Procesul capitalist se realizează în trei faze: prima are loc pe piaţă, prin convertirea banilor în mărfuri de producţie şi forţă de muncă; a doua este producţia propriu-zisă; a treia, care se desfăşoară tot pe piaţă, este transformarea produselor obţinute în bani. Ansamblul acestor faze, care se repetă la nesfârşit, se numeşte circulaţia capitalului (aşa cum am vorbit deja despre circulaţia mărfurilor şi despre circulaţia banilor).
Prin acest proces, în mâinile capitalistului se întoarce capitalul iniţial plus o plusvaloare. Aceasta poate avea diferite destinaţii. În primul rând, în anumite cazuri, capitalistul întreprinzător trebuie să o împartă cu alţi capitalişti, cu proprietarul funciar etc. În al doilea rând, plusvaloarea poate fi fie consumată de capitalist, fie întrebuinţată din nou sub formă de capital.
Deocamdată vom vorbi pur şi simplu despre acumularea capitalului, adică despre formarea sa iniţială, conservarea sa şi creşterea sa prin intermediul unei părţi din plusvaloare. Numim acumulare primitivă prima formare a capitalului; reproducţie simplă conservarea sa în cantitate constantă; reproducţie progresivă creşterea sa continuă prin adăugarea unei părţi din plusvaloare.
Să presupunem că un capitalist foloseşte ca fond de consum personal şi pentru propria familie întreaga plusvaloare care îi este furnizată la fiecare act de circulaţie, recumpărând mijloace de producţie şi forţă de muncă mereu în aceeaşi cantitate. Se spune atunci că el trăieşte din renta propriului său capital (deşi prin cuvântul rentă se indică uneori întreaga plusvaloare, chiar dacă nu toată este consumată de capitalist).
Se obişnuieşte să se spună că deţinătorul de capital a avansat cheltuielile pentru producţie şi, printre acestea, salariul care le permite muncitorilor să trăiască şi să-şi conserve forţa de muncă. Dar cheltuiala cu salariile, sau capitalul variabil, nu este decât un aspect istoric particular al aşa-numitului fond de întreţinere a muncii, care în orice sistem economic asigură perpetuarea producţiei. Aceasta, deşi este o necesitate socială, se realiza în forme care nu erau încă capitaliste, cum ar fi, de exemplu, de către micul ţăran sau de către meşteşugar, care în fiecare zi muncea atât de mult încât să dispună de produsele necesare întreţinerii sale. Capitalul, în realitate, separându-i pe muncitori de mijloacele de producţie, îşi însuşeşte toate produsele lor şi nu numai că nu avansează nimic, ci le înapoiază acestora, la încheierea ciclului, doar o parte din respectivele produse, convertind-o pe cealaltă în plusvaloare. Când luăm în considerare circulaţia capitalului în cazul reproducţiei simple şi când aceasta a atins un regim constant, dispare orice avansare care ar putea fi invocată de teorii morale sau juridice ca justificare a plusvalorii.
Desigur că, dacă în locul regimului deja stabilit considerăm perioada iniţială, trebuie constatată o avansare de valoare. Această avansare de valoare trebuia să reprezinte muncă fără plusvaloare; se susţine, aşadar, că ar fi vorba de munca înşilor capitaliştilor în alte timpuri. Putem accepta această explicaţie, urmând să o discutăm când vom vorbi despre acumularea primitivă.
Să presupunem că un capital de 100 l.st. oferă acum, la fiecare ciclu, o plusvaloare de 20 l.st. Admiţând că cele 100 l.st. reprezintă munca capitalistului şi dreptul său de a consuma o valoare echivalentă, fără a mai vorbi despre plusvaloarea izvorâtă din munca neplătită a altuia, rezultă că acest capitalist ar putea, prin repetarea a cinci cicluri productive, să transforme în rentă de cinci ori plusvaloarea de 20 l.st. El ar fi consumat atunci cele 100 l.st. iniţiale ale sale de valoare-muncă. Dar după acest consum nu numai că mai subzistă cele 100 l.st. de capital, pe care el le-ar putea consuma după bunul său plac, ci, în plus, acestea sunt susceptibile de a produce la nesfârşit o nouă plusvaloare. Prin urmare, admiţând că cele 100 l.st. au fost efectiv avansate o dată ca muncă prestată sau consum economisit de către capitalist, acest lucru nu explică modul în care acest avans este retras nu doar o singură dată, ci de două, trei, patru, de o mie de ori şi, teoretic, de un număr infinit de ori. Prin urmare, avansarea, întrucât implică o restituire, nu poate explica faptul plusvalorii sau al rentei.
Cu alte cuvinte, reproducţia simplă, oricât de puţin ar dori capitalistul să consume, este suficientă pentru a transforma mai devreme sau mai târziu orice capital avansat în capital acumulat. Prin urmare, întregul capital este plusvaloare capitalizată, aşa cum întreaga plusvaloare este muncă neplătită. Munca iniţială a membrilor clasei capitaliste, dacă vrem să o admitem, este acoperită de primele câteva rente anuale (plusvaloare destinată consumului).
Aşadar, mecanismul capitalist, creator de plusvaloare, nu a apărut prin simplul fapt că cineva a reuşit să muncească şi să nu consume. Cu totul altceva a fost necesar pentru ca producţia de plusvaloare să înceapă: a fost necesară separarea forţată a lucrătorului de mijloacele de producţie şi de produse, care l-a obligat să se transforme în salariat. Pretinsa transformare a lucrătorului meşteşugar, legat de miile de reglementări medievale, în lucrător liber să contracteze vânzarea forţei sale de muncă, înseamnă în realitate o stare de dominare a clasei capitaliste asupra celei muncitoreşti, expresie căreia noi îi dăm o semnificaţie materială, în măsura în care produce o sustragere materială de muncă şi de producţie, ca orice altă formă istorică de însuşire a supramuncii.
