Banii devin capital, capitalul produce plusvaloare, aceasta devine capital adiţional; prin urmare, capitalul se produce prin însuşi mecanismul capitalismului. Totuşi, pentru ca acesta să-şi facă apariţia în istorie, un prim capital a trebuit să se formeze într-un mediu non-capitalist.
Economia clasică, considerând capitalul drept o valoare acumulată, adică produs al muncii acumulate, afirmă că primele capitaluri s-au format prin munca şi economisirea posesorilor lor.
Or, dacă este adevărat că orice valoare provine din munca omenească, nu este însă adevărat că valoarea produsă de muncă rămâne în mâinile celui care a muncit. În general, în epocile istorice desfăşurate până acum, rodul muncii a fost întotdeauna smuls din mâinile muncitorului, iar acumularea sa de către propriul său făuritor direct a fost mereu un caz cu totul excepţional.
Contrar idilei care ar trebui să domnească în manualele de economie, în istoria reală domnesc cucerirea, tirania, jaful, adică forţa brută.
Existenţa unei puteri de stat şi a formelor juridice, chiar făcând abstracţie de încălcările făţişe şi ascunse, nu a însemnat niciodată garanţia că produsul îi rămânea atribuit producătorului. Mai întâi, epocile de convulsii sociale şi politice constituie treceri bruşte de la un regim legislativ la altul, iar războaiele civile sau naţionale reprezintă sau atrag întotdeauna după sine vaste exproprieri; dar lăsând la o parte chiar şi aceste suspendări ale dreptului în plan istoric, aşa cum le-am exclus pe cele din plan individual (delincvenţa), noi nu recunoaştem nicidecum diverselor sisteme juridice care au dominat până acum calitatea de a asigura producătorului paşnica folosinţă a întregului rod al muncii.
Dreptul este garantat în aplicarea sa de forţa materială a statului. Noi nu vedem în stat reprezentantul imparţial al unor interese colective, ci, dimpotrivă, organul dominaţiei unei părţi a societăţii, adică a unei clase.
Prin urmare, dreptul este de fiecare dată codificarea normelor care servesc la impunerea respectării intereselor acelei clase. Statul şi legea există, aşadar, tocmai atunci când o clasă are nevoie să exercite asupra celorlalte o continuă presiune coercitivă şi — întrucât la baza acestor relaţii stau interesele economice — să realizeze tocmai exproprierea sistematică, într-o măsură mai mare sau mai mică, a energiilor productive ale claselor asuprite. Statul şi dreptul înseamnă, aşadar, tocmai un sistem care serveşte la transferarea rodului muncii de la muncitori la nemuncitori.
Pentru a înţelege structura socială şi evenimentele politice ale unei epoci date, noi ne întrebăm care sunt clasele aflate în conflict, care dintre ele deţine puterea, adică statul, şi, înainte de toate, ne întrebăm ce relaţii sau forme de proprietate stabileşte şi conservă sistemul în vigoare. La rândul lor, relaţiile de proprietate se explică analizând forţele de producţie, adică resursele tehnice de care dispune munca şi organizarea şi repartizarea acesteia între oameni. Forţele productive sunt în fiecare epocă resursele materiale şi fizice utilizate şi grupurile de oameni angrenaţi în muncă. Aceste forţe productive sunt cuprinse într-o schemă determinată de relaţii de proprietate, pe care le păzesc legea şi forţa statală. Dar din motive complexe, cum ar fi creşterea populaţiei, transformarea tehnicii productive ca efect al noilor invenţii, deschiderea de căi de comunicaţie şi aşa mai departe, se creează condiţii prin care forţele productive şi, în primul rând dintre ele, clasa care furnizează munca, intră în conflict cu formele de proprietate în vigoare. De aici o epocă de revoluţie socială, cu lupta dintre clasa care beneficia de vechiul sistem şi o clasă până atunci dominată, sfărâmarea formelor de proprietate, adică răsturnarea statului, şi apariţia unui nou stat cu un drept diferit.
Revenind la chestiunea primei acumulări capitaliste, soluţia trebuie căutată printr-o analiză de acest gen, şi nicidecum în afirmaţia naivă şi tendenţioasă că munca şi abstinenţa au creat capitalul originar. Totuşi, va fi util să recapitulăm mai întâi modul cel mai elementar în care cele expuse se aplică la istoria societăţii.
La începuturile activităţii de muncă şi ale vieţii economico-sociale, oamenii sunt puţini, în timp ce pământul disponibil este extrem de vast. Comunităţile sunt împărţite în mici triburi nomade care practică o agricultură şi un păstorit primitive, cultivând în comun o suprafaţă de pământ ocupată sub conducerea unei căpetenii care este, la început, tatăl de familie. Proprietatea individuală şi împărţirea în clase nu îşi fac încă apariţia în această perioadă de comunism primitiv.
Însăşi mobilitatea triburilor atrage după sine întâlnirea lor, extinderea resurselor productive şi a trebuinţelor, conflictele şi luarea în captivitate a celor învinşi. Apar caste militare şi sacerdotale; printr-un lung proces pe care suntem departe de a-l trata aici, trecem la epoca sclaviei. O clasă de oameni este obligată să muncească în slujba altora, fără posibilitatea de a refuza sau de a pleca, şi poate fi stăpânită şi înstrăinată ca bun privat, având loc deja împărţirea pământului, a vitelor şi a oricărui alt bun între membrii clasei dominante sau oamenii liberi.
Totuşi, în societăţile antice însele nu toţi oamenii liberi sunt proprietari de pământuri sau de sclavi; doar o minoritate dintre ei ajunge să aibă o asemenea proprietate încât să poată trăi fără a presta vreo muncă; ceilalţi sunt posesori ai unor mici suprafeţe de pământ pe care le cultivă cu propriile mâini şi fără sclavi, sau sunt mici meşteşugari care produc şi vând produse meşteşugăreşti. În această epocă legea, şi odată cu ea ideologia filozofică şi morală, justifică exploatarea muncii sclavilor, vânzarea şi chiar uciderea lor. Clasa marilor proprietari (patriciatul) deţine de regulă statul, în luptă cu clasa micilor agricultori şi meşteşugari (democraţia greacă, plebea romană). Baza producţiei rămâne agricultura, în ciuda răspândirii navigaţiei şi a comerţului şi a apariţiei posesorilor de bani şi chiar a unui embrion de capitalism.
Odată cu noile condiţii survenite după căderea Imperiului Roman, după apariţia creştinismului şi desfiinţarea sclaviei, baza producţiei rămâne cea agrară, iar pământul rămâne împărţit între marii proprietari feudali.
