Am văzut că ceea ce caracterizează acumularea primitivă, adică formarea istorică a capitalismului, este exproprierea producătorului nemijlocit, adică a producătorului care posedă suficiente mijloace de producţie încât să-i permită să-şi desfăşoare munca personală şi să rămână posesorul produselor pe care le va schimba pentru a-şi procura cele necesare.
Chiar şi sub această formă este vorba de proprietate privată, dar este eronat să spunem că micul producător are în proprietate un capital. Proprietatea privată capitalistă există numai atunci când mijloacele de producţie şi produsele aparţin non-muncitorilor, iar adevăraţii muncitori au fost expropriaţi de ele. Prin urmare, avem două tipuri diferite de proprietate privată: proprietatea privată a muncitorului (epoca meşteşugărească şi ţărănească) şi proprietatea privată a non-muncitorului (epoca capitalistă).
Proprietatea privată a muncitorului asupra mijloacelor activităţii sale productive corespunde producţiei în mici gospodării, adică micii întreprinderi agricole sau manufacturiere în care personalul muncitor, în afară de muncitorul liber, cuprinde familia sa şi, cel mult, vreun ucenic sau calfă. Acest stadiu de producţie este primitiv, totuşi îşi are justificarea în cursul dezvoltării tehnicii, fiind justificată înlocuirea prin intermediul lui a proprietăţii colective preistorice, în care, cu un minim de acte şi procedee de muncă, se exploatau produsele aproape nemijlocite ale naturii. Sistemul micii gospodării
„este o condiţie necesară pentru dezvoltarea producţiei sociale şi a individualităţii libere a muncitorului însuşi“.
Acest tip de tehnică şi de întreprindere poate însoţi diferite forme juridice ale proprietăţii şi diferite tipuri de societate: îl întâlnim în sclavagism (adică alături de proprietatea privată a non-muncitorului asupra solului, asupra persoanei muncitorului şi asupra produsului) şi în regimul feudal (alături de proprietatea funciară privată şi de iobăgie), dar forma sa proprie însoţeşte acel tip de producţie în care muncitorul este proprietarul liber al condiţiilor de muncă, adică ţăranul posesor al pământului sau meşteşugarul posesor al uneltei. Acest regim de mici producători independenţi presupone fărâmiţarea solului şi împrăştierea celorlalte mijloace de producţie. După ce şi-a adus serviciile, dacă s-ar perpetua, ar deveni o forţă care s-ar opune dezvoltării ulterioare, ce se realizează în sensul concentrării mijloacelor de producţie, cu resursele cele mai moderne precum colaborarea unui mare număr de industrii, diviziunea muncii, maşinismul — tot ceea ce permite să fie împinse la maximum
„dominarea şi reglementarea socială a naturii, dezvoltarea liberă a forţelor de producţie sociale“.
Prin urmare, orânduirea micii producţii devine la un moment dat incompatibilă cu forţele noi suscitate de noile posibilităţi şi necesităţi tehnice din sânul societăţii. Eliminarea sa trebuie să aibă loc pentru a permite transformarea mijloacelor de producţie împrăştiate în mijloace de producţie concentrate. Dar stadiul următor este tot un stadiu al proprietăţii private: o clasă socială va profita de inevitabila concentrare a proprietăţii private pentru a face din ea monopolul său şi pentru a-şi întemeia pe ea dominaţia. Realizarea tuturor acestor lucruri constituie acumularea primitivă şi exproprierea violentă şi crudă a poporului muncitor care îi urmează, a cărei atrocitate am evidenţiat-o deja. În mijlocul unei adevărate tragedii sociale proprietatea privată întemeiată pe munca personală este înlocuită de proprietatea capitalistă şi se produce despărţirea definitivă dintre muncă şi proprietate. Această tragedie expropriatoare constituie preistoria Capitalului.
Această trecere este pentru noi, adică pentru rezultatele cercetării noastre ştiinţifice asupra jocului forţelor economice şi asupra dezvoltării istorice a societăţii, cu totul inevitabilă; în plus, ea este o condiţie indispensabilă pentru dezvoltarea utilă a forţei şi tehnicii productive umane. Prin urmare, desfăşurarea sa este o desfăşurare revoluţionară şi, dacă ea ar depinde, printr-o ipoteză absurdă, de aprobarea noastră şi de cea a unei pretinse „conştiinţe morale“, nu ar trebui să i-o refuzăm. Denunţându-i atrocitatea nu ne-am contrazis deloc, ci am demascat şi am demolat teoriile apologetice tendenţioase ale proprietăţii capitaliste care, pretinzând că o dovedesc eternă, nu se mulţumesc să evidenţieze necesitatea istorică a apariţiei sale şi contribuţia sa la eliberarea unor noi forţe productive năvalnice, ci vor să-i înfăţişeze formarea ca fiind paşnică, idilică, binefăcătoare şi plăcută chiar pentru masele umane atrase în angrenajele implacabile ale acelei evoluţii.