În reproducţia simplă, capitalul se reproduce pe sine însuşi, dar, mai ales — lăsându-i muncitorului doar atât cât îi este de ajuns pentru stricta subzistenţă şi excluzându-l, în afara unor cazuri cu totul excepţionale, de la posibilitatea de a acumula, avansând la rândul său muncă şi valoare — el reproduce, adică conservă şi apără raporturile sociale de forţă proprii regimului capitalist (şi aceasta prin singurul fapt al reproducţiei simple şi prin simpla respectare a legilor statului care garantează schimbul între posesori privaţi, lăsând teoretic tuturor un drept egal).
Dacă, în loc de a cheltui plusvaloarea, aceasta este întrebuinţată tot ca adăugire la capital, se obţine un capital mărit, care va da o plusvaloare mai mare. Dacă, de exemplu, s-au avansat într-un ciclu productiv 250.000 l.st., dintre care 200.000 l.st. capital constant şi 50.000 l.st. salarii, şi dacă rata plusvalorii este de 100%, se vor obţine 50.000 l.st. plusvaloare, iar capitalul va urca la 300.000 l.st. Utilizându-l într-un alt ciclu, capitalul constant va fi de 240.000 l.st., capitalul variabil de 60.000 l.st. şi tot atât noua plusvaloare. Data următoare, capitalul va putea fi de 360.000 l.st. şi aşa mai departe.
În general, prin urmare, trecând la examinarea tabloului total al producţiei, trebuie să ne întrebăm cum va fi convertită în capital plusvaloarea realizată în bani, trebuind, de aceea, să se găsească pe piaţă forţe de muncă suplimentare, precum şi materii prime şi instrumente fabricate în alte acte productive. În ceea ce priveşte prima cerinţă, am văzut deja cum mecanismul capitalist asigură producerea şi creşterea numerică a lucrătorilor. În ceea ce priveşte produsele capabile să se convertească în capital (adică cele care nu sunt destinate nici consumului capitaliştilor, nici subzistenţei muncitorilor), este necesar ca ele să figureze ca excedent în producţia totală.
Să luăm în considerare, pentru claritate, perioada de un an: producţia totală trebuie să se compună astfel: o parte care reconstituie intact capitalul constant (C); o parte care reprezintă mijloace de subzistenţă schimbate contra sumei salariilor sau a capitalului variabil (V); în sfârşit, plusvaloarea (S) sau produsul net. Din acesta, o parte merge la consumul personal al capitaliştilor, iar o altă parte, care trebuie să se poată transforma în capital, trebuie să fie realizată material sub formă de mijloace de subzistenţă suplimentare, de materii prime de prelucrat, de instrumente de muncă şi maşini.
Astfel, dacă cele 250.000 l.st. ar fi întregul capital mondial, 200.000 l.st. de produse ar reconstitui capitalul constant; 50.000 l.st. ar reprezenta subzistenţa (salariile). Dacă din cele 50.000 l.st. de plusvaloare, 10.000 l.st. ar fi consumate de capitalişti, 40.000 l.st. ar merge la capitalul nou, cu condiţia ca în produsul total anual, în valoare de 300.000 l.st., să existe materialmente mijloace de producţie suplimentare de 32.000 l.st. şi mijloace de subzistenţă suplimentare de 8.000 l.st.
Dacă ne întrebăm de unde a obţinut capitalistul cele 250.000 l.st. iniţiale, se răspunde că ele provin din munca sa ori din cea a strămoşilor săi. Admiţând acest lucru pentru un moment, lucrurile nu se schimbă însă pentru capitalul suplimentar de 40.000 l.st. Acesta nu este altceva decât plusvaloare, adică muncă neplătită. Înseşi forţele de muncă şi mijloacele de producţie în care se investesc cele 40.000 l.st. în ciclul următor sunt prelevate din produsul net, adică din ceea ce rămâne după restituirea către capital a tuturor avansărilor sale, prin urmare din plusvaloare şi din munca sustrasă fără echivalent clasei muncitoare.
Am ajuns la concluzia că cu cât mai multă muncă neplătită a luat capitalul, cu atât mai multă va lua în continuare. Acest lucru pare să contrazică legea fundamentală a schimbului între echivalente, care ar cere formula opusă: cu cât mai mult s-a luat, cu atât mai mult trebuie să se restituie. Este inutil să mai observăm că soluţia acestei contradicţii constă în descoperirea plusvalorii, datorită căreia marfa specială forţă de muncă, schimbată la valoarea ei, îi oferă celui care o întrebuinţează o valoare superioară.
Aceasta explică de ce acelaşi drept de proprietate reglementează economia mercantilă încă de când fiecare producător dispunea de produsul său şi îl aducea pe piaţă, şi continuă să o reglementeze şi după apariţia capitalismului, care l-a separat pe producător de produsele sale.
Ar fi apoi o greşeală să credem că producţia de mărfuri ar putea să nu evolueze în sens capitalist şi că însuşirea de plusvaloare poate să înceteze prin conservarea regimului mercantil de schimb şi de distribuţie (liberul schimb). Aceasta deoarece numai din momentul în care forţa de muncă devine marfă, producţia de mărfuri devine dominantă în economie, iar orice avuţie circulă pe piaţă. Dreptul de proprietate privată ajunge să se identifice cu cel al însuşirii capitaliste, nu numai în măsura în care este drept de proprietate privată asupra mijloacelor de producţie, ci şi în măsura în care este drept de proprietate asupra obiectelor de consum. Fraza din text: „ce demnă de admirare este deci ingeniozitatea anumitor şcoli socialiste, care vor să desfiinţeze proprietatea capitalistă, opunându-i legile eterne ale proprietăţii proprii producţiei de mărfuri“, ar avea nevoie de un lung comentariu dacă, în loc de a expune teoria şi critica economiei capitaliste, s-ar expune şi s-ar discuta programe sociale. Socialismul nu este doar economia în care mijloacele de producţie devin colective din private, ci este mai ales cea în care toate produsele sunt colective şi distribuite în mod colectiv; orice circulaţie bazată pe schimburi de salarii între privaţi este desfiinţată şi înlocuită de un mecanism distributiv central care, în paralel cu cel care distribuie munca între producători, face ca toate produsele să ajungă la consumatorul direct, dacă nu cumva realizează chiar disponibilitatea lor nelimitată (servicii gratuite de transport, telefonie, poştă, electricitate şi, treptat, toate celelalte bunuri de consum).
