Orice proces de muncă, independent de tipul de organizare socială, constă din trei elemente: activitatea personală a omului, sau forţa de muncă; obiectul muncii, sau materia primă (găsită în natură, dar întotdeauna cu adăugarea unei munci anterioare); mijlocul de muncă, sau instrumentele de producţie.
Atâta timp cât ne aflăm în prezenţa unor lucrători autonomi (meşteşugari), aceştia posedă propria forţă de muncă, materia primă, instrumentele de muncă. Prin urmare, rezultatul procesului de muncă, sau produsul, le aparţine.
În sistemul capitalist, muncitorului îi aparţine doar forţa de muncă; dar el o vinde, astfel încât capitalistul devine proprietarul ei. Acestuia îi aparţin, de asemenea, materiile prime şi instrumentele de muncă: de deplin drept îi aparţin produsele.
Transformarea banilor în capital, formarea plusvalorii apar odată cu separarea muncitorului de instrumentul de muncă şi de produsul muncii sale.
Să considerăm, aşadar, procesul de producţie din punctul de vedere al capitalistului. Acesta merge pe piaţă şi se întoarce după ce a achiziţionat — la preţul şi valoarea lor justă — atât materia primă, cât şi instrumentele de muncă, precum şi forţa de muncă.
El aplică forţa de muncă a muncitorilor săi, prin intermediul instrumentelor de muncă, asupra materiei prime şi obţine din aceasta o anumită cantitate de produse. Se întoarce pe piaţă şi le vinde.
Să ne ocupăm de examinarea cantitativă a unei asemenea mişcări de valoare.
Să numim cu V valoarea forţei de muncă (salariile plătite), cu A valoarea acelei părţi uzate din instrumentele de producţie în grupul de operaţiuni pe care le considerăm, cu B valoarea materiilor prime utilizate; în sfârşit, cu F valoarea produselor obţinute.
Este clar că F conţine integral valorile lui A şi B, adică ale instrumentelor de producţie şi ale materiei prime cumpărate de pe piaţă. Conform ipotezei noastre fundamentale, aceste valori depind de timpul de muncă necesar pentru a produce acele instrumente şi materii.
În ceea ce priveşte valoarea forţei de muncă V, aceasta, după cum am văzut, este în legătură cu timpul de muncă necesar pentru mijloacele de subzistenţă ale muncitorilor.
Orice marfă, cum sunt materiile şi instrumentele, posedă o valoare de schimb întrucât posedă, la rândul ei, o valoare de întrebuinţare, însă în aşa fel încât cele două valori nu sunt comparabile şi nici nu comunică între ele (de exemplu: pot reduce valoarea unui kilogram de zahăr la trei ore de muncă, dar nu pot raporta valoarea sa de întrebuinţare ca aliment la un timp de muncă, ci doar la calităţile chimice, organoleptice etc. ale zahărului). În schimb, pentru marfa specială forţă de muncă, dacă valoarea de schimb, sau preţul de piaţă, derivă ca întotdeauna dintr-un timp de muncă (necesar pentru mijloacele de subzistenţă, aşa cum s-a spus mai sus), valoarea de întrebuinţare se pretează şi ea la a fi măsurată tocmai în timp de muncă, deoarece întrebuinţarea acestei mărfuri este tocmai munca: întrebuinţarea de către capitalistul cumpărător a muncii salariatului vânzător.
Deoarece valoarea lui F (produsul) trebuie să constea din timpul de muncă necesar pentru a realiza în întregime produsele considerate, este clar că vom avea:
Timpul de muncă pentru F = Timpul de muncă pentru B + Timpul de muncă pentru A + Timpul de muncă efectiv furnizat de salariaţi.
O egalitate între timpii de muncă se traduce într-o egalitate între respectivele valori de schimb.
Însă pentru marfa forţă de muncă nu mai trebuie să considerăm valoarea sa de schimb (salariul), ci pe cea de întrebuinţare, aceasta reducându-se la timpul de muncă.
Dacă, pentru a ne fixa ideile, fiecare oră de muncă corespunde valorii de 3 lire sterline (3 l.st.), timpul de muncă al materiilor prime, deoarece ele valorează B l.st., va fi B / 3; al instrumentelor de producţie, A / 3; al produsului, F / 3. Dacă muncitorul a lucrat 10 ore, egalitatea între timpii de muncă scrisă mai sus devine:
| F 3 l.st. |
= | B 3 l.st. |
+ | A 3 l.st. |
+ | 10 (totul exprimat în ore) |
Revenind la valori:
F = B + A + 10 × 3 l.st. (exprimat în lire sterline).
