În orice ştiinţă, în scopul analizării unui fenomen, deoarece acesta prezintă în general mai multe mărimi variabile, problema se simplifică mai întâi făcând să varieze doar unele dintre ele şi considerându-le pe celelalte constante. Astfel, de pildă, legea căderii corpurilor capătă o formă mai simplă atunci când se presupune constantă acceleraţia gravitaţională, adică intensitatea atracţiei terestre. Dar făcând un pas înainte — care ar deveni indispensabil pentru exactitate în cazul în care corpul, în loc să cadă de la o mică înălţime, ar porni, să spunem, de pe orbita lunară —, trebuie observat că, modificându-se în timpul căderii distanţa dintre corp şi centrul Pământului, forţa de atracţie şi acceleraţia cresc progresiv. Întrucât se cunoaşte legea de variaţie — anume invers proporţional cu pătratele distanţelor —, se poate studia la fel de bine căderea cu acceleraţie variabilă ca şi cea cu acceleraţie constantă, doar că rezultatele vor fi mai complexe.
În mod perfect analog, în timp ce noi am studiat până acum producţia de plusvaloare sub ipoteza simplificatoare a menţinerii constante a tuturor valorilor, adică a mărfurilor, a aurului, a forţei de muncă (iar aceasta înseamnă că ne imaginam neschimbat quantum-ul de muncă medie necesar pentru a reproduce fiecare marfă în parte, aurul şi mijloacele de subzistenţă), acum vom merge mai departe şi vom presupune că poate varia valoarea de schimb a mijloacelor de subzistenţă necesare muncitorului, prin urmare valoarea forţei de muncă şi salariul.
În analiza precedentă erau variabile mărimea capitalului, numărul muncitorilor, durata zilei de muncă şi timpul de supramuncă, rămânând invariabilă munca necesară. Am văzut că rata plusvalorii nu putea creşte decât prin prelungirea zilei de muncă, iar masa ei doar prin creşterea ratei însăşi sau a masei capitalului-salarii, lucru posibil doar prin sporirea numărului de muncitori. Plusvaloarea produsă sub aceste ipoteze a fost numită de Marx plusvaloare absolută.
Acum vom presupune că poate varia salariul, întrucât s-a modificat valoarea de schimb a mijloacelor de subzistenţă, deci timpul de muncă necesar. Vom numi plusvaloare relativă acea plusvaloare care îşi trage originea nu din simpla prelungire a zilei de muncă, ci din micşorarea salariului şi a timpului de muncă necesar.
Nu se face încă aici ipoteza unei reduceri forţate a salariului, valoarea forţei de muncă rămânând neschimbată. Acest fapt nu este rar, dar prezintă totuşi un caracter de excepţie în raport cu caracterul general al cercetării noastre. Vorbim despre o scădere a salariului în condiţiile menţinerii neschimbate a consumului muncitorului, datorită scăderii valorii (costului) bunurilor pe care le consumă. Acest lucru se poate întâmpla doar dacă sporeşte productivitatea muncii pentru acele întreprinderi care produc mijloace de subzistenţă. Pentru a lua naştere plusvaloarea relativă este, prin urmare, necesar să fie sporită productivitatea muncii nu în producţia de mărfuri oarecare, ci a acelor mărfuri care intră în consumul de subzistenţă.
Deşi valoarea mărfii produse în întreprinderea capitalistă pentru a fi vândută este tratată de noi în continuare ca o constantă, să formulăm însă obiecţia: cum se explică faptul că respectivul capitalist care introduce o inovaţie ce sporeşte productivitatea muncii, deşi salariul şi orice durată a muncii rămân neschimbate, realizează un profit mai mare?
Într-un asemenea caz, pentru o anumită perioadă de timp capitalistul va putea vinde la vechiul preţ, mai ridicat (sau la unul cu puţin mai mic, întrucât, reuşind să producă mai mult şi trebuind să acapareze o piaţă mai extinsă, va trebui să elimine alţi producători printr-o scădere relativă a preţurilor). Dar un asemenea beneficiu va fi tranzitoriu, deoarece foarte curând concurenţa îi va constrânge pe rivalii săi să introducă noua metodă de producţie şi îl va obliga pe el însuşi să adopte preţul redus.
Pentru a se putea scurta timpul de muncă socialmente necesar, creşterea productivităţii va trebui să cuprindă acele mărfuri care fac parte din mijloacele de subzistenţă ale muncitorului, obţinându-se abia atunci o creştere definitivă a plusvalorii. Aceasta doar dacă clasa muncitoare nu reuşeşte să-şi ridice nivelul de trai, adică masa consumului său — o altă variaţie de mărimi străină încă cercetării noastre.
În orice caz, în exemplul nostru cu respectivul capitalist care şi-a transformat tehnica, chiar şi în perioada tranzitorie el nu a făcut altceva decât să ridice valoarea de întrebuinţare a forţei de muncă a muncitorilor săi în raport cu media socială: aceştia îi furnizează nu o muncă simplă, ci una complexă, deci o valoare mai mare pentru fiecare oră de muncă prestată. Iată cum, fără a modifica salariul, s-a redus timpul de muncă necesar — care ar fi cel în care muncitorul şi-ar reproduce propriul salariu dacă ar putea vinde el însuşi produsele, primind beneficiul perfecţionării intervenite (scăzând, bineînţeles, cotele de capital constant). De aceea, chiar şi în acea perioadă tranzitorie, plusvaloarea mai mare provine dintr-o supramuncă mai mare.