În fraza menţionată mai sus este implicită condamnarea tuturor şcolilor corporatiste, sindicaliste, libertare, care preconizează asociaţii autonome de producători profesionali sau locali (corporaţii, sindicate, comune, cooperative), precum şi a celor care admit un socialism centralizat în producţie, dar care lasă să subziste distribuţia mercantilă.
Partea de rentă pe care o consumă capitalul îi serveşte acestuia la cumpărarea de mărfuri care, în mod evident, sunt obiecte de consum, şi nu mijloace de producţie. Economia burgheză îi numeşte muncitori neproductivi pe cei care au produs aceste mărfuri, şi muncitori productivi pe cei care produc mărfuri achiziţionate sub formă de capital.
Ea a insistat în a-i recomanda capitalistului să consume puţin şi să acumuleze mult: bineînţeles, pentru producţia capitalistă, a acumula nu înseamnă a tezauriza bani şi mărfuri, ci a investi valoarea în capital, adică în mijloace de producţie. Economia clasică a susţinut întotdeauna că o caracteristică a acumulării este aceea de a face ca produsul net (plusvaloarea) să fie consumat de către muncitori productivi, şi nu de către cei neproductivi.
Este eronată însă teza lui Smith şi Ricardo potrivit căreia întregul produs net destinat acumulării este consumat de muncitori productivi. Aceasta ar însemna că întreaga plusvaloare este avansată ca cheltuială cu salariile; noi am văzut însă că este necesar ca ea să fie avansată o parte sub formă de capital constant şi o parte sub formă de capital-salarii. Este adevărat că şi partea din produsul net investită în materii prime corespunde unor produse ale altor procese de prelucrare, care conţin o altă parte de capital-salarii; însă atunci acestea conţin şi o altă parte de plusvaloare, consumată de alţi capitalişti. Prin urmare, nu se poate accepta ca fiind valabilă pentru capitalişti teza că „fiecare parte a produsului net transformată în capital este consumată de muncitori“.
Şi nici nu este cazul încă să încercăm să reproducem tabloul general al circulaţiei avuţiei, problemă extrem de complexă şi de dificilă.
Numim mărime a acumulării raportul dintre partea de plusvaloare acumulată sub formă de capital şi cea destinată consumului capitalistului. Pe de altă parte, acumularea unei părţi din plusvaloare este o necesitate de la care capitalistul nu se poate sustrage, deoarece este o necesitate a capitalului însuşi personificat în el şi a concurenţei întreprinderilor rivale. De aceea, primii capitalişti predicau energic abstinenţa de la consumul personal excesiv, care ar fi retras capital de la acumulare.
Cu toate acestea, ca urmare a acumulării înseşi şi a volumului crescut al plusvalorii, capitaliştii şi-au permis să consume în proporţii tot mai mari.
Conceptul de abstinenţă a fost ridicat la rangul de teorie, pretinzându-se că orice capital este o valoare de la al cărei consum capitalistul s-a abţinut, iar orice acumulare este produsul abstinenţei capitaliste. Pentru a răspunde la această obiecţie, prin care se doreşte să se demonstreze necesitatea existenţei capitalistului dacă se doreşte obţinerea unei creşteri a avuţiei sociale, se arată în primul rând, din punct de vedere istoric, că societăţile precapitaliste prezentau reproducţia simplă, precum şi pe cea lărgită, fără să existe plusvaloare capitalistă şi acumulare de capital, cum ar fi în Indii, unde ţăranii erau mici proprietari independenţi ce plăteau un tribut anual stăpânilor locali. Chiar şi într-o economie de acest fel, o parte a produsului este orientată spre producţii noi şi mai mari, fără ca vreun capitalist să intervină pentru a se abţine de la a-l consuma.
Acest raţionament se completează (chiar şi atunci când lucrul acesta nu este explicit în text) cu concluzia: se va putea foarte bine destina o parte din produsul social (pentru a ne fixa ideile, să zicem 20%) unor mijloace de producţie suplimentare, fără a fi nevoie să i se atribuie o cantitate mult mai mare (să zicem 40%) capitalistului, pentru ca acesta să-şi aroge meritul de a se fi abţinut de la consumul părţii iniţiale, consumând în acelaşi timp liber diferenţa.
Admiţând că este consumată o cotă mereu constantă din plusvaloare, iar restul este capitalizat (de exemplu, 20% şi respectiv 80%), mărimea capitalului acumulat va depinde de mărimea sau masa plusvalorii. Prin urmare, asupra mărimii acumulării influenţează aceleaşi cauze care influenţează şi mărimea plusvalorii. Aceste cauze au fost deja examinate. Păstrând neschimbată valoarea banilor etc., acestea sunt:
a) Gradul de exploatare a forţei de muncă, adică rata plusvalorii, respectiv raportul dintre supramuncă şi munca necesară. Observăm în această privinţă că, în cazul în care capitalistul reuşeşte să prelungească supramunca (prin scăderea salariului sau prelungirea zilei de muncă), el nu va fi obligat ca, pentru a creşte forţa de muncă utilizată, să mărească în acelaşi timp capitalul constant (sau, mai precis, fracţiunea din capitalul constant constituită din maşini), aşa cum s-ar întâmpla dacă, fără a putea modifica supramunca, ar angaja noi muncitori în aceleaşi condiţii ca cei dinainte. Prin urmare, întreaga creştere a capitalului va genera o creştere a produsului net, a plusvalorii, a acumulării.