Aceasta este suma pe care o obţine capitalistul din vânzarea produsului. Cifra B şi cifra A au fost cheltuite integral de către acesta, deoarece reprezintă valoarea de schimb, adică preţurile de piaţă.
Însă cifra 10 × 3 l.st. nu reprezintă valoarea de schimb, ci valoarea de întrebuinţare a forţei de muncă (10 ore de muncă efectiv prestate, la 3 l.st., raportul general pentru măsurarea valorilor în timp de muncă).
Cât îl costă pe capitalist acele 10 ore de forţă de muncă? Costul lor l-am indicat cu V, care reprezintă valoarea lor de schimb, preţul lor (salariul). Or, întrucât această valoare depinde de mijloacele de subzistenţă şi de timpul absorbit de acestea, ea este independentă de timpul de 10 ore rezultat din consumarea, şi nu din producerea, forţei de muncă. Dacă o altă echipă de lucrători ar fi angajată să asigure hrană, îmbrăcăminte etc. pentru muncitorii capitalistului care lucrează 10 ore, este clar că ar fi suficient, pentru fiecare şi pentru fiecare zi, un timp de muncă mai mic: să zicem 6 ore. Lăsând la o parte noua plusvaloare care s-ar răsfrânge asupra lucrătorilor menţionaţi, dacă aceştia ar fi la rândul lor salariaţi, sau presupunând că aceştia sunt lucrători independenţi, preţul V va fi determinat de acele 6 ore înmulţite cu 3 l.st.
Faptul că timpul de 6 ore s-a dovedit mai mic decât cel de 10 nu este o presupunere de-a noastră, ci un fapt ce poate fi dedus nu doar prin calcule specifice, deşi laborioase, ci şi din însăşi realitatea existenţei capitalismului şi a profiturilor sale, pe care noi nu facem decât să încercăm să le regăsim, pornind de la ipoteza noastră despre muncă. Atunci cheltuiala V pentru forţa de muncă este 6 × 3 l.st. Cheltuiala totală rezultă:
B + A + 6 × 3 l.st.
Suma obţinută din vânzarea produsului era:
F = B + A + 10 × 3 l.st. = (B + A + 6 × 3 l.st.) + (4 × 3 l.st.)
Obţinem pentru capitalist un beneficiu de 4 × 3 l.st. = 12 l.st., care reprezintă plusvaloarea în operaţiunea de producţie considerată.
Problema pe care ne-am pus-o de la bun început este aceea de a reprezenta prin legi cantitative fenomenele economiei actuale.
Experienţa ne oferă date de fapt:
a) avem o economie mercantilă, adică produsele muncii devin mărfuri susceptibile de schimb, iar schimbul se face prin intermediul echivalentului general numit monedă;
b) cel care este posesor de bani se poate folosi de aceştia pentru a achiziţiona instrumentele de producţie şi pentru a obţine din producţie, prin intermediul salariaţilor, un beneficiu, o plusvaloare (avem, de asemenea, o economie capitalistă).
Acceptând faptul că măsura valorii de schimb este exprimată prin cantitatea de monedă care se dă pentru o marfă, adică prin preţul ei de pe piaţă, atunci când ne plasăm în condiţii medii, normale şi generale, am enunţat ipoteza că această valoare este proporţională cu timpul de muncă necesar pentru a reproduce acea marfă, tot în condiţii medii, normale şi generale.
După ce am examinat în mod analitic fenomenele schimbului, de la troc la introducerea mărfii echivalent general şi la funcţia monedei — eliminând toate obiecţiile referitoare la schimburi speciale şi la circumstanţe excepţionale, precum şi toate acele abateri de la medie care pot avea loc în plus sau în minus —, am demonstrat că în sfera circulaţiei nu au loc decât schimburi între echivalente.
Totuşi, pentru a explica faptul că posesorul de bani devine posesor de capital şi realizează un beneficiu ce are ca puncte de plecare şi de sosire schimburi pe piaţă, am descoperit şi am enunţat că acest lucru se datorează achiziţionării unei mărfuri speciale, forţa de muncă, care, în timp ce pentru producerea ei necesită un anumit timp de muncă, în consumarea ei pune la dispoziţie un timp de muncă mai mare.
Această marfă este plătită în fapt, şi în conformitate cu ipoteza noastră, la un preţ (salariu) proporţional cu timpul de muncă necesar producerii ei (subzistenţă). Ea transmite însă produsului un timp de muncă mai mare, şi prin urmare o valoare de schimb mai mare, de unde provine plusvaloarea.
