1. Materialismul istoric îşi pierde orice sens dacă se admite introducerea, ca factor străin de domeniul economiei sociale, a pretinsului caracter individual al apetitului sexual, care ar genera derivări şi construcţii de origine extraeconomică până la cele mai evanescente şi spirituale.
Ar fi nevoie de o mobilizare mult mai vastă de material ştiinţific, mereu pe baza maximei neîncrederi faţă de decadenta şi mercenara ştiinţă oficială a perioadei actuale, dacă polemica de faţă ar fi îndreptată doar împotriva adversarilor frontali şi integrali ai marxismului. Ca întotdeauna, ne preocupă în cel mai înalt grad, drept factori antirevoluţionari, acele curente care arată că acceptă anumite laturi ale marxismului, iar apoi tratează probleme colective şi umane esenţiale pretinzând ca ele să fie situate în afara frontierelor sale.
Este clar că fideiştii şi idealiştii, instituind în explicarea naturii ierarhii de valori, tind să ridice problemele sexului şi ale iubirii într-o sferă şi la un nivel ce depăşesc cu mult domeniul economiei, înţeleasă în mod vulgar ca domeniu al satisfacerii nevoilor alimentare şi similare. Dacă elementul care înalţă şi deosebeşte specia homo sapiens de celelalte specii animale ar proveni într-adevăr nu din efectul fizic al unei lungi evoluţii într-un mediu complex de factori materiali, ci ar descinde din insuflarea unei particule a unui spirit cosmic ireductibil la materie, ar fi clar că în reproducerea unei fiinţe dintr-alta, a unui creier gânditor dintr-altul, trebuie să intervină o relaţie mai nobilă decât în simpla umplere zilnică a stomacului. Dacă, chiar şi fără a zugrăvi acest spirit-Persoană imaterial, se admite că în dinamica gândirii umane este totuşi inerentă o virtute şi o putere care preexistă sau extraexistă materiei, rămâne de asemenea evident că trebuie ridicat într-o sferă mai tainică mecanismul prin care eul generat îi succede eului generator, cu aceleaşi facultăţi ireproşabile, puse ipotetic drept premisă oricărui contact cu natura fizică şi oricărei cunoaşteri.
Pentru materialistul dialectic este de neiertat să presupună că substructura economică, în ale cărei forţe şi legi se caută explicaţia istoriei politice a omenirii, ar cuprinde doar producţia şi consumul gamei mai mult sau mai puţin vaste de bunuri necesare pentru a menţine în viaţă individul; că la acest domeniu s-ar limita relaţiile materiale dintre indivizi, şi că din jocul forţelor care leagă aceste nenumărate molecule izolate s-ar compune normele, regulile şi legile faptului social; în timp ce o întreagă serie de satisfacţii ale vieţii ar rămâne în afara acestei construcţii; iar acestea sunt, pentru mulţi diletanţi, cele care merg de la sex-appeal până la plăcerile estetice sau intelectuale. O asemenea accepţiune a marxismului este înspăimântător de falsă, este cel mai rău dintre antimarxismele aflate în circulaţie şi, pe lângă recăderea implicită, dar inexorabilă în idealismul burghez, se prăbuşeşte nu mai puţin cras în plin individualism, o altă trăsătură nu mai puţin esenţială a gândirii reacţionare; şi aceasta fie că se aşază în prim-plan, ca mărime de bază, individul biologic, fie cel psihic.
Factorul material nu îl „generează“ pe cel suprastructural (juridic, politic, filozofic) parcurgând tot acest traseu în interiorul unui individ şi nici printr-un lanţ ereditar de generare a indivizilor, rămânând apoi doar să se facă „mediile“ pentru baza economică şi pentru coronamentul cultural. Baza este un sistem de factori fizici şi palpabili care îi învăluie pe toţi indivizii şi le determină comportamentul, chiar şi pe cel individual, şi care există numai în măsura în care acei indivizi au început să formeze o specie socială; iar suprastructura este o derivată a acelor condiţii de bază, determinabilă prin studierea lor şi calculabilă pe baza lor, fără a se preocupa de miile de manifestări particulare şi de micile abateri de la o persoană la alta.
Aşadar, eroarea de îngustare a marxismului despre care este vorba este o eroare de principiu care, reducând examinarea cauzelor proceselor istorice, pe de o parte, la factori ideali din afara naturii fizice, iar pe de altă parte, la primatul ridicolului cetăţean Individ, nu lasă materialismului dialectic niciun fel de teren şi îl face neputincios să tragă concluzii chiar şi în privinţa contabilităţii brutăriei sau a mezelăriei.
2. Deplorabila abdicare a marxismului de la stăpânirea domeniului sexual şi reproductiv, cu toate ramificaţiile sale extrem de bogate, ignoră concepţiile opuse, burgheză şi comunistă, despre economie şi pierde astfel întreaga cucerire măreaţă pe care Marx a realizat-o pe ruinele şcolilor capitaliste. Pentru acestea, economia este un ansamblu de relaţii bazate toate pe schimbul între doi indivizi de obiecte reciproc utile pentru propria conservare, chiar dacă printre ele este inclusă şi forţa de muncă. Ele trag de aici concluzia că nu au existat şi nu vor exista economii fără schimb, marfă şi proprietate. Pentru noi, economia cuprinde întregul complex vast al activităţii de specie, de grup uman, care influenţează relaţiile cu mediul natural fizic; iar determinismul economic nu guvernează doar epoca proprietăţii private, ci întreaga istorie a speciei.
Toţi marxiştii consideră drept teze câştigate pe acelea care afirmă: proprietatea privată nu este eternă; a existat epoca comunismului primitiv care a ignorat-o şi ne îndreptăm spre epoca comunismului social; familia nu este eternă, şi cu atât mai puţin familia monogamă: a apărut foarte târziu, iar într-o epocă superioară va trebui să dispară; statul nu este etern: a apărut într-un stadiu foarte avansat al „civilizaţiei“ şi va dispărea odată cu împărţirea societăţii în clase şi împreună cu acestea.
Or, este limpede că toate aceste adevăruri nu sunt reconciliabile cu o viziune asupra practicii istorice care să se întemeieze pe dinamica indivizilor şi pe o concesie, fie ea cât de mică, acordată autonomiei şi iniţiativei lor, libertăţii, conştiinţei, voinţei lor şi altor fleacuri asemănătoare. Ele sunt demonstrabile doar în măsura în care se conchide că elementul determinant este o anevoioasă adaptare şi ordonare a colectivităţilor umane la dificultăţile şi obstacolele locului şi timpului în care se găsesc, rezolvând nu miliarde de probleme de adaptare ale unor oameni luaţi individual, ci problema — tinzând tot mai mult să fie privită în mod unitar — a adaptării prelungite a întregii specii ca ansamblu la cerinţele impuse de circumstanţele exterioare. Spre aceasta conduc în mod ineluctabil creşterea numărului membrilor speciei, căderea barierelor care îi separau, amplificarea ameţitoare a mijloacelor tehnice aflate la dispoziţie, posibilitatea mânuirii acestora doar prin structuri colective ale unor nenumăraţi indivizi şi aşa mai departe.
Pentru un popor primitiv se poate crede că sociologia este alimentaţie, de când până şi acest minimum nu mai este la îndemâna efortului individual ca la animal; dar apoi sociologia devine sănătate publică, procreare, eugenie, iar mâine planul anual al naşterilor.
3. Conservarea individului, în care se caută mereu misteriosul prim motor al evenimentelor, nu este decât o manifestare derivată şi secundară a conservării şi dezvoltării speciei, independent de reprezentările tradiţionale ale unei providenţe naturale sau supranaturale, ale jocului instinctului sau ale raţiunii; iar acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât este vorba despre o specie socială şi despre o societate cu trăsături dezvoltate şi complexe.
Poate părea o lapalisadă să spunem că totul s-ar putea reduce la conservarea fiecărui individ în parte, ca bază şi motor al oricărui alt fenomen, dacă individul ar fi nemuritor. Pentru a fi astfel, el ar trebui să fie imuabil, să nu îmbătrânească; or, tocmai organismul viu, şi cel animal în primul rând, este cel care este supus, ca sediu al unui lanţ impresionant de mişcări, de circulaţii şi de metabolisme, sorţii unei necurmate şi inexorabile transformări până în intimitatea celei mai mărunte celule. Este o absurditate în termeni imaginea unui ansamblu care să trăiască înlocuindu-şi continuu elementele pierdute şi rămânând identic cu sine, aşa cum ar fi, poate, un cristal care, scufundat în soluţia aceleiaşi substanţe solide chimic pure, s-ar micşora sau ar creşte printr-o variaţie ciclică a temperaturilor sau a presiunilor exterioare. Dar dacă s-a vorbit de către unii despre viaţa cristalului (iar astăzi despre cea a atomului), este pentru că el poate să se nască, să se mărească, să se micşoreze, să dispară şi chiar să se dedubleze şi să se multiplice.
Acest lucru pare foarte banal, dar este util pentru a da de gândit că această convingere fetişistă a multora (inclusiv a unor pretinşi marxişti) în primordialitatea factorului biologic individual nu este decât o rămăşiţă a primelor convingeri grosolane despre nemurirea sufletului individual. În nicio religie egoismul burghez cel mai făţiş, care dispreţuieşte cu ferocitate viaţa speciei şi grija pentru specie, nu s-a altoit mai bine decât în acelea care afirmă nemurirea sufletului şi care, sub această formă plăsmuită, pun în prim-plan soarta persoanei subiective în detrimentul sorţii tuturor celorlalte.
Ne displace să ne gândim la efemeritatea zbaterilor bietei noastre carcase, iar refugiul, dacă nu constă în certitudinea vieţii de apoi, îşi găseşte un bun surogat în iluziile intelectualiste — iar astăzi existenţialiste — privind pecetea inconfundabilă pe care fiecare subiect o are, sau crede că o are, chiar şi atunci când se mulează în cel mai gregar mod pe tiparele modei şi maimuţăreşte pasiv toate celelalte marionete umane. Atunci se declanşează imnul închinat culmilor de nedescris ale emotivităţii, voluptăţii, exaltării artistice, extazului cerebral, care ar fi atinse doar în spaţiul închis al celulei individuale — pe când adevărul este exact contrariul.
Revenind la modul material în care faptele se desfăşoară efectiv chiar sub ochii noştri, este evident că orice individ integru, sănătos şi adult, când se află în plină vigoare a forţelor sale, poate asigura — dacă ne referim la o economie întru totul primordială — producerea zilnică a ceea ce îi este necesar pentru consum. Însă instabilitatea acestei situaţii, luată individ cu individ, ar determina curând sfârşitul individului (şi al speciei, dacă aceasta ar fi o stupidă sudură de indivizi prinşi coastă la coastă, unul după altul), dacă ar lipsi fluxul reproducerii, de vreme ce într-un corp organic rari sunt indivizii care îşi sunt suficienţi sieşi, existând bătrânii care nu mai pot fi la fel de productivi şi cei foarte tineri care au nevoie să fie hrăniţi pentru a putea produce mâine. Orice ciclu economic este de neconceput şi nicio ecuaţie economică nu poate fi scrisă fără a introduce în calcul aceste mărimi esenţiale: vârstă, capacitate de muncă, sănătate.
Dacă am vrea să rămânem pedeştri, am scrie formula economică a unei umanităţi partenogenetice, unisexuate. Dar nu ne este dat să constatăm aşa ceva. Trebuie, prin urmare, să introducem mărimea sex, de vreme ce procrearea se realizează prin două sexe eterogene, şi să prevedem totodată pauzele productive cauzate de gestaţie şi alăptare...