Etapele prin care capitalismul realizează o plusvaloare relativă din ce în ce mai mare, sporind productivitatea muncii dincolo de limita pe care o putea atinge meşteşugarul independent, se pot reduce la următoarele: cooperarea dintre muncitori, manufactura, maşinismul.
Luând meşteşugurile aşa cum sunt ele în regimul producţiei meşteşugăreşti, cu aceeaşi repartizare şi cu aceleaşi capacităţi de muncă, instrumente sau unelte ale lucrătorului din fiecare meserie, se poate totuşi realiza o creştere a productivităţii prin alăturarea, în timpul procesului de muncă, a unui număr mare de muncitori. În felul acesta, nu numai că se compensează abaterile individuale în plus şi în minus faţă de potenţialul mediu de muncă, dar se permite efectiv executarea aceloraşi operaţii într-o sumă mai mică de timpi.
Avem astfel cooperaţia simplă, care preia, fără a o modifica încă, aceeaşi diviziune tehnică a muncii atinsă în regimul meşteşugăresc. Totuşi, prin simplul fapt al cooperării, randamentul mediu al muncii omeneşti este sporit. Acesta este un beneficiu social, primul al cărui merit istoric trebuie atribuit capitalismului. El nu realizează însă cooperarea sub acest impuls social, ci doar în scopul intensificării producţiei de plusvaloare.
Pe de altă parte, nu trebuie să credem că orânduirea capitalistă ar fi indispensabilă unei societăţi care intenţionează să se bucure de beneficiile cooperării. Exemple de cooperare pe scară largă au oferit regimurile antice în care căpetenii militare, dinastice sau sacerdotale puteau dispune de mari mase de forţă de muncă (asirienii, egiptenii etc.). În mod similar, trebuie să presupunem că, dacă nu se poate produce plusvaloare fără cooperare, se va putea păstra cucerirea socială a cooperării chiar depăşind stadiul producţiei de plusvaloare.
Când se trece la manufactură, se constată o schimbare radicală: tehnica de producţie a meşteşugarilor nu este schimbată în mod substanţial, dar vechea diviziune a muncii este revoluţionată în sensul unei productivităţi mai mari.
Manufactura realizează acest lucru în două moduri: 1) Pentru a produce obiecte la care trebuie să lucreze muncitori de diferite meserii (exemplul trăsurii, pentru care este nevoie de fierar, tâmplar, croitor, vopsitor etc.), aceşti muncitori sunt reuniţi toţi în acelaşi atelier, unde vor exercita permanent nu întreaga lor meserie, ci doar acea activitate particulară necesară pentru obiectul în cauză. În acest prim caz, manufactura reuneşte diferite meserii separate, restrângând însă considerabil sfera de aplicare a fiecăreia. Fiecare muncitor dobândeşte astfel o mai mare îndemânare şi productivitate în funcţia specializată asupra căreia se concentrează. 2) Pentru a produce un obiect care înainte necesita munca unei singure meserii (de pildă, producerea de ace), manufactura fracţionează operaţiile succesive individuale ale acelei meserii, încredinţându-le unor muncitori care se specializează doar în acea operaţie unică. Astfel, o meserie este fărâmiţată în multe altele.
Atât într-un caz, cât şi în celălalt, în paralel cu specializarea muncitorului, se specializează unealta care, trebuind să servească unei singure operaţii, capătă forma ce permite îndeplinirea ei mai rapidă.
Aceste două forme se numesc forma eterogenă şi forma organică a manufacturii.
Manufactura micşorează timpul de muncă necesar nu doar din motivele menţionate, ci şi pentru că introduce o distincţie pe care regimul meşteşugăresc medieval încerca să o respingă: aceea dintre muncitorii calificaţi şi muncitorii necalificaţi, care efectuează mecanic mereu aceleaşi gesturi. Pentru această a doua categorie, eliminându-se sau reducându-se cheltuielile pentru perioada de ucenicie, are loc o scădere a valorii forţei de muncă şi o creştere a plusvalorii.
Manufactura reprezintă un pas înainte în diviziunea muncii. Dar acesta este un proces început cu mult înainte de manufactură şi care poate fi examinat în raport cu ansamblul societăţii.
Baza fundamentală a unei diviziuni sociale a muncii, însoţită în mod necesar de schimbul de mărfuri, este faptul esenţial al separării dintre oraş şi sat. Acest fapt este deja avansat în economia feudală: în timp ce ţăranii rămân dispersaţi pe teritoriu, unde stăpân absolut este feudalul, meşteşugarii se concentrează în oraşe, cu un cu totul alt mod de viaţă materială, intelectuală şi politică.
În timp ce diviziunea muncii meşteşugăreşti presupune o largă fărâmiţare a mijloacelor de producţie între foarte mulţi producători-negustori independenţi, diviziunea muncii de tip manufacturier cere concentrarea multor mijloace de producţie în mâinile unor capitalişti individuali.
Ar fi oare posibilă reconcilierea marelui avantaj al diviziunii sociale a muncii cu o organizare socială generală fără capitalism? Acest lucru nu este doar posibil ca program de viitor, dar există exemple în trecut de comunităţi care trăiau pe baza unei diviziuni organizate a muncii între meserii şi a stăpânirii comune a pământului (India antică etc.). De aceea spune Marx că, în timp ce diviziunea socială a muncii se întâlneşte în formele cele mai diverse de societate, cea manufacturieră este o creaţie a capitalismului, dar beneficiile ei reale vor supravieţui capitalismului însuşi.