Semnificaţia tuturor acestor lucruri în plan social este următoarea: atâta timp cât lucrătorul (meşteşugarul) reuşeşte să nu se separe de instrumentul de muncă şi de produsul muncii sale, şi îl vinde pe acesta din urmă în beneficiul său total, el recuperează în valoarea de schimb a acestuia întregul său timp de muncă.
Dar când — prin acumularea banilor pe de o parte (despre ale cărei origini nu discutăm deocamdată: sclavie, feudalism funciar etc.) şi pe de altă parte prin descoperirea unor mijloace tehnice care reduc timpul de muncă necesar pentru un anumit produs prin folosirea maşinilor, şi prin concentrarea multor muncitori — apare capitalismul, preţul produsului meşteşugarului scade: într-adevăr, valoarea sa de schimb se adaptează la timpul minim de muncă necesar din punct de vedere tehnic. Puţin contează pe piaţă că meşteşugarul, prin procedee învechite, a cheltuit pentru acesta un timp mai mare.
Să presupunem că preţurile scad atât de mult încât nu mai acoperă nevoile minime ale meşteşugarului, de exemplu, acesta trebuind să cedeze la preţul a 3 ore de muncă produsul unei munci de 12 ore, în timp ce mijloacele sale de subzistenţă valorează 6 ore. Meşteşugarului nu-i va mai rămâne pentru a trăi decât să-şi vândă forţa de muncă la valoarea ei de schimb de 6 ore, lucrând 12 ore pentru capitalistul care, cvadruplând randamentul muncii sale, este în măsură să plătească echivalentul a 6 ore pentru forţa de muncă ce pe piaţă nu reuşea să se traducă decât în 3 ore.
Am explicat, aşadar, în mod satisfăcător fenomenul fundamental al economiei capitaliste, în relaţie şi cu cele care au precedat-o, formulând o consecinţă importantă a teoriei valorii (enunţată pentru prima dată de Ricardo): doctrina plusvalorii (descoperirea centrală a lui Marx) deja conţinută în tezele: pe piaţă are loc schimbul între echivalente; tot profitul capitalului provine din cumpărarea şi întrebuinţarea forţei de muncă.
Din această doctrină ne mai rămâne să formulăm legile cantitative.
După cum am văzut, banii avansaţi de capitalist pentru a achiziţiona mijloacele de producţie, materiile prime şi instrumentele de muncă, reapar integral în preţul produsului. De aceea, acestei părţi a capitalului îi dăm numele de capital constant.
Materiile prime sunt de două feluri: unele reapar în produs, altele dispar în momentul utilizării, cum sunt combustibilii, şi se numesc materiale auxiliare; instrumentele de muncă, precum maşinile, instalaţiile, clădirile, trebuie luate în considerare pentru fracţiunea de uzură care rezultă din valoarea la care se ridică totalul lor şi din durata lor de funcţionare.
În schimb, banii avansaţi pentru salariul muncitorilor, adică pentru cumpărarea forţei de muncă, reapar la vânzarea produselor măriţi cu plusvaloarea, şi îi vom numi capital variabil.
Rezumasem bilanţul operaţiunii capitaliste în cele două formule:
— cheltuieli:
B + A + V (materii prime + uzura instrumentelor + salarii)
— încasări:
B + A + V + plusvaloare = F (valoarea produselor)
Vom avea: B + A = capital constant, pe care îl notăm cu C, şi V = capital variabil.
Numind cu K capitalul total avansat, cu S plusvaloarea şi cu K’ capitalul obţinut la sfârşit, vom avea:
K = C + V
K’ = C + V + S = K + S
Mai mult decât a cunoaşte, de la caz la caz, cantitatea absolută de plusvaloare realizată de capitalist, interesează cunoaşterea raportului în care se află plusvaloarea faţă de capitalul care a produs-o.
Este extrem de important de remarcat că acel capital care este efectiv susceptibil de a produce plusvaloare este cel avansat pentru forţa de muncă, adică capitalul variabil V. În ceea ce priveşte capitalul constant C, acesta reapare integral în produs şi, prin el însuşi, nu dă naştere niciunei creşteri.
De aceea, dorind să definească o mărime a cărei măsură să ne ofere o idee despre intensitatea producerii de plusvaloare, Marx adoptă drept rată a plusvalorii nu raportul dintre aceasta şi întregul capital, ci raportul dintre ea şi capitalul variabil.
Prin urmare, notând cu s rata plusvalorii,
| s | = | S V |
În exemplul cantitativ oferit de noi, V era 6 × 3 l.st. = 18 l.st.