Vechii sclavi sunt eliberaţi din punctul de vedere al dreptului şi al noii morale creştine şi nu mai pot fi vânduţi. Totuşi, ei sunt transformaţi în şerbi de pe glie, adică în lucrători agricoli care nu pot părăsi locul, în timp ce nobilul feudal îşi însuşeşte în mare măsură produsele muncii lor. Dispar însă în mare parte, reduşi şi ei la starea de şerbi de pe glie, micii agricultori liberi, şi doar unele nuclee de meşteşugari orăşeneşti îşi pot asigura un regim de relativă independenţă faţă de nobilimea feudală, organizându-se în bresle meşteşugăreşti în aşa-numitele comune.
În acest cadru al societăţii feudale, clasa dominantă este cea a nobilimii funciare; aliaţii şi instrumentele sale sunt clerul, armata şi statul monarhic absolut (în ciuda conflictelor care au dus de la fărâmiţarea feudală iniţială la formarea marilor unităţi statale).
În aceste diverse forme sociale, nu numai că nu găsim în vigoare acelaşi drept şi aceeaşi ideologie morală, dar nici măcar nu am putea stabili principii juridico-morale comune tuturor, care să constituie pretinsul drept natural. Aceleaşi relaţii dintre oameni sunt când protejate, când condamnate, atât de legea scrisă, cât şi de simţul moral. Prin urmare, nu găsim în vigoare faimosul principiu potrivit căruia fiecăruia îi aparţine produsul muncii sale — principiu care ar trebui să explice în mod onest şi paşnic prima acumulare de capital.
Aproape întotdeauna îl găsim pe muncitor pus în situaţia de a nu putea dispune de mijloacele de producţie pe care le întrebuinţează şi de produsul său. De acestea este separat prin forţa legii atât sclavul antic, cât şi şerbul medieval de pe glie sau muncitorul modern. Îl găsim pe muncitor neseparat de unelte şi produse doar în comunismul primitiv şi în meşteşugăritul din diferitele epoci, precum şi la micul cultivator proprietar; ceea ce nu exclude ca şi aceste pături sociale să fie nevoite să cedeze altora o parte din propriul produs, suferind o extorcare de plusvaloare sub felurite forme de tributuri, dări, cămătărie, diverse drepturi feudale.
Societăţii feudale funciare îi succede în mod direct orânduirea capitalistă. Pentru ca aceasta să poată funcţiona, este necesar ca, pe de o parte, să existe o acumulare de bani (iar această condiţie este îndeplinită de multă vreme în mâinile proprietarilor funciari, ale comercianţilor, ale cămătarilor, ale finanţiştilor, ale negustorilor de sclavi etc.), iar pe de altă parte, să existe o masă de muncitori separaţi de mijloacele de producţie şi, prin urmare, constrânşi la vânzarea forţei de muncă.
Cheia acumulării primitive este, aşadar, mişcarea istorică ce a creat această separare. Orânduirea feudală o împiedica în mod dublu: prin şerbia de pe glie, care îi interzicea ţăranului şi fiilor săi să părăsească feuda de origine; prin sistemul breslelor, care îi obliga, prin regulamente extrem de complicate şi prin magistraturi speciale, pe meşteşugari şi pe fiii lor să lucreze într-o anumită meserie şi în mici ateliere, cu un număr limitat de calfe şi ucenici. Legile statului feudal consfinţeau această situaţie şi împiedicau descătuşarea economiei capitaliste, asuprind totodată clasa burgheză în formare, alcătuită din comercianţii şi bancherii de la oraş sau din foşti ţărani deveniţi meşteşugari prin emanciparea din şerbie şi creând în „burguri“, opuse castelului seniorial, mici ateliere manufacturiere pentru producerea de mărfuri.
Această clasă a elaborat o ideologie revoluţionară care a condamnat cătuşele şi restricţiile feudale în numele unei întregi teorii filozofice despre libertate şi egalitate juridică, însă această campanie pentru eliberarea poporului reprezintă doar echivalentul ideologic al necesităţii economice de a pune la dispoziţia producţiei o masă de vânzători de forţă de muncă „liberi“.
Pe de altă parte, cerinţele productive exercitau o presiune irezistibilă datorită intensificării comunicaţiilor mondiale, sporirii comerţului şi creşterii nevoii de produse ale muncii tot mai complexe.
Capitaliştii întreprinzători au trebuit să ia nu doar locul meşterilor de breaslă, ci şi pe cel al deţinătorilor feudali ai izvoarelor de avuţie; apariţia lor se prezintă ca rezultatul unei lupte victorioase împotriva puterii seniorilor şi a prerogativelor sale exorbitante, împotriva regimului breslelor şi a obstacolelor pe care acesta le punea în calea dezvoltării libere a producţiei şi a liberei exploatări a omului de către om. Cavalerii industriei i-au înlăturat pe cavalerii spadei; ei au învins prin mijloace la fel de mârşave (textul vrea să spună: antrenând în lupta revoluţionară masele în formare ale proletariatului, inconştiente de faptul că epoca democraţiei şi a regimului politic reprezentativ însemna triumful regimului liberei exploatări a salariaţilor) precum cele de care s-a servit libertul roman pentru a se face stăpân peste propriul său patron (Cap. XXIV, 1).
„Punctul de plecare al dezvoltării care dă naştere atât muncitorului salariat, cât şi capitalistului a fost robia muncitorului. Această dezvoltare a constat într-o schimbare a formei acestei înrobiri, în transformarea exploatării feudale în exploatare capitalistă“.
Fireşte, există şi progresul substanţial de a fi sfărâmat cătuşele care se opuneau introducerii muncii colective şi de a fi introdus o înaltă diviziune tehnică a muncii.
Critica noastră dă la o parte întreaga apologie democratică a revoluţiei burgheze, iar acesta este un aspect fundamental al ei; totuşi, respingând prezentarea filozofică şi juridică a acestei ideologii, ea nu neagă valoarea istorică şi caracterul revoluţionar al introducerii capitalismului, creatoare a condiţiilor pentru evoluţiile ulterioare.
„Cu toate că primele elemente ale producţiei capitaliste se întâlnesc sporadic în unele oraşe de pe ţărmul Mediteranei încă în secolul al XIV-lea şi al XV-lea, începutul erei capitaliste datează abia din secolul al XVI-lea. Acolo unde ea apare, desfiinţarea şerbiei este de mult un fapt împlinit, iar gloria evului mediu, existenţa oraşelor libere, este de mult apusă“.