Scriitorii antici din domeniul economiei preamăresc diviziunea socială a muncii deoarece sporeşte randamentul activităţii omeneşti: ei au în vedere mai degrabă calitatea şi valoarea de întrebuinţare decât cantitatea şi valoarea de schimb.
Odată cu epoca manufacturieră apare economia politică drept ştiinţă de sine stătătoare. Autorii săi privesc problemele din punct de vedere capitalist, adică tratează diviziunea muncii ca pe un mijloc de a produce mai mult, de a mări plusvaloarea şi acumularea de capital — ceea ce ei numesc sporirea avuţiei naţionale.
Manufactura, apărută pe baza îngustă a vechilor meserii, devine foarte curând insuficientă şi are loc trecerea la etapa maşinismului, care debutează odată cu apariţia fabricilor mecanizate în care se folosesc uneltele şi primele aparate mai complexe deja adoptate în anumite manufacturi.
Introducerea maşinii — care la rândul ei (asemenea primelor două etape: cooperarea şi manufactura) reprezintă un pas decisiv înainte pentru randamentul muncii omeneşti, sociale — este determinată de impulsul tendinţei capitaliste de a scădea preţul mărfurilor şi de a produce plusvaloare relativă suplimentară.
Prin maşină în sens economic nu se poate înţelege ceea ce este maşina în mecanică şi în fizică, adică orice dispozitiv care modifică intensitatea, direcţia sau punctul de aplicare al forţei ce acţionează asupra lui. Pana, pârghia etc. sunt din punct de vedere fizic maşini, dar din punct de vedere economic simple unelte. Nici nu se poate defini drept maşină un aparat pus în mişcare nu de om, ci de alţi agenţi: animalul, apa, aburul etc. Vorbind despre maşini, vom distinge între maşini-unelte şi maşini motrice. Acestea din urmă transformă, prin mijloace mecanice, energia calorică, chimică, electrică etc. într-o mişcare dată care, transmisă în mod adecvat, pune în funcţiune maşina-unealtă sau operatoare, astfel încât aceasta să execute operaţii şi mişcări încredinţate anterior mâinii omului înarmate cu o unealtă relativ simplă.
Dar şi maşinile-unelte care au drept forţă motrice forţa umană merită din punct de vedere economic numele de maşini, întrucât omul efectuează o mişcare simplă şi continuă. Aici intervenţia umană devine pur accidentală, putând fi înlocuită de un motor mecanic, aşa cum unei maşini de cusut i se poate ataşa un mic electromotor.
Se înţelege lesne că, în funcţie de caz, muncitorul intervine întotdeauna fie pentru a ghida şi corecta mişcarea maşinii-unelte, fie pentru a porni maşina motrice — de pildă ghidând stofa de cusut sub acul maşinii sau acţionând întrerupătorul electromotorului.
La primele maşini, muncitorul trebuia să furnizeze energia fizică pentru a le pune în mişcare. A început să fie înlocuit omul cu animalul de tracţiune şi s-a continuat practica străveche de a prelua energie de la cursurile de apă şi de la vânt. Dar adevărata revoluţie mecanică s-a realizat odată cu inventarea maşinii cu abur, capabilă să acţioneze simultan un număr mare de maşini-unelte. A urmat apoi aplicarea industrială a electricităţii, care permite utilizarea la distanţă a energiei hidraulice.
Se pune întrebarea dacă teoria noastră a valorii — ca efect al muncii — şi a plusvalorii — ca efect al supramuncii — este adecvată pentru a reda corect faptul economic al folosirii maşinilor şi dacă explică în ce mod constituie acesta o sursă de plusvaloare relativă.
Maşina îşi ocupă locul printre elementele capitalului constant. Adică ea transmite produsului o parte din propria sa valoare. Această valoare este cu atât mai mică cu cât este mai mare durabilitatea şi rezistenţa la uzură a maşinii; este cu atât mai mare cu cât consumă mai mult combustibil, lubrifiant etc. (Noi vom include valoarea combustibililor şi a lubrifianţilor printre cele ale materiilor prime indirecte, care, tot în calitate de capital constant, se încorporează în produs). Prin urmare, maşina ar părea că adaugă ceva la valoarea şi la preţul produsului.
Valoarea maşinii depinde, pentru noi, de munca socială medie necesară pentru producerea ei. Cu cât maşina este mai puţin costisitoare şi consumă mai puţină energie, cu atât ea este mai productivă, în sensul că adaugă mai puţin din cota sa de valoare la valoarea produsului.
Este neîndoielnic că maşina conţine mai multă muncă şi este mult mai costisitoare decât simplele unelte ale meşteşugarului sau chiar ale manufacturii. Prin urmare, în maşinism, mijlocul de muncă ar părea că aduce o valoare mai mare la formarea valorii produsului. În schimb însă, se constată că maşina înlocuieşte — la o cantitate egală de produs — un număr mare de lucrători, reducând cheltuielile cu salariile, astfel încât, în ansamblu, se poate obţine o scădere a valorii produse. Aşadar, deşi, în raport cu aceeaşi valoare a produselor, instalaţiile de producţie ale maşinismului presupun o cheltuială mai mare decât cele ale manufacturii, randamentul maşinismului este de aşa natură încât valoarea produselor (suma de muncă necesară) rezultă micşorată.
