În această privinţă amintim doar că expresia exactă care desemnează, în teoria noastră, salariul, adică suma de bani plătită de capitalist muncitorului pentru o zi de muncă, este: preţul forţei de muncă, adică valoarea forţei de muncă.
Economia clasică se străduieşte din răsputeri să caute valoarea muncii în mod analog cu cea a oricărei alte mărfi. Prin aceasta se cade în confuzia de a defini drept valoare a zilei de muncă valoarea transmisă produselor de activitatea zilnică a muncitorului. Or, noi ştim că această valoare, ce corespunde consumării mărfii „forţă de muncă“, este mult superioară valorii acesteia (id est: valoare de cumpărare, valoare de piaţă, prin urmare preţ al acestei forţe de muncă).
În zadar s-a încercat rezolvarea contradicţiei şi ocolirea constatării că există o parte de muncă neplătită, făcându-se trimitere la posibilele oscilaţii ale preţului salariului, analoage oscilaţiilor oricărui alt preţ sub efectul cererii şi ofertei. Această lege provoacă oscilaţii sau abateri în plus ori în minus faţă de o mărime medie, care este valoarea de schimb. Admiţând că abundenţa unei mărfi în raport cu trebuinţele îi obligă pe producătorii imprudenţi sau ghinionişti să o vândă la un preţ scăzut, acest fenomen, însoţit de reducerea producţiei, ori fenomenul invers, sunt fenomene care readuc echilibrul; şi tocmai cifra de echilibru a preţului este ceea ce numim valoare şi căutăm să explicăm.
La fel stau lucrurile pentru marfa forţă de muncă şi pentru salariu. Independent de jocul cererii şi al ofertei (ca şi independent de alte fenomene ce vor fi studiate mai departe, cum ar fi rezistenţa sindicală muncitorească şi patronală), în regim de echilibru acest salariu se află întotdeauna cu mult sub cantitatea de valoare furnizată de muncă.
În zadar încearcă, aşadar, economia clasică să acrediteze ideea că în fiecare cumpărare de pe piaţă poate exista un beneficiu (un suprapreţ) şi, astfel, în mod ocazional, şi la cumpărarea forţei de muncă, plusvaloarea rămânând un produs miraculos al capitalului.
Pe baza acestor orientări generale se pot studia diferitele forme de salariu (salariul pe unitatea de timp sau în acord), oscilaţiile salariilor de la o ţară la alta şi de la o epocă la alta (capitolele XVII—XX).
În încheierea primului studiu asupra procesului de producţie capitalist desfăşurat în notele precedente, vom aminti încă o dată formula legii fundamentale descoperite de Marx:
| Rata plusvalorii | = | s | = | S V |
= | Plusvaloare Capital variabil |
= |
| = | Plusvaloare Valoarea forţei de muncă |
= | Supramuncă Muncă necesară |
= | Timp de supramuncă Timp de muncă necesar |
„Capitalul nu numai că comandă munca, cum spune A. Smith. În esenţă, el comandă munca neplătită. Orice plusvaloare, indiferent de forma specială sub care s-ar cristaliza ulterior, sub formă de profit, dobândă, rentă etc., este prin însăşi substanţa ei materializare de timp de muncă neplătit. Misterul autovalorificării capitalului constă în faptul că acesta dispune de o anumită cantitate de muncă neplătită a altuia“.