În această perioadă, orice revoluţie politică reflectă înaintarea capitalismului. Orice act care expropriază mase de mici producători, fie ei meşteşugari sau ţărani, constituie o victorie a acestuia.
Procesul îmbracă două aspecte. În general, desfiinţarea şerbiei permite formarea unei mici proprietăţi rurale răspândite. Dar capitalismul are nevoie ca foştii şerbi feudali să devină nu producători independenţi, ci salariaţi, şi de aceea sprijină orice măsură care îi lipseşte de pământ pe micii ţărani.
În Italia, procesul îmbracă forme specifice. La ieşirea din evul mediu, Italia de Nord şi o parte a celei centrale se află în avangardă în materie de tehnică productivă (ca şi de ştiinţă şi cultură). Capitalismul nu doar bancar şi comercial, ci şi manufacturier se dezvoltă aici mai devreme decât în alte părţi, mai cu seamă la Florenţa, Genova, Veneţia, Pisa etc. Prin urmare, feudalismul dispare aici mai timpuriu, iar şerbii de pe glie sunt atraşi în oraşele înfloritoare. Meşterii de breaslă au devenit adevăraţi burghezi (popolo grasso), iar numeroasele calfe se transformă într-o veritabilă forţă de muncă proletară, astfel încât lupta dintre cele două clase amintite îşi face apariţia (răscoala Ciompilor etc.). [1] Apoi, marile descoperiri geografice de la sfârşitul secolului al XV-lea schimbă complet rutele pieţei mondiale, manufacturile capitaliste decad, clasa burgheză este frântă în faşă, celei feudale îi lipsesc energiile capabile să se unească într-o creaţie politică unitară, muncitorii se revarsă înapoi la sate, unde se răspândeşte mica gospodărie, iar ţara cade într-o stare prelungită de marasm social şi politic.
Cu totul diferit este exemplul Angliei. Acolo, şerbia dispare de fapt spre sfârşitul secolului al XIV-lea, iar marea majoritate a populaţiei se transformă în mici ţărani independenţi, deşi stăpânirea lor juridică asupra pământului era reglementată sub formă de servituţi feudale. Nobililor feudali le rămâne, desigur, mult pământ, dar ei îl exploatează prin intermediul unui arendaş independent (în acest caz, unul dintre primele tipuri de capitalişti, pentru care foştii şerbi lucrează ca salariaţi — în parte zilieri fără proprietăţi, în parte mici proprietari cărora le mai rămâne timp liber de la cultivarea propriului pământ). Dar chiar şi zilierilor li se dădeau în folosinţă parcele de 4 acri împreună cu o mică casă ţărănească; pe deasupra, aceştia beneficiau de folosinţa vastelor terenuri de proprietate comunală şi, uneori, domnească.
Între timp, oraşele prosperau şi se forma capitalismul manufacturier şi industrial; acesta era însetat de braţe de muncă şi nu a întârziat să le obţină. Revoluţia politică a făcut din puterea regală un instrument burghez, iar noua burghezie s-a aliat cu o nouă aristocraţie funciară (landlords) care, sprijinită în acest demers de capitalism, a întreprins exproprierea micilor cultivatori, revărsând braţe de muncă în oraşe. Cu sprijinul legii, marii proprietari au revendicat vechile feude, alungându-i pe ţărani şi transformându-le în mari crescătorii de oi, pentru care era nevoie de puţin personal salariat. Ulterior, lorzii au uzurpat şi imense domenii de vânătoare acolo unde înainte fuseseră terenuri cultivate. Toate acestea au avut drept consecinţă dispariţia micii proprietăţi rurale şi transformarea ţăranilor în proletari.
În ţinutul muntos al Scoţiei s-a păstrat multă vreme stăpânirea în comun a pământului (până la sfârşitul secolului al XVIII-lea). Şi aici nobilii, la început căpetenii pur nominale, cu complicitatea statului burghez îi expropriază şi îi alungă pe nefericiţii munteni. Răpirea bunurilor bisericeşti, înstrăinarea frauduloasă a domeniilor statului, prădarea pământurilor comunale, transformarea uzurpatoare şi teroristă a proprietăţii feudale şi patriarhale în proprietate modernă şi privată, războiul împotriva colibelor — iată metodele idilice ale acumulării primitive. Ele au cucerit pământul pentru agricultura capitalistă, au încorporat solul capitalului şi au pus la dispoziţia industriei de la oraşe braţele docile ale unui proletariat fără căpătâi şi fără adăpost (Cap. XXIV, 2).
Momente caracteristice ale intervenţiei statului în favoarea burgheziei în formare, pe lângă măsurile de expropriere a ţăranilor, sunt: legislaţia de o ferocitate extremă împotriva cerşetorilor şi vagabonzilor care nu voiau să muncească, bazată pe torturi, biciuiri, însemnări cu fierul roşu şi altele asemenea; şi legislaţia asupra salariului, care fixează un nivel maxim al acestuia, interzicând cu desăvârşire asocierile muncitoreşti. Întregul proces s-a desfăşurat în Anglia chiar înainte de revoluţia politică burgheză; primele edicte datează din 1350, ultimele legi privind salariul durează până în 1813, atrocele legi împotriva coaliţiilor sindicale cad în 1825, dar unele rămăşiţe ale lor persistă până în 1859; recunoaşterea legală a sindicatelor (Trade Unions) datează din 29 iunie 1871. Însă doar în silă şi sub presiunea ameninţătoare a maselor cele două mari partide din parlamentul englez renunţă la legile împotriva coaliţiilor, după ce parlamentul însuşi a îndeplinit timp de cinci secole rolul unui sindicat (Trade Union) al capitaliştilor împotriva muncitorilor (Cap. XXIV, 3).
În Franţa întâlnim de asemenea legi de o ferocitate extremă împotriva vagabonzilor. Aici dispariţia drepturilor feudale este mai lentă şi abia foarte târziu reuşeşte să se contureze o mică proprietate rurală răspândită, mult mai rezistentă decât cea engleză şi datorită caracteristicilor tehnice foarte diferite ale agriculturii.