Doar după ce vom fi făcut toate acestea vom putea spune că am scris ecuaţiile de condiţie care descriu în întregime „baza“, „substructura“ economică a societăţii, din care vom deduce (lăsând de acum pentru totdeauna în urmă acea paiaţă a individului, care nu a ştiut nici să se eternizeze, nici să se reînnoiască de unul singur, şi care, de-a lungul marelui drum, va fi tot mai puţin capabil să o facă) întreaga gamă infinită a manifestărilor de specie, care doar astfel au devenit posibile, până la cele mai înalte fenomene ale gândirii.
Un articolist foarte recent (Yourgrau din Johannesburg), [1] expunând teoria sistemului general a lui Bertalanffy, care ar dori să sintetizeze principiile celor două faimoase sisteme controversate: vitalismul şi mecanicismul, deşi recunoaşte doar printre dinţi că materialismul în biologie câştigă teren, aminteşte paradoxul deloc uşor de combătut: un singur iepure nu este un iepure, doar doi iepuri pot fi un iepure. Eşti, o, individule, expulzat din ultima tranşee, aceea a lui Onan. Este deci o nebunie să tratezi economia fără a trata reproducerea speciei. Iar acest lucru este binecunoscut din textele clasice. Deschizând prefaţa la Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului, Engels aşază în aceşti termeni o piatră de temelie a marxismului:
„Potrivit concepţiei materialiste, momentul hotărâtor în istorie (înţelegeţi moment nu în sens temporal, ci în sens mecanic, de impuls care iniţiază o rotaţie) este, în ultimă instanţă, producţia şi reproducţia vieţii nemijlocite. Dar, această producţie este şi ea de două feluri: pe de o parte, producerea mijloacelor de subzistenţă — alimente, îmbrăcăminte, locuinţă — şi a uneltelor necesare în acest scop; pe de altă parte, producerea omului însuşi, perpetuarea speciei. Rânduielile sociale în condiţiile cărora trăiesc oamenii dintr-o anumită epocă istorică şi dintr-o anumită ţară sunt determinate de ambele feluri de producţie: de treapta de dezvoltare pe care se află, pe de o parte, munca, iar pe de altă parte familia“.
De când teoria a fost întemeiată, interpretarea materialistă a istoriei cuprinde într-un mod unitar datele referitoare la gradul de dezvoltare a tehnicii şi a muncii productive şi pe cele referitoare la „producerea producătorilor“, adică la sfera sexuală. Clasa muncitoare este prima dintre forţele de producţie, spune Marx. La fel de important, ba chiar mai important decât a studia cum se produce şi se reproduce masa de mărfuri, avuţia şi capitalul, este să ştim cum se reproduce clasa care munceşte. Salariatul clasic şi fără avere din Antichitate nu a fost definit oficial la Roma drept lucrător, ci drept proletar. Funcţia sa caracteristică nu era aceea de a da societăţii şi claselor dominante munca propriilor sale braţe, ci de a genera, fără control şi fără limite, în aspra sa alcovă, muncitorii cu braţele de mâine.
Micul burghez modern, în platitudinea sa, crede că cea de-a doua muncă i-ar fi cu atât mai dulce, cu cât mai amară îi este prima. Dar micul burghez este cel care, la fel de porc şi filistin ca şi marele burghez, opune puterii acestuia din urmă toate neputinţele.
4. În acelaşi mod, primele comunităţi se organizează pentru munca productivă odată cu tehnica rudimentară care îşi face apariţia şi se organizează în scopul împerecherii şi al reproducerii, al creşterii şi protejării celor mici. Cele două forme sunt într-o continuă conexiune şi, prin urmare, familia, în diferitele sale forme, este şi ea o relaţie de producţie şi se schimbă pe măsură ce se schimbă condiţiile de mediu şi forţele de producţie disponibile.
Nu vom putea include în această expunere evocarea stadiilor succesive de sălbăticie şi barbarie pe care le-au străbătut rasele umane, caracterizate prin resursele de trai şi prin formele de agregare familială, trimiţând pentru aceasta la strălucita lucrare a lui Engels.
După ce a trăit în copaci hrănindu-se cu fructe, omul a cunoscut mai întâi pescuitul şi focul şi a învăţat să străbată ţărmurile şi râurile, astfel încât diferitele seminţii au început să se întâlnească. A urmat vânătoarea cu folosirea primelor arme, iar în stadiul de barbarie au apărut mai întâi îmblânzirea animalelor şi apoi agricultura, care au marcat trecerea de la nomadism la aşezările stabile. În mod corespunzător, formele sexuale nu erau încă monogamia şi nici măcar poligamia; aceasta din urmă a fost precedată de matriarhat, în care mama avea întâietatea morală şi socială, şi de familia de grup, în care bărbaţii şi femeile din aceeaşi gintă se uneau între ei în diverse moduri, aşa cum a descoperit Morgan în cazul indienilor din America, care încă, pe vremea când i-au cunoscut albii, deşi deveniseră monogami, îi numeau tată pe unchii paterni, deosebind totuşi mama de mătuşi. În aceste fratrii, unde nu exista o autoritate constituită, nu exista niciun fel de împărţire a proprietăţii şi a pământului.
S-ar putea ca o formă embrionară de organizare pentru îngrijirea şi apărarea puilor să fie proprie animalelor superioare şi să se datoreze instinctului. Numai animalul raţional, omul, şi-ar crea în schimb forme de organizare în scopurile tehnicii economice, instinctul rămânând stăpânul sferei sentimentelor legate de sex şi familie. Dacă acest lucru ar fi adevărat, inteligenţa, despre care se admite în mod curent că înlocuieşte instinctul şi îl face inactiv, ar împărţi domeniul pe jumătate cu acesta. Dar aceasta este, dimpotrivă, metafizică. O frumoasă definiţie a instinctului se găseşte într-un studiu al lui Thomas (La Trinité-Victor, 1952; [2] dacă cităm vreun studiu recent al unor cercetători din discipline speciale, este doar cu scopul de a înlătura multora impresia că datele unui Engels sau ale unui Morgan, revoluţionari şi persecutaţi pe tărâmul trufaş al culturii burgheze, ar fi „neactualizate“ sau „depăşite“ de literatura ştiinţifică recentă...): Instinctul este cunoaşterea ereditară a unui plan de viaţă al speciei. În cursul evoluţiei şi al selecţiei naturale — despre care în lumea animală putem admite că a decurs dintr-o ciocnire a indivizilor ca atare cu mediul, exclusiv pe cale fizică, fiziologică — se determină conformarea exemplarelor din aceeaşi specie la un comportament comun, mai ales în domeniul reproducerii. Un astfel de comportament este, după cum recunosc toţi, automat, „neconştient“ şi „neraţional“. Este de înţeles că acest mod de comportament se transmite pe cale ereditară, la fel ca şi caracterele morfologice şi structurale ale organismului, iar mecanismul de transmitere se rezumă la jocul (încă destul de neclarificat pentru ştiinţă) al genelor (gene, nu genii, domnilor individualişti!) şi al altor particule ale lichidelor şi celulelor germinative şi fecundatoare.
Acest mecanism, care are drept vehicul fiecare individ în parte, nu asigură decât un minimum rudimentar de normă, de plan de viaţă, capabil să facă faţă dificultăţilor mediului.
În specia socială, colaborarea prin muncă, chiar şi primitivă, duce mai departe şi transmite cu totul alte cutume şi norme care servesc drept regulă. Pentru burghez şi pentru idealist, diferenţa rezidă în elementul raţional şi conştient care determină voinţa de a acţiona, şi astfel apar liberul arbitru al fideistului, libertatea personală a iluministului. Nu aici se epuizează însă acest punct esenţial. Poziţia noastră este că noi nu adăugăm o nouă putere a individului — gândirea şi spiritul —, care, la rândul ei, să modifice toate datele, aşa cum pretinsul principiu vital o făcea faţă de mecanismul fizic. Adăugăm, dimpotrivă, o nouă putere colectivă, derivată în întregime din necesitatea producţiei sociale, care impune reguli şi orânduiri mai complexe şi care, aşa cum deplasează instinctul menit să-i ghideze pe indivizi de la sfera pur sexuală la cea tehnică, îl deplasează cu atât mai mult din sfera individuală în cea socială. Nu individul a dezvoltat şi a înnobilat specia, ci viaţa de specie este cea care a dezvoltat individul spre noi dinamici şi spre sfere mai înalte.
Ceea ce este primordial şi animalic stă în individ. Ceea ce este dezvoltat, complex şi ordonat, constituind un plan de viaţă nu automat, ci organizat şi organizabil, derivă din viaţa colectivă şi ia naştere mai întâi în afara creierelor indivizilor, pentru ca apoi, pe căi anevoioase, să devină o înzestrare a acestora. În sensul pe care şi noi îl putem da, în afara oricărui idealism, expresiilor de gândire, cunoaştere, ştiinţă, este vorba de produse ale vieţii sociale: indivizii, fără nicio excepţie, nu le sunt donatori, ci donatari, iar în societatea actuală încă paraziţi.
Faptul că la început şi încă de la început reglementarea economică şi cea sexuală au fost împletite în orânduirea vieţii asociate a oamenilor se poate citi sub vălul tuturor miturilor religioase, care, în aprecierea marxistă, nu sunt fantezii gratuite şi baliverne deşarte cărora să fie de ajuns să le refuzi credinţa, ca pentru liber-cugetătorul burghez de rând, ci care trebuie descifrate drept prime transmiteri ale unei cunoaşteri colective în curs de elaborare.
În Geneză (capitolul al II-lea, versetele 19 şi 20), Dumnezeu, înainte chiar de crearea Evei şi, prin urmare, de izgonirea din paradisul pământesc (în care Adam şi Eva ar fi trăit singuri, veşnici inclusiv în trup, cu condiţia de a culege fără efort roadele hranei, dar nu şi pe cele ale ştiinţei), plăsmuieşte din ţărână animalele de toate speciile şi i le înfăţişează lui Adam, care învaţă să le cheme după numele lor. Despre această practică textul oferă explicaţia: Adae vero non inveniebatur adiutor similis eius. Aceasta înseamnă că Adam nu avea pe atunci niciun ajutor (cooperator) de aceeaşi specie cu el. Îi va fi dată Eva, dar nu pentru a o pune la muncă sau a o fecunda. Pare prevăzut ca celor doi să le fie deci îngăduit să pună animalele în slujba lor. Odată comisă grava greşeală de a începe cu şarpele cel viclean, Dumnezeu schimbă destinul omenirii. Numai în afara Edenului Eva îşi va „cunoaşte“ tovarăşul, va avea de la el copii pe care îi va naşte în dureri, iar el îşi va câştiga existenţa cu sudoarea frunţii. Aşadar, chiar şi în încâlcita, dar milenara înţelepciune a mitului, producţia şi reproducerea se nasc legate laolaltă. Dacă Adam va îmblânzi animalele, o va face cu trudă, având el de acum adiutores, lucrători, de aceeaşi specie cu el, similes eius. Foarte repede s-a prăbuşit în neant Individul, neschimbător, imanent sieşi, lipsit de pâinea amară şi măreaţă a înţelepciunii, monstru şi avorton închinat plăcerii trândăviei, adevărat osândit la privarea de trudă, de dragoste şi de ştiinţă, căruia pretinşi materialişti ai secolului actual ar mai vrea încă să-i aducă tămâieri neroade: în locul lui, specia care gândeşte fiindcă munceşte, printre atâţia adiutores, semeni, fraţi.
5. Încă din primele societăţi umane, comportamentul membrilor grupurilor devine uniform prin practici şi funcţii de ansamblu care, devenite necesare prin cerinţele producţiei şi, deopotrivă, ale reproducerii sexuale, iau forma unor ceremonii, serbări, rituri cu caracter religios. Acest prim mecanism de viaţă colectivă şi regulă nescrisă, nici măcar impusă sau încălcată, devine posibil nu prin idei insuflate sau înnăscute de societate ori de morală proprii animalului-om, ci prin efectul determinist al evoluţiei tehnice a muncii.
