1. Metoda stângii comuniste italiene şi internaţionale nu a avut niciodată nimic în comun cu falsul extremism dogmatic şi sectar care ar pretinde, prin negaţii verbale şi formale goale, să depăşească forţele prezente în procesele reale ale istoriei.
Într-un recent „fir al timpului“ [1] care introduce o serie de expuneri despre chestiunea naţional-colonială şi chestiunea agrară — deci despre principalele probleme sociale contemporane în care sunt în joc forţe considerabile care nu se limitează la capitalul industrial şi la proletariatul salariat — s-a demonstrat cu citări din documente că marxismul revoluţionar perfect ortodox şi radical recunoaşte importanţa actuală a acestor factori şi necesitatea corespunzătoare de a avea o practică de clasă şi de partid adecvată în raport cu aceştia; şi aceasta nu numai citându-i pe Marx, Engels şi Lenin, ci şi aceleaşi documente de bază, din 1920 până în 1926, ale opoziţiei de stânga din cadrul Internaţionalei şi ale Partidului Comunist din Italia, care făcea parte integrantă din ea la acea vreme.
Doar în insinuările goale ale adversarilor Stângii, angajaţi încă de atunci pe calea oportunismului şi naufragiaţi astăzi în mod înspăimântător în renegarea marxismului de clasă şi în politica contrarevoluţionară, stânga ar fi participat la eroarea absolutizantă şi metafizică potrivit căreia Partidul Comunist trebuie să se preocupe doar de duelul dintre forţele pure ale capitalului modern şi muncitorii de întreprindere, din care va izvorî revoluţia proletară, negând şi ignorând influenţa asupra luptei sociale a oricărei alte clase şi a oricărui alt factor. În activitatea noastră recentă de repunere a pietrelor de temelie ale economiei marxiste şi ale programului revoluţionar marxist, am demonstrat pe larg cum această „fază“ pură nu există în realitate nici astăzi şi în nici o ţară, nici măcar în cele mai dens industrializate şi în cele cu cea mai veche dominaţie politică a burgheziei, cum ar fi Anglia, Franţa, SUA; dimpotrivă, că ea nu se va produce niciodată nicăieri, aşteptarea ei nefiind nicidecum o condiţie pentru victoria revoluţionară a proletariatului.
Prin urmare, este o pură inepţie să spunem că, întrucât marxismul este teoria luptei de clasă moderne dintre capitalişti şi muncitori, iar comunismul este mişcarea care conduce lupta proletariatului, noi negăm efectul istoric al forţelor sociale ale altor clase, de exemplu ale ţărănimii, precum şi tendinţelor şi presiunilor rasiale şi naţionale, şi, în stabilirea acţiunii noastre, neglijăm ca fiind superflue aceste elemente.
2. Materialismul istoric, prezentând cursul preistoriei într-un mod nou şi original, nu numai că a luat în considerare, a studiat şi a evaluat procesele de formare a familiilor, grupurilor, triburilor, raselor şi popoarelor până la formarea naţiunilor şi a statelor politice, dar le-a explicat cu precizie ca fiind legate şi condiţionate de dezvoltarea forţelor de producţie şi ca o manifestare şi o confirmare a teoriei determinismului economic.
Fără îndoială, familia şi hoarda sunt forme pe care le întâlnim şi la speciile de animale, şi se obişnuieşte să se spună că şi cele mai evoluate dintre ele, chiar dacă încep să prezinte exemple de organizare colectivă în scopul apărării şi conservării comune, precum şi al colectării şi aprovizionării cu hrană, nu prezintă încă o activitate productivă, care îl distinge chiar şi pe cel mai vechi om. Ar fi mai bine să spunem că specia umană se distinge nu prin cunoaştere, prin gândire sau prin scânteia de lumină divină, ci prin capacitatea de a produce nu numai obiecte de consum, ci şi obiecte destinate producţiei ulterioare, cum ar fi primele unelte, oricât de rudimentare, pentru vânătoare, pescuit, cules de fructe şi, apoi, pentru muncile agricole şi meşteşugăreşti. Această primă necesitate de a organiza producţia uneltei se îmbină, caracterizând specia umană, cu aceea de a da o disciplină şi o reglementare procesului de reproducere, depăşind caracterul ocazional al relaţiilor sexuale prin forme mult mai complexe decât cele pe care le prezenta lumea animală. Mai ales în lucrarea clasică a lui Engels, la care vom apela pe larg, este demonstrată legătura inseparabilă, dacă nu chiar identitatea, dintre evoluţia instituţiilor familiale şi a celor productive.