Este vorba de a ne întreba dacă maşina economiseşte cheltuieli cu munca într-o măsură mai mare decât creşte cheltuiala pentru întreţinerea ei. Acest beneficiu se poate obţine chiar dacă, aşa cum se întâmplă întotdeauna, maşina costă mult mai mult decât unealta.
Reluând simbolurile deja cunoscute, să reamintim profitul întreprinderii:
S = F - (A + B + H + wgv)
adică:
— veniturile: valoarea F a produsului,
— minus cheltuielile: amortizarea anuală a instalaţiilor fixe A; plus materiile prime B; plus materiile auxiliare H; plus capitalul variabil V = wgv (numărul w de muncitori × g zile lucrătoare anuale × salariul zilnic v).
Să reamintim, de asemenea, că rata plusvalorii este:
s = S : V.
În această întreprindere se introduce o maşină cu o cotă anuală de amortizare A’. Această maşină consumă materii auxiliare în valoare de H’. Ea permite eliminarea a w’ muncitori. Capitalistul cheltuieşte în plus A’ + H’. Cheltuieşte însă în minus w’gv.
El va găsi rentabil să folosească maşina de îndată ce vom avea:
w’gv > A’ + H’
Chiar şi atunci când există o egalitate între cele două rubrici, iar capitalistul nu este încă determinat să introducă maşina, ar exista un beneficiu social în folosirea ei. Într-adevăr, în timp ce rubrica w’gv reprezintă doar salariile plătite, adică valoarea forţei de muncă, rubrica A’ + H’ reprezintă preţul plătit, adică valoarea corespunzătoare întregii munci adăugate (munca necesară, plătită muncitorilor, şi supramunca, însuşită de capitaliştii producători de maşini şi de materii auxiliare). Din punct de vedere social ar fi avantajoasă înlocuirea, deoarece în maşini şi în materiile auxiliare au fost investite mult mai puţine zile de muncă decât cele w’g economisite, la aceeaşi cantitate de produs.
Să vedem acum ce se întâmplă cu plusvaloarea. Admiţând chiar că respectivul capitalist introduce maşina la o simplă egalitate a cheltuielilor, capitalul variabil va fi scăzut de la wgv la (w - w’)gv.
Chiar şi sub ipoteza că plusvaloarea rămâne constantă, rata plusvalorii va fi crescut:
| de la | S wgv |
la | S (w - w’)gv |
De exemplu: dacă numărul muncitorilor a scăzut de la 100 la 50, rata plusvalorii se va fi dublat. Avem aşadar plusvaloare relativă, adică o plusvaloare sporită (deocamdată doar ca rată) fără prelungirea zilei de muncă.
Ar putea părea că acest lucru nu-l interesează deloc pe capitalist, de vreme ce el nu a făcut decât să mute o parte din investiţiile sale de la capitalul variabil la capitalul constant, fără ca (deocamdată) profitul să crească. Dar aceasta nu este decât o aparenţă. Vom încerca mai târziu să reducem la câteva formule simple comparaţia completă dintre analiza marxistă şi sistemul contabilităţii capitaliste, rezervată de Marx Cărţii a III-a. Suma de capital constant A’ + H’ pe care respectivul nostru capitalist — masa plusvalorii S rămânând neschimbată — a substituit-o unei cheltuieli egale cu salariile este, la rândul ei, produs al unei munci care înainte nu se efectua (adică înainte de a fi necesare maşinile şi cărbunele). Asupra acestei cantităţi de produs, un alt capital (altul ca posesor, dar în realitate acelaşi care înainte era investit în salariile celor w’ muncitori) a realizat o altă plusvaloare, prin urmare plusvaloarea totală a crescut.
Să considerăm acum că există un beneficiu considerabil în înlocuirea unei părţi a cheltuielilor cu salariile prin cheltuiala pentru maşină, aşa cum corespunde în realitate răspândirii maşinismului. Profitul S, dacă preţul produselor vândute ar rămâne acelaşi, ar creşte considerabil, iar rata plusvalorii (profitul împărţit la cheltuielile cu salariile) va creşte din două motive: prin creşterea numărătorului şi prin micşorarea numitorului.
În realitate, efectul maşinismului, atunci când el este suficient de generalizat, este acela de a face ca mărfurile să fie produse la un cost mai mic, adică cu o cantitate mai mică de muncă. Şi într-adevăr — odată atins echilibrul şi reveniţi la condiţiile generale ale ipotezei noastre de cercetare, conform căreia pe piaţă se plăteşte totul la valoarea justă generată de timpul de muncă mediu social —, preţul produselor întreprinderii în discuţie va scădea proporţional cu cantitatea mai mică de muncă totală pe care o conţin. Preţurile vor trebui să scadă în mod obligatoriu, desigur nu pentru că acesta ar fi fost scopul capitalistului, ci pentru că concurenţa îl va sili la aceasta.
El nu va avea totuşi de ce să regrete inovaţia, şi iată de ce: în produs figura o muncă ce este acum redusă cu w’g zile de muncă. Este adevărat că în el figurează zilele de muncă conţinute în A’ + H’, dar acestea sunt mult mai puţine: a) ca efect al supramuncii care figurează în A’ + H’; b) deoarece am presupus că A’ + H’ este mai mic decât w’g.