Istoria moravurilor şi obiceiurilor primelor popoare, dinaintea constituţiilor scrise şi a dreptului coercitiv, precum şi comparaţia cu viaţa triburilor sălbatice la primul contact cu omul alb, se explică doar prin asemenea criterii de cercetare. Evidentă este recurenţa sezonieră a sărbătorilor, întrucât sezonier revin aratul, semănatul, recoltatul. La început, sezonieră este şi pentru specia-om perioada dragostei şi a fecundării, pe care evoluţia ulterioară o va face să devină, spre deosebire de orice animal, o cerinţă din orice anotimp. La popoarele Africii, sărbătorile cu substrat sexual sunt descrise de romancieri care au dobândit cultura albilor. În fiecare an, adolescenţii ajunşi la pubertate sunt eliberaţi de legăturile impuse organelor lor la scurt timp după naştere, iar operaţiei sângeroase a preoţilor îi urmează, în frenezia zgomotelor şi a băuturilor, o orgie sexuală. Dar, în mod evident, şi o asemenea tehnică a apărut pentru a păstra prolificitatea rasei în condiţii dificile şi care duc la degenerare şi impotenţă acolo unde lipseşte un alt control, şi poate că există lucruri mai dezgustătoare în ancheta Kinsey [3] privind comportamentul sexelor în epoca capitalului.
Faptul că generarea şi producţia trebuie asigurate împreună este o veche teză marxistă şi o dovedeşte şi un admirabil citat din Engels despre intenţia lui Carol cel Mare de a îmbunătăţi cultura agrară decăzută pe vremea sa prin întemeierea (nu a unor colhozuri) de ville imperiali. Acestea erau administrate de mănăstiri şi au eşuat, aşa cum s-a întâmplat în întregul Ev Mediu: ansamblul unisexual şi agenerativ nu răspunde cerinţelor unei producţii stimulate. De pildă, regula Sfântului Benedict poate părea un statut comunist, atât de sever este interzisă — odată impusă munca — orice însuşire personală a celui mai neînsemnat bun ori produs, precum şi consumul în afara mesei comune. Dar o asemenea orânduire, prin castitatea şi sterilitatea sa, incapabilă să-şi reproducă membrii, a rămas în afara vieţii şi a istoriei. Un studiu asupra orânduirilor paralele ale călugărilor şi călugăriţelor în intenţia lor iniţială ar putea aduce multă lumină asupra problemei producţiei reduse în raport cu consumul din Evul Mediu, mai ales în privinţa anumitor concepţii cutezătoare şi admirabile ale lui Francisc şi ale Clarei, care nu urmăreau mortificarea pentru mântuirea spiritului, ci o reformă socială pentru a hrăni mai bine carnea vânătă a claselor dezmoştenite.
6. Ansamblul tot mai bogat, odată cu trecerea timpului, al normelor de tehnică a muncii în diversele domenii ale pescuitului, vânătorii, creşterii vitelor, agriculturii, coordonate cu comportamentul urmat de adulţii valizi, bătrâni, tineri, mame gravide şi alăptătoare, cupluri care se uneau în scopuri generative, este transmis din generaţie în generaţie pe o dublă cale: cea organică şi cea socială. Pe prima cale, amprentele ereditare transmit aptitudinile şi adaptările fizicului de la individul generator la cel generat şi intervin variaţiile individuale secundare; pe a doua cale, tot mai amplă, ansamblul de resurse al grupului se transmite pe o cale extrafiziologică, dar nu mai puţin materială, care este aceeaşi pentru toţi şi rezidă în „echipamentul“ şi „ansamblul de unelte“ de toate tipurile pe care colectivitatea a reuşit să şi le făurească.
În câteva „Fire ale timpului“ s-a arătat că până la descoperirea unor mijloace de transmitere mai comode precum scrierea, monumentele, apoi tiparul etc., a trebuit să se mizeze la maximum pe memoria indivizilor, exersând-o prin forme colective comune. De la prima povaţă maternă ajungem până la conversaţiile bătrânilor pe teme reluate până la plictiseală şi la recitările colective: cântul şi muzica sunt sprijin al memoriei, iar cea dintâi ştiinţă este servită în versuri şi nu în proză, cu acompaniament muzical. Multă din înţelepciunea modernă a civilizaţiei capitaliste nu ar putea circula decât sub chipul unor oripilante cacofonii!
Desfăşurarea întregului acest bagaj impersonal, colectiv, pe care grupul uman şi-l transmite de-a lungul timpului nu poate fi desigur expusă fără o tratare sistematică, însă legea acesteia a fost deja schiţată: pe măsură ce mecanismul se îmbogăţeşte, el oboseşte tot mai puţin capul individului, iar toţi sunt tot mai mult împinşi să atingă un acelaşi nivel comun; marele om, personaj aproape întotdeauna de legendă, devine tot mai inutil, tot mai inutil fiind să mânuieşti o armă mai mare decât a celorlalţi sau să faci o înmulţire mai repede: în scurt timp, un robot va fi cel mai inteligent cetăţean al acestei lumi burgheze extrem de stupide şi poate, după credinţa celor mai mulţi, Dictatorul peste ţări imense. Oricum, puterea socială prevalează din ce în ce mai mult asupra celei organice, care în orice caz constituie platforma spiritului individual. Şi aici se poate face apel la o interesantă sinteză recentă:
Wallon, Collège de France, 1953: L’organique et le social chez l’homme. Deşi critică materialismul mecanicist (al epocii burgheze şi, prin urmare, care acţiona în interiorul individului), autorul ilustrează sistemele de comunicare dintre oamenii sociali şi îl citează pe Marx, aşa cum vom vedea cu privire la limbaj chiar în această parte. Dar consemnează în expunerea sa eşecul idealismului şi al formei existenţialiste moderne printr-o formulă potrivită:
„Idealismul nu s-a mulţumit să circumscrie realul în limitele Imaginii (în mintea noastră). El a circumscris deopotrivă imaginea a ceea ce consideră drept real!“.
Şi ajunge, după trecerea în revistă a diverselor concepţii foarte recente, la înţeleapta concluzie:
„Între impresiile organice şi imaginile mentale nu încetează să se desfăşoare acţiuni şi reacţiuni reciproce care arată cât de deşarte sunt distincţiile de speţă pe care diversele sisteme filozofice le fac între materie şi gândire, existenţă şi inteligenţă, corp şi spirit“.
Din multe dintre aceste contribuţii se poate deduce că metoda marxistă a oferit până acum posibilitatea de a acorda ştiinţei fără etichetă (sau cu etichetă de contrabandă) un handicap de o sută de ani buni de muncă.
7. Printr-un drum deosebit de lung, condiţiile de viaţă ale primelor ginţi, ale fratriilor comuniste, evoluează, şi fireşte că ritmul nu este pentru toate acelaşi, diferite fiind condiţiile de mediu fizic: natura solului şi fenomenele geologice, poziţia geografică şi altimetria, cursurile de apă, distanţa faţă de mare, climatologia diferitelor zone, flora, fauna şi aşa mai departe. Prin cicluri variabile se trece de la nomadismul hoardelor rătăcitoare la aşezarea stabilă, la o disponibilitate tot mai redusă de pământ liber de ocupanţi, la întâlnirile şi contactele dintre triburi de sânge diferit, precum şi la conflicte, la invazii şi, în cele din urmă, la aserviri — una dintre originile diviziunii incipiente în clase a vechilor societăţi egalitare.
În primele lupte dintre ginţi, aminteşte Engels, nefiind admisă nici servitutea personală, nici amestecul de sânge, victoria însemna nimicirea nemiloasă a comunităţii înfrânte, cu toţi membrii săi. Aceasta era urmarea necesităţii de a nu admite prea mulţi lucrători pe un pământ restrâns şi de a nu tulbura disciplina sexuală şi procreatoare, şine inseparabile ale dezvoltării sociale. Ulterior, relaţiile au devenit mai complexe, iar încrucişările şi fuziunile frecvente, cu atât mai uşor în ţinuturile temperate şi roditoare care au văzut primele mari popoare stabile. În această primă parte nu se doreşte totuşi să se iasă încă din domeniul preistoric. Cât de mult influenţează datele geofizice în cel mai larg sens se vede şi din comparaţia făcută de Engels cu privire la marele pas productiv al supunerii animalelor de către om, nu doar ca hrană, ci şi ca forţă de muncă. În timp ce Eurasia posedă toate speciile de animale utile domesticirii, America nu avea în practică decât una singură, lama, un soi de ovină mare (toate celelalte au fost aclimatizate acolo în epoci istorice). Rezultă că popoarele acelui continent se „opresc“ în acel punct în dezvoltarea lor socială în comparaţie cu cele din continentul vechi. Fideiştii au dat o explicaţie pentru aceasta, afirmând în primele vremuri de după Columb că mântuirea nu se extinsese asupra acelei părţi a planetei, iar în acele capete nu coborâse lumina spiritului veşnic. În mod evident, cu totul altfel este raţionamentul dacă totul se explică nu prin absenţa Fiinţei supreme, ci prin aceea a câtorva specii foarte modeste de animale.
Dar acel raţionament le convenea preacreştinilor colonişti, de vreme ce era vorba de exterminarea indienilor aborigeni ca pe nişte fiare sălbatice şi de aducerea acolo a negrilor din Africa, reducându-i la sclavie şi înfăptuind o revoluţie etnică al cărei bilanţ doar viitorul îl va putea face.
8. Trecerea de la factorul rasial la cel naţional poate fi pusă, în linii foarte generale, în corespondenţă cu trecerea de la preistorie la istorie. Prin naţiune se înţelege un complex din care factorul etnic nu este decât unul dintre aspecte şi, în foarte puţine cazuri, cel dominant. Prin urmare, înainte de a intra în sfera însemnătăţii istorice a factorului naţional, se pune problema celorlalţi factori care vin să-l completeze pe cel al integrităţii rasiale: cel dintâi, al limbajului. Nu se poate da o altă explicaţie a originii limbajului şi a limbilor decât cea extrasă din caracteristicile materiale ale mediului şi din organizarea productivă. Limba grupului uman este unul dintre mijloacele sale de producţie.
Cele stabilite mai sus cu privire la strânsa conexiune dintre legătura de sânge în primele triburi şi începutul unei producţii sociale cu anumite dotări de unelte, şi la prioritatea relaţiei dintre grupul uman şi mediul fizic asupra iniţiativei şi tendinţei individului, se află în miezul materialismului istoric. Două texte aflate la o distanţă de o jumătate de secol unul de celălalt o reiterează. Marx, în Tezele despre Feuerbach, spune în 1845:
„Esenţa umană nu este o abstracţie inerentă individului izolat. În realitatea ei, ea este ansamblul relaţiilor sociale“.
Prin relaţii sociale, noi, marxiştii, înţelegem sângele, teritoriul fizic, uneltele, organizarea grupului dat.
Engels in una lettera del 1894 già da noi largamente usata per combattere il Engels, într-o scrisoare din 1894, deja folosită pe larg de noi pentru a combate prejudecata rolului individului (Omul mare, Battilocchio) în istorie, răspunde la întrebarea: care este rolul reprezentat de momentul (vezi punctul trei) rasei şi al individualităţii istorice în concepţia materialistă a istoriei a lui Marx şi Engels. Aşa cum ne aminteam recent, Engels, îndemnat să treacă la individualitate şi la acel Napoleon care se afla evident în subconştientul interlocutorului, pentru a-l da jos de pe jilţ fără cea mai mică ezitare, în privinţa rasei nu ne dă decât o singură lovitură de daltă:
„Dar rasa este ea însăşi un factor economic“.