În industriile extractive şi miniere, care nu au nevoie de materii prime, creşterea exploatării forţei de muncă va oferi un impuls mai mare acumulării. În agricultură, efectul este aproape similar, lăsând la o parte necesitatea de a investi capital în îngrăşăminte, furnizate de altfel astăzi de industrii extractive sau chimice. În sfârşit, în manufacturi şi în fabrici, creşterea cheltuielii pe muncă nu presupune, atunci când derivă dintr-o supramuncă mărită, o creştere a capitalului constant pentru instalaţii, ci doar pentru cumpărarea de materii prime; iar dacă acestea provin din marja mărită de produs net a industriilor extractive şi a agriculturii, vom avea ca rezultat final un impuls puternic dat acumulării.
b) Productivitatea muncii — Creşterea productivităţii muncii aduce, după cum am arătat, chiar dacă nu se schimbă ziua de muncă, o creştere a plusvalorii. În plus, deşi valoarea totală a produsului nu se schimbă, cantitatea sa materială variază, astfel încât aceleiaşi sume de bani îi corespunde mai multă valoare de întrebuinţare şi satisfacerea unor nevoi mai mari. Prin urmare, pe de o parte, odată cu creşterea plusvalorii creşte şi acumularea, iar pe de altă parte, o rentă mai mică poate satisface aceleaşi nevoi ale capitalistului; deci acesta poate mări procentul de capitalizare. Noul capital acumulat îşi păstrează nominal aceeaşi valoare, dar reprezintă o masă mai mare de produse, fie că este vorba de materii prime, de instrumente sau de mijloace de subzistenţă destinate recompensării muncitorului. De aici rezultă o putere acumulatoare mai mare a acestui capital.
Numind capital adiţional pe cel derivat din plusvaloare, constatăm că, datorită progreselor ştiinţifice şi tehnice, partea din acesta investită în instrumente de muncă (instalaţii, maşini) se concretizează în tipuri mai eficiente decât cele care corespund vechiului capital. Acesta din urmă rămâne, prin urmare, depreciat. Dar el trebuie oricum reînnoit periodic, iar această avansare este deja prevăzută în toate deducerile şi calculele noastre.
Şi mai puţin sesizabil este acest fenomen în cazul materiilor prime, a căror consumare şi reînnoire este anuală dacă provin din agricultură şi, în medie, mult mai rapidă dacă provin din industrie. Chimia, care descoperă mereu noi materii utile, dintre care unele erau deşeuri sau lipsite de valoare, le transformă în elemente adiţionale pentru acumulare. Prin urmare, pe măsură ce forţa muncii favorizează o acumulare accelerată, ea conservă şi reînsufleţeşte valoarea capitalului iniţial. Această proprietate, inerentă muncii umane socialmente divizate şi cuceririlor ştiinţei, este prezentată în mod fals ca un atribut al capitalului, pentru a justifica însuşirea neîncetată a supramuncii.
c) Raportul dintre consumul capitalului de instalaţii şi dimensiunea sa — Este clar că acel capital investit în instalaţii (fabrici, drumuri, poduri, căi ferate, maşini, nave, îmbunătăţiri funciare, canale, reţele electrice etc., etc.) creşte în mod continuu, în timp ce cota din acesta care se consumă, să zicem, într-un an, tinde să scadă. Acea valoare enormă, menţinută cu eforturi relativ reduse, echivalează cu un serviciu gratuit oferit de munca generaţiilor trecute. În timp ce sensul acestui proces ar trebui să lase să se întrevadă tendinţa spre satisfacerea tuturor nevoilor cu un minim de muncă socială, această contribuţie este atribuită de economia oficială nu muncii trecute, ci capitalului actual, motiv pentru care plusvaloarea (profitul sau dobânda) ar părea a fi o recompensă nu a abstinenţei, ci a muncii din alte timpuri. Este clar însă că toate aceste procese de creştere a avuţiei colective nu reprezintă un merit al sistemului capitalist, ci, dimpotrivă, începând dintr-o anumită epocă istorică pe care o trăim acum, sunt grav frânate de acesta.
d) Mărimea capitalului avansat — O altă cauză care influenţează acumularea, la o rată egală a plusvalorii, este mărimea capitalului avansat, care determină o plusvaloare şi o acumulare corespunzătoare.
Prin urmare, toate aceste cauze ale acumulării nu acţionează în mod uniform, ci cu un ritm crescător şi accelerat (în mod analog cu creşterea dobânzilor compuse). Linia pe care o poate genera o diagramă a intensităţii capitalismului nu este o dreaptă, ci o curbă ce se înclină tot mai mult în sus, până când tinde spre direcţia verticală. Aceasta oferă o idee despre faptul că capitalismul nu poate avea o durată nelimitată, ci se îndreaptă într-un ritm accelerat spre sfârşitul său.
Unii economişti burghezi pretindeau că, deşi masa totală a capitalului variază, crescând continuu, fracţiunea din acesta investită în subzistenţa muncitorilor rămâne constantă, existând o limită aproape naturală (!), din cauza căreia, în ciuda efortului lor, muncitorii nu pot decât să îşi dispute între ei acest total. O astfel de teorie nu merită nicio critică, fiind contrazisă fără îndoială de înseşi datele de fapt ale sistemului capitalist.
Ştim că capitalul se compune dintr-o parte constantă (valoarea mijloacelor de producţie) şi o parte variabilă (suma salariilor). Raportul dintre mijloacele de producţie şi forţa de muncă îl numim compoziţie organică dacă ne referim la valoare, şi compoziţie tehnică dacă ne referim la cantităţile materiale. Deşi compoziţia capitalurilor variază mult în funcţie de tipurile de industrie şi variază chiar de la o întreprindere la alta în cadrul aceleiaşi industrii, se poate vorbi despre compoziţia medie a capitalului social, referindu-ne la proporţia dintre întregul capital variabil şi întregul capital constant (într-o ţară sau în întreaga lume capitalistă).
Acumularea măreşte continuu capitalul, şi aceasta atât în ceea ce priveşte partea constantă, cât şi partea variabilă. Creşte, aşadar, cheltuiala totală pe salarii, iar aceasta — necesitând un număr mai mare de muncitori — dă naştere aşa-numitei cereri de muncă. În fiecare an lucrează un număr de salariaţi mai mare decât în cel precedent. Dar numărul de salariaţi disponibili, sau oferta de muncă, nu este nelimitat, iar acest lucru produce în general o creştere a salariilor. De aici legea generală: acumularea tinde să ridice nivelul salariilor.