În ceea ce priveşte metoda noastră, judecăţile morale nu au nicio parte în ea, cu atât mai mult când este vorba despre stabilirea legilor obiective ale dezvoltării societăţii. De ele ne vom ocupa în vederea distrugerii ideologiilor greşite şi atunci când se va pune problema rezolvării intervenţiei conştiente şi voluntare a colectivităţilor umane (partide) în fazele dezvoltării. Deoarece nici atunci determinările programatice nu vor fi aduse de evaluări de ordin moral. Când este vorba despre cercetare, noi o desfăşurăm cu o metodă care este cea a tuturor ştiinţelor moderne ale naturii, din care sunt excluse judecăţile sentimentale ale observatorului. Cerându-i acestuia să ne spună dacă şi în ce măsură oxigenul favorizează viaţa, iar dioxidul de carbon o distruge, nu ne va interesa deloc dacă un fapt sau altul îi face plăcere sau îi provoacă neplăcere. Odată stabilit în mod cert că pentru a înfăptui concentrarea productivă capitalismul trebuia să sfâşie mulţimile de mici producători, acest fapt rămâne la fel de acceptat de către noi. Ceea ce însă nu putem trece cu vederea, nici măcar din punct de vedere ştiinţific, este pretenţia capitalistă de a fi adus acelor mulţimi încântare şi bunăstare, limitându-se doar la a tăia câteva capete de despoţi şi stăpânitori locali. O astfel de afirmaţie se loveşte mai degrabă de fapte decât de premise morale, în timp ce serveşte la a stabili ce bază joasă au premisele morale ale gândirii burgheze şi ale oricărei alteia.
Am căutat şi am expus astfel legile funcţionării producţiei capitaliste şi pe cele ale formării sale istorice. Dar care va fi dezvoltarea ulterioară?
Nu se poate obiecta că ridicarea unei astfel de întrebări depăşeşte graniţele metodei riguros ştiinţifice: toate ştiinţele, după ce şi-au pus problema funcţionării universului şi a procesului său evolutiv din trecut, şi-o pun şi pe cea a dezvoltării viitoare; prin urmare, noi suntem consecvenţi făcând acelaşi lucru pentru ştiinţa societăţii omeneşti.
În rezolvarea chestiunii a ceea ce se va întâmpla cu tipul social de proprietate privată capitalistă, noi nu pornim, la rândul nostru, de la un proces preconceput de caracter moral sau finalist, cum ar fi perfectibilitatea umană nedefinită, Progresul, triumful Justiţiei, Egalităţii, Libertăţii. Astfel de cuvinte luate în sine nu înseamnă nimic pentru noi, ştiind bine că ele au o valoare variabilă în funcţie de epoci şi de clase.
În primul rând, noi ne bazăm pe calea deja parcursă de societate pentru a recunoaşte legile reale ale dezvoltării. În plus, ipoteza noastră conform căreia tehnica productivă tinde să devină din ce în ce mai eficientă şi mai complexă, concretizându-se într-o organizare tot mai bună a luptei omenirii împotriva dificultăţilor mediului natural, nu reprezintă pentru noi un adevăr misterios şi absolut, nici o intenţie incontrolabilă sau o aspiraţie irezistibilă a sentimentului nostru. Ea este o concluzie ştiinţifică cu un grad ridicat de probabilitate, atât pentru că datele istorice de până acum o confirmă, cât şi pentru că spre ea conduc înseşi legile biologice ale adaptabilităţii la mediu şi ale evoluţiei speciilor. Dacă am numit-o doar o ipoteză, este pentru a alunga orice rest de interpretare mistică sau idealistă şi pentru că evoluţiile luptei omului împotriva naturii ar putea fi lent sau chiar brusc inversate de fapte de ordin fizic în faţa cărora societatea omenească ar fi lipsită de mijloace, cum ar fi o schimbare de temperatură, de umiditate, a compoziţiei atmosferei, o coliziune cu aştri etc. — fapte, totuşi, extrem de puţin probabile. De asemenea, şi factori de ordin social ar putea inversa direcţia dezvoltării, cum ar fi, de exemplu, un război chimic care ar otrăvi în mod permanent diferite straturi ale atmosferei terestre şi alte lucruri similare. Presupunând însă că astfel de situaţii neprevăzute nu se produc, ne putem baza pe certitudinea progresului productiv, a complicării tehnicii şi, odată cu ea, a activităţilor şi a nevoilor umane. Prin urmare, concluzia noastră cu privire la avansul ulterior al eforturilor umane împotriva dificultăţilor naturii nu are nevoie, pentru a se susţine, de zboruri lirice sau de apriorisme idealiste, şi nici de credinţa într-o misiune a inteligenţei umane (şi cu atât mai puţin a unei inteligenţe supraumane), fără de care lumea ar deveni inutilă şi imposibilă!