Este însă deosebit de interesant de observat cum, imediat după furtuna revoluţionară, care părea să elibereze, odată cu burghezia, şi starea a patra proletară, aliata ei, sunt interzise asociaţiile muncitoreşti. O lege din 14 iunie 1791 pedepseşte orice înţelegere între muncitori cu scopul de a-şi îmbunătăţi condiţiile de angajare ca „un atentat la libertatea şi declaraţia drepturilor omului“. Pentru noi este clar motivul acestei opoziţii burgheze faţă de asociaţia muncitorească: este vorba de a permite liberul joc al concurenţei pentru a obţine forţa de muncă la cel mai mic preţ. Raportorul Adunării este consecvent când afirmă că asociaţiile persoanelor de aceeaşi profesie constituie „o restabilire a corporaţiilor desfiinţate de constituţia franceză“, deoarece în ambele cazuri, în ciuda profunzimii diferenţelor istorice ale fenomenului, este vorba de piedici puse liberei acaparări de braţe de muncă de către capital. În cadrul teoriei liberale, interzicerea sindicatelor muncitoreşti este la fel de bine întemeiată: statul reprezentativ este singurul organism care cuprinde şi ocroteşte, în virtutea aceluiaşi titlu de egalitate, pe toţi cetăţenii. Fiecare individ se bucură de libertate rămânând izolat, aflat doar în faţa legăturii sale cu statul unitar. Privilegiile de clasă au dispărut din punct de vedere juridic; orice asociaţie de membri ai aceleiaşi pături sociale tinde să formeze un stat în stat, o castă în sânul egalităţii juridice generale, şi trebuie interzisă. În economie, liberalismul vrea jocul nelimitat al intereselor particulare individuale; statul ocroteşte în general contractele dintre particulari, dar nu poate tolera acţiuni şi contracte colective.
Decretul din 1791 a fost respectat, într-adevăr, de Teroare şi de Girondini, de Bonaparte şi de Restauraţie. Dacă, într-o epocă mult mai târzie, democraţia parlamentară a cedat şi a recunoscut sindicatele, a făcut-o contrazicându-şi propria doctrină pură, aşa cum o contrazice întreaga legislaţie de intervenţie a statului în relaţiile economico-sociale. Contradicţia cu principiile este o confirmare a zădărniciei acestora, făurite pentru „mobilizarea ideologică“ a maselor, cărora trebuie să li se întreţină iluzia că sunt libere şi suverane. Nu există însă nicio contradicţie cu interesele şi politica de clasă a capitalului: în prima epocă, acesta se teme doar de reacţiune şi nu are nicio reţinere în a-şi asigura condiţiile economice cele mai favorabile pentru acumulare; dar într-o epocă ulterioară, formarea unei clase muncitoare puternice pune în faţa capitalismului problema relaţiilor nu doar economice, ci şi politice cu proletariatul: deşi prin interzicerea coaliţiilor se poate comprima salariul şi se pot spori plusvaloarea şi acumularea, clasa capitalistă calculează că acest lucru poate duce mai repede la o luptă socială în care să piară însuşi principiul plusvalorii şi al acumulării; prin urmare, îi convine în general să permită sindicatele, precum şi să impună prin lege anumite sacrificii capitaliştilor individuali, care să facă mai suportabil regimul muncii salariate.
Dar marea revoluţie democratică franceză nu a fost mai puţin consecventă atunci când i-a lipsit pe muncitori de dreptul de asociere sindicală decât atunci când a instituit serviciul militar obligatoriu; şi aceasta în ciuda erorii banale din zilele noastre, prin care democraţia avansată este considerată drept antiteza reacţiunii antimuncitoreşti şi a militarismului!
Am examinat condiţiile care au permis acumularea primitivă prin formarea unei clase salariate. Să vedem acum cum au apărut primii capitalişti. În Anglia a apărut mai întâi capitalistul agrar, adică marele arendaş, şi abia apoi capitalistul industrial. Să vorbim, aşadar, despre primul.
O proprietate agricolă poate fi administrată în diverse moduri de posesorul ei juridic. În regimul sclavagist, el pune să lucreze sclavi care sunt proprietatea sa; o altă proprietate a sa este pământul. Aceştia sunt conduşi din punct de vedere tehnic fie de un alt sclav, fie de un sclav eliberat, plătit de stăpân. În regimul feudal, pământul este lucrat de şerbi, dar rareori stăpânul feudal se preocupă de organizarea exploatării. În general, fiecare familie de ţărani are un mic ogor din care îi cedează stăpânului o parte din produs (dijmă); pe deasupra, stăpânul păstrează pentru sine parcele din pământul cel mai bun, pe care ţăranii sunt obligaţi să presteze muncă un anumit timp (clacă).
Odată cu emanciparea şerbilor, devin posibile mai multe situaţii. Administrarea directă (în regie proprie) este posibilă atunci când proprietarul nu deţine doar pământul, ci şi capitalul de inventar (animale, seminţe, îngrăşăminte, unelte, mai târziu maşini etc.), precum şi un capital în bani pentru a avansa salarii ţăranilor zilieri, aceştia fiind conduşi de un vătaf remunerat de către moşier. Aceasta a fost prima formă introdusă de landlords englezi, deşi foştii şerbi nu erau doar zilieri, ci, la început, şi mici proprietari şi uzufructuari ai unor mici loturi de pământ.
În scurt timp însă, vătaful a devenit arendaş în parte (dijmaş). Arendarea în parte, sau mai exact sistemul exploatării în parte, este acea formă de gestiune în care proprietarul aduce pământul şi o parte din capitalul mobil, arendaşul în parte aduce restul inventarului, asigură munca prin angajarea de salariaţi, iar în cele din urmă produsul este împărţit în proporţii convenite între proprietar şi arendaş. Vorbim aici despre marea exploatare în parte, aplicată unor domenii vaste şi unitare, în care arendaşul nu munceşte el însuşi, ci angajează zilieri, distinctă de mica exploatare în parte, în care pământul este fărâmiţat — chiar dacă este vorba de o singură mare proprietate — în numeroase mici gospodării lucrate personal de către dijmaş şi familia sa.
Marii arendaşi în parte englezi nu au întârziat să se îmbogăţească pe măsură ce sărăceau, din motivele deja analizate, micii agricultori independenţi şi zilierii, posesori la rândul lor, mai înainte, ai unei mici bucăţi de pământ. S-a trecut astfel de la sistemul exploatării în parte la arendarea propriu-zisă. Arendarea este acea formă de exploatare în care proprietarul nu aduce decât pământul şi clădirile rurale; întregul capital mobil aparţine arendaşului, iar acesta angajează muncitorii, păstrând pentru sine întregul produs. El îi plăteşte proprietarului o arendă în bani, astfel încât venitul generat se împarte în renta funciară a proprietarului şi profitul capitalist al arendaşului întreprinzător. Trebuie subliniat că atât renta, cât şi profitul de întreprindere provin în mod egal din supramuncă, împărţită între proprietar şi capitalist în virtutea unei alianţe de clasă la adăpostul statului, noi respingând ideea că pământul ca atare, şi nu munca, ar putea fi izvor de avuţie.