Acest punct extrem de important cere câteva observaţii. În primul rând, de vreme ce nu ne-am ocupat încă de jocul cererii şi ofertei în legătură cu o marfă oarecare, s-ar putea pune întrebarea de ce o luăm în considerare în legătură cu forţa de muncă. Or, deşi este adevărat că preţul unei mărfi, atunci când aceasta este deficitară pe piaţă, creşte din cauza concurenţei dintre numeroşii cumpărători care au nevoie de ea, şi invers, acest fenomen are aceeaşi probabilitate de a se produce într-un sens sau în celălalt şi este echilibrat foarte uşor de elasticitatea producţiei şi de eficienţa modernă a mijloacelor de transport. Diagrama preţurilor unei mărfi înregistrează oscilaţii deasupra şi dedesubtul unei „linii medii“ pe care noi o considerăm ca reprezentând valoarea. Cu totul altfel stau lucrurile în cazul forţei de muncă. În primul rând, preţul ei — salariul —, chiar dacă oscilează în jurul valorii determinate de suma mijloacelor de subzistenţă, are posibilitatea teoretică de a creşte pe întreg intervalul supramuncii, rămânându-i consumatorului şi celui care cere această marfă — capitalistul — o marjă de beneficii reprezentată de o plusvaloare mai mare sau mai mică. Prin urmare, creşterea salariului nu înseamnă plata unei prime în pierdere curată pentru că o marfă necesară este deficitară, ci înseamnă doar a suporta, pentru a nu pierde întregul profit, o diminuare relativă a acestuia. În plus, nu este la fel de uşor să echilibrezi excesul sau deficitul de forţă de muncă precum cel al unei mărfi materiale, fiind vorba de un număr mai mare sau mai mic de oameni capabili de muncă, ceea ce depinde de împrejurări care în parte nu pot fi controlate. Prin urmare, posibilitatea oscilaţiilor salariului are o cu totul altă importanţă economică decât cea a unui preţ de catalog oarecare.
În al doilea rând, nu trebuie să surprindă constatarea că dezvoltarea generală a capitalismului merge în sensul acumulării şi al creşterii salariilor. Acest lucru s-a întâmplat din punct de vedere istoric de la începutul secolului al XV-lea până în epoca Capitalului şi a continuat să se întâmple şi după aceea, unii critici ignoranţi pretinzând că acest fapt infirmă legile doctrinei pe care o expunem. Aceştia confundă, într-adevăr, o mişcare de scădere a salariilor — pe care Marx nu a teoretizat-o niciodată — cu doctrina mizeriei crescânde, care se referă la exproprierea succesivă a meşteşugarilor, a micilor rentieri, a micilor proprietari funciari şi a micilor capitalişti, precum şi la căderea unor categorii de muncitori necalificaţi (unskilled workers) într-un subproletariat.
Prin urmare, creşterea nivelului salariilor era prevăzută în mod explicit. Însă alţi polemişti şi deformatori au vrut să susţină că acest fenomen înseamnă evoluţia capitalismului în sensul de a deveni mai tolerabil şi mai civilizat. Chiar şi această teză tendenţioasă este în contradicţie cu textul:
„Împrejurările mai favorabile sau mai puţin favorabile în care muncitorii salariaţi se întreţin şi se înmulţesc nu schimbă însă cu nimic caracterul de bază al producţiei capitaliste“.
Acest lucru se explică prin faptul că reproducţia simplă ar lăsa nealterat raportul social dintre capital şi salariu, precum şi termenii acestuia; acumularea măreşte ambii termeni în aceleaşi proporţii; ea dă naştere unui capital mai mare şi unei clase capitaliste mai puternice, şi dă naştere unei mase mai mari de salarii şi unui proletariat mai numeros, astfel încât raportul dintre cei doi termeni rămâne acelaşi, la fel şi contrastul dintre ei. Acumulându-se, capitalul determină şi acumularea proletariatului.
Odată restabilită interpretarea corectă, nu este cazul să continuăm analiza chestiunii dacă condiţiile luptei sociale sunt influenţate pozitiv sau negativ de un tratament mai precar al muncitorilor. Dacă un regim extrem de opresiv devine intolerabil şi pregăteşte o explozie, o sferă mai largă de nevoi pentru clasa muncitoare — în momentul în care capitalismul îşi dezvăluie brusc incapacitatea de a le mai satisface — poate produce o contra-reacţie mai profundă şi mai eficientă.
Prin urmare, are loc un joc între cererea de muncă a noului capital acumulat şi oferta de muncă limitată de numărul populaţiei din rândul căreia provin muncitorii.
Capitalul, prin triumful său politic în revoluţia burgheză, tinde să arunce braţe de muncă pe piaţă pentru a le plăti mai puţin. Prin urmare, el îi „eliberează“ pe şerbi şi predică creşterea populaţiei. Păturile feudale şi aristocratice care se opun acestei mişcări îşi găsesc reprezentanţii în oligarhia funciară engleză, centrul luptei împotriva revoluţiei franceze, iar reprezentantul lor este Malthus care, afişând milă faţă de mizeria nenumăraţilor muncitori constrânşi să îşi împartă în porţiuni tot mai mici capitalul-salarii disponibil, dar atacând capitalismul dintr-o poziţie reacţionară şi diametral opusă celei a lui Marx, predică faptul că, în timp ce mijloacele de subzistenţă cresc în progresie aritmetică, populaţia tinde să crească în progresie geometrică, de unde rezultă o mizerie tot mai mare. Remediul preconizat este abstinenţa sexuală pentru limitarea naşterilor. Inutil să mai spunem că, în schimb, potrivit şcolii noastre, creşterea populaţiei este compensată de creşterea forţei productive sociale, dar că aceasta din urmă trebuie eliberată de sub dominaţia capitalismului pentru a putea satisface în mod raţional nevoile tuturor.