Să reluăm, aşadar, procesul de transformare socială. Odată descompusă de la un capăt la altul vechea societate a micii întreprinderi, odată transformaţi producătorii în proletari, iar condiţiile lor de muncă în capital, sunt împinse tot mai mult înainte socializarea muncii şi transformarea ulterioară a solului şi a celorlalte unelte de producţie în instrumente gestionate în mod social.
Noi vedem continuându-se această concentrare sub ochii noştri, tot datorită unei exproprieri. Nu mai este expropriat micul producător, ci capitaliştii mai mici sunt expropriaţi de cei mari. Mica gospodărie de altădată a dispărut, dar noile întreprinderi colective devin mereu prea mici în raport cu resursele tehnicii şi fac loc unor noi întreprinderi, mai perfecţionate şi mai mari. Se dezvoltă în proporţii tot mai mari aplicarea ştiinţei la mijloacele tehnice, în sensul unei legături tot mai strânse între diferitele centre de producţie, între diferitele sfere de activitate, între diferitele ţări ale lumii. Maşinismul, telegrafia şi radiotelegrafia, căile ferate, navigaţia, aviaţia etc. fac din ce în ce mai necesară din punct de vedere tehnic rezolvarea problemelor productive la scară nu doar naţională, ci mondială. Perfecţionării tehnice i se opunea odinioară dimensiunea redusă a întreprinderilor, astăzi i se opune autonomia lor privată, chiar dacă este vorba despre întreprinderi vaste şi puternice. Dezvoltarea era ieri frânată de proprietatea privată personală, astăzi ea este din nou frânată de proprietatea privată capitalistă.
Noile necesităţi care apar în sânul capitalismului creează noi situaţii pentru clasele sociale şi dezvoltă astfel noi forţe, cu greu reţinute de formele juridice ale proprietăţii impuse de puterea capitalistă pe ruinele precedentelor regimuri sociale şi statale.
„O dată cu micşorarea continuă a numărului magnaţilor capitalului, care uzurpă şi monopolizează toate avantajele acestui proces de transformare, cresc mizeria, asuprirea, înrobirea, degradarea, exploatarea, dar şi revolta clasei muncitoare, al cărei număr sporeşte neîncetat şi care este educată, unită şi organizată prin însuşi mecanismul procesului de producţie capitalist“.
Micii producători trăiau izolaţi, erau rivali economici unii cu alţii. Capitaliştii înşişi, deşi se situează împreună în fruntea societăţii, sunt concurenţi implacabili unii faţă de alţii. Cu bună dreptate ei spun că concurenţa este un resort indispensabil producţiei şi ar trebui doar să adauge: producţiei pe baze capitaliste. Prin urmare, capitaliştilor le este greu să se lipsească de concurenţă şi să îşi identifice interesele sociale pe plan mondial. Proletarii, în schimb, trăiesc în mase mari; revoluţia burgheză i-a făcut liberi, adică i-a forţat să alerge din ţară în ţară şi de pe un continent pe altul pentru a-şi găsi de lucru, concurenţa dintre ei dovedindu-se în mod evident în detrimentul tuturor: condiţiile materiale ale acestei clase (şi nu vreun resort mistic) trezesc în ea un sentiment de solidaritate şi de asociere pe baze din ce în ce mai largi. Nu este vorba de un imperativ moral sau de strigătul unui apostol, ci de rezultatul direct al forţelor puse în mişcare de capitalism, care constituie impulsul real al strigătului programatic: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!“.