Să deosebim şi aici între marea şi mica arendă. Cea de-a doua nu are caracter capitalist, fiind vorba despre mici întinderi de pământ lucrate direct de micul arendaş, posesor al câtorva unelte de producţie rudimentare, la fel ca meşteşugarul, dar lipsit de pământ. Să remarcăm că şi o tehnică agricolă avansată corespunde administrării unitare a marilor domenii. Este vorba de administrare directă sau de mare arendare, după cum coincid sau nu persoanele juridice ale proprietarului şi capitalistului. Pe aceste baze se poate realiza munca în mase mari, diviziunea muncii, industrializarea mecanică a agriculturii.
Sunt, dimpotrivă, forme înapoiate, în general, mica proprietate (cu excepţia terenurilor excepţional de fertile pentru mica cultură) precum şi, chiar atunci când există o mare proprietate funciară, exploatarea acesteia pe mai multe parcele ţinute în mici arende şi mici exploatări în parte. În treacăt fie spus, o situaţie de acest al doilea tip a fost cea a marii proprietăţi ruseşti după emanciparea şerbilor şi desfiinţarea comunităţilor patriarhale. În aceste cazuri, mica gospodărie însoţeşte marea proprietate.
Trecerea la marea exploatare este sarcina unui îndelungat progres tehnico-economic. Eliberarea juridică a micii gospodării de sub exploatarea marii proprietăţi poate fi un act imediat: în realitate, pământul rămâne din punct de vedere tehnic la fel de fărâmiţat ca înainte, în timp ce cel puţin o formă de extorcare de supramuncă (ceea ce constituia renta funciară) este imediat desfiinţată.
Revenind la Anglia: primii mari arendaşi s-au îmbogăţit rapid, şi pentru că în secolul al XVI-lea aurul, argintul şi, prin urmare, banii au scăzut în valoare, toate mărfurile s-au scumpit, însă salariile au crescut cu mare întârziere. Contractele de arendă fiind pe termen foarte lung, arendaşul a văzut crescând venitul din vânzarea produselor, scăzând în realitate cheltuielile cu salariile şi scăzând arenda, astfel încât s-a îmbogăţit în dauna salariaţilor şi a proprietarilor.
Exproprierea micilor agricultori şi înlocuirea lor cu mari gospodării agricole nu numai că a permis industriei capitaliste în formare să găsească mase de salariaţi care nu proveneau din meşteşugăritul de breaslă, ci a pus totodată la dispoziţia procesului de acumulare primitivă elementele sale materiale şi economice; într-adevăr, întrucât numărul scăzut al agricultorilor nu a dus la micşorarea producţiei de produse agricole, fiind compensat prin exploatarea sporită a zilierilor, prin perfecţionări tehnice şi prin randamentul mai mare al muncii pe scară largă, a devenit disponibilă o masă largă de mijloace de subzistenţă şi o cantitate de produse agricole având caracter de materii prime pentru industrie (filatura şi ţesătoria de in, bumbac, lână etc.). După expropriere, materiile prime sunt cumpărate de capitalistul manufacturier, şi odată cu ele mijloacele de subzistenţă disponibile, sub forma salariilor plătite muncitorilor angajaţi.
Transformarea agriculturii nu a oferit şi furnizat, aşadar, doar noua clasă proletară şi noul capitalist arendaş, ci a pus totodată la dispoziţia noului capitalist de la oraş capitalul său constant (materii prime de prelucrat) şi capitalul său variabil (mijloace de subzistenţă). Acest lucru nu se petrece doar în Anglia, ci şi în multe părţi ale Europei Centrale, cum ar fi în Westfalia în epoca lui Frederic al II-lea, unde ţăranii filatori de in au fost expropriaţi de pământ, iar dacă au vrut să aibă in de prelucrat şi mijloace de subzistenţă de consumat, au trebuit să treacă în marile manufacturi ca salariaţi. Cu alte cuvinte, exproprierea populaţiei rurale, determinând oferta de materii prime şi mijloace de subzistenţă, îi creează capitalului piaţa sa internă de cumpărare.
Dar această distrugere a oricărei industrii casnice agricole nu este completă în epoca manufacturii, deoarece aceasta lasă întotdeauna anumite prelucrări iniţiale micilor meşteşugari sau micilor lucrători parţial agricultori risipiţi la ţară. Doar introducerea maşinismului stârpeşte definitiv această producţie primitivă şi fărâmiţată, absorbind toate operaţiile în fabrică şi cucerind pentru capital întreaga piaţă internă a produselor manufacturate.
Ajungem acum la punctul central: apariţia primului capitalist industrial sau de fabrică (la drept vorbind, şi arendaşul este un industriaş).
Nu vom nega faptul că, în unele cazuri, micul capital iniţial s-a format din rodul muncii acumulate a unor meşteşugari independenţi şi chiar a vreunui muncitor salariat; mult mai des însă devenea capitalist conducătorul breslei sau meşterul de breaslă, care avea fireşte mai multe mijloace, licite şi ilicite, de a strânge bani.
Fiind acum disponibili muncitorii de angajat şi materiile prime de cumpărat, pentru geneza capitalistului nu mai era nevoie decât de deţinerea unei sume de bani pentru primele avansuri. Or, încă din epocile precedente existau particulari care dispuneau de bani acumulaţi în proporţii mult mai mari decât cele care puteau fi atinse prin roadele muncii; existau, adică, două specii de capital care nu aveau încă un caracter industrial, anume capitalul cămătăresc şi capitalul comercial.
Am spus deja că şi câştigul realizat de cel care plasează bani în cămătărie (înţelegând prin acest cuvânt orice împrumut purtător de dobândă) şi în comerţ provine întotdeauna, într-o măsură mai mult sau mai puţin directă, dintr-o supramuncă şi, prin urmare, dintr-o plusvaloare. Lipseşte totuşi încă forma caracteristică a producţiei capitaliste, anume vânzarea-cumpărarea directă a forţei de muncă, producţia rămânând încredinţată unor muncitori neseparaţi de uneltele de producţie şi de produs. Aceştia, neavând suficienţi bani pentru avansurile necesare micii lor producţii în materii prime şi altele, şi nici pentru a aştepta momentul şi a ajunge la locul cel mai convenabil pentru schimbul produsului lor, trebuie să cedeze o parte din câştigul lor acumulatorului de bani care le prestează aceste servicii; iar cedându-şi câştigul, cedează o parte din munca lor.