Aşadar, în viziunea marxistă asupra cursului istoric uman, chiar înainte de apariţia claselor sociale — întreaga noastră bătălie teoretică duce la demonstrarea faptului că ele nu sunt eterne; au avut un început şi vor avea un sfârşit —, este dată singura explicaţie posibilă, pe baze ştiinţifice şi materiale, a funcţiei clanului, tribului şi rasei şi a ordonării lor în forme tot mai complexe, ca efect al caracteristicilor mediului fizic şi al creşterii forţelor de producţie şi a tehnologiei de care colectivitatea ajunge să dispună.
3. Factorul istoric al naţionalităţilor şi al marilor lupte ale acestora şi pentru acestea, prezent sub diverse forme de-a lungul istoriei, este decisiv la apariţia formei sociale burgheze şi capitaliste pe măsură ce aceasta se răspândeşte pe pământ, iar Marx, în epoca sa, a acordat cea mai mare atenţie, nu mai mică decât cea dedicată proceselor economiei sociale, luptelor şi războaielor de organizare pe baze naţionale. Existând deja din 1848 doctrina şi partidul proletariatului, Marx nu a dat doar explicaţia teoretică a acelor lupte potrivit determinismului economic, ci s-a preocupat să stabilească limitele şi condiţiile de timp şi de loc pentru sprijinirea insurecţiilor şi a războaielor statale de independenţă.
Odată cu dezvoltarea marilor unităţi organizate de popoare şi naţiuni, şi cu suprapunerea peste ele şi peste dinamismul lor social, acum diferenţiat în caste şi clase, a formelor şi ierarhiilor statale, putem urmări cum factorul rasial şi naţional acţionează diferit în diversele epoci istorice: sclavagism, seniorat, feudalism, capitalism. Importanţa sa este diferită în diferitele forme, aşa cum se va vedea în partea a doua şi cum a fost expus de atâtea ori. În epoca modernă, în care a început şi se răspândeşte în lume trecerea de la forma feudală, a dependenţei personale, a schimburilor limitate şi locale, la cea burgheză a servituţii economice şi a formării marilor pieţe unitare naţionale, spre piaţa mondială, organizarea pe baze naţionale în funcţie de rasă, limbă, tradiţii şi cultură şi revendicarea pe care Lenin o rezuma în formula „o naţiune, un stat“ (atunci când explica faptul că trebuia luptat pentru ea, dar adăugând că era o formulă burgheză şi nu una proletară şi socialistă) reprezintă o forţă fundamentală în dinamica istoriei. Ceea ce Lenin a constatat pentru perioada de dinainte de 1917 în Europa de Est a fost valabil pentru Marx, de la 1848, pentru toată Europa de Vest (mai puţin Anglia) şi până în 1871, după cum bine se ştie. Şi este valabil şi astăzi în afara Europei, în părţi imense ale pământurilor locuite, oricât de mult ar fi stimulat şi accelerat procesul de puterea schimburilor economice şi de orice fel la scară mondială. Este prin urmare de actualitate problema poziţiei care trebuie adoptată în faţa tendinţelor irezistibile ale popoarelor „înapoiate“ spre lupte naţionale de independenţă.
4. Miezul dialectic al problemei constă nu în a considera că o alianţă în lupta fizică pentru scopuri revoluţionare antifeudale, între statele burgheze şi clasa şi partidul muncitoresc, echivalează cu o renegare a doctrinei şi a politicii luptei de clasă, ci în a arăta că, chiar şi în condiţiile istorice şi în zonele geografice în care această alianţă este necesară şi ineluctabilă, trebuie să rămână intactă, ba chiar să fie dusă la maximum, critica teoretică, programatică şi politică a scopurilor şi ideologiilor pentru care luptă elementele burgheze şi mic-burgheze.