Aşadar, asistăm la o mişcare de îmbunătăţire a salariului, dar aceasta „nu desfiinţează relaţiile de dependenţă şi exploatarea pentru muncitorul salariat“. În plus, această mişcare generală nu este continuă şi lipsită de zguduiri. Chiar şi atunci când salariile continuă să crească datorită acumulării unor capitaluri din ce în ce mai mari, deşi rata profitului este redusă, nu din acest motiv încetineşte acumularea şi creşterea puterii capitaliste. Se poate întâmpla însă ca creşterea salariilor să fie de aşa natură încât să descurajeze noile investiţii de capital şi să încetinească acumularea. Se stabileşte astfel echilibrul, deoarece salariile reîncep să scadă în mod relativ, iar acumularea îşi reia mersul. Aceste oscilaţii sunt similare cu crizele prin care trece producţia capitalistă. Nu trebuie să credem că aceste perioade de dezechilibru depind de evoluţia populaţiei; nu variaţia ofertei de muncă face ca salariile să varieze şi influenţează acumularea, ci evoluţia acumulării este cea care, prin intermediul cererii de muncă, face ca rata salariilor să varieze, şi implicit raportul dintre munca plătită şi munca neplătită a populaţiei muncitoare disponibile.
„Creşterea preţului muncii nu depăşeşte limitele care nu numai că nu afectează bazele sistemului capitalist, dar asigură reproducţia lui pe o scară tot mai lărgită“.
Cine nu înţelege acest lucru nu înţelege însuşi principiul şi caracterul specific al producţiei capitaliste (spune textul de două ori), adică faptul că pentru muncitor va exista de lucru numai atunci când va exista plusvaloare pentru capitalist. Acest lucru este suficient pentru a arăta cât de fideli au rămas textului de care ne ocupăm cei care au preconizat o creştere treptată a salariilor corespunzătoare unei scăderi treptate a profiturilor şi unei eliminări evoluţioniste a capitalismului.
Atunci când stabileam că acumularea determină creşterea salariilor, presupuneam că compoziţia capitalului rămâne constantă. În realitate nu este aşa, deoarece, în paralel cu creşterea capitalurilor, ca urmare a acumulării se produce progresul tehnic în productivitatea muncii, care face necesare instrumente şi maşini mai complexe şi mai costisitoare. Cu alte cuvinte, proporţia capitalului constant faţă de cel variabil tinde să crească. Capitalul constant creşte din două motive: pentru că, la o cantitate egală de muncă omenească, se utilizează maşini şi instalaţii de o valoare mai mare şi pentru că, la o cantitate egală de muncă, obţinându-se mai multe produse, se prelucrează mai multe materii prime.
Cu toate acestea, creşterea capitalului constant faţă de cel variabil nu este atât de rapidă din punctul de vedere al valorii pe cât este din punct de vedere tehnic. Într-adevăr, acumularea merge mână în mână cu creşterea mijloacelor de producţie la o cantitate egală de forţă de muncă utilizată, dar în timp ce, odată cu acumularea, preţul forţei de muncă tinde să crească, valoarea maşinilor şi a materiilor prime tinde în schimb să scadă ca urmare a creşterii productivităţii muncii. Fenomenul în discuţie nu este anulat de acest fapt, ci doar încetinit. În plus, trebuie menţionat că, deşi capitalul-salarii scade în raport cu cel constant, acest capital-salarii poate creşte ca mărime absolută dacă a existat o creştere puternică a masei totale a capitalului.
În concluzie, pentru a avea tipul specific de producţie capitalistă este nevoie la început de o anumită acumulare de bani convertibili în capital în mâinile unor indivizi (acumularea primitivă, a cărei geneză o vom vedea mai târziu). Însă dacă acumularea generează capitalism, capitalismul nu poate decât să genereze o altă acumulare, dimensiunile întreprinderilor extinzându-se tot mai mult.
Formarea primitivă a capitalului reprezintă concentrarea în mâinile unui individ nu doar a unei sume de bani, ci, prin intermediul acesteia, a unei sume de mijloace de producţie şi de mijloace de subzistenţă ale muncitorilor care înainte se aflau, în mod împrăştiat, la dispoziţia multor mici producători independenţi. Aşadar, prima acumulare este o concentrare de capital. Acumularea ulterioară face să înainteze şi mai mult concentrarea capitalurilor în câteva mâini, fiecare capital individual având tendinţa de a deveni mai mare. Cu toate acestea, alături de această tendinţă de mărire a capitalurilor, există o tendinţă în sens opus spre formarea de noi capitaluri mici, fie pentru că se repetă fenomenele de acumulare iniţială, fie pentru că marile capitaluri ajung adesea să se fragmenteze, de exemplu prin succesiuni ereditare.
La un anumit stadiu al dezvoltării capitalismului, tendinţa spre concentrare se impune în mod hotărât în faţa celei de dispersare.
Avem legea fundamentală a concentrării capitalului nu mai în sensul determinat pur de acumulare, ci într-un sens mai pronunţat, în măsura în care diferitele centre de acumulare şi de concentrare se atrag şi se unesc între ele. Iată cum se desfăşoară acest fenomen. Între capitalişti se desfăşoară războiul concurenţei cu arma preţurilor scăzute. Dar preţul scăzut se obţine în mod normal prin creşterea productivităţii muncii, iar acest lucru nu se poate realiza, pentru un anumit grad de exploatare a forţei de muncă, decât prin perfecţionarea şi reînnoirea mijloacelor de producţie. Aceasta este posibil cu condiţia să se poată investi noi capitaluri mari. De aici succesul marilor capitalişti şi ruina celor mici, ale căror capitaluri încearcă mai întâi să treacă în sfere de producţie încă nemodernizate, iar apoi fie se risipesc, fie trec în mâinile învingătorilor.
În plus, odată cu capitalismul înfloritor se poate dezvolta creditul, un mecanism care le permite celor cu capitaluri mari să facă faţă unor avansări chiar mai mari decât totalul capitalurilor lor, în timp ce nu le oferă această posibilitate micilor întreprinzători şi îi ţine sub o presiune necruţătoare.
Concurenţa şi creditul contribuie la centralizarea capitalului, numind prin acest termen cel de-al doilea fenomen pentru a-l deosebi de concentrare, care este efectul imediat al acumulării. Concentrarea se poate produce în acelaşi ritm în toate întreprinderile, în timp ce centralizarea are loc în beneficiul unora şi în detrimentul altora.