Plusvaloarea era 10 × 3 l.st. - 6 × 3 l.st. = 4 × 3 l.st. = 12 l.st.
Rata plusvalorii este s = 12 l.st. / 18 l.st. = 66,66%.
Trecând acum la examinarea timpului de muncă şi raportându-ne, pentru a ne fixa ideile, la o singură zi a unui singur muncitor şi la numărul de ore din care se compune aceasta, pe care îl vom numi t (în exemplu, 10 ore), se defineşte o nouă mărime: munca necesară şi respectivul timp de muncă necesar. Prin aceasta se înţelege timpul sau numărul de ore pe care muncitorul ar trebui să le lucreze pentru a transmite produsului o valoare exact egală cu cea care i-a fost plătită pentru forţa sa de muncă. În cazul nostru, muncitorul a fost plătit cu suma de 18 l.st., adică pentru 6 ore de muncă. Dacă el ar lucra 6 ore, ar reproduce exact valoarea care i-a fost plătită drept salariu, adică cea echivalentă cu mijloacele sale de subzistenţă: în acest caz ar dispărea plusvaloarea şi, odată cu ea, raţiunea de a fi a întreprinderii capitaliste.
Dar muncitorul lucrează 10 ore în loc de 6, iar noi împărţim cele 10 ore în 6 ore de muncă necesară şi 4 pe care le vom numi de plusmuncă, numind acest timp şi timp de supramuncă.
Repetăm: timpul de muncă necesar este cel care ar fi suficient pentru a reproduce valoarea salariului; timpul de supramuncă sau plusmuncă este cel pe care muncitorul îl lucrează în plus şi care produce diferenţa de valoare, sau plusvaloarea, în beneficiul capitalistului.
Dacă valorile sunt proporţionale cu timpii de muncă în care sunt produse, avem:
| Timpul de supramuncă Timpul de muncă necesar |
= | Plusvaloare Capital variabil sau salariu |
Aceste două raporturi se reduc la cel cunoscut deja sub numele de rată a plusvalorii, de unde decurge teorema: supramunca împărţită la munca necesară oferă rata plusvalorii.
În exemplul nostru, proporţia scrisă va fi:
4 ore : 6 ore = 12 l.st. : 18 l.st. = rata plusvalorii = 66,66%.
Este posibil să arătăm acest lucru şi pe altă cale.
Să recapitulăm notaţiile, reamintind că ne referim la un singur muncitor şi la o singură zi de muncă:
| V = capital variabil sau salariu zilnic S = plusvaloare s = rata plusvalorii, adică S / V t = numărul orelor de muncă n = ore de muncă necesară e = ore de supramuncă z = producţia de valoare pe oră. |
Muncitorul transmite produsului valoarea (făcând abstracţie de capitalul constant) V + S, lucrând t ore. Prin urmare, într-o oră, muncitorul produce valoarea:
| z | = | V + S t |
Acum vrem să calculăm timpul de muncă necesar n în care muncitorul produce valoarea V. Prin definiţie, în n ore muncitorul produce valoarea:
V = n × z
n = V : z
Aşadar, cunoscând producţia orară de valoare, este suficientă o împărţire:
| n | = | t | × | V V + S |
Am aflat astfel valoarea lui n.
Calculul lui e (supramuncă) este extrem de simplu:
| e | = | t - n | = | t | - | t × V V + S |
= | t × V + t × S − t × V V + S |
= | t | × | S V + S |
Problema era de a găsi raportul dintre e (supramuncă) şi n (munca necesară); împărţind una la alta respectivele formule, se obţine:
| e : n | = | t × S V + S |
: | t × V V + S |
= | S : V | = | s |
Rămâne, prin urmare, demonstrată proporţia fundamentală pe care o repetăm aici pentru claritate: supramunca se raportează la munca necesară aşa cum plusvaloarea se raportează la capitalul-salariu; acest raport comun reprezintă rata plusvalorii.
Pentru a demonstra că raportarea plusvalorii exclusiv la salariu şi nu la întregul capital nu este o convenţie arbitrară, dăm exemplul unei întreprinderi în care se modifică raportul dintre capitalul constant şi capitalul variabil, rămânând neschimbate valoarea de schimb sau preţul produselor, cel al materiilor prime şi al instrumentelor de muncă luate individual, precum şi salariul şi ziua de muncă.