Cămătarul şi comerciantul dispuneau, aşadar, de bani, dar nu îi puteau transforma în capital industrial din cauza orânduirii feudale a satelor şi a celei corporatiste a oraşelor. Vechile societăţi luptă împotriva formării capitalurilor prin legi foarte severe împotriva cămătăriei şi printr-o campanie morală împotriva celor ce trăiesc din camătă, ca şi din negoţ; este considerat mai respectabil decât negustorul nu doar seniorul războinic, ci chiar aventurierul a cărui figură se învecinează cu cea a tâlharului.
Cât de grav era lovită cămătăria în cadrul etic al conştiinţei medievale o poate dovedi, printre altele, locul pe care îl ocupă în sistemul dantesc al pedepselor. Cămătăria face parte din violenţă (deşi relaţia dintre cel care dă bani cu împrumut şi cel care plăteşte dobândă pare în mod material paşnică). Aşa cum hulitorul este considerat violent împotriva naturii pentru că încalcă legea naturii, alături de el cămătarul este numit violent împotriva meşteşugului (artei), adică împotriva muncii omeneşti, deoarece încalcă legea morală potrivit căreia nimeni nu ar trebui privat de o parte din rodul muncii sale. Pe noi nu ne miră faptul că morala dantescă nu vede aceeaşi crimă în renta seniorului feudal şi nici nu arată că resimte o indignare egală împotriva sclavagismului antichităţii clasice, deşi îl respinge în numele principiului creştin. În acea epocă istorică pare moralmente respingător ca banii să aducă bani celui ce nu munceşte — fapt care astăzi este, dimpotrivă, proclamat ca fiind conform religiei, naturii şi unei sociologii sănătoase. În versurile finale ale Cântului al XI-lea din Infernul, Virgiliu îi explică lui Dante josnicia cămătarului, invocând Fizica lui Aristotel, potrivit căreia meşteşugul omenesc trebuie să fie izvorul vieţii (munca drept izvor al valorii), şi Geneza („în sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea“), în timp ce „îns-un cămătar alt drum urmează“ şi jigneşte astfel natura în discipola ei, Arta (munca). Este curios că toate acestea nu-l ofensează pe bogatul care şi-a moştenit bunurile, ba chiar acesta este pedepsit în cercul precedent drept violent împotriva lui însuşi şi a bunurilor sale dacă le-a risipit, în loc să le transmită moştenitorilor. Contradicţia ar putea fi explicată teoretic printr-o subtilitate a scolasticii, însă ea, aşa cum am observat, este imediat lămurită pentru metoda noastră critică prin circumstanţele istorice şi sociale. Inalienabilitatea patrimoniului imobiliar este unul dintre pilonii fundamentali ai sistemului feudal.
Odată căzute barierele care împiedicau capitalul cămătăresc şi comercial să angajeze forţă de muncă şi să devină capital modern, rezistenţa continuă: meşteşugarii cer să i se interzică negustorului să devină fabricant; noile manufacturi se înfiinţează în centre noi, şi nu în vechile oraşe conduse de bresle, apărând în porturile de export şi uneori în interiorul unei graniţe speciale stabilite de monarh.
Prin urmare, nu munca, ci vechile acumulări mercantile şi cămătăreşti explică în mod substanţial acumularea primitivă. Ceea ce i-a dat însă un impuls formidabil au fost exploatarea noilor pământuri descoperite şi a căilor de comunicaţie, descoperirea zăcămintelor de metale preţioase, cuceririle şi jafurile din Indiile Orientale, negoţul cu sclavi negri şi alte asemenea... poeme idilice. Abia începută epoca capitalistă, izbucnesc marile războaie pentru dominaţia comercială şi colonială, iar hegemonia trece de la Portugalia la Spania, la Olanda, la Franţa, la Anglia (ameninţarea unei hegemonii germane sau ruse a fost înlăturată prin războiul mondial, dar alţi concurenţi formidabili s-au ridicat să conteste poziţia Angliei: Japonia şi mai ales Statele Unite; cel de-al Doilea Război Mondial le-a adus pe acestea pe primul loc).
Vedem metodele acumulării primitive deja în plină dezvoltare în mâinile Angliei în vremea cruciadei sale împotriva Revoluţiei Franceze: printre acestea se numără sistemul colonial, datoria publică, sistemul bancar modern şi protecţionismul vamal. Unele dintre aceste metode se bazează pe folosirea forţei brutale, dar toate fără excepţie se folosesc de puterea statului — forţa concentrată şi organizată a societăţii (în beneficiul clasei dominante) — pentru a grăbi violent trecerea de la orânduirea economică feudală la orânduirea economică capitalistă şi pentru a scurta fazele de tranziţie, precum şi pentru a contracara forţa opusă în formare a clasei proletare, ce tinde să răstoarne orânduirea economică şi statală capitalistă. Într-adevăr, forţa este menită să netezească drumul tuturor vechilor societăţi aflate pe punctul de a se transforma; forţa este o pârghie economică.
Interminabilă ar fi istoria atrocităţilor săvârşite de albi în colonii şi a mijloacelor prin care se îmbogăţeau celebrele Companii ale Indiilor şi înalţii lor funcţionari. Este ştiut că şi catolicii, şi protestanţii le-au negat indigenilor americani existenţa sufletului, pe motiv că nu erau pomeniţi în Biblie. Coloniştii puritani şi protestanţi din America au pus preţ pe scalpurile indienilor; toţi cunosc metodele de capturare, transport şi exploatare a sclavilor negri, toţi îşi amintesc de războaiele opiului şi de otrăvirea premeditată a unor populaţii întregi cu civilizaţie străveche în beneficiul capitalului englez.
Sistemul colonial a dat o mare dezvoltare navigaţiei şi comerţului şi a generat companiile comerciale protejate de guverne, care favorizau acumularea şi concentrarea capitalului. Cucerirea coloniilor a asigurat pieţele de desfacere pentru produsele manufacturilor în formare, în timp ce comorile extorcate de la indigeni prin muncă forţată şi prin toate celelalte mijloace se revărsau în Europa sub formă de capital. În timp ce astăzi supremaţia industrială o atrage după sine pe cea comercială, concurenţa pe mările lumii fiind liberă de constrângeri politice, în acea epocă se petrecea invers, astfel încât cea mai puternică naţiune colonială, Olanda (secolul al XVII-lea), a fost cea care a deţinut cele mai mari capitaluri şi a luat-o înainte pe calea acumulării.