Centralizarea a permis apariţia unor întreprinderi capitaliste gigantice mult mai devreme decât ar fi putut-o face simpla concentrare a capitalurilor individuale. Constituirea societăţilor pe acţiuni este o formă de centralizare, deoarece ceea ce indică maturitatea capitalismului este reunirea tehnică a unor mari mase de mijloace de producţie, şi nu reunirea juridică a unor mari valori în mâinile unui singur particular, fenomen oferit din belşug şi de alte economii (Cirus, Crassus, India etc.). [1] Menţiunea privitoare la societăţile pe acţiuni se găseşte în text şi arată cât de lipsită de valoare este critica banală conform căreia răspândirea societăţilor pe acţiuni ar fi o dezminţire a teoriei centralizării.
Centralizarea, oricum ar fi obţinută, accelerează reproducţia capitalului în noi investiţii şi perfecţionări productive. În paralel, continuă fenomenul menţionat de creştere a capitalului constant în raport cu cel variabil, astfel încât, dacă pe de o parte cererea de muncă creşte pentru că se măreşte masa totală a capitalului, pe de altă parte ea tinde să scadă pentru că scade proporţia capitalului-salarii în total, nu numai în cazul noilor capitaluri investite în instalaţii mai moderne, ci şi în cazul celor vechi, care nu întârzie să adopte aceste inovaţii.
Odată pusă problema creşterii capitalului însoţită de raportul diminuat dintre partea variabilă şi cea constantă, se pune întrebarea dacă capitalul variabil ca mărime absolută şi, odată cu el, cererea de muncă, tind să crească sau să scadă. În general, schimbarea compoziţiei capitalului poate face ca fondul de salarii să înregistreze o creştere, o stagnare sau o scădere. Fenomenul poate îmbrăca aspecte diferite în diversele ramuri industriale, după cum poate avea loc şi o compensare a cererii de muncă între acestea.
Vorbind despre introducerea maşinismului, am examinat deja o chestiune de acest gen. Într-o întreprindere este introdusă maşina prin concedierea unui anumit număr de muncitori, prin urmare s-ar înregistra o scădere a cererii de muncă. Însă analiza nu se opreşte aici. Maşinile au nevoie de forţă de muncă pentru a fi fabricate, în plus cu maşinile se prelucrează mai multe materii prime, de unde rezultă o cerere de muncă în industrii din alte ramuri. Este adevărat că maşinismul cucereşte treptat şi aceste ramuri, dar creşterea generală a productivităţii muncii permite obţinerea de produse şi mijloace de subzistenţă mai ieftine, disponibilitatea unei plusvalouri mai mari şi, prin urmare, noi investiţii de capital. În concluzie, tendinţa generală este de creştere a numărului de salariaţi ca urmare a progresului acumulării, iar pături tot mai largi ale populaţiei vin să îngroaşe rândurile clasei muncitoare industriale.
Această evoluţie însă nu este deloc continuă. Atunci când dorinţa excesivă de a investi plusvaloarea în noi întreprinderi a împins la maximum numărul de muncitori, produsele devin supraabundente. De îndată ce distribuţia lor întâmpină dificultăţi, ele nemaifiind solicitate de consum, se produc aşa-numitele crize de supraproducţie. Mase mari de mărfuri rămân nevândute, capitaliştii opresc sau reduc activitatea fabricilor lor şi un număr mare de muncitori este concediat. Pentru a ieşi din criză, capitalismul se străduieşte să producă la un cost mai scăzut, utilizând la maximum toate perfecţionările tehnice. La ieşirea din criză se stabileşte un anumit raport, mai scăzut decât cel precedent, între capitalul variabil şi capitalul total. Producţia şi acumularea reîncep şi, odată cu creşterea capitalului total, pentru o anumită perioadă de timp creşte şi capitalul-salarii, precum şi cererea de muncă. În timpul acestui interval normal, numărul de salariaţi reîncepe să crească, cererea şi oferta de muncă fiind aproape echilibrate. Dar o altă criză nu întârzie să se apropie, astfel încât muncitorii atraşi în număr tot mai mare sunt brusc aruncaţi în şomaj. Succesiunea acestor alternative şi crearea acestui excedent de salariaţi în raport cu cerinţele capitalului acumulat caracterizează producţia capitalistă.
Economiştii au interpretat în moduri diferite acest proces, văzându-i cauzele în creşterea populaţiei şi formulând faimoasele legi ale populaţiei. Însă adevărata lege a populaţiei din epoca capitalistă este doar aceasta: acumularea capitalului, producând un excedent de populaţie muncitorească sau o armată industrială de rezervă, creează o condiţie suplimentară de existenţă şi de dezvoltare pentru capitalismul însuşi. Această rezervă este utilizată succesiv în perioadele de producţie în creştere, iar apoi, la izbucnirea crizei, este aruncată în afară. Succesiunea acestor crize s-a manifestat în timpul secolului al XIX-lea la perioade de aproximativ 10—11 ani, cu o tendinţă de scurtare a acestor intervale.
Menţionăm doar că Primul Război Mondial, deşi a fost la rândul său un efect al cursei spre supraproducţie industrială, care încerca să evite crizele revărsându-se pe pieţele externe şi coloniale („Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului“), a reprezentat atât explozia crizei, cât şi mijlocul de a înghiţi o activitate industrială pletorică. Consecinţele sale au prezentat o succesiune rapidă de crize parţiale sau chiar desfăşurarea unei crize generale mai profunde.
O preocupare constantă a capitalismului şi a teoreticienilor săi este aceea a formării şi conservării armatei industriale de rezervă, favorizată prin aruncarea în muncă a meşteşugarilor, a ţăranilor, a femeilor, a copiilor, a negrilor, a chinezilor etc., sau prin campania pentru proliferarea intensă a muncitorilor indigeni. Chiar şi reacţionarul Malthus se îngrijora de reducerea excesivă a naşterilor în sânul proletariatului dintr-o ţară industrială.