Dacă preţul produsului final trebuie să rămână acelaşi, el reprezentând un timp de muncă, nu trebuie să ne imaginăm o schimbare în procedeele tehnice de producţie: noi putem însă alege un exemplu (concludent, de altfel, şi pentru cel care nu porneşte de la teoria noastră a valorii) în care întreprinderea ajunge să încorporeze şi un stadiu anterior al prelucrării, producând direct ceea ce înainte cumpăra de pe piaţă.
Astfel, o oţelărie care înainte cumpăra fontă pentru a o transforma în oţel începe să prelucreze direct minereul de fier din care provine fonta (vezi exprimarea în simboluri la § 20).
Este clar că respectivul capitalist va cheltui mai puţin pe materii prime, minereul costând mult mai puţin decât fonta, şi, deşi există o creştere relativă a instrumentelor de muncă, va scădea ponderea capitalului constant faţă de total.
Chiar şi din perspectiva economiei vulgare se recunoaşte că respectivul capitalist va realiza un profit mai mare, întrucât va cumula profitul a două întreprinderi preexistente. Dar el va realiza un profit mai mare chiar şi la un capital total avansat egal, deoarece, deşi pentru fiecare kilogram de oţel va suporta şi sarcina noii instalaţii producătoare de fontă, el plătea această sarcină şi înainte în preţul de piaţă al fontei, ba chiar mărită cu profitul producătorului de fontă.
Cu alte cuvinte, capitalul avansat pentru o operaţiune de muncă este întotdeauna cuprins în preţul de vânzare al respectivului stoc de produse; prin urmare, la egalitate de potenţial financiar, capitalistul va putea produce acelaşi număr de kilograme de oţel, dacă nu chiar mai multe.
Însă la această cantitate câştigul său a crescut; şi aceasta deoarece capitalul investit pentru a obţine un kilogram de oţel conţine acum mai puţine cheltuieli pentru materii prime şi mai multe cheltuieli pentru cumpărarea forţei de muncă. Prin urmare, cantitatea de capital-salariu este cea care, la egalitate de tratament al muncitorilor şi la egalitate de condiţii pe piaţă, variază proporţional cu câştigul capitalistului. Trebuie, aşadar, raportată plusvaloarea la masa exclusivă a capitalului-salariu, şi nu la cea a întregului capital.
Iar acest lucru este valabil şi la scară socială, deoarece asupra diferitelor cote de capital constant apasă alte cote de plusvaloare provenite din prelucrările anterioare, presupunând că acestea s-au efectuat prin mecanismul capitalist. Capitalul-fontă era, pentru partea nereprezentată de minereul de fier şi de uzura instalaţiilor, deja purtător de plusvaloare încasată de vânzătorul de fontă; capitalul-minereu de fier pentru capitalistul din minerit era purtător de plusvaloare extrasă din supramunca minerilor; şi în mod similar se poate spune despre instalaţiile mecanice din industria oţelului, a fontei sau din mină, explicaţia noastră dovedindu-se în cele din urmă pe deplin satisfăcătoare — lăsând la o parte glumele despre pescarii de perle şi altele similare — prin faptul că, atât calitativ cât şi cantitativ, descoperă în orice valoare de schimb un timp de muncă, iar în orice profit o supramuncă.
Marx avertizează să nu se cadă în eroarea grosolană de a confunda rata plusvalorii cu rata profitului. Economia vulgară înţelege prin rata profitului raportul dintre câştigul net al capitalistului (diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile dintr-o anumită perioadă, de pildă un an, cu condiţia să rămână neschimbată valoarea „patrimonială“ a tuturor instalaţiilor şi să fie compensat orice pasiv) şi valoarea totală a capitalului investit în instalaţii, mărită cu suma de bani necesară pentru a face faţă achiziţiilor de materii prime, plăţii salariilor etc.
Economia vulgară distinge de asemenea în cadrul profitului o dobândă de plătit pentru capitalurile investite şi diferenţa rămasă, adică profitul propriu-zis al întreprinzătorului.
Nu este acum cazul să împingem mai departe comparaţia dintre acest calcul şi calculele urmate de noi. Este suficient să luăm în considerare că socotirea timpului implică faptul că noi am avut în vedere un ciclu de muncă complet, de exemplu cel prin care se ajunge la kilogramul de oţel. Cu cât creşte mai mult intensitatea în timp şi întinderea acestui act productiv, cu atât creşte mai mult câştigul întreprinzătorului şi, în general, şi rata profitului.
Rata plusvalorii depinde, în schimb, de gradul de exploatare a forţei de muncă şi este întotdeauna mult mai mare; exemplele simple ale lui Marx arată că unor rate ale profitului de pildă de 10—15% le poate corespunde o rată a plusvalorii chiar şi de 100%.