Nulităţile pseudoculturii burgheze pot râde când ne oprim puţin pentru a întinde arcul imens care merge de la primele principii la rezultatul final, aşa cum face, de exemplu, şcoala catolică, puternică şi greu de clintit, în parcursul ei prestigios de la haosul primitiv la eterna fericire a creaturilor.
Primele grupuri sunt de un sânge strict pur şi sunt grupuri-familie. Ele sunt, în egală măsură, grupuri-muncă, adică „economia“ lor este o reacţie a tuturor faţă de mediul fizic în care fiecare are acelaşi raport: nu există proprietate personală, nici clase sociale, nici putere politică sau Stat.
Nefiind nici metafizicieni, nici mistici, acceptăm, fără a ne presăra cenuşă pe cap sau a considera specia umană întinată de pete ce trebuie spălate, să apară şi să se dezvolte în mii de forme amestecul sângelui, diviziunea muncii, împărţirea societăţii în clase, statul, războiul civil. Însă la sfârşitul ciclului, cu un amestec etnic general şi deja indescifrabil, cu o tehnică productivă de intervenţie asupra mediului de o asemenea putere complexă încât prevede deja reglarea fenomenelor planetare, vedem, odată cu sfârşitul oricărei discriminări rasiale şi sociale, economia din nou comunistă, adică sfârşitul la scară terestră al proprietăţii individuale, din care se născuseră cultele tranzitorii ale monstruoaselor fetişuri: persoana, familia, patria.
Cu toate acestea, la început, economia fiecărui popor şi gradul său de dotare productivă reprezintă caracteristica sa, alături de tipul etnic.
Ultimele cercetări în negurile preistorice au condus ştiinţa originilor umane la recunoaşterea mai multor puncte de plecare în apariţia animalului-om pe pământ şi a evoluţiei sale din alte specii. Nu se mai poate vorbi de un „arbore genealogic“ al întregii umanităţi şi nici măcar al secţiunilor sale. Un studiu al lui Étienne Patte (Facultatea de Ştiinţe din Poitiers, 1953) a combătut eficient insuficienţa acestei imagini tradiţionale. În arbore, orice ramificare între două crengi sau ramuri este, ca să spunem aşa, irevocabilă: de regulă, cele două grupuri nu se mai „anastomozează“. Descendenţa umană este, în schimb, o reţea inextricabilă ale cărei fire se reconectează continuu între ele: dacă nu ar fi existat încrucişări între rude, fiecare dintre noi ar avea opt străbunici în trei generaţii, adică într-un secol, dar acum o mie de ani ar fi avut peste un miliard de strămoşi, iar atribuind speciei vârsta de şase sute de milenii, care pare probabilă, numărul de strămoşi ar fi indicat de cifre astronomice cu mii de zerouri. Aşadar, o reţea şi nu un arbore. Şi, într-adevăr, în statisticile etnice ale popoarelor moderne, reprezentanţii tipurilor etnice pure figurează cu procente extrem de scăzute. De aici şi frumoasa definiţie a umanităţii ca un sungameion, adică, în greacă, un complex în care încrucişarea are loc în toate sensurile: verbul gameo indică actul sexual şi ritul nupţial. Şi se ajunge la regula oarecum simplistă: încrucişarea între specii este sterilă, cea între rase este fecundă.
De înţeles este poziţia Papei care, respingând orice inferioritate rasială — punct de vedere destul de avansat în sens istoric —, vrea ca despre rase să se vorbească la animale, dar nu şi la oameni. În ciuda grijii sale de a urmări cele mai recente date ale ştiinţelor şi adesea geniala lor potrivire cu cele ale dogmei, nu îi este dat să abandoneze biblicul arbore genealogic (deşi mai degrabă ebraic decât catolic pe teren filozofic) care coboară de la Adam.
Un alt autor, de o orientare pronunţat antimaterialistă, nu poate totuşi să nu respingă în cele din urmă vechea separare a metodelor dintre antropologie şi istoriografie, întrucât prima trebuie să-şi caute singură datele pozitive, în timp ce a doua le găseşte de-a gata şi, mai ales, ordonate în serie cronologică. Nimeni nu se îndoieşte că Cezar a trăit înaintea lui Napoleon; dar este o mare întrebare prioritatea temporală între omul de Neanderthal şi antropomorful Proconsul...
În schimb, tocmai forţa metodei materialiste, aplicată datelor furnizate de cercetare, stabileşte cu uşurinţă sinteza între cele două stadii, chiar dacă rasa a fost un factor economic mai decisiv în ginţi preistorice, iar naţiunea, o entitate mult mai complexă, în lumea contemporană.
Numai pe această cale se poate acorda locul cuvenit funcţiei limbajului, comun la început unui grup restrâns de consangvini care colaborau fără legături cu grupuri externe, sau având doar legături de conflicte armate, şi comun, în schimb, astăzi, unor populaţii care ocupă teritorii extrem de vaste.
Au o expresie fonetică comună, la început, grupurile care au, în acelaşi timp, comun cercul de reproducere, precum şi dotarea şi capacitatea productivă pentru obţinerea a ceea ce este necesar vieţii materiale.
Se poate spune că folosirea sunetelor pentru comunicarea între indivizi începe să se întâlnească şi la speciile de animale. Dar modularea sunetelor pe care le pot emite organele vocale ale animalelor din aceeaşi specie (o moştenire pur fiziologică a structurii şi a posibilităţilor funcţionale ale acestor organe) este foarte departe de formarea unei limbi cu un anumit ansamblu de cuvinte. Cuvântul nu îşi face apariţia pentru a desemna subiectul care vorbeşte sau pe cel căruia îi este adresat discursul, exemplarul de sex opus sau o parte a corpului ori lumina, întunericul, pământul, apa, hrana sau pericolul. Limbajul prin cuvinte se naşte atunci când s-a născut munca cu ajutorul uneltelor, producţia de obiecte de consum prin activitatea asociată a oamenilor.
9. Orice activitate umană comună în scopuri productive, în cel mai larg sens, cere, pentru o colaborare utilă, un sistem de comunicare între lucrători. Pornind de la efortul simplu pentru pradă sau apărare, pentru care sunt suficiente îndemnurile instinctive, împingerea sau urletul animal, atunci când, în schimb, devin necesare alegeri privind timpul sau locul acţiunii, ori mijlocul folosit (unealta primitivă, arma etc.), într-o serie foarte lungă de încercări ratate şi rectificări, apare cuvântul. Procesul este opus celui al iluziei idealiste: un inovator îşi imaginează în creierul său, fără să-l fi văzut vreodată, noul procedeu „tehnologic“, îl explică vorbindu-le celorlalţi şi le dirijează prin ordinele sale realizarea. Nu succesiunea gând, cuvânt, acţiune, ci tocmai cea opusă.
O confirmare a procesului natural real cu privire la limbaj o găsim şi în mitul biblic, cel celebru al Turnului Babel. Suntem deja în prezenţa unui adevărat stat cu o putere imensă, cu armate formidabile şi cu un număr imens de prizonieri capturaţi şi de muncitori forţaţi. Această putere întreprinde lucrări colosale, mai ales în capitala sa (forţa tehnicii babiloniene este istorică, nu numai în construcţii, ci şi în hidraulica fluvială şi în domenii conexe) şi, conform legendei, vrea să ridice un turn cu o asemenea înălţime încât vârful lui să atingă cerul: este mitul obişnuit al trufiei umane pe care divinitatea o doboară la pământ, ca în cazul focului răpit de Prometeu, al zborului lui Dedal şi aşa mai departe. Nenumăraţii muncitori, maiştri şi arhitecţi sunt de origini diferite şi îndepărtate, nu vorbesc aceleaşi limbi, nu se înţeleg între ei, executarea proiectelor şi a dispoziţiilor este haotică şi contradictorie, iar construcţia, odată atinsă o anumită înălţime, din cauza erorilor provocate de confuzia limbilor, nu poate decât să se prăbuşească, astfel încât constructorii fie sunt striviţi, fie se împrăştie îngroziţi de pedeapsa zeilor.
Înţelesul implicit al acestei poveşti este că nu se poate construi în lipsa unei limbi comune: pietrele, braţele, pârghiile, ciocanele, târnăcoapele nu sunt suficiente dacă lipseşte unealta, instrumentul de producţie oferit de un limbaj unic şi de un lexic şi un set de formule comune tuturor şi bine cunoscute. La sălbaticii din centrul Africii se întâlneşte aceeaşi legendă: turnul era făcut din lemn şi trebuia să ajungă la lună. Astăzi, când toţi vorbim „americana“, este un joc de copii să înălţăm zgârie-nori, cu mult mai proşti decât acele turnuri geniale ale barbarilor şi sălbaticilor.
Nu există, aşadar, nicio îndoială că definiţia marxistă a limbajului este aceea că el reprezintă unul dintre instrumentele producţiei. Articolul foarte recent al lui Wallon, [4] deja citat, nu poate să nu se raporteze, în analiza celor mai importante doctrine, la cea urmată de noi:
„Potrivit lui Marx, limbajul este legat de producerea de către oameni a instrumentelor şi a obiectelor dotate cu proprietăţi definite“.
Iar autorul alege două citate magistrale, primul din Marx (Ideologia germană):
„Primul act... prin care [oamenii] încep să se deosebească de animale, nu este actul gândirii, ci faptul că încep să-şi producă mijloacele de trai“;
al doilea din Engels:
„Întâi munca, apoi şi împreună cu ea vorbirea articulată sunt cele două stimulente esenţiale sub influenţa cărora creierul maimuţei s-a transformat treptat în creierul... omului“.
Iar Engels, când scria, nu ştia ce alte rezultate relatează, fără voia lor, scriitori ai unei filozofii pur idealiste (Saller, [5] Universitatea din München: Ce este antropologia?). Astăzi creierul uman are volumul de 1.400 de centimetri cubi (atât al geniilor, cât şi al proştilor ca noi, o ştim, o ştim!). Într-un timp extrem de îndepărtat, în faza de sinantrop-pitecantrop, cu 1.000 de centimetri cubi de creier, acel strămoş al nostru se pare că avea deja primele noţiuni de magie, îngropa într-un anumit fel morţii, deşi era frecvent şi canibal; dar, pe lângă faptul că folosea de mult timp focul, avea diverse unelte: cupe de băut făcute din cranii de animale, arme de piatră etc. Însă descoperirile făcute mai ales în Africa de Sud au mers mult mai departe: acum şase sute de mii de ani (cifra îi aparţine lui Wallon), un strămoş foarte timpuriu al nostru, cu doar 500 centimetri cubi de creier, folosea deja focul, vâna şi mânca carnea gătită a animalelor, mergea drept ca noi, şi, ca singură rectificare la datele lui Engels (1884), se pare că deja nu mai trăia în copaci ca ruda sa apropiată, „australopitecul“, ci se lupta cu curaj cu fiarele la nivelul solului.
Ciudat este că scriitorul de la care luăm aceste informaţii, derutat de aceste date ce bat ca nişte lovituri de ciocan în punctele de sprijin ale teoriei materialiste, caută în psihologie un refugiu din faţa antropologiei, pentru a plânge pe ruinele individului înălţat de o misterioasă suflare extraorganică; şi care, în epoca modernă a suprapopulării şi a mecanizării, ar degenera în masă, încetând să mai fie om. Acum, cine este mai mult om: simpaticul pitecantrop de 500 cmc (să nu mi-l confundaţi cu o vulgară maşinuţă utilitară de masă!) [6] sau savantul, cu 1.400, care vânează fluturi sub Arcul lui Titus pentru a stabili jalnica ecuaţie: ştiinţă oficială plus idealism egal disperare?