„Monopolul capitalului devine o cătuşă pentru modul de producţie care a înflorit o dată cu el şi prin el. Centralizarea mijloacelor de producţie şi socializarea muncii ajung la un punct la care devin incompatibile cu învelişul lor capitalist. Acesta este sfărâmat. Proprietăţii private capitaliste i-a sunat ceasul. Expropriatorii sunt expropriaţi“.
Opera lui Marx la maturitate, pretinsă critică rece, descriptivă şi exterioară a lumii economice, se încheie cu strigătul care este o invitaţie la război social, premisă sigură a victoriei revoluţionare.
Care este aspectul economic al acestui nou contrast revoluţionar dintre forţele productive şi formele de proprietate? Este acesta: mişcarea generală tehnico-productivă continuă în sensul socializării muncii şi al centralizării mijloacelor sale materiale. Exproprierea micilor posesori privaţi continuă şi ea şi, depăşind orice limită, nicio proprietate privată nu mai este compatibilă cu cerinţele noii şi vastei organizări sociale a activităţii productive. O trecere trebuie să aibă loc. Proprietatea capitalistă şi formarea de plusvaloare care o caracterizează au trebuit să apară pentru a face posibil începutul socializării, dar trebuie să dispară pentru ca aceasta să poată continua. Nu va fi vorba însă, desigur, de o repetare în sens invers a procesului care a avut loc deja; nu vom avea o contrarevoluţie, ci o altă revoluţie în relaţiile economice.
Muncitorul a fost privat de unealta de muncă personală şi nu va mai deveni posesorul ei izolat. Totuşi, reunirea dintre muncitor şi condiţiile de muncă se va produce în singurul mod compatibil cu transformările tehnicii, adică colectivitatea muncitorească va dobândi controlul şi gestiunea ansamblului mijloacelor de producţie şi a ansamblului produselor.
„Modul de însuşire capitalist, care rezultă din modul de producţie capitalist, deci proprietatea privată capitalistă, este prima negaţie a proprietăţii private individuale, bazată pe munca proprie. Dar producţia capitalistă generează cu necesitatea unui proces natural propria ei negare. Aceasta este negarea negaţiei. Ea nu restabileşte proprietatea privată, ci proprietatea individuală, dar pe baza realizărilor erei capitaliste: a cooperării şi a proprietăţii comune asupra pământului şi asupra mijloacelor de producţie produse de munca însăşi“.
Acest penultim paragraf al operei reaminteşte expresiile clasice ale dialecticii, legându-se de ceea ce scrie Marx în a doua prefaţă, din 1873, referitor la dialectica hegeliană, a cărei latură mistificatoare (nu mistică, domnilor traducători!) declară că l-a criticat deja de treizeci de ani, recunoscând totodată că Hegel a fost primul care a expus metoda dialectică. Aceasta este răsturnată de Marx; la Hegel ea stătea pe cap, procesul gândirii creând realitatea; la Marx, dimpotrivă, idealul „nu este nimic altceva decât materialul transpus şi tradus în capul omului“. Asupra acestui punct va fi publicată o scurtă anexă la lucrarea de faţă, cu titlul „Metoda dialectică a lui Marx“.
Apare clar că expresia de proprietate „individuală“ referitoare la negarea negaţiei sale, adică la sistemul de distribuţie colectivistă care succede capitalismului, înseamnă că fiecare participant la producţia socială va putea participa la consumul produselor sociale fără a se interpune vreo forţă şi vreun drept de uzurpare privată din partea altora, aşa cum făcea deja, în micul său cerc privat, producătorul independent cu produsele propriei sale munci.
Iar Capitalul se încheie cu trimiterea la pasajul din Manifest referitor la funcţia revoluţionară a proletariatului, deoarece prin această legătură autorul a vrut să reconfirme continuitatea constructivă a doctrinei sale, de la enunţurile din 1847 până la finalizarea operei sale monumentale.
O dovadă luminoasă aceasta, care va rezista în istoria mişcării în faţa repetatelor şi neobositelor atentate ale minciunii, înşelăciunii şi trădării.
„Progresul industriei, al cărui purtător involuntar şi pasiv este burghezia, înlocuieşte izolarea muncitorilor, izvorâtă din concurenţă, cu unirea lor revoluţionară prin asociaţie. Cu dezvoltarea marii industrii, burgheziei îi fuge, aşadar, de sub picioare însăşi baza pe care ea produce şi-şi însuşeşte produsele. Ea produce, înainte de toate, pe propriii ei gropari. Pieirea ei şi victoria proletariatului sunt deopotrivă de inevitabile“.