Totuşi, ca exerciţiu de aplicare a celor de mai sus, s-ar putea stabili calculul profitului într-o întreprindere care s-ar transforma în maniera indicată în exemplul oţelăriei, presupunând cifre concrete pentru preţurile şi cantităţile de minereu, fontă, oţel, pentru salarii, orele de muncă, zilele anuale de muncă etc.
Am dat iniţial exemplul produsului cu valoarea F, care se compunea din valoarea materiilor prime şi a instrumentelor uzate (B + A = C, capital constant) şi din valoarea generată în ziua de muncă de 10 ore. Făceam să corespundă o valoare de schimb de 3 l.st. fiecărei ore de muncă.
Să presupunem acum că valoarea C este de 60 l.st. Am avea atunci:
F = C + 10 × 3 l.st. = 60 l.st. + 30 l.st. = 90 l.st.
Din cele 30 l.st. de valoare adăugate de muncitor, 18 = 6 × 3 l.st. reprezentau salariul, capitalul variabil; 12 = 4 × 3 l.st. reprezentau plusvaloarea.
Să presupunem acum că produsul, cu preţul de 90 l.st., cântăreşte 1.800 kg.
Cum avem 90 l.st. = 60 l.st. + 18 l.st. + 12 l.st., putem scrie: 1.800 kg = 1.200 kg + 360 kg + 240 kg.
Atunci am avea reprezentate în părţi proporţionale ale produsului elementele care îi alcătuiesc valoarea.
1.200 kg, adică 60 l.st., reprezintă capitalul constant; 360 kg, adică 18 l.st., reprezintă capitalul-salariu (sau capitalul variabil); 240 kg, adică 12 l.st., reprezintă plusvaloarea. Însumând aceste ultime două părţi, 600 kg, adică 30 l.st., adică 10 ore de muncă, ar reprezenta valoarea totală produsă de muncă (atât a muncii necesare, cât şi a supramuncii).
Această subdiviziune este legitimă, dar cu totul convenţională; ea nu interpretează procesul de producţie. Cele 60 l.st., materie primă şi uzură a maşinii, ca parte a produsului, preexistă aplicării muncii, însă nu se poate obţine nici măcar o liră sterlină sau un gram din el fără muncă. Avem aici un simplu exerciţiu convenţional. Trebuie să ne convingem că este de o natură cu totul diferită concluzia noastră privind repartizarea celor 30 l.st. de valoare în salariu şi plusvaloare — repartizare dată de o lege care se potriveşte exact caracterelor tehnice, economice, istorice şi sociale ale fenomenului studiat.
Printr-un exerciţiu similar, vom împărţi nu cele 1.800 de kilograme, ci cele 10 ore folosite pentru a le produce, în părţi proporţionale cu elementele valorii. Aşa cum există într-adevăr, în condiţii altminteri egale, proporţionalitatea dintre cantitatea de produse şi valorile lor, tot astfel există şi proporţionalitatea dintre valoarea produsului (şi cantitate) şi timpul de prelucrare. Într-o oră ar ieşi din mâinile muncitorului o greutate de 180 de kilograme şi o valoare de 9 l.st., adică a zecea parte din 1.800 de kilograme şi din 90 l.st.
Prin urmare, repartizării:
90 l.st. = 60 l.st. + 18 l.st. + 12 l.st.,
îi corespunde cealaltă:
10 ore = 6,66 ore + 2 ore + 1,33 ore
(10 ore = 6 ore şi 40 min. + 2 ore + 1 oră şi 20 min.).
Aşadar, 6 ore şi 40 min. ar reprezenta capitalul constant, 2 ore capitalul variabil şi 1 oră şi 20 min. plusvaloarea.
Această reprezentare poate fi interpretată în mod înşelător (vezi la Marx „«Ultima oră» a lui Senior“), spunându-se că din cele 10 ore muncitorul lucrează pentru capitalist doar 1 oră şi 20 de minute. Prin această argumentare se dorea să se demonstreze că ziua de muncă de 8 ore l-ar fi ruinat pe capitalist. Un asemenea argument ar fi fost încă un motiv în favoarea celor 8 ore! Însă experienţa a dovedit că cele 8 ore sunt perfect compatibile cu producerea de plusvaloare.
Acea argumentare echivalează cu a presupune că muncitorul produce şi materiile prime şi instrumentele, a căror valoare reprezintă însă timpi de muncă preexistenţi.