Aşadar, produsul se va plăti la un preţ mai scăzut. Costurile de producţie diminuate vor determina scăderea costului unitar de producţie în raportul:
| A + H + M + A’ + H’ + (w - w’)gv A + H + M + wgv |
= | (noul cost de producţie) (costul de producţie anterior) |
| Se presupun constante plusvaloarea şi volumul producţiei (egal cu 20), precum şi ziua de muncă şi valoarea salariului. | |
| A | — Întreprinderea înainte de introducerea maşinii. |
| B | — După introducerea maşinii: |
| — Costul maşinii: 20, | |
| — Concediaţi 4 muncitori din 10, cu o reducere a cheltuielilor salariale de 40, | |
| — Vânzându-se la preţul pieţei, există un profit suplimentar de 20, | |
| — Cresc ratele plusvalorii şi profitului. | |
| C | — Mecanizarea extinsă la toate întreprinderile din sector: |
| — Scade preţul de piaţă şi dispare profitul suplimentar, | |
| — Scade rata profitului. | |
| D | — Mecanizarea extinsă la sectoarele care produc capitalul constant: |
| — Rata profitului reîncepe să crească, | |
| — Scad din nou costul şi preţul de piaţă. | |
| E | — Mecanizarea extinsă şi la sectorul bunurilor de consum destinate muncitorilor: |
| — Se reduc capitalul variabil şi munca necesară, | |
| — Cresc plusvaloarea şi rata ei, | |
| — Cresc în continuare profitul şi rata profitului. | |
Ar părea aşadar că profitul revine, chiar şi în cel de-al doilea caz, la valoarea S.
Dar dacă formulăm ipoteza unui echilibru general instaurat în urma răspândirii maşinismului, rezultă în mod necesar că aceleaşi fenomene analizate pentru ramura de producţie de care ne ocupăm au avut loc în toate celelalte, cu reducerea consecutivă a preţului nu doar pentru noile produse A’ (maşina) şi H’ (cărbunele), ci şi pentru vechile achiziţii pentru A şi H, precum şi în cazul mijloacelor de subzistenţă şi, prin urmare, al salariilor v. Datorită acestei compensări generale, scăderea preţurilor se va produce fără a micşora profitul şi fără a anula creşterea adusă acestuia de introducerea maşinilor. Masa plusvalorii va rămâne deci sporită în ciuda scăderii preţului produselor, rata plusvalorii va fi şi ea crescută, iar producţia de plusvaloare relativă va fi atins apogeul.
Toate acestea fără a lua încă în considerare efectele istorico-sociale ale maşinismului în ceea ce priveşte creşterea generală a masei consumului şi a numărului de muncitori absorbiţi de industrie.
Efectele secundare ale maşinii, toate concurând la creşterea plusvalorii, sunt: a) posibilitatea de a utiliza munca femeilor şi a copiilor; b) posibilitatea de a prelungi ziua de muncă, munca însăşi cerând mai puţin efort şi mai puţină atenţie; c) intensificarea muncii, adică sporirea randamentului acesteia la acelaşi efort depus de muncitor, lucru ce poate chiar să compenseze reducerea forţată a orelor zilnice de muncă.
Una dintre consecinţele introducerii maşinilor a fost concedierea imediată a unui mare număr de muncitori, fapt ce a provocat veritabile revolte urmate de distrugerea maşinilor de către furia populară. Exemplul clasic este mişcarea luddiţilor de la începutul secolului al XIX-lea din Anglia, reprimată de guvern cu o violenţă extraordinară.
Apariţia manufacturii capitaliste nu produsese conflicte analoage, deoarece, chiar dacă exista o opoziţie a breslelor meşteşugăreşti faţă de noile ateliere, nu a existat un conflict între salariaţi şi capitalişti.
Cu totul altele sunt consecinţele introducerii maşinilor, care a dat naştere unor veritabile tragedii ale mizeriei. Muncitorii nu puteau înţelege că acele neajunsuri nu decurgeau din tehnica maşinismului, ci din folosirea sa socială.
Mulţi economişti burghezi din epoca introducerii maşinilor se preocupau să justifice şi să apere sistemul mecanizat, în ciuda tuturor neajunsurilor sale, încercând fireşte să o facă fără a mărturisi că asemenea neajunsuri proveneau din gestionarea capitalistă a maşinismului. Printre altele, ei au formulat aşa-numita teorie a compensării, potrivit căreia reducerea cheltuielilor cu muncitorii (salariile), obţinută prin intermediul maşinii, reprezintă o eliberare de capital ce poate fi utilizat în altă parte, „dând de lucru“ altor muncitori. Un asemenea raţionament aminteşte de cel vulgar conform căruia capitaliştii, consumând o mare parte din produsul colectiv al muncii omeneşti, le oferă muncitorilor mai multe ocazii de a munci şi astfel de a-şi câştiga existenţa. Ca şi cum s-ar propune nu consumarea în mod egal a acelui surplus de produse într-un sistem de distribuţie mai echitabil, ci renunţarea la producerea lui.
Revenind la teoria compensării, este suficient să observăm că, aşa cum am văzut, chiar dacă reducerea cheltuielilor cu salariile este mai mare decât valoarea maşinii achiziţionate, cea dintâi reprezintă un număr mult mai mare de zile de muncă, în timp ce în valoarea maşinii şi în cea a diferenţei economisite sau oricum investite de capitalist cheltuielile cu salariile figurează doar pentru o fracţiune, restul fiind acoperit de investiţii în alt capital constant şi de plusvaloare.