Vom arăta în a treia şi ultima parte cum Marx, în timp ce susţine cu toată forţa sa, de exemplu, independenţa poloneză sau irlandeză, nu încetează nu numai să condamne, ci şi să demoleze din temelii şi să spulbere prin derâdere bagajul idealist al susţinătorilor burghezi şi mic-burghezi ai justiţiei democratice şi ai libertăţii popoarelor. În timp ce pentru noi piaţa naţională şi statul capitalist naţional centralizat sunt o punte de trecere inevitabilă către economia internaţională care va suprima statul şi piaţa, pentru sfinţişorii pe care Marx îi ia în derâdere în persoana unor Mazzini, Garibaldi, Kossuth, Sobieski etc., organizarea democratică în state naţionale este un punct de sosire care va pune capăt oricărei lupte sociale, dorindu-se astfel statul naţional omogen, pentru că în el patronii nu vor apărea ca duşmani şi străini în faţa muncitorilor exploataţi. În acel moment istoric frontul se roteşte, iar clasa muncitoare se va arunca în război civil împotriva statului propriei sale „patrii“. Acest moment se apropie, iar condiţiile sale se formează în cursul procesului revoluţiilor şi războaielor naţionale burgheze de reconfigurare a Europei (astăzi şi a Asiei şi Africii): iată problema mereu schimbătoare şi cu direcţii extrem de variabile care trebuie descifrată.
5. Oportunismul, trădarea, renegarea şi acţiunea contrarevoluţionară şi pro-capitalistă a actualilor falşi comunişti stalinişti au în acest sector (nu mai puţin decât în cel strict economic, social, de aşa-zisă politică internă) o dublă amploare. Ei readuc în prim-plan exigenţe şi valori democratice naţionale, cu blocuri politice deschise şi împinse la extrem, chiar şi în Occidentul capitalist extrem de avansat, unde plauzibilitatea unor alianţe similare era exclusă încă din 1871; dar, în plus, răspândesc în mase respectul sacru pentru ideologia naţională patriotică şi populară, identificată cu cea a aliaţilor lor burghezi, ba chiar îi curtează pe campionii unei astfel de politici, pe care Marx şi Lenin i-au biciuit cu ferocitate, continuând extirparea oricărui simţ de clasă la muncitorii care, din nefericire, îi urmează.
Ar fi o prostie să luăm drept circumstanţă atenuantă pentru infamia partidelor care pretind astăzi că îi reprezintă pe muncitori, mai ales în Italia, sub numele fals de comunişti şi socialişti, recunoaşterea faptului că participarea partidelor muncitoreşti la alianţe naţionale revoluţionare este o metodă marxistă admisă, cu condiţia ca aceasta să se desfăşoare mult în afara graniţelor secolului al XX-lea şi ale Europei istorico-geografice. Atunci când, în conflictul izbucnit în plin cadru al Occidentului dezvoltat (Franţa, Anglia, America, Italia, Germania, Austria), statul rus şi toate partidele fostei Internaţionale a III-a Comuniste practică alianţe de război pe rând cu toate statele burgheze, nemaiexistând nici Napoleoni al III-lea, nici Nicolaie al II-lea şi alţii asemenea, se sfâşie în mod direct, pe de o parte, Adresa lui Marx pentru Prima Internaţională către Comuna din Paris din 1871, care închidea şi denunţa pentru totdeauna orice alianţă cu „guvernele naţionale“, care „de azi înainte fac cauză comună în faţa proletariatului insurgent“, iar pe de altă parte tezele lui Lenin despre războiul din 1914 şi pentru fondarea Internaţionalei a III-a, în care se stabilea că, odată începută faza războaielor generale imperialiste, revendicările democratice şi independentiste nu mai aveau nimic de-a face cu politica statelor, condamnându-i laolaltă pe social-naţionaliştii trădători de o parte şi de alta a Rinului sau a Vistulei.