Repartizarea exactă, conform teoriei noastre, este următoarea:
| 90 l.st. = 60 l.st. + 18 l.st. + 12 l.st. = valoarea produsului. |
| 30 ore = 20 ore + 6 ore + 4 ore = valoarea exprimată în ore de muncă. |
| 20 de ore reprezintă munca încorporată ca valoare în capitalul constant achiziţionat de capitalist, |
| 6 ore de muncă necesară (plătită), |
| 4 ore de supramuncă (neplătită). |
Reducerea zilei de muncă la 8 ore nu ar suprima decât 2 din cele 4 ore de supramuncă, presupunând că fenomene concomitente (creşteri ale productivităţii muncii) nu reduc în paralel timpul de muncă absorbit de mijloacele de subzistenţă, adică munca necesară.
Tratare generală a cazului unei întreprinderi 2 care absoarbe o prelucrare anterioară 1, ca demonstraţie a legitimităţii raportării plusvalorii exclusiv la capitalul-salarii.
Întreprinderea 2 înglobează o altă întreprindere 1 pentru o prelucrare anterioară a materiilor sale prime. Această întreprindere 1 produce într-un an exact cantitatea B2 necesară întreprinderii 2: B2 = F1.
Pentru capitalul constant distingem următoarele relaţii:
| C1 = A1 + H1 + B1 |
| C2 = A2 + H2 + B2 |
| Ctot = A1 + H1 + B1 + A2 + H2 = C1 + C2 - B2 |
Aşadar, în trecerea de la întreprinderile separate la cea unificată, s-au constatat următoarele:
— capitalul variabil V1 + V2 a rămas neschimbat;
— profitul S1 + S2 a rămas neschimbat;
— rata plusvalorii a rămas, prin urmare, neschimbată;
— capitalul constant şi capitalul total au scăzut cu B2;
— rata profitului a crescut, prin urmare;
— cifra de afaceri a scăzut cu F1.
Acelaşi câştig, sau plusvaloare, S1 + S2, nu poate fi, aşadar, efectul capitalului constant, care a scăzut. Prin urmare, luăm pe bună dreptate drept rată a plusvalorii raportul său exclusiv cu capitalul variabil, care a determinat-o. Dacă am raporta-o la capitalul constant sau la capitalul total, am ajunge la absurditatea de a constata între cei doi termeni ai raportului o proporţionalitate diferită doar prin simplul fapt al schimbării modului de gestionare a celor două întreprinderi.
Durata zilei de muncă este variabilă. Ea are un minim care în regimul capitalist nu va atinge niciodată timpul de muncă necesar şi are un maxim care depinde de limitele fizice ale rezistenţei muncitorului. Situându-ne pe deplin pe terenul economiei capitaliste — de a considera forţa de muncă drept o marfă, iar salariul drept preţul ei echitabil —, muncitorul, ca orice alt vânzător, are dreptul de a fi protejat de lege în stabilirea cantităţii mărfii pe care o vinde, adică a timpului pe care se angajează să-l lucreze într-o zi.
Dacă nu ar fi aşa, nu numai că s-ar încălca principiul egalităţii juridice între cei care se prezintă pe piaţă, dar, prin şubrezirea organismului muncitorului, ar scădea numărul de ani în care acesta va avea forţa de a munci, răpindu-i-se astfel o mare parte din unica sa proprietate privată: forţa de muncă. Şubrezind din punct de vedere fizic clasa muncitoare, acest lucru s-ar răsfrânge pe termen lung în dauna capitaliştilor înşişi, deşi fiecare întreprinzător individual nu vede altceva decât goana după un timp de muncă maxim.
De aici rezultă o luptă pentru limitarea legală a zilei de muncă, descrisă pe larg de Marx în capitole pe care, mai degrabă decât să le rezumăm, ar trebui să le actualizăm pentru epoca de faţă.
Mai degrabă este interesant de văzut la ce concluzii teoretice ajunge o asemenea expunere. Departe de a se încheia printr-o apologie a legislaţiei sociale, Marx ironizează reducerea pomposului catalog al drepturilor omului la rezultatul meschin, pentru muncitor, de a şti pentru cât timp s-a vândut „în mod liber“ şi cât timp rămas îi aparţine.
Dar acest rezultat, dacă împiedică anihilarea fizică a clasei muncitoare, nu înlătură faptul că, aşa cum ştim, chiar şi în timpul vândut legal, o mare parte (supramunca) este timp neplătit.
Ceea ce le trebuie muncitorilor (Cap. VIII, § 7) nu este afirmarea unei limite a zilei de muncă, ci
„să-şi strângă rândurile şi să impună, ca clasă... o stavilă socială puternică, care să-i împiedice pe ei înşişi de a se vinde pe sine împreună cu progenitura lor, printr-un contract încheiat de bunăvoie cu capitalul, hărăzindu-se morţii sigure şi sclaviei“.