10. Conceptul de „bază economică“ a unei anumite societăţi umane se extinde, aşadar, cu mult dincolo de limitele acelei interpretări superficiale care îl limitează la faptele remunerării muncii şi ale schimbului mercantil. El cuprinde întregul domeniu al formelor de reproducere a speciei, sau instituţiile familiale, şi în timp ce resursele tehnicii şi dotarea cu instrumente şi unelte materiale de orice natură fac parte integrantă din el, importanţa sa nu trebuie limitată la cea a unui depozit de mostre, ci trebuie inclus în el orice mecanism de care se dispune pentru transmiterea din generaţie în generaţie a întregii „cunoaşteri tehnologice“ sociale. În acest sens şi ca reţele generale de comunicare şi transmitere, trebuie considerate şi numărate printre mijloacele de producţie, după limbajul vorbit, scrierea, cântul, muzica, artele grafice, tiparul, întrucât apar ca mijloace de transmitere a dotării productive. În concepţia marxistă, chiar şi literatura, poezia şi ştiinţa sunt forme superioare şi diferenţiate ale instrumentelor productive şi se nasc pentru a răspunde aceleiaşi cerinţe a vieţii mijlocite şi nemijlocite a societăţii.
În această privinţă, în cadrul mişcării proletare apar chestiuni legate de interpretarea materialismului istoric: ce fenomene sociale constituie în fapt „baza productivă“ sau condiţiile economice, cărora li se cere explicarea suprastructurilor ideologice şi politice, caracteristice unei anumite societăţi istorice.
Este ştiut că faţă de conceptul unei evoluţii lungi şi treptate a societăţii umane, marxismul opune conceptul unor cotituri bruşte de trecere de la o epocă la alta, caracterizate prin forme şi relaţii sociale diferite. La aceste cotituri se schimbă baza productivă şi suprastructurile. Pentru a clarifica acest concept, s-a recurs de mai multe ori la texte clasice, atât pentru a pune la locul lor diferitele formule şi noţiuni, cât şi pentru a clarifica bine ce anume se schimbă brusc în momentul crizei revoluţionare.
În scrisorile de clarificare menţionate, adresate unor tineri cercetători ai marxismului, Engels insistă asupra reacţiilor reciproce dintre bază şi suprastructură: statul politic al unei anumite clase este prin excelenţă una dintre suprastructuri, dar el, la rândul său, acţionează prin măsuri precum taxele vamale protecţioniste, impozitele etc. asupra bazei economice, aminteşte, printre altele, Engels.
Apoi, pe vremea lui Lenin, a fost deosebit de necesar să se clarifice procesul revoluţiei de clasă. Statul, puterea politică, este acea suprastructură care se sfărâmă în modul cel mai caracteristic, într-un mod pe care îl putem numi instantaneu, pentru a ceda locul unei alte structuri analoage, dar opuse. Însă nu cu aceeaşi nemijlocire se schimbă acele relaţii care guvernează economia productivă, deşi primul motor al revoluţiei a fost conflictul lor cu forţele de producţie dezvoltate. Astfel, nu dispar într-o singură zi munca salariată, mercantilismul etc. În ceea ce priveşte celelalte aspecte ale suprastructurilor, există unele şi mai greu de ucis, care vor supravieţui chiar bazei economice de origine (să zicem, capitalismului), iar acestea sunt ideologiile tradiţionale răspândite, chiar şi în sânul clasei revoluţionare învingătoare, de lunga perioadă de servitute anterioară. Astfel, de exemplu, suprastructura drept, ca formă scrisă şi practic aplicată, va fi schimbată rapid — în schimb, cealaltă suprastructură, a credinţelor religioase, va dispărea foarte lent.
În multe ocazii s-a recurs la lapidara prefaţă a lui Marx la lucrarea sa Contribuţii la critica economiei politice din 1859. Nu va fi rău să ne oprim asupra ei înainte de a continua cu problema lingvisticii.
Forţele de producţie materiale ale societăţii. Ele sunt, în diferitele momente ale dezvoltării, forţa de muncă a braţelor omului, uneltele şi instrumentele de care se dispune pentru a o aplica, fertilitatea pământului cultivat, maşinile care adaugă forţei omului energiile mecanice şi fizice; toate procedeele de aplicare asupra pământului şi asupra materialelor a acelor forţe manuale şi mecanice, procedee de care o anumită societate are cunoştinţă şi pe care le posedă.
Relaţiile de producţie specifice unui anumit tip de societate sunt
„relaţii determinate, necesare“ în care „oamenii intră“ „în producţia socială a vieţii lor“.
Sunt relaţii de producţie libertatea sau interdicţia de a ocupa pământ pentru a-l lucra, de a dispune de unelte, maşini, produse finite, de a dispune de produsele muncii pentru a le consuma, a le deplasa sau a le atribui altora. Aceasta în general. În particular, sunt relaţii de producţie sclavia, iobăgia, munca salariată, comerţul, proprietatea funciară, întreprinderea industrială. Relaţiile de producţie, într-o exprimare care reflectă nu aspectul economic, ci pe cel juridic, se pot numi în egală măsură relaţii de proprietate sau, în alte texte, forme de proprietate: asupra pământului, asupra sclavului, asupra produsului muncii iobagului, asupra mărfurilor, asupra atelierelor şi maşinilor etc. Acest ansamblu de relaţii constituie baza sau structura economică a societăţii.
Conceptul dinamic esenţial este conflictul care se stabileşte între forţele de producţie, aflate la un anumit nivel de evoluţie şi dezvoltare, şi relaţiile de producţie sau de proprietate, relaţiile sociale (toate fiind formule echivalente).
Suprastructura, adică ceea ce derivă, ceea ce se suprapune structurii economice de bază, reprezintă în esenţă la Marx eşafodajul juridic şi politic al oricărei societăţi date: constituţii, legi, magistraturi, corpuri armate, puterea centrală de guvernare. Această suprastructură are totuşi un aspect material, concret. Însă Marx ţine să deosebească realitatea transformării în relaţiile de producţie, în cele de proprietate şi de drept şi, în sfârşit, în cele de putere, de transformarea aşa cum se prezintă ea în „conştiinţa“ epocii şi chiar a clasei învingătoare. Aceasta (până în prezent) este o derivare a derivării, o suprastructură a suprastructurii, şi formează domeniul schimbător al opiniei comune, al ideologiei, al filozofiei, al artei şi, sub un anumit aspect (atâta timp cât nu reprezintă o normă practică), al religiei.
Moduri de producţie (este de preferat ca acestui concept să nu i se aplice termenul de forme, folosit pentru conceptul mai restrâns de forme de proprietate) — Produktionsweisen — sunt „epoci de progres ale formaţiunii economice a societăţii“ pe care Marx le schiţează în linii mari ca fiind cel asiatic, antic, feudal, burghez.
Trebuie concretizat printr-un exemplu: revoluţia burgheză în Franţa. Forţe de producţie: agricultura şi ţăranii şerbi — meşteşugul cu atelierele sale orăşeneşti — manufacturile înfloritoare şi fabricile, muncitorii lor. Relaţii de producţie sau forme de proprietate tradiţionale: şerbia ţăranilor şi stăpânirea feudală asupra pământului şi a cultivatorilor săi — legăturile de breaslă ale meşteşugurilor. Suprastructura politico-juridică: puterea ordinului nobiliar şi a celui ecleziastic, monarhia absolută. Suprastructura ideologică: autoritatea de drept divin, catolicismul etc. Mod de producţie: feudalismul.
Trecerea revoluţionară se prezintă: în mod nemijlocit ca trecere a puterii de la nobili şi preoţi la burghezi; noua suprastructură politico-juridică este democraţia electivă parlamentară. Relaţiile de producţie sfărâmate sunt: şerbia şi breasla meşteşugărească; cele noi, care le înlocuiesc: munca salariată industrială (supravieţuind meşteşugul autonom şi mica proprietate ţărănească), liberul comerţ intern naţional, inclusiv al pământului.
Forţa productivă a muncitorilor de fabrică se dezvoltă enorm prin absorbirea foştilor ţărani şerbi şi meşteşugari. Se dezvoltă în egală măsură forţa maşinilor-unelte şi a motoarelor. Suprastructura ideologică suferă o înlocuire lentă, începută înainte de revoluţie şi neîncheiată încă: fideismului şi legitimismului le succed liberul cuget, iluminismul, raţionalismul.
Noul mod de producţie, care se revarsă peste Franţa şi în afara ei în locul feudalismului, este capitalismul: în cadrul lui, puterea politică nu este a „poporului“, ca în conştiinţa pe care o are despre sine, ci a clasei capitaliştilor industriali şi a proprietarilor funciari burghezi.
Pentru a distinge cele două „straturi“ ale suprastructurii, s-ar putea adopta termenii de suprastructuri de forţă (drept pozitiv, Stat) şi suprastructuri de conştiinţă (ideologie, filozofie, religie etc.).
Marx spune că forţa materială, violenţa, este la rândul ei un agent economic. Engels, în pasajele citate şi în Feuerbach, spune acelaşi lucru prin cuvintele că Statul (care este forţă) acţionează asupra economiei şi influenţează baza economică.
Statul unei noi clase este, aşadar, un resort puternic pentru ca relaţiile de producţie să se schimbe. După 1789, cele feudale în Franţa au fost rapid măturate, datorită dezvoltării avansate a forţelor de producţie moderne care exercitau presiuni de mult timp. Restaurarea însăşi din 1815, deşi a dat din nou puterea aristocraţiei funciare şi a restabilit monarhia legitimistă, nu a reuşit totuşi să răstoarne din nou relaţiile de producţie şi formele de proprietate, nu a făcut manufacturile să regreseze şi nu a reînviat marea proprietate seniorială. Schimbarea de putere şi transformarea formelor productive pot merge foarte bine, din punct de vedere istoric şi pe perioade limitate, în sens invers.
Cum au stat lucrurile în Rusia în octombrie 1917? Puterea politică, suprastructură de forţă care în februarie trecuse de la feudali la burghezi, a trecut la muncitorii de la oraşe, susţinuţi în luptă de ţăranii săraci. Suprastructura statală juridică a luat forme proletare (dictatura şi dizolvarea adunării democratice). Suprastructurile ideologice au primit un puternic impuls, în pături largi ale populaţiei, către cea proprie proletariatului, în mijlocul rezistenţei disperate a celor vechi şi a celor burgheze sau semiburgheze. Forţele de producţie, fiind de natură antifeudală, au luat un avânt liber către industrie şi agricultura liberă. Se poate spune că relaţiile de producţie, în anii de după Octombrie, au devenit socialiste? Desigur că nu, iar acest lucru, în orice caz, ar fi cerut un interval care nu se măsoară în luni de zile. Au devenit ele pur şi simplu capitaliste? Nu este exact să spunem că au devenit în întregime şi total capitaliste, deoarece, după cum se ştie, forme precapitaliste au supravieţuit mult timp. Dar ar fi totuşi prea puţin să spunem că au primit impulsul de a se transforma doar în relaţii capitaliste.
Făcând abstracţie, într-adevăr, de primele măsuri de comunism din timpul războiului civil şi de cele antimercantile (locuinţe, pâine, transporturi), dat fiind că puterea este un agent economic de prim rang, una este transformarea relaţiilor de producţie sub un stat burghez democratic şi alta sub dictatura politică proletară.
