Acum că am urmărit în linii mari variaţia istorică a duratei zilei de muncă şi a productivităţii tehnice a acesteia, să considerăm din punct de vedere cantitativ legile acestor variaţii. În tot ceea ce urmează considerăm constantă valoarea banilor, care este luată ca măsură a valorii oricărei alte mărfi: presupunem, aşadar, că obţinerea unui kilogram de aur costă întotdeauna acelaşi timp mediu de muncă şi că un kilogram de aur reprezintă întotdeauna acelaşi număr de unităţi monetare. Reluând exemplul anterior, să rămână astfel fixată echivalenţa unei ore de muncă cu 3 lire sterline (3 l.st.).
La mărimile considerate anterior să adăugăm una nouă, productivitatea muncii, adică capacitatea acesteia de a produce, în unitatea de timp, mai multe sau mai puţine produse. Notăm această mărime cu m, înţelegând prin ea gradul de productivitate mediu social al muncii. Numim, în schimb, intensitate a muncii productivitatea acesteia într-o întreprindere individuală, în măsura în care poate fi superioară sau inferioară productivităţii medii generale. Astfel, în timp ce productivitatea medie a unei ore de muncă poate echivala cu x grame de fier, y grame de bumbac, 2 grame de aur, 3 lire sterline, dacă în schimb un muncitor dintr-o anumită întreprindere este capabil, prin îndemânarea sa sau prin mijloace de producţie superioare, să producă 2x grame de fier, 2y grame de bumbac etc., adică 2 ore de muncă medie, vom spune că intensitatea este dublă faţă de cea medie.
Lăsând complet la o parte capitalul constant, a cărui valoare trece neschimbată în produs, considerăm acea parte a valorii produselor datorată muncii, alcătuită ca de obicei din capitalul variabil, adică cheltuiala cu salariile sau remuneraţia muncitorului (V), şi din plusvaloare, adică apropriere a capitalistului (S). Am numit rată a plusvalorii raportul s = S : V.
Notăm ca şi până acum cu t numărul orelor de muncă. Notăm acum cu L cantitatea de produs nu anuală, ci zilnică, iar cu f preţul său unitar, nu cel total, ci pentru partea care reprezintă munca şi supramunca (nu preţul total, care cuprinde şi capitalul constant).
Vom avea atunci
V + S = f × L = t × 3 l.st.
1) (Cazul al 3-lea din cap. XVI) — Variază durata muncii. În loc de t ore de muncă, t’ ore.
Fie t’ = αt, cantitatea de produse L va deveni αL, iar valoarea lor fαL = αt × 3 l.st. S-a modificat, aşadar, suma salariu plus plusvaloare. Care va fi fost variaţia fiecăruia dintre aceşti termeni? În general, salariul va rămâne constant, iar întreaga creştere va reveni plusvalorii (presupunând că variaţia este o creştere). Totuşi, între anumite limite, dacă muncitorii depun mai multe ore de activitate, ei vor consuma mai multe mijloace de subzistenţă şi va fi inevitabil să se majoreze salariile pentru a nu se reduce intensitatea şi productivitatea muncii, pe care deocamdată le presupunem constante.
Prin urmare, unei creşteri a zilei de muncă îi corespunde o creştere a valorii produse, o anumită creştere a salariului şi o creştere a plusvalorii.
2) (Cazul al 2-lea din cap. XVI) — Să varieze intensitatea muncii, dar ziua de muncă să fie constantă.
Într-o anumită întreprindere, fără a se prelungi orele de muncă, se reuşeşte obţinerea mai multor produse în acelaşi timp, astfel încât intensitatea muncii, corespunzătoare înainte productivităţii medii m, devine αm. Şi de această dată vom obţine mai multe produse, L’ = αL. Neexistând motive ca preţul lor să se schimbe pe piaţă, se va încasa mai mult, adică:
fαL = αt × 3 l.st. = α × (V + S) = V’ + S’.