Creditul public, adică sistemul prin care statul se împrumută de bani de la particulari plătindu-le o dobândă, îşi are începuturile în oraşele comerciale italiene din evul mediu. Este firesc ca un astfel de sistem să favorizeze acumularea, întrucât micile şi marile capitaluri private, de natură cămătărească sau comercială şi, în mod excepţional, economiile meşteşugarilor, care nu ar găsi altă cale pentru a produce plusvaloare, devin capital industrial în mâinile statului, care dispune de cu totul alte mijloace pentru a angaja salariaţi (lucrări maritime şi portuare, arsenale, echipare de nave, lucrări publice în general etc. etc.). În plus, datoria publică reprezintă amprenta capitalistă pusă asupra statului: regele Franţei este încă trimisul lui Dumnezeu şi dispune de viaţa şi de moartea fiecărui supus, dar trebuie să se teamă de câţiva finanţişti şi cămătari din Paris, cărora legea le refuză cel mai mic privilegiu. Este firesc ca primii economişti burghezi să ridice în slăvi datoria publică pentru impulsul dat tuturor formelor capitaliste; ea a devansat crearea de întreprinderi vaste care altminteri ar fi trebuit să aştepte o concentrare lentă, a deschis calea spre societatea pe acţiuni, spre comerţul cu titluri negociabile care, deşi reprezintă — după exemplul obligaţiunilor datoriei de stat — doar chitanţe pentru banii împrumutaţi, circulă la rândul lor ca bani. Căci creditului public i-a urmat creditul privat.
Sistemul bancar a luat naştere din creditul de stat. Banca este o instituţie prin intermediul căreia particularii îşi împrumută capitalul. Multe sume mici de bani nu găsesc întreprinderi în care să se investească şi atunci sunt depuse la o bancă. Banca, dispunând de sume mari, le împrumută la rândul ei câtorva mari întreprinzători care au capital redus, dar bune oportunităţi de a găsi muncă salariată şi pieţe de desfacere pentru produse. Aceştia îi cedează bancherului o parte din plusvaloare, iar acesta, la rândul său, cedează o parte mai mică diverşilor deponenţi. Împărţirea plusvalorii răpite clasei muncitoare în proporţii variabile este explicată prin riscul mai mare sau mai mic pe care îl suportă cel care a avansat banii. Statul, conform teoriei riscului, oferă o mare siguranţă a restituirii şi, prin urmare, plăteşte dobânzi minime; marile bănci semistatale dobânzi mai mari; băncile mici dobânzi şi mai mari; întreprinzătorul — mai ales dacă este puţin înzestrat cu instalaţii de valoare şi lansat în afaceri noi — va plăti rate ale dobânzii foarte ridicate; în sfârşit, cămătarul, căruia îi lipsesc mijloacele cuviincioase şi comode de a-şi recupera banii de la victimele sale, pretinde dobânzi fabuloase. În realitate, toate aceste datorii sunt fracţiuni din plusvaloarea rezultată din schimbul cămătăresc dintre muncă şi salariu. Însă mecanismul băncii şi al titlurilor purtătoare de dobândă cu preţuri oscilante pe piaţă permite dezvoltarea luptei speculative dintre capitalişti pentru împărţirea rentei disponibile din producţia socială totală.
În luptele speculaţiei, arma decisivă fiind nu atât lipsa de scrupule, care este la îndemâna oricărui imbecil, cât disponibilitatea unor mari mase de valori, întregul fenomen, pe lângă stimularea investiţiilor şi a acumulării iniţiale, favoriza în mod considerabil înalta concentrare a capitalurilor.
Odată cu datoria publică şi băncile se naşte creditul internaţional, care permite acumularea primitivă în ţări noi, prevăzute cu muncitori disponibili, dar lipsite de mijloace de subzistenţă, de materii prime şi de banii necesari pentru a le procura din altă parte. Veneţia a împrumutat sume vaste Olandei; aceasta, în epoca decăderii sale, a împrumutat Angliei; în secolul al XIX-lea Anglia a împrumutat Statelor Unite. Dar capitalul împrumutat, reproducându-se progresiv, este în scurt timp capabil să restituie avansul iniţial şi să devină autonom. De la sfârşitul Primului Război Mondial, Statele Unite sunt creditoarele lumii întregi.
Creditul public, fiind bazat pe veniturile statului din care trebuie plătite dobânzile, a dat naştere sistemului modern de impozite. Acesta a devenit un alt element formidabil al acumulării primitive, atât prin ruinarea până la expropriere a micilor ţărani şi meşteşugari, cât şi prin deturnarea de la consumul claselor sărace a unor mari mase de valoare, transferate capitaliştilor care acordă împrumuturi statului.
Avem, în sfârşit, sistemul protecţionist, prin intermediul căruia o industrie a cărei formare întâmpină dificultăţi este favorizată de stat în diferite moduri: lovind cu taxe vamale ridicate produsele similare fabricate în străinătate şi importate în ţară, astfel încât să le ridice preţul pe piaţa internă, permiţând fabricanţilor naţionali un profit mai mare; plătind prime de export pentru produsele acelor industrii trimise peste hotare; uneori interzicând de-a dreptul importul produselor din alte ţări etc. El
„a fost un mijloc artificial de a fabrica fabricanţi, de a expropria muncitori independenţi, de a capitaliza mijloacele de producţie şi mijloacele de subzistenţă naţionale, de a accelera forţat trecerea de la modul de producţie vechi la cel modern“ (cap. XXIV, 6).
Acumularea primitivă şi geneza capitalistului industrial capătă, aşadar, o mare forţă din datoria publică şi din fiscalitate, din regimul colonial, din finanţele bancare, din protecţionism. Uneori, guvernele au împrumutat capitalurile direct manufacturierilor. Toate aceste fenomene au luat proporţii uriaşe în epoca naşterii marii industrii. Aceasta s-a folosit, de asemenea, fără reţinere de acapararea copiilor, un adevărat negoţ cu mici robi albi, paralel cu cel de negri. Prin pacea de la Utrecht, Anglia şi-a rezervat privilegiul comerţului cu sclavi între Africa şi America spaniolă; din acest negoţ a izvorât măreţia Liverpoolului:
„Oraşul Liverpool s-a dezvoltat pe baza comerţului cu sclavi. Acest comerţ a fost metoda lui de acumulare primitivă... Tantae molis erat de a se crea condiţii pentru manifestarea liberă a «legilor naturale eterne» ale modului de producţie capitalist, de a se desăvârşi procesul de separare a muncitorilor de condiţiile muncii lor, de a se transforma la un pol mijloacele sociale de producţie şi mijloacele de subzistenţă în capital, iar la polul opus masele populare în muncitori salariaţi, în «săraci care muncesc» liberi... Dacă, după Augier, banii «vin pe lume cu pete naturale de sânge pe unul dintre obraji», capitalul vine pe lume mânjit de sânge şi pătat pe tot trupul din cap până în picioare“.