Însă economiştii în cauză se plasează, pe terenul repercusiunilor pe piaţa muncii şi a mijloacelor de subzistenţă, din punctul de vedere al legii lor a cererii şi ofertei. Chiar şi pe acest teren li s-ar putea aduce însă o critică: prin scăderea cheltuielilor cu salariile şi a cumpărării de mijloace de subzistenţă de către muncitorii şomeri, va exista un excedent în oferta de mijloace de subzistenţă, iar acestea vor scădea ca preţ. Dar va exista un excedent şi în oferta de forţă de muncă, iar salariile vor scădea. Iar în întreprinderile care produc mijloace de subzistenţă, cererea mai mică va genera noi concedieri.
Enigma contradicţiilor maşinismului nu poate fi dezlegată decât prin condamnarea aplicării sale sociale capitaliste. Societatea ar trebui să economisească prin maşini o mare cantitate de muncă, masa alimentelor rămânând aceeaşi, în cea mai rea ipoteză — dar, mai probabil, crescând şi aceasta. Rezultatul mediu ar fi: mai puţin efort şi mai multă hrană. Însă maşinismul, generând plusvaloare relativă, îl separă pe muncitor de mijloacele sale de trai şi sustrage o cotă şi mai mare din acestea în beneficiul celor ce nu muncesc.
În realitate, chiar şi în regim capitalist, introducerii maşinismului şi repercusiunilor sale bruşte le-au succedat fenomene care au permis — rămânând întotdeauna valabilă prelevarea intensificată a plusvalorii — extinderea totuşi a cererii de muncitori, prin apariţia de noi industrii înainte necunoscute şi legate de producţia de maşini ori de alte cerinţe ale sistemului mecanic (căi ferate, navigaţie cu motor, automobilism, iluminat şi încălzire cu gaz şi electrice, fotografie şi cinematografie, telegrafie, radiotelegrafie şi radiofonie, navigaţie aeriană etc. etc.).
Nu este cazul aici să continuăm o analiză a revoluţiei aduse de maşinism în producţie. Relaţiile dintre diferitele pieţe sunt bulversate, ţările în care industria se dezvoltă mai întâi pot inunda cu produsele lor ieftine pieţele externe, iar celelalte ţări trebuie să se reducă la a produce materii prime şi mijloace de subzistenţă pentru cele industrializate. Forţa de muncă devenită disponibilă datorită maşinilor dă un mare impuls emigraţiei şi colonizării. În epoca în care scria Marx, Statele Unite se aflau într-o asemenea relaţie cu Anglia, adică absorbeau populaţie şi produse industriale, returnând produse agricole şi materii prime. Această relaţie s-a schimbat astăzi cu totul şi, dacă nu este chiar inversată, creează totuşi în industria americană o concurentă capabilă să o copleşească pe cea europeană.
La fel, nu este cazul să tratăm aici teoria crizelor de supraproducţie şi fenomenele imperialismului industrial şi colonial-militar, strâns legate de toate acestea.
Marea industrie, într-un cuvânt, încă de la apariţia sa răstoarnă din temelii diviziunea socială a muncii.
În mod similar, lăsăm la o parte rezumarea aici a cunoscutelor probleme ridicate de regimul de fabrică şi care formează obiectul revendicărilor organizaţiilor profesionale şi ale aşa-numitei legislaţii sociale (disciplină, condiţii de igienă, protecţie împotriva accidentelor, invaliditate, şomaj, muncă de noapte, munca femeilor şi a copiilor etc.).
În textul lui Marx există, în sfârşit, o aluzie la reflectarea marii industrii asupra agriculturii, temă pe care a tratat-o în altă parte. Marx subliniază că se repetă, accentuată, dauna pe care noile metode o aduc producătorului din cauza aplicării capitaliste a noilor resurse tehnice; dar adaugă la aceasta teza că exploatarea intensivă epuizează totodată fertilitatea acumulată în pământ. Acest proces este evitat prin descoperirea ulterioară a îngrăşămintelor chimice, care permit reintegrarea artificială a pierderilor solului; cu toate acestea, argumentul social al lui Marx îşi păstrează valoarea, întrucât arată că aplicarea maşinismului la pământ va fi cu greu realizabilă de către capitalism, chiar dacă acesta a putut depăşi relativ contradicţiile aplicării sale în industrie. Pentru a înfăptui revoluţia tehnică agrară, este necesar ca aplicarea tehnicii mecanice să se facă pe o bază socială şi după directive centrale, şi nu private. Acest punct de vedere este confirmat de contrastul dintre marşul înainte al industriei şi starea încă înapoiată a unei mari părţi din agricultura mondială, iar cu el concordă şi orientarea programatică a socializării capitalului industrial ca etapă net anterioară industrializării agriculturii.
Recapitulând drumul parcurs, am analizat schimbul de mărfuri, recunoscând în marfă un produs al muncii omeneşti care, în loc să fie consumat chiar de cel ce l-a produs, este oferit de acesta în schimbul unui alt produs de care are nevoie; oricare ar fi mecanismul sau intermediarul său, regula acestui schimb este că el are loc între obiecte care costă în medie acelaşi timp de muncă.
Ansamblul celor care muncesc şi fac schimburi prezintă relaţii tot mai complicate şi, la un moment dat, după ce schimbul s-a generalizat, diviziunea muncii s-a extins, moneda a fost introdusă, pare că asistăm la eşecul regulii noastre, întrucât prin intermediul schimburilor apar diferenţe de valoare, adică plusvaloare. Există unii (dintre posesorii de bani) care vin pe piaţă şi pleacă de acolo „câştigând“, adică cu o sumă de produse superioară celei pe care o aduseseră.