Modul de producţie se defineşte prin întregul complex al relaţiilor de producţie şi al formelor politice şi juridice. Dacă întregul ciclu rus, în arcul parcurs până astăzi, a condus din plin la modul de producţie capitalist, iar astăzi în Rusia lipsesc relaţiile socialiste de producţie, aceasta este în strânsă legătură cu faptul că după 1917, după Octombrie, nu a avut loc revoluţia proletară în Occident, a cărei importanţă nu consta doar în sprijinirea puterii politice pentru ca aceasta să nu-i scape proletariatului rus, cum s-a întâmplat ulterior, ci mai ales în revărsarea în economia rusă a forţelor de producţie disponibile în exces în Occident, capabile să determine avântul spre socialism al relaţiilor de producţie ruseşti.
Relaţiile de producţie nu se produc în momentul revoluţiei politice.
Deoarece, pentru o asemenea dezvoltare, puterea politică din Rusia era cealaltă condiţie de egală importanţă (Lenin), este inexactă o formulare care susţine: singura sarcină istorică a puterii bolşevice după Octombrie a fost trecerea de la relaţiile sociale feudale la cele burgheze. Până la stingerea valului revoluţionar care a urmat războiului mondial din 1914, adică până în jur de 1923, sarcina puterii din Octombrie a constat în a lucra la trecerea de la modurile şi relaţiile sociale feudale la cele proletare. Această activitate s-a desfăşurat pe singura cale istorică posibilă şi, prin urmare, pe calea principală: abia după aceea se poate formula concluzia că ne aflăm într-un stat care nu este socialist nici în mod efectiv, nici în mod potenţial. Relaţiile de producţie de după Octombrie sunt, în mod efectiv, în parte precapitaliste, în parte capitaliste şi, într-o măsură neglijabilă cantitativ, postcapitaliste; forma istorică sau, mai bine zis, modul de producţie istoric nu se poate numi capitalist, ci potenţial proletar şi socialist. Aceasta este ceea ce contează!
Trebuie depăşit, aşadar, impasul formulei: bază economică burgheză, suprastructuri proletare şi socialiste. Şi cu siguranţă nu prin negarea celui de-al doilea termen, valabil timp de cel puţin şase ani după cucerirea dictaturii.
11. Teza stalinistă potrivit căreia limba nu este o suprastructură în raport cu baza economică constituie o punere greşită a problemei de rezolvat, întrucât rezultatul la care Stalin voia să ajungă este altul: la fiecare trecere de la unul dintre modurile istorice de producţie la următorul avem o schimbare atât a suprastructurii, cât şi a bazei sau structurii economice, o schimbare a puterii claselor şi a poziţiei claselor în societate. Însă limba naţională nu urmează soarta nici a bazei, nici a suprastructurilor, deoarece nu aparţine unei clase, ci întregului popor din ţara respectivă. Prin urmare, pentru a salva limba şi lingvistica de efectele revoluţiei sociale, acestea sunt aduse (încetul cu încetul, împreună cu cultura naţională şi cultul patriei) pe malul fluviului învolburat al istoriei, în afara domeniului bazei productive, în afara celui al derivărilor politice şi ideologice.
Potrivit lui Stalin, în ultimii ani, în Rusia
„a fost lichidată baza veche, capitalistă, şi a fost construită o bază nouă, socialistă. În paralel cu aceasta, [7] a fost lichidată şi suprastructura bazei capitaliste şi a fost creată o suprastructură nouă, corespunzătoare bazei socialiste... Dar, cu toate acestea, limba rusă a rămas în esenţă aceeaşi ca şi înainte de Revoluţia din Octombrie“.
Calitatea acestor domni (fie că a scris asta Stalin sau altcineva în locul lui, secretarul x sau biroul y) este de a fi învăţat temeinic arta de a poza în oameni simpli, clari, la îndemâna tuturor, cum se spune de un secol în propaganda culturii burgheze, şi mai ales dezinvolt concreţi. Şi totuşi, ceea ce pare atât de nemijlocit şi accesibil nu este decât un truc şi o recădere totală în cel mai rânced mod de gândire burghez.
Întreaga trecere s-ar fi produs „în paralel“. Este atât de simplu! Nu doar că trebuie să răspundem că acea trecere nu s-a produs deloc, dar dacă s-ar fi produs şi când se va produce, lucrurile nu vor merge în acest fel! În această formulă de şarlatan de bâlci nu rămâne nimic din materialismul dialectic. Baza influenţează structura şi este activă? Şi în ce sens suprastructura derivată reacţionează la rândul ei şi nu este pur şi simplu plastică şi pasivă? Şi în ce cicluri, în ce ordine şi cu ce viteză istorică au loc trecerea şi înlocuirea? Discuţii bizantine! E de ajuns să-ţi sufleci mâneca dreaptă şi apoi pe cea stângă: Lichidare! Creare! La naiba, să iasă la tablă creatorul, să iasă lichidatorul! Un asemenea materialism nu funcţionează fără un demiurg, totul a devenit conştient şi voluntar, nimic nu mai este necesar şi determinat.
Oricum, argumentul se pretează a fi pus de acord cu realitatea: baza economică şi suprastructura, prin evenimente complexe, din feudale cum erau sub Ţar, sunt la sfârşitul vieţii lui Stalin pe deplin capitaliste. De vreme ce limba rusă este în esenţă aceeaşi, limba nu face parte din suprastructură şi nu face parte nici din bază.
Se pare că întreaga polemică este îndreptată împotriva unei şcoli de lingvistică brusc dezavuate de sus, şi că şeful acestei şcoli este profesorul universităţilor sovietice N. I. Marr, ale cărui texte ne sunt necunoscute. El ar fi spus că limba face parte din suprastructură. Auzindu-i pe cei care îl condamnă, îl considerăm pe N. I. Marr un bun marxist. Într-adevăr, acolo se spune:
„Într-o vreme, N. I. Marr, văzând câ formula sa — «limba este o suprastructură a bazei» — întâmpină obiecţii, a hotârât să «schimbe macazul» şi a declarat că «limba este o unealtă de producţie». A avut oare dreptate N. I. Marr să pună limba în categoria uneltelor de producţie? Nu, categoric că n-a avut dreptate“.
Şi de ce? Potrivit lui Stalin, există o oarecare analogie între limbă şi uneltele de producţie, deoarece şi acestea pot manifesta o anumită indiferenţă faţă de clase. Stalin vrea să spună aici că, de exemplu, plugul ca şi sapa pot servi societatea feudală, pe cea burgheză şi pe cea socialistă. Însă deosebirea care l-ar dovedi cu desăvârşire în eroare pe N. I. Marr (şi pe Marx, şi pe Engels: munca, producerea de unelte, în combinaţie cu limbajul) este următoarea: uneltele de producţie produc bunuri materiale, pe când limba nu! Dar nici uneltele de producţie nu produc bunuri materiale! Bunurile le produce omul care le mânuieşte! Uneltele sunt folosite de oameni în producţie. Un copil apucă pentru prima dată sapa de lamă, iar tatăl îi strigă: se ţine de coadă! Acel strigăt, care va deveni apoi o „instrucţiune“ regulată, este folosit în producţie în aceeaşi măsură ca şi sapa.
Concluzia spirituală a lui Stalin dezvăluie că el însuşi se înşeală: dacă limba, spune el, ar produce bunuri materiale, palavragiii ar fi cei mai bogaţi oameni de pe pământ! Ei bine, nu este chiar aşa? Muncitorul lucrează cu braţele, inginerul cu limba: cine este plătit mai bine? Ni se pare că am povestit cândva despre proprietarul de provincie care, stând la umbră şi fumându-şi pipa, îl zoreşte fără încetare pe zilierul angajat, care transpiră şi tace: dă-i bice cu sapa!, de teamă ca o scurtă pauză în lovituri să nu-i răpească profitul.
Dialectic, simţim nevoia să clarificăm că Marr nu a „schimbat“ deloc „macazul“, în ciuda fulgerelor trimise asupra lui: dialectic, pentru că nu-l cunoaştem nici pe el, nici cărţile lui. Şi noi am spus, de exemplu, că poezia, încă de la începuturile cântului coral mnemonic, de tip magico-mistic-tehnologic, primul mijloc de transmitere a patrimoniului social, are caracterul unui mijloc de producţie. Apoi, la punctul următor, am plasat poezia printre suprastructurile unei anumite epoci. La fel şi pentru limbă. Limbajul în general şi ordonarea sa în versuri, în general, sunt instrumente ale producţiei. Dar o anumită poezie, o anumită şcoală poetică, proprie unei ţări şi unui secol, desprinzându-se de cele precedente şi de cele următoare, fac parte din suprastructura ideologică şi artistică a unei anumite forme economice, a unui anumit mod de producţie. Engels: treapta superioară a barbariei
„începe cu topirea minereului de fier şi constituie trecerea la civilizaţie prin inventarea scrisului cu litere şi prin folosirea lui pentru însemnări cu caracter literar... Cea mai mare înflorire a treptei de sus a barbariei ne este înfăţişată în poemele lui Homer, îndeosebi în «Iliada»“.
Astfel am putea căuta alte pasaje şi arăta Divina Comedie ca prohod al feudalismului, iar tragediile lui Shakespeare ca prolog al capitalismului.
Pentru ultimul mare pontif al marxismului, ar fi acceptat ca mijloc de producţie distinctiv al unei epoci fierul brut, dar nu şi scrierea alfabetică, pentru că aceasta nu produce bunuri materiale! Dar tocmai folosirea de către om a scrierii alfabetice a fost indispensabilă, printre altele, pentru a se ajunge la oţelurile speciale ale siderurgiei moderne.
La fel şi limba. În toate timpurile ea este un mijloc de producţie, dar limbile luate individual sunt suprastructuri, aşa cum se întâmplă când Alighieri nu îşi scrie poemul în latina clasicilor sau a Bisericii, ci în limba vorbită italiană, sau cum s-a întâmplat odată cu Reforma, prin abandonarea definitivă a vechii saxone în favoarea germanei literare moderne.
La fel, de altfel, stau lucrurile cu sapa şi cu plugul. Dacă este adevărat că o anumită unealtă de producţie se poate afla la graniţa dintre două mari epoci sociale separate de o revoluţie de clasă, este la fel de adevărat că ansamblul dotării cu unelte al unei anumite societăţi o face să fie „clasificată“ şi o „constrânge“ — din cauza binecunoscutului conflict cu relaţiile de producţie — să ia noua formă care i se cuvine. Găsim roata olarului în barbarie, strungul mecanic modern de precizie în capitalism. Şi din când în când o unealtă veche dispare, precum clasica roată de tors a lui Engels, piesă de muzeu.
La fel şi pentru sapă şi plug. Societatea capitalismului industrial nu are posibilitatea de a elimina mica şi ingrata cultivare a pământului care curbează coloana vertebrală atât de mândru îndreptată de către pitecantrop. Însă o organizaţie comunistă pe o structură industrială completă va cunoaşte, fără îndoială, doar maşina de arat. Şi astfel va răsturna limba capitaliştilor, şi nu se vor mai auzi formulele comune pe care staliniştii mimează că le folosesc în dezbaterea cu aceştia: morală, libertate, dreptate, legalitate — popular, progresist, democratic, constituţional, constructiv, productiv, umanitar etc., care constituie tocmai instrumentarul datorită căruia cea mai mare bogăţie ajunge în buzunarele fanfaronilor: o funcţie identică cu cea a altor unelte materiale: fluierul şefului de fabrică, cătuşele poliţaiului.
12. A nega că limbajul uman în general are originea şi funcţia de instrument productiv şi că societăţile de clasă au printre suprastructurile lor (fie şi printre cele cu înlocuire nu imediată, ci treptată) limba vorbită şi scrisă, locală şi contingentă, înseamnă a recădea pe deplin în doctrinele idealiste şi înseamnă a îmbrăţişa politic postulatul burghez al trecerii la o limbă comună atât analfabeţilor de diverse dialecte, cât şi învăţaţilor dintr-o întreagă ţară unită politic, adevărată revoluţie lingvistică ce a marcat venirea epocii capitaliste.