(Acest capitol XXV este precedat de capitolul XXIV, pe care însă îl vom rezuma ulterior, având în vedere caracterul său conclusiv şi totodată programatic).
Situaţia economică creată pentru capitalism în coloniile de primă ocupare este foarte interesantă — lăsând la o parte un studiu complet al fenomenului imperialismului —, deoarece serveşte la a evidenţia o contradicţie flagrantă a economiei burgheze. Aceasta, definind proprietatea privată ca provenind din muncă, din economisire şi din abstinenţă, confundă în mod deliberat proprietatea privată asupra mijloacelor personale de muncă cu proprietatea capitalistă bazată pe munca altuia. Îi convine teoreticianului economiei burgheze să aplice societăţii capitaliste aceleaşi concepte de drept, aceeaşi definiţie a proprietăţii moştenite dintr-o societate precapitalistă. Am văzut toate absurdităţile acestui mod de a privi lucrurile. În colonii însă, însăşi economia burgheză este constrânsă să admită şi să invoce distrugerea violentă a micii proprietăţi private pentru a face loc producţiei capitaliste.
După ce a utilizat coloniile ca simple depozite de comori acumulate menite a fi jefuite, ca locuri de achiziţie a mărfurilor căutate în Europa şi, mai presus de toate, ca piaţă de desfacere pentru produsele manufacturate ale metropolei, capitalismul a vrut, în mod firesc, să transporte acolo aceleaşi maşini de stors plusvaloare, întreprinderile sale industriale.
Banii-capital nu mai lipseau pentru a cumpăra şi a transforma pe loc instrumente de muncă şi chiar materii prime şi mijloace de subzistenţă: era nevoie doar de munca salariată. Dar băştinaşii din colonii fie o duceau bine pe baza micii producţii personale, fie fuseseră anterior alungaţi în interiorul ţării sau de-a dreptul exterminaţi; prin urmare, nu era la fel de uşor să fie transformaţi în salariaţi liberi pe cât fusese de uşor să fie reduşi la sclavie. În ceea ce-i priveşte pe coloniştii sosiţi din metropolă, aceştia găseau în faţa lor întinderi imense de pământ neocupat, care putea fi folosit pentru agricultură şi adesea pentru industria extractivă. Când există pământ liber, adică atunci când oferta de pământ este nelimitată, fiecare obţine o bucată aproape gratuit şi prin drept de ocupare. Astfel, aceeaşi lege „sfântă şi naturală“ a cererii şi ofertei care îl constrânge pe cel lipsit de proprietate să-şi vândă în Europa forţa de muncă, îi oferă în colonii posibilitatea de a-şi procura cu uşurinţă mijloace de muncă pentru o gospodărie personală independentă. Mai mult, în fermele nou înfiinţate nu se desfăşura doar muncă agricolă şi pastorală, ci se practicau şi mici industrii casnice; „farmer“-ul american îşi confecţiona singur uneltele, mobilierul, însăşi casa. Zelosul capitalist, rămânând fără muncitori şi fără cumpărători, se putea abţine chiar în totalitate de la orice consum, căci tot nu ar fi acumulat nici măcar o leţcaie de plusvaloare. O nesfârşită desfătare stârneşte cazul stimabilului domn Peel, care a luat cu sine din Anglia în America mărfuri alimentare şi mijloace de producţie în valoare de 50.000 de lire sterline şi a fost, pe deasupra, atât de prevăzător încât să aducă şi 3.000 de membri ai clasei muncitoare — bărbaţi, femei şi copii. Dar domnul Peel nu numai că nu a deschis nicio fabrică, ci a fost părăsit cu cruzime de toată lumea, astfel încât a rămas fără niciun servitor care să-i facă patul sau să-i aducă apă.
„Bietul domn Peel! El a prevăzut totul, dar a uitat să exporte relaţiile de producţie engleze pe malul râului Swan!“.
Ce fac teoreticienii caracterului „natural“ al capitalismului? Ei fac mai întâi apologia sclaviei sau a muncii forţate a indigenilor (temă de dezbatere în cadrul Societăţii Naţiunilor până după Primul Război Mondial), prea puţin păsându-le că în felul acesta calcă în picioare legea liberei cereri şi oferte; iar în ceea ce-i priveşte pe coloniştii albi, neîndrăznind să susţină transformarea lor în sclavi, dau o a doua lovitură aceleiaşi legi propunând ca statul să fixeze un preţ foarte ridicat şi artificial pentru concesiunile de pământ liber, astfel încât imigrantul, neputând să-l cumpere, să fie constrâns să muncească ca salariat. Guvernul englez a pus în aplicare acest plan pentru a favoriza acumularea capitalistă în colonii: însă atunci fluxul de emigranţi s-a îndreptat spre vestul Statelor Unite, insuficient populate şi bogate în pământ liber pe tot parcursul secolului al XIX-lea. Totuşi, după ce i-a forţat pe economiştii burghezi să se dezică de ei înşişi, dezvoltarea capitalistă a făcut inutile panaceele lor.
Acumularea capitalistă din America, începând de la Războiul Civil din 1861 — care a generat o enormă datorie de stat, impozite grele şi naşterea celei mai josnice aristocraţii financiare —, a atins cote ameţitoare până la Războiul Mondial şi în perioada următoare; Statele Unite, saturate de proletariat şi ameninţate de un şomaj uriaş, au început să-i respingă pe imigranţii asiatici şi europeni. Fiind nevoite în mod ineluctabil să reverse peste ocean mase gigantice de produse — şi poate mâine, din motive de politică internă, o parte a pletoricei armate industriale de rezervă care se formează acolo —, ajunse prea târziu la împărţirea stăpânirii coloniale, ele vor încerca cu siguranţă să colonizeze însăşi Europa, răsturnându-i aparatul productiv şi provocând astfel un nou şi mai mare conflict. (Lăsăm neschimbată această frază conclusivă în forma conţinută în redactarea acestui rezumat, întocmit de câţiva tovarăşi la Ponza în anul 1929. N. red.).
[1]. Răscoala Ciompilor (Florenţa, 1378) — revoltă armată a muncitorilor salariaţi non-breslaşi din industria lânii împotriva marilor meşteri şi a patriciatului urban (popolo grasso), considerată de istoriografia marxistă una dintre primele manifestări deschise ale luptei de clasă proletare.