Prin urmare, nu este posibil să facem ca mişcarea capitalului şi rata salariului să depindă de creşterea cifrelor absolute ale populaţiei, aşa cum pretind economiştii burghezi. Ei credeau că rata salariilor depinde de oferta de muncă corespunzătoare creşterii generaţiilor succesive şi că scăderea salariilor, atunci când capitalul nu mai putea ocupa toate braţele de muncă, decima prin privaţiuni proletariatul, reducându-i fecunditatea. În schimb, variaţiile demografice sunt fenomene cu repercusiuni pe termen lung în raport cu frecventele oscilaţii ale ratei salariilor, care, aşa cum am spus, depind de expansiunea şi contracţia activităţii capitalului.
În concluzie, este absurd să sperăm că soluţionarea crizelor şi a contradicţiilor capitalismului poate izvorî din jocul providenţialei legi a cererii şi ofertei aplicate salariului. Jocul acestui fenomen este întotdeauna în avantajul clasei capitaliste.
Desigur, economiştii burghezi au strigat că este vorba despre un scandal şi o încălcare a sacrei legi a cererii şi ofertei atunci când muncitorii, prin intermediul organizării economice, au încercat să atenueze efectele concurenţei reciproce, realizând o acţiune comună între cei care au de lucru şi cei care nu au.
Nu este aici locul pentru a arăta că, totuşi, nici organizarea sindicală nu poate împiedica evoluţia generală a capitalismului şi nici nu poate depăşi principiile acestuia. Importanţa ei constă în atragerea în mişcarea de clasă a unor pături tot mai largi, aşa cum rezultă dintr-un alt text binecunoscut.
Textul numeşte formă flotantă pe aceea în care muncitorii în surplus, respinşi din cauza perfecţionării tehnice a fabricilor, sunt reabsorbiţi datorită capacităţii şi producţiei sporite a acestora. Numeşte formă latentă pe aceea prin care în districtele rurale perfecţionările tehnice disponibilizează un mare număr de lucrători, care sunt constrânşi să se reverse în oraşe, oferindu-se patronilor industriali (fenomenul urbanizării). Numeşte formă stagnantă pe aceea prin care se formează un exces al numărului de muncitori, atât în industrie, cât şi în agricultură, respinşi de perfecţionările tehnice şi care se oferă pentru munci cu un grad înalt de exploatare, cum este aşa-numita muncă la domiciliu (sweating system). În sfârşit, ultimul reziduu al surplusului de populaţie muncitorească constituie pauperismul, ce nu trebuie confundat încă cu vagabonzii, infractorii, cerşetorii, prostituatele, care alcătuiesc păturile nelucrătoare (lumea interlopă, drojdia societăţii etc.) şi care au o mare pondere numerică mai ales în metropolele moderne.
Revenind la acea parte a surplusului de populaţie muncitorească reprezentată de pauperism, aceasta cuprinde trei categorii: muncitori apţi de muncă, dar şomeri; orfani şi copii ai celor asistaţi de caritatea publică (aceste două categorii stau la dispoziţia capitalismului pentru a reintra în serviciul activ în momentele de mare cerere); şi, în sfârşit, muncitorii care, din cauza vârstei, a invalidităţii sau a perimării meseriei lor, sunt definitiv inapţi de muncă.
Aşadar, dacă este adevărat că, odată cu progresul acumulării, rata salariilor tinde în general să crească pentru muncitorii care găsesc de lucru şi dacă este de asemenea adevărat că masa totală a capitalului-salarii şi numărul muncitorilor tind să crească, în mod concomitent are loc crearea unei armate de rezervă tot mai vaste, alcătuită din foşti meşteşugari şi mici proprietari ruinaţi sau expropriaţi prin transformarea lor în salariaţi, dar expuşi, împreună cu urmaşii lor, riscurilor şomajului şi, prin urmare, celei mai negre mizerii, în ciuda măsurilor ce ţin fie de caritate, fie de legislaţia socială, fie de solidaritatea muncitorească.
Cu cât creşte mai mult capitalul total şi, prin urmare, avuţia naţională şi socială (în realitate, avuţia clasei capitaliste), cu atât creşte mai mult avuţia industrială şi, odată cu ea, dominaţia pauperismului (a se vedea enormele mase de şomeri din ţările capitaliste în perioada postbelică). Toate acestea constituie legea mizeriei crescânde a proletariatului, opusă avuţiei capitaliste crescânde, lege deloc contrazisă de creşterea — la scară istorică — a salariilor pentru muncitorii ocupaţi şi de îmbunătăţirea nivelului de trai pentru anumite categorii privilegiate, şi nici înlăturată prin măsuri legislative sociale în cadrul orânduirii capitaliste.
La început, scriitorii burghezi îi îndemnau pe muncitori să-şi reducă numărul dacă doreau să nu depăşească nevoile capitalului, ştiind prea bine că această reducere nu ar fi fost niciodată atât de mare încât să le provoace îngrijorare. Ulterior, ei au recunoscut cu cinism că această sărăcie a claselor de jos era condiţia optimă pentru prosperitatea naţiunii. Astăzi, şi după Marx, nu se mai întâlnesc astfel de afirmaţii, dominând filantropia socială ipocrită, demagogia şi preamărirea unor remedii iluzorii încredinţate asociaţiilor şi statului.
Dar legea fundamentală a acumulării capitaliste continuă să fie aceeaşi: toate mijloacele menite să multiplice forţele colective ale muncii, care ar trebui să contribuie la ridicarea nivelului mediu de trai, se aplică în detrimentul muncitorului individual şi devin mijloace de a-l supune dominaţiei capitalului privat. Oricare ar fi nivelul salariilor, progresul acumulării atrage după sine creşterea surplusului relativ de populaţie muncitorească; pe măsură ce capitalul se acumulează, situaţia clasei muncitoare se înrăutăţeşte.
[1]. Referinţa autorului evidenţiază distincţia dintre centralizarea tehnică a producţiei (capitalism) şi concentrarea juridică a averilor (imperii antice, feudalism). Cirus cel Mare (Persia), Crassus (Roma antică) şi suveranii indieni reprezentau concentrări uriaşe de avuţie (tributuri, tezaurizare, proprietate juridică), dar nu capital productiv, deoarece nu se bazau pe organizarea tehnică a forţei de muncă salariate sub un proces tehnologic unificat.