De vreme ce, potrivit textului analizat, limba nu este o suprastructură a bazei economice şi nici nu este un instrument productiv, ne întrebăm în mod firesc care este definiţia ei. Ei bine, iat-o:
„Limba este un mijloc, un instrument cu ajutorul căruia oamenii comunică intre ei, fac schimb de idei şi se înţeleg reciproc. Fiind nemijlocit legată de gândire, limba înregistrează şi fixează în cuvinte şi în combinaţii de cuvinte, în propoziţii, rezultatele activităţii gândirii, succesele omului în munca lui de cunoaştere şi face posibil, în acest fel, schimbul de idei în societatea omenească“.
Aceasta ar fi, aşadar, soluţia marxistă a problemei. Noi nu vedem ce ideolog ortodox şi tradiţional nu ar putea subscrie la această definiţie. Este evident că, potrivit acesteia, omenirea progresează printr-o activitate de cercetare desfăşurată în gândire şi formulată în idei, trece de la această fază individuală la cea colectivă şi de aplicare prin intermediul limbajului, care îi permite descoperitorului să transmită cucerirea sa celorlalţi oameni. Este exact inversul dezvoltării materialiste de care ne-am ocupat (aliniind citatele obişnuite din textele noastre de bază): de la acţiune la cuvânt, de la cuvânt la idee, dar acest lucru înţeles nu ca un proces în individ, ci în societate, şi deci, mai exact: de la munca socială la limbaj, de la limbaj la ştiinţă, la gândirea colectivă. Funcţia de a gândi în individ este derivată şi pasivă. Definiţia lui Stalin este, prin urmare, idealism pur. Pretinsul schimb de idei este proiecţia în fantezie a schimbului burghez de mărfuri.
Foarte ciudat este că acuzaţia de idealism îi este adresată bietului Marr, care, susţinând teza transformării limbilor, se pare că a ajuns până la a prevedea un declin al funcţiei limbajului pentru a face loc altor forme. Marr este acuzat că prin aceasta ar fi ipotizat o gândire care se transmite fără limbă şi că s-ar fi scufundat în mocirla idealismului. Dar în această mocirlă sunt şi mai jalnici cei care ştiu să plutească la suprafaţă. Teza lui Marr este considerată în contradicţie cu fraza lui Karl Marx:
„Limba este realitatea nemijlocită a gândirii“. „Ideile nu există despărţite de limbă“.
Dar nu este oare această clară teză materialistă negată în întregime tocmai de definiţia citată anterior a lui Stalin, potrivit căreia limba este redusă la un mijloc de a face schimb de idei şi gânduri?
Să reconstruim îndrăzneaţa teorie a lui Marr în felul nostru (acest lucru ar trebui să fie permis de deţinerea unei teorii de partid situată deasupra generaţiilor şi frontierelor). Limba este — până aici chiar şi Stalin e de acord — un instrument cu care oamenii comunică. Comunicarea dintre oameni nu ar avea oare de-a face cu producţia?! Aceasta o susţine teoria economică burgheză, conform căreia se pretinde că fiecare produce singur şi apoi îl cunoaşte pe celălalt doar pe piaţă, pentru a vedea cum să-l tragă în piept. Expresia marxistă corectă nu ar fi: comunică pentru a se ajuta să se înţeleagă, ci: comunică pentru a se ajuta să producă. Prin urmare, vă smulgem din gură mărturisirea că este corect criteriul de mijloc de producţie. Cât despre metafizica înţelegere reciprocă, au trecut şase sute de mii de ani şi, după cum se vede, între discipolii aceluiaşi maestru tot nu ne înţelegem încă!
Şi atunci, limba este un mijloc tehnologic de comunicare. Este primul dintre aceste mijloace. Dar este oare singurul? Cu siguranţă nu. În cursul evoluţiei sociale apare o serie tot mai bogată de astfel de mijloace, şi nu este deloc deplasată cercetarea lui Marr asupra celor care vor putea înlocui în mare măsură limba vorbită. Prin aceasta, Marr nu spune deloc că gândirea, ca elaborare imaterială a unui subiect individual, se va transmite celorlalţi fără a lua forma naturală a limbajului. Marr indică în mod evident, prin formula tradusă de „proces al gândirii“, că se va dezvolta în forme situate deasupra limbii nu vreo născocire individuală metafizică, ci patrimoniul de cunoaştere tehnologică propriu unei societăţi dezvoltate. Nimic escatologic şi magic.
Un exemplu foarte simplu. Cârmaciul unei ambarcaţiuni cu vâsle comandă „prin viu grai“. La fel şi timonierul unei corăbii cu pânze şi al primelor vapoare: „Go ahead!“. Înainte cu toată forţa... Jumătate de forţă înapoi... Nava devine prea mare şi căpitanul strigă într-o portavoce care comunică cu sala maşinilor, dar apoi nici acest lucru nu mai este de ajuns; şi, înainte de apariţia difuzoarelor (o adevărată invenţie retrogradă), se realizează un telegraf mecanic cu manetă, apoi electric, care deplasează acele indicatoare pe cadranul de semnalizare sub ochii mecanicului. În sfârşit, tabloul de bord al unui avion mare este plin de instrumente care transmit comenzile posibile către fiecare organ. Cuvântul cedează treptat pasul, dar în favoarea unor mijloace la fel de materiale ca şi el, chiar dacă sunt evident mai puţin naturale, aşa cum uneltele moderne sunt mai puţin naturale decât creanga ruptă devenită armă.
Este inutil să trasăm această serie grandioasă. Cuvântul vorbit, cuvântul scris, tiparul şi toţi algoritmii infiniţi, simbolurile matematice care au devenit deja internaţionale; aşa cum în toate domeniile tehnice şi ale serviciilor generale sunt în vigoare convenţii de uz universal pentru a transmite comunicări precise: meteorologice, electrotehnice, astronomice etc. Toate aplicaţiile electronice, radarul şi cele asemănătoare, toate tipurile de înregistrare a semnalelor recepţionate sunt noi legături între oameni, făcute necesare de sistemele complexe de viaţă şi producţie care, în o sută de domenii, ignoră deja cuvântul, gramatica, sintaxa — pentru a căror imanenţă şi eternitate Stalin rupe lănci formidabile pe spatele lui N. I. Marr.
Poate oare sistemul capitalist să nu considere veşnic modul de a conjuga verbul a avea, verbul a evalua, de a declina adjectivul posesiv şi de a pune pronumele personal ca pivot al oricărei exprimări? Într-o zi se va râde de toate acestea aşa cum se râde de Voi, de Lei [dumneavoastră], de Loro [dumnealor] şi de „Sua Signoria“ [Domnia Sa], de „preaplecatul dumneavoastră slujitor“ şi de urările de „afaceri bune“ pe care şi le adresează comis-voiajorii.
13. În toate lucrările marxiste este fundamentală teza că revendicarea unei limbi naţionale este o caracteristică istorică a tuturor revoluţiilor antifeudale, aceasta fiind necesară pentru legătura şi comunicarea între toate pieţele locale ale pieţei naţionale emergente, pentru deplasarea utilă pe întreg teritoriul a proletarilor smulşi din glie şi pentru lupta împotriva influenţei formelor tradiţionale religioase, şcolare şi culturale, bazate, pe de o parte, pe folosirea latinei ca limbă cultă şi, pe de altă parte, pe fărâmiţarea în dialecte a vorbirii locale.
Pentru a-şi susţine teoria despre limba extraclasistă — cu adevărat nouă în raport cu marxismul —, Stalin se preocupă să depăşească contradicţia, invocată evident din diverse părţi, cu textele lui Lafargue, Marx, Engels şi chiar... Stalin. Bunul Lafargue este aruncat peste bord fără alte discuţii. El, într-o broşură intitulată Limba şi revoluţia, vorbise despre o revoluţie lingvistică subită, petrecută în Franţa între 1789 şi 1794. O perioadă prea scurtă, spune Stalin, iar apoi, în cel mai bun caz, a dispărut doar un mic grup de cuvinte din limbă şi a fost înlocuit cu altele noi. La urma urmei, este vorba tocmai despre acele cuvinte care aveau cea mai mare legătură cu relaţiile vieţii sociale. Unele au fost eliminate prin legile Convenţiei. Este cunoscută anecdota satirică contrarrevoluţionară.
„Come vi chiamate, cittadino?“ [Cum vă numiţi, cetăţene?].
„Marquis de Saint Roiné“.
„Il n’y a plus de marquis!“ [Nu mai există marchizi].
„De Saint Roiné!“.
„Il n’y a plus de «de»!“ [Nu mai există „de“ — particula nobiliară].
„Saint Roiné!“.
„Il n’y a plus de Saints!“ [Nu mai există sfinţi].
„Roiné!“.
„Il n’y a plus de rois!“ [Nu mai există regi].
„Je suis né!“ [M-am născut!],
a strigat bietul om. Stalin avea dreptate: participiul né nu se schimbase.
Într-un articol, Sfântul Max (pe care mărturisim că nu-l cunoaştem), Karl Marx spusese că burghezul are „limbajul său“, care „este un produs al burgheziei“ şi că acest limbaj este pătruns de spiritul mercantilismului, al cumpărării şi vânzării. Şi, într-adevăr, negustorii din Anvers se înţelegeau, în plin Ev Mediu, cu cei din Florenţa, iar aceasta este o „glorie“ a limbii italiene, limba mamă a capitalului. Aşa cum în muzică se scrie pretutindeni andante, allegro, pianissimo şi aşa mai departe, tot aşa pe orice piaţă europeană sunt valabile cuvintele firma, sconto, tratta, riporto şi pretutindeni este la fel jargonul pestilenţial al corespondenţei comerciale de tipul: „în vederea soluţionării stimatei dumneavoastră note menţionate în margine“. Acum, ce petic pune Stalin peste acest citat incontestabil? Ne îndeamnă să citim un alt pasaj din articol:
„Concentrarea dialectelor în cadrul unei naţiuni, concentrare determinată de o concentrare economică şi politică“.
Şi deci? Suprastructura-limbă urmează aici acelaşi proces ca suprastructura-stat şi ca baza economică. Dar aşa cum concentrarea capitalului, unificarea schimbului naţional şi concentrarea politică în statul capitalist nu sunt imanente şi definitive, ci sunt rezultate istorice legate de dominaţia şi ciclul burghez, la fel stau lucrurile şi cu acest fenomen conex al trecerii de la dialectele locale la limba unitară. Piaţa, statul şi puterea sunt naţionale în măsura în care sunt burgheze. Limba devine naţională în măsura în care este limbă burgheză.
Engels, amintit mereu de Stalin, spune în Situaţia clasei muncitoare în Anglia:
„Clasa muncitoare [engleză] a devenit cu timpul o naţiune cu totul diferită de burghezia engleză... Muncitorii vorbesc alte dialecte, au alte idei şi concepţii, alte moravuri şi principii morale, altă religie şi altă politică decât burghezia“.
Peticul este şi aici foarte sărac: Engels nu ar admite prin aceasta că există limbi de clasă, pentru că vorbeşte despre dialect, iar dialectul este un derivat al limbii naţionale. Însă nu am stabilit noi oare că limba naţională este o sinteză a dialectelor (sau rezultatul unei lupte între dialecte) şi că acesta este un proces de clasă, legat de victoria unei anumite clase, burghezia?