Aceste cuvinte nu trebuie interpretate în sensul banal al introducerii zilei legale de muncă sau al contractului colectiv şi eventual al salariului stabilit prin lege, ci în sensul desfiinţării istorice a principiului care face din muncă o marfă şi a posibilităţii de a vinde liber chiar şi o singură oră de muncă, adică în sensul desfiinţării capitalismului.
Am spus că producerea de plusvaloare apare odată cu regimul capitalist în sensul precis în care plusvaloarea este diferenţa unei valori a mărfurilor care apare după o serie de schimburi pe piaţă.
Dar chiar şi înainte ca forţa de muncă să fie tratată drept marfă pe pieţele (libere), muncitorul era constrâns sub diverse forme să furnizeze mari părţi din timpul său în mod gratuit (supramuncă). Aşa a fost în cazul economiei sclavagiste, funciare etc. etc. Marx observă însă că, atunci când forma unei societăţi nu este mercantilă sau este într-o măsură redusă — adică mărfurile interesează mai mult pentru valoarea lor de întrebuinţare decât pentru cea de schimb —, orânduirea socială nu dă naştere unei pofte nepotolite de supramuncă. Proprietarul de sclavi nu are niciun interes să-i pună să muncească dincolo de o anumită limită, deoarece, în general, el consumă şi nu vinde produsele sclavului, în timp ce ar trebui să plătească în bani pentru un nou sclav dacă primul moare sau devine infirm. Proprietarul feudal îl pune pe ţăran să muncească gratuit pe domeniul său în zilele de clacă; oricât de inuman ar părea acest sistem, el produce totuşi o rată a supramuncii inferioară celei din capitalismul modern (Cap. VIII, § 2).
Până în acest punct, analiza se desfăşoară presupunând că respectivul capitalist plăteşte forţa de muncă întotdeauna la acelaşi preţ (salariu constant) şi că acest preţ exprimă exact valoarea ei.
În aceste condiţii, adică rămânând neschimbat timpul de muncă necesar, capitalul — pentru a-şi satisface nevoia de a obţine o plusvaloare maximă, de vreme ce aceasta este dată de:
V × s,
nu poate urma decât una dintre aceste căi:
1) să sporească rata plusvalorii, adică supramunca, adică ziua de muncă — am văzut însă deja că din punct de vedere istoric se tinde spre reducerea acesteia;
2) să mărească capitalul variabil, iar acest lucru se poate face sporind numărul de muncitori. În acest sens, capitalul face mereu noi paşi înainte, transformându-i în muncitori pe meşteşugari, pe micii proprietari etc., exploatând creşterea populaţiei, urbanizarea, colonizarea. Totuşi, în ciuda acestei tendinţe de creştere a masei capitalului variabil — singurul mijloc de a mări masa plusvalorii —, se observă că în producţia modernă capitalul este tot mai mult constrâns să îmbrace în mare parte forma capitalului constant.
Însă analiza ulterioară va arăta că această contradicţie cu legea dependenţei dintre capitalul variabil şi plusvaloare nu este decât aparentă.
Rămânând stabilit că formarea plusvalorii este trăsătura caracteristică a capitalismului, trebuie făcute câteva observaţii suplimentare cu privire la condiţiile iniţiale necesare pentru apariţia fenomenului capitalist.
Noul patron trebuie să dispună de mijloace financiare suficiente pentru a angaja un număr minim de muncitori, astfel încât să-şi garanteze o plusvaloare suficientă nu doar pentru a-şi îmbunătăţi propriul nivel de trai, ci şi pentru a pune deoparte o marjă de bani care să fie transformată ulterior în capital. Aceste minime sunt foarte variabile în funcţie de condiţiile sociale; avem aici un exemplu de distincţie pur cantitativă care dă naştere unei deosebiri calitative (între meşteşugar sau meşter de atelier şi capitalist).
Nu este însă o condiţie indispensabilă pentru stabilirea unor relaţii de tip capitalist transformarea tehnică a procedeelor de producţie. Capitalismul a apărut utilizând la începuturi tehnica tradiţională. Abia mai târziu au apărut revoluţiile din domeniul tehnicii, maşinismul şi utilizarea forţelor mecanice. Aceste inovaţii, pentru noi, pe de o parte sunt generate într-un ritm tot mai accelerat de necesităţile capitalismului, iar pe de altă parte constituie condiţiile care fac tehnic şi economic posibilă desfiinţarea acestuia.