Această creştere a ansamblului V’ + S’ trebuie să se împartă între salariu şi plusvaloare. Va exista o anumită creştere a salariului deoarece muncitorul, muncind acelaşi interval de timp, dar mai intens, consumă mai mult şi se poate oricând oferi altor patroni, înlocuind un alt muncitor care produce mai puţin. Dacă însă intensitatea sporită ar depinde în întregime de un secret de fabricaţie al capitalistului, acesta ar putea lăsa neschimbat salariul (V’ = V) şi ar putea trece întreaga diferenţă în contul plusvalorii.
3) (Cazul 1 din cap. XVI) — Rămânând constantă ziua de muncă şi lăsând la o parte variaţiile particulare ale intensităţii, să varieze productivitatea medie a muncii în toate ramurile producţiei.
Ca de obicei, cantitatea de produse devine, de la L, L’ = αL, deşi este întotdeauna rezultatul a t ore de muncă medie. Dar, cum această variaţie afectează prin ipoteză toate mărfurile, inclusiv materiile prime, instrumentele de producţie şi mijloacele de subzistenţă, vor scădea toate preţurile şi, odată cu ele, şi cel al forţei de muncă. Preţul f devine f’ = f : α, iar cheltuiala cu salariile V’ = V : α.
Atunci venitul din vânzarea produsului L’ va fi:
f’ × L’ = (f : α) × αL = f × L.
De aceea, ziua de muncă produce mai mult produs, dar aceeaşi valoare:
S’ + V’ = f’ × L’ = f × L = S + V
Suma plusvalorii şi a salariului rămâne neschimbată. Dar am văzut că salariul a scăzut de la V la V’, unde V’ = V : α. În consecinţă, plusvaloarea a crescut:
S’ = S + V - V’ = S + V - (V : α) = S + V × (1 - 1 : α)
Cum va varia rata plusvalorii? Ea va creşte cu atât mai mult cu cât S’ este mai mare decât S, iar V’ este mai mic decât V. Prin urmare, valoarea forţei de muncă scade, plusvaloarea creşte, rata plusvalorii creşte.
Rata devine:
s’ = S’ : V’ = [S + V × (1 - 1 : α)] : (V : α) =
α × (S : V) + (α - 1) =
α × s + (α - 1)
Cum α este supraunitar, rezultă că rata plusvalorii a variat mai mult decât proporţional cu productivitatea deoarece, pe lângă faptul că ea corespunde vechii rate s multiplicate cu α, trebuie adăugată mărimea pozitivă suplimentară (α - 1). Eroarea lui Ricardo a fost că, deşi a observat creşterea ratei plusvalorii, a considerat-o proporţională cu creşterea productivităţii şi cu reducerea salariului.
Exemplu numeric lămuritor. Considerând salariul V de 18 l.st., plusvaloarea de 12 l.st. şi produsul total de 30 l.st. (6 ore, 4 ore, 10 ore), să crească productivitatea cu 100%. Vom obţine tot 30 l.st. deoarece, deşi cantitatea de produse se va fi dublat — să presupunem 20 de kilograme în loc de 10 —, preţul va fi de 1,50 l.st. în loc de 3 l.st. pe kilogram. Salariul va scădea în mod paralel de la 18 l.st. la 9 l.st., plusvaloarea va urca de la 12 l.st. la 21 l.st., adică va creşte cu mai puţin de 100%. Rata plusvalorii era înainte de 12 : 18 = 66%, devenind acum 21 : 9 = 233%. Rata a crescut cu 350%, corespunzător unei creşteri de productivitate de 100%.
Cele trei cazuri examinate se pot combina prin variaţii simultane ale tuturor mărimilor (cazul al 4-lea).
Când, ca în primul caz, preţurile generale nu se schimbă, salariul, adică preţul forţei de muncă, nu variază decât ca urmare a unei supramunci sporite (un consum mai intens al forţei de muncă). Dacă, dimpotrivă, preţurile variază din cauza modificării productivităţii generale, variaţia salariilor este cea care determină direct variaţia inversă a plusvalorii. Capitalismul face ca forţa productivă sporită să nu se traducă într-o reducere a muncii medii, ci într-o proporţie crescută între prelevarea unei clase privilegiate şi retribuţia muncii. Aceasta pe lângă celelalte enorme „pasive“ sociale generate pentru a menţine o asemenea stare de lucruri.