Lenin, apoi, ar trebui să-şi ceară scuze pentru că a recunoscut existenţa a două culturi sub capitalism, una burgheză şi cealaltă proletară, şi că lozinca culturii naţionale sub capitalism este o lozincă naţionalistă. Treacă-meargă iluzia de a-l castra pe Lafargue, biet om, dar a-i castra la rând pe Marx, Engels şi Lenin este o mare ispravă. Răspunsul este că una este limba şi alta este cultura. Dar ce vine mai întâi? Pentru idealistul care admite gândirea abstractă, cultura este prima şi deasupra limbii; însă pentru materialist, din moment ce cuvântul preexistă ideii, nu se poate forma cultură decât pe baza limbii. Poziţia lui Marx şi a lui Lenin este, aşadar, următoarea: burghezia nu va admite niciodată că a sa este o cultură de clasă, ci susţine că este cultura naţională a poporului respectiv, şi astfel supraevaluarea limbii naţionale îi serveşte drept o puternică frână în calea formării unei culturi — sau mai bine zis, a unei teorii — de clasă, proletară şi revoluţionară.
Partea frumoasă vine când Stalin, aidoma lui Filippo Argenti, [8] fâşii rupe din el însuşi. La Congresul al XVI-lea al Partidului, el spusese că în epoca socialismului mondial toate limbile naţionale se vor contopi într-una singură. Formula pare într-adevăr cea mai radicală şi nu este uşor de împăcat cu cealaltă, formulată mult mai târziu, despre lupta dintre două limbi din care una prevalează şi o absoarbe pe cealaltă fără a lăsa vreo urmă. Autorul se eschivează spunând că nu s-a înţeles că este vorba despre două epoci istorice cu totul diferite: lupta şi încrucişarea limbilor au loc în plină epocă capitalistă, în timp ce formarea limbii internaţionale se va produce în plin socialism; iar atunci
„este absurd să cerem ca epoca dominaţiei capitalismului să nu fie în contradicţie cu epoca dominaţiei socialismului, ca socialismul şi capitalismul să nu se excludă unul pe celălalt“.
Asta-i bună, aici rămâi mască! Nu cumva întreaga forţă a propagandei staliniste s-a concentrat pe susţinerea ideii că dominaţia socialismului în Rusia nu numai că nu o exclude pe cea a capitalismului în Occident, ci poate convieţui paşnic cu aceasta?
Din toată această încurcătură nu se poate trage decât o singură concluzie legitimă. Puterea rusă convieţuieşte, într-adevăr, cu naţiunile capitaliste din Occident, întrucât şi ea este o putere naţională, având limba sa naţională apărată cu dârzenie în integritatea sa — aflată la aceeaşi distanţă de viitoarea limbă internaţională care separă astăzi „cultura“ sa de teoria revoluţionară a proletariatului mondial.
Şi totuşi, că formarea naţională a limbilor reflectă îndeaproape pe cea a statelor naţionale şi a pieţelor naţionale şi că este un fapt specific şi caracteristic epocii burgheze, însuşi autorul este nevoit să recunoască în anumite pasaje:
„Mai târziu, odată cu apariţia capitalismului, cu lichidarea fărâmiţării feudale şi crearea unei pieţe naţionale, popoarele s-au dezvoltat, devenind naţiuni, iar limbile popoarelor, limbi naţionale“.
Acest lucru este bine spus. Însă cele ce urmează sunt rău spuse, şi anume că
„Istoria spune că limbile naţionale nu au un caracter de clasă, ci sunt limbi ale întregului popor, comune pentru membrii naţiunilor şi unice pentru naţiune“.
Istoria a spus acest lucru când s-a recăzut în capitalism. Aşa cum cu secole în urmă, în Italia, domnii, preoţii şi învăţaţii vorbeau latina, iar poporul o specie de dialect toscan; aşa cum în Anglia nobilii vorbeau franceza, iar poporul engleza; tot aşa în Rusia lupta revoluţionară dusese la următoarea situaţie: aristocraţii vorbeau franceza, socialiştii germana, iar ţăranii vorbeau — nu vom spune rusa —, ci o duzină de limbi şi o sută de dialecte. Dacă mişcarea ar fi continuat pe calea revoluţionară a lui Lenin, în curând ar fi avut şi o limbă proprie: deja cu toţii stâlceam o „franceză internaţională“. Dar Iosif Stalin nu o înţelegea nici pe aceea: ci doar georgiana şi rusa. El era omul potrivit pentru noua situaţie, pentru aceea în care o limbă înghite alte zece şi, pentru a o face, foloseşte arma tradiţiei literare; pentru situaţia unui naţionalism autentic şi necruţător care, la fel ca în rest, urmează legea centralizării inclusiv a limbii, declarându-i patrimoniul intangibil.
Este ciudat — sau poate nu este, dacă această mişcare nu renunţă să exploateze simpatia şi ataşamentul proletariatului din străinătate faţă de tradiţiile marxiste — că textul îşi însuşeşte acest pasaj decisiv din Lenin:
„Limba este cel mai important mijloc de comunicare între oameni; o limbă comună şi dezvoltarea ei nestânjenită constituie una dintre condiţiile cele mai importante pentru existenţa unui comerţ cu adevărat liber şi pe scară largă, corespunzător capitalismului contemporan, pentru o liberă şi largă grupare a populaţiei în diferite clase“.
Prin urmare, este foarte clar că postulatul limbii naţionale nu este imanent, ci istoric: el este legat — în mod util — de venirea capitalismului dezvoltat.
Dar este clar că totul se schimbă şi se răstoarnă când se prăbuşeşte capitalismul, se prăbuşeşte mercantilismul şi se prăbuşeşte diviziunea societăţii în clase. Odată cu aceste instituţii sociale, limbile naţionale vor pieri. Revendicarea limbii naţionale este străină şi duşmană revoluţiei care luptă împotriva lor, de îndată ce capitalismul deplin a învins.
14. Constituie o deviere radicală de la materialismul istoric limitarea acestuia la epocile în care există relaţii nemijlocit mercantile şi băneşti între deţinătorii atât de produse, cât şi de instrumente de producţie, inclusiv pământul, în vreme ce teoria trebuie aplicată şi epocilor anterioare, în care nu exista încă o distincţie între posesiunile private, ci se puneau bazele primelor ierarhii în relaţia sexuală şi familială. Această eroare de a abandona în seama unor date nedeterministe explicarea sferei fenomenelor generative şi familiale corespunde pe deplin, la cealaltă extremă, smulgerii faptului lingvistic din dinamica claselor; fiind vorba întotdeauna de tolerarea ideii că sectoare decisive ale vieţii sociale pot fi sustrase legilor materialismului dialectic.
Într-o scriere elaborată direct cu scopul de a prinde în greşeală interpretarea marxistă a istoriei, în care se pretinde că aceasta s-ar reduce (aşa cum, din păcate, este în concepţia unor adepţi imprudenţi şi nepregătiţi ai mişcării comuniste) la a deduce evoluţiile istoriei politice din ciocnirea dintre clasele care au o participare diferită la avuţia economică şi la împărţirea ei, se aduce drept dovadă faptul că Roma antică avea deja o orânduire de tip statal completă când jocul social nu se desfăşura între clase de patricieni bogaţi proprietari de pământ, ţărani şi meşteşugari săraci şi plebei, şi sclavi, ci era orânduit pe baza puterii tatălui de familie.
Autorul scrierii (De Vinscher, Bruxelles, 1952, Proprietate şi putere familială în Roma antică) [9] distinge două faze în istoria orânduirii juridice: pe cea mai recentă, care a instaurat binecunoscutul drept civil pe care burghezia modernă şi l-a însuşit, cu libera permutabilitate a oricărui obiect şi a oricărei posesiuni, fie mobilă, fie imobilă, şi pe care am putea-o numi faza „capitalistă“, şi pe cea mai veche, în care orânduirea şi legea civilă erau cu totul diferite, interzicând în cea mai mare parte a cazurilor transferul şi vânzarea, în afara cazurilor reglementate strict pe baza ordinii familiale de tip patriarhal. Aceasta ar fi o fază „feudală“, dacă adăugăm ca premisă acestui feudalism şi capitalism din lumea antică trăsătura că în ele era prezentă o clasă socială care lipseşte din Evul Mediu şi epoca modernă, aceea a sclavilor. Aceştia sunt excluşi de lege şi consideraţi lucruri, iar nu persoane subiect de drept: în limitele cercului oamenilor liberi, al cetăţenilor, o constituţie bazată pe familie şi pe dependenţa personală din sânul ei o precede pe cea ulterioară, întemeiată pe libera transmitere a bunurilor, cu condiţia consimţământului vânzătorului şi cumpărătorului.
Se vrea dezminţită
„prioritatea pe care materialismul istoric a impus-o multă vreme noţiunilor de drept patrimonial în dezvoltarea instituţiilor“.
Acest lucru ar fi adevărat dacă baza la care face referire materialismul istoric ar fi purul fenomen economic, de proprietate, de patrimoniu în sens modern, şi dacă, dimpotrivă, o asemenea bază nu ar cuprinde întreaga viaţă de specie şi de grup şi orice reglementare a relaţiilor care decurge din dificultăţile mediului, şi mai ales reglementarea procreării şi a organizării familiale.
Aşa cum se ştie şi cum vom mai vedea în partea a doua, în vechile comunităţi sau fratrii nu apar proprietăţi private şi nici instituţii de putere de clasă. În schimb, au apărut deja munca şi producţia, iar aceasta este baza materială — mult mai vastă decât cea înţeleasă strict ca juridică şi economică — la care se referă marxismul: de o asemenea bază am arătat că se leagă „producţia producătorilor“, adică procrearea membrilor tribului, care se perpetuează cu o absolută puritate rasială.
În această gintă pură nu există altă dependenţă şi autoritate decât aceea a membrului sănătos, adult şi viguros asupra tinerilor ce trebuie crescuţi şi pregătiţi pentru o viaţă socială simplă şi senină. Cea dintâi autoritate care apare atunci când promiscuitatea sexelor dintre grupul de bărbaţi şi cel de femei începe să fie limitată este matriarhatul, în care mater este căpetenia comunităţii: nu se produce încă nicio împărţire a pământurilor sau a altor bunuri. Acesteia îi pune bazele patriarhatul, mai întâi poligam, apoi monogam: bărbatul cap de familie este un adevărat conducător administrativ, politic şi militar, reglementează activitatea fiilor şi, mai târziu, pe cea a prizonierilor şi a celor învinşi transformaţi în sclavi. Ne aflăm pe pragul formării unui stat de clasă.
În acest punct devine posibil să înţelegem, în marile sale linii, vechea orânduire romană a lui mancipium, căreia i se atribuie o durată de un mileniu (Iustinian i-a şters definitiv ultimele urme). De acesta, numit ulterior pater familias, depind oameni şi lucruri: femeia sau femeile, fiii — care sunt liberi —, sclavii şi odraslele lor, toate vitele gospodăriei, pământul şi toate uneltele, produsele şi proviziile. Toate aceste lucruri nu sunt, la început, înstrăinabile fără o procedură rară şi anevoioasă, numită emancipare, şi nici dobândibile fără procedura inversă, care este mancipatio. De aici faimoasa distincţie între res mancipii, lucruri inalienabile, şi res nec mancipii, lucruri comercializabile după bunul plac, care fac parte din patrimonium-ul obişnuit, susceptibil de a se extinde şi de a se restrânge.
Or, în timp ce în al doilea stadiu, când nimic nu mai este res mancipii şi totul este liber articol de comerţ (între nesclavi), predomină valoarea economică şi pare evident pentru toţi că luptele pentru puterea politică se articulează pe interesele claselor sociale opuse, în funcţie de modul în care sunt distribuite pământul şi avuţia; în primul stadiu, valoarea economică şi dreptul patrimonial întemeiat pe un titlu de liberă dobândire erau înlocuite de un imperium personal al capului de familie, căruia orânduirea