Chiar şi înainte de epoca mercantilă şi chiar pe alte tărâmuri decât piaţa, existau (şi există) persoane care realizau un beneficiu similar în produse ce nu le aparţineau; însă, în acest caz, produsele le erau predate direct, fără o contraprestaţie materială şi în virtutea unor relaţii sociale care vădeau caracterul de raporturi de forţă — fie că era vorba de triburi de pradă, de căpetenii militare hieratice ori feudale, de stăpâni de sclavi şi alţii asemenea.
Însă din momentul în care plusvaloarea apare pe tărâmul mercantil şi pare realizată prin relaţii paşnice şi legitime, noi recunoaştem apariţia capitalismului. O asemenea plusvaloare nu ar părea să fie o apropriere de produse străine şi, prin urmare, de muncă străină.
În orice epocă, plusvaloarea a permis anumitor particulari şi chiar unor comunităţi să evite ca tot ceea ce era produs să fie consumat, îngăduind acea acumulare de bunuri materiale necesare vieţii unor societăţi tot mai avansate, care este definită în mod curent drept avuţie.
În epocile antichităţii, la primele încercări de a teoretiza faptele economice, apărea evident că orice plusvaloare izvorăşte din munca însuşită fără cheltuială (noi spunem din supramuncă) şi se recunoştea originea avuţiilor în muncă.
Desigur, există avuţii neproduse de om, ci oferite de natură. Însă numai pentru populaţiile încă puţin dense şi cu nevoi primitive, ele pot fi folosite fără muncă. Când însă economia s-a bazat nu pe munca sclavilor sau a celor învinşi în război, ci pe cea a ţăranilor, care, pentru nobilul feudal creştin, erau din punct de vedere moral oameni ca şi el, producerea avuţiei a fost teoretizată drept un dar al naturii, vrându-se astfel să se disimuleze raportul de forţă prin care proprietarul funciar îl obliga pe ţăran nu doar să muncească pentru propriul consum, ci să furnizeze şi o supramuncă şi un plusprodus pentru seniorul feudal.
Această concepţie potrivit căreia numai producţia agrară dă o plusvaloare supravieţuieşte în şcoala fiziocraţilor.
Când peste economia funciară vine să se suprapună, după marile descoperiri geografice, răspândirea mondială a comerţului, şcoala mercantilistă se ridică să susţină absurditatea că nu natura şi nici munca, ci simplul schimb produce avuţia; plusvaloarea ia naştere în fiecare schimb; legea fundamentală este negaţia legii noastre: fiecare schimb are loc între neechivalente.
Dar apare capitalismul şi, odată cu el, noi doctrine economice şi noi explicaţii ale plusvalorii şi ale originii avuţiilor. Marea activitate a atelierelor manufacturiere şi industriale împinge la constatarea adevărului că orice avuţie se naşte din muncă. Ricardo face să triumfe această teorie, iar şcoala sa proclamă că plusvaloarea izvorăşte din forţa productivă a muncii (Economia politică clasică).
În acest punct, teoreticienii clasei capitaliste nu mai sunt cei ai unei Stări revoluţionare, ci ai unei clase conservatoare. Ei nu mai pot merge mai departe în investigarea ştiinţifică a adevărului. Dacă noua societate mercantilă şi industrială a sfărâmat definitiv orice frână feudală şi teocratică din calea dezvoltării moderne a ştiinţelor naturii, este departe de interesele ei să ridice frânele din calea dezvoltării ştiinţelor despre societate.
Ricardo şi adepţii săi ştiu că valoarea provine din muncă, dar nu vor îndrăzni să conchidă că plusvaloarea provine din supramuncă, deoarece atunci profitul capitalist şi-ar avea cauza nu într-o proprietate nemijlocită a muncii organizate moderne, ci doar în suprapunerea unei constrângeri peste aceasta.
Prin urmare, în timp ce economiştii oficiali contemporani cu Marx vor susţine cu tot felul de raţionamente că plusvaloarea este un fapt „natural“ şi „necesar“, inerent muncii productive, şi că astfel societatea se va dezvolta fără a o desfiinţa vreodată, multiplele şcoli ulterioare vor aduna, sub pretextul obiectivităţii şi al unui adevărat spirit ştiinţific pozitiv, o acumulare eterogenă de date, refuzând însă să tragă din ele sinteze simplificatoare. Profitul va deveni o simplă constatare contabilă, o diferenţă aritmetică între două rubrici, dar cauzele sale vor putea fi identificate, cu o înţeleaptă elasticitate, pretutindeni: în exploatarea resurselor naturale, în muncă, în fluctuaţiile schimbului şi aşa mai departe. Se va susţine că economia nu este susceptibilă de formularea unor legi ştiinţifice sau a unor ipoteze cauzale, cu celebrul argument că aici intervine factorul imponderabil al acţiunii umane, şi se va încerca reducerea ei la o simplă statistică. În mod similar s-ar putea contesta construcţiile mecanicii şi ale chimiei pentru că, deşi există nenumărate observaţii şi experimente, nimeni nu a văzut vreodată realizarea pură a legii inerţiei (care ar consta în absurditatea practică a mişcării perpetue) ori o bucată de materie reală în care raporturile dintre componente să redea matematic, fără erori, pe cele stabilite de teoria moleculară.