O simplă propunere de „redeschidere a termenelor“ acordată capitalismului, mutând 1871 şi 1917 în 1939 şi 1953, cu o prelungire ulterioară incalculabilă, nu ar putea fi acceptată cu seriozitate fără descalificarea metodei marxiste de citire a istoriei în întregime, în momentele de cotitură cruciale în care forţa sa doctrinară a început să atace în profunzime apărarea trecutului: 1848 european, 1905 rusesc. Mai mult, aceasta atrage după sine renegarea întregii analize economice şi sociale clasice, în încercarea de a asimila totalitarismele fasciste recente (şi chiar non-fasciste, în momentul împărţirii Poloniei!) formelor feudale supravieţuitoare din acea vreme.
Dar verdictul de trădare totală stă în al doilea aspect: abandonarea totală şi integrală a acelei critici a „valorilor“ proprii gândirii burgheze, care exaltă, ca punct de sosire al cumplitului drum al umanităţii, o lume aclasistă a autonomiilor populare, a naţionalităţilor libere, a patriilor independente şi paşnice. Şi, într-adevăr, Marx şi Lenin, în momentul în care erau încă obligaţi să încheie pacte cu susţinătorii acestui bagaj putred, au dus la cea mai înaltă virulenţă lupta pentru a elibera clasa muncitoare de fetişurile patriei, naţiunii şi democraţiei, fluturate de „sfinţişorii“ radicalismului burghez, şi au ştiut, la cotitura istorică, să rupă cu ei chiar şi în fapt şi, când raportul de forţe a permis-o, le-au sugrumat fără milă mişcarea. Cei de astăzi au moştenit funcţia de preoţi ai acestor fetişuri şi mituri; nu este vorba de un pact istoric pe care îl vor rupe mai târziu decât era prevăzut, ci este vorba de aservirea totală faţă de revendicările proprii burgheziei capitaliste pentru un optimum al regimului care îi asigură acesteia privilegii şi putere.
Teza este interesantă deoarece coincide cu demonstraţia, dată printre altele în Dialogul cu Stalin şi în alte reuniuni pe terenul ştiinţei economice, că Rusia de astăzi este un stat al revoluţiei capitaliste desăvârşite, şi că pe marfa sa socială se află la locul lor stindardele naţionalităţii şi patriei, precum şi cel mai exasperat militarism.
6. Ar fi o greşeală foarte gravă să nu vedem şi să negăm că în lumea actuală factorii etnici şi naţionali au încă un efect şi o influenţă foarte mare şi că este încă de actualitate studiul exact al limitelor de timp şi de spaţiu în care revoltele pentru independenţă naţională, legate de o revoluţie socială împotriva formelor precapitaliste (asiatice, sclavagiste, feudale), au în continuare caracterul de condiţii necesare pentru trecerea la socialism, odată cu întemeierea unor state naţionale de tip modern (de exemplu, în India, China, Egipt, Persia etc.).
Diferenţierea între aceste situaţii este îngreunată, pe de o parte, de factorul xenofobiei determinate de colonialismul capitalist nemilos, iar pe de altă parte, de cel al răspândirii extreme actuale la nivel mondial a resurselor de producţie şi a aportului de mărfuri către cele mai îndepărtate pieţe; dar, la scară mondială, problema arzătoare în 1920, chiar şi în zona fostului imperiu rus, de a acorda susţinere politică şi armată mişcărilor de independenţă ale popoarelor din Est, nu este nicidecum închisă.
A spune, de exemplu, că raportul dintre capitalul industrial şi clasa muncitorilor salariaţi se pune în acelaşi mod, să zicem, în Belgia şi în Siam şi că practica luptei respective se stabileşte fără a ţine cont în niciunul dintre cele două cazuri de factorii de rasă sau de naţionalitate, nu înseamnă a fi extremist, ci, în realitate, înseamnă a nu fi înţeles nimic din marxism.
Nu privând marxismul de profunzimea şi amploarea sa, precum şi de complexitatea sa dură şi aspră, se dobândeşte dreptul de a-i demasca şi, într-o bună zi, de a-i doborî pe josnicii săi renegaţi.
[1]. „Pe firul timpului“ a fost titlul unei serii de articole pe care Bordiga le-a scris în 1953 pentru revista Battaglia comunista, apoi Il programma comunista.