cauza condiţiilor juridice şi sociale, nu poate intra în contact cu marfa de transformat (materia primă), fie pentru că, nefiind posesor de bani, nu poate avansa valoarea materiei prime înseşi, fie pentru că transformarea prin muncă necesită mijloace tehnice (instrumente de lucru, concentrarea unui mare număr de muncitori) care constituie monopolul altora (al posesorilor de bani sau de capital).
Există o altă condiţie: şi anume ca muncitorul să fie liber, deoarece el trebuie să rămână posesorul propriei forţe de muncă pentru a o putea vinde pe porţiuni (perioade de timp). Dacă el ar putea sau ar trebui să o vândă sau să o cedeze pe toată o dată, ar deveni el însuşi o marfă (sclavie).
Aşadar, în anumite condiţii istorice, care nu au existat dintotdeauna, cum nu se poate pretinde că vor trebui să existe întotdeauna în viitor — condiţii pe care le numim proprii epocii capitaliste —, se realizează producerea de plusvaloare şi acumularea acesteia în capital, prin intermediul cumpărării-vânzării forţei de muncă, adică prin organizarea muncii salariate de către cei care posedă banii şi instrumentele tehnice ale muncii.
Plusvaloarea şi capitalul ca fenomene economice apar mai târziu decât schimbul şi valoarea de schimb, şi, de asemenea, mai târziu decât moneda.
La început (trecând rapid în revistă principalele etape istorice ale economiei), fiecare consumă pentru sine ceea ce a produs; produsele nu sunt încă mărfuri şi nu au altă valoare decât valoarea de întrebuinţare. Apoi apare, chiar şi numai pentru o mică parte din produse, trocul, adică un embrion al diviziunii muncii productive. Odată cu creşterea volumului schimburilor, apare marfa echivalent general, iar apoi moneda. Suntem sub dominaţia deplină a valorii de schimb şi a comerţului, dar aceasta nu înseamnă că ne aflăm deja în prezenţa producerii de plusvaloare şi a capitalismului.
Ar părea că profitul realizat de comercianţii de produse ale altora, care apare odată cu schimbul şi poate chiar înainte de apariţia monedei, reprezintă deja o plusvaloare realizată de neproducători. Acest lucru este greşit, deoarece transportul mărfurilor de la locul de producţie la locul de consum este un act productiv, întrucât necesită timp de muncă omenească. Micul comerciant care îl efectuează cu propriile mijloace are o poziţie socială paralelă cu cea a meşteşugarului care îşi vinde produsul mai scump decât materia primă, adăugându-i muncă şi valoare (de schimb), fără însă a se putea vorbi de plusvaloare. Chiar dacă comerciantul face lucrurile pe scară largă, datorită muncii sclavilor, nu există plusvaloare, ci o simplă însuşire de forţă de muncă omenească (ca şi în cazul celei a animalelor domestice). Când comerciantul va angaja muncitori salariaţi în activităţile de comerţ, atunci va realiza plusvaloare, dar nu în sfera circulaţiei, ci în cea a unei întreprinderi organizate capitalist. Nu trebuie să confundăm cu plusvaloarea — fapt normal general, fenomen întotdeauna cu semn pozitiv — beneficiile din acaparare şi speculă, care sunt fenomene cu dublu semn, compensate de o masă egală de pierderi în sfera circulaţiei.
Vom putea vorbi, repetăm, de plusvaloare atunci când pe piaţă se va afla muncitorul liber în faţa capitalistului posesor al mijloacelor de producţie.
Cum este stabilită suma de plată pentru marfa forţă de muncă (munca salariată)? Ca pentru orice altă marfă, cel care o caută o plăteşte cât mai ieftin posibil, adică se îndreaptă în altă parte dacă i se oferă acolo în condiţii mai bune; astfel încât preţul tinde să atingă un minim, determinat de timpul de muncă necesar pentru a produce acea marfă.
Forţa de muncă este marfă şi în acest sens, deoarece, pentru a o produce, muncitorul trebuie să asigure refacerea propriului organism, adică trebuie să-şi procure:
1) mijloacele de subzistenţă personale, cum ar fi alimentele şi satisfacerea unui minim de alte nevoi;
2) mijloacele de subzistenţă pentru familia sa (fără de care clasa muncitorilor s-ar stinge);
3) instruirea profesională, care necesită, de asemenea, timp şi cheltuieli.
Acest minim este reductibil la o sumă de mărfuri care, cerute producătorilor şi, în orice caz, posesorilor, trebuie plătite la un preţ determinat de timpul de muncă necesar pentru a le produce (conform ipotezei noastre fundamentale). Acest preţ va fi cerut de muncitor pentru a-şi înstrăina forţa de muncă (în condiţii medii, adică făcând abstracţie de interferenţele unor fenomene excepţionale).
Odată realizată astfel cumpărarea-vânzarea forţei de muncă, capitalistul, devenit stăpânul ei, o întrebuinţează. (Trecem cu vederea aici celălalt avantaj de a o întrebuinţa înainte de a o fi plătit efectiv, graţie obiceiului de a plăti salariile la termene posticipate).
Întrebuinţarea forţei de muncă, cumpărată la preţul just, se face aplicând-o pe materii prime achiziţionate de asemenea la preţul just.
Pentru a înţelege cum preţul just de vânzare al mărfurilor finite rămase la dispoziţia capitalistului depăşeşte suma preţurilor juste plătite (naşterea plusvalorii), este necesar să trecem de la sfera circulaţiei, unde totul se desfăşoară în numele purei echivalenţe şi al deplinei libertăţi, la studiul sferei producţiei, unde, în schimb, se descoperă bazele neechivalenţei sau plus-valenţei şi ale diviziunii în clase.