Cristalină este, în schimb, soluţia marxistă: valoarea şi avuţia izvorăsc din muncă; schimburile au loc numai între echivalente; plusvaloarea nu apare în mod necesar pretutindeni unde există muncă productivă şi schimburi de produse şi nu este o trăsătură necesară a unei diviziuni sociale înalte a muncii: ea reprezintă supramuncă, adică muncă neplătită, iar pentru ca ea să fie produsă condiţia necesară este un raport social de forţă care îl separă pe muncitor de instrumentul de producţie şi de produs şi care îl constrânge să-şi înstrăineze forţa de muncă ca unic mijloc de a-şi procura mijloacele de subzistenţă.
Cauza şi măsura profitului capitalist rezidă într-o apropriere de supramuncă. Este falsă teza că nu poate exista muncă productivă decât acolo unde se produce plusvaloare.
Marx procedează cu o metodă pe care criticii vulgari o definesc drept o analiză rece a capitalismului, străină de aprobare sau condamnare, care s-ar încheia prin prevederea evoluţiei treptate ulterioare a capitalismului însuşi. Însuşi faptul că Capitalul nu este un manifest programatic sau un memoriu de revendicări îi face să creadă că lucrarea ar avea drept program acceptarea unor îndelungate etape viitoare ale regimului capitalist şi că ar conţine, drept revendicări satisfăcătoare şi de dorit din partea clasei muncitoare, măsurile legislative din Anglia şi din alte ţări. Acestea sunt expuse în cadrul cronicii fazelor dezvoltării burgheze şi sunt analizate cu scopul de a demonstra că teoria economică, a cărei formulare şi demonstrare constituie obiectul autorului, li se aplică pe deplin. Această neînţelegere grosolană sau voită se bazează pe faptul că lucrarea înaintează cu o metodă ştiinţifică, iar metoda ştiinţifică — aplicată în această lucrare şi de către şcoala căreia i-a dat naştere în economie, sociologie şi istorie — constă în înlăturarea ca lipsite de orice valoare a tuturor preconcepţiilor ideologice de natură morală. În munca de cercetare este vorba de a constata faptele aşa cum sunt, de a extrage legile lor şi, pe baza acestora, de a le urmări şi prevedea evoluţia.
Nu este cazul să spunem acum cum şi de ce această sarcină nu contrazice câtuşi de puţin sarcina integratoare a unei intervenţii active — nu a unor forţe ideale şi a unor individualităţi inspirate şi creatoare, ci a unor colectivităţi ce acţionează într-un domeniu larg sau restrâns, în funcţie de succesiunea situaţiilor.
Spunem aceasta pentru că avem în capitolul al 14-lea din secţiunea a V-a un exemplu despre modul în care trebuie înţeleasă şi citită opera lui Marx.
Faptul plusvalorii este cercetat mai întâi potrivit metodelor ştiinţei experimentale, pe baza unei ipoteze care explică şi măsoară bine faptele constatate. Apoi se examinează teza amintită adineauri, care pretinde că plusvaloarea este inseparabilă de munca productivă. Ea este confruntată mai întâi cu datele trecutului. Nu este adevărat că, odată apărută munca productivă, a apărut odată cu ea şi plusvaloarea. Cât timp producătorul rămâne în posesia instrumentului său de muncă, este capabil să-şi procure materiile prime şi rămâne stăpân să-şi înstrăineze sau nu propriile produse ori, în orice caz, le înstrăinează în folosul său exclusiv, el munceşte atât cât îi este de ajuns pentru a-şi asigura lucrurile de care are nevoie, adică numai pe durata timpului de muncă necesar. La începuturile societăţii, dacă forţele de muncă dobândite sunt minime, minime sunt şi nevoile, şi, mai ales acolo unde clima şi fertilitatea solului sunt favorabile, timpul de muncă necesar este redus. Este nevoie de o intervenţie a forţei, care să-i supună pe unii membri ai societăţii altora, pentru a impune unora să muncească un timp suplimentar în folosul altora. Dacă este aşadar adevărat că e nevoie de un anumit grad de productivitate a muncii pentru ca faptul plusvalorii să apară, nu este adevărat că aceasta îşi are cauza nemijlocită în muncă, deoarece istoric găsim exemple de muncă fără plusvaloare.
Odată realizată astfel confruntarea cu datele istoriei, care sunt suficiente pentru a dezminţi pretinsa şi metafizica necesitate a plusvalorii şi a profitului, al treilea punct al deducţiei este un corolar evident: va fi posibil ca plusvaloarea să dispară şi odată cu ea capitalismul, păstrându-se productivitatea muncii cu sporurile formidabile dobândite de-a lungul diferitelor faze analizate.
Nu este vorba, aşadar, de a propune atenuări ori de a preconiza mici transformări secundare ale orânduirii economice, ci este vorba de poziţia cea mai radicală cu putinţă, adică de suprimarea capitalismului însuşi, înlăturând pretinsele demonstraţii ale necesităţii şi imanenţei sociale ale pilonilor pe care el se sprijină. În altă parte este tratat punctul următor, şi anume că o asemenea trecere este nu doar posibilă, ci necesară, iar într-un alt punct, când sunt abordate probleme nu doar de ştiinţă, ci de acţiune, se va arăta cum şi cu ce forţe se va exercita în acest sens o acţiune pozitivă, a cărei cerinţă nu contrazice câtuşi de puţin determinismul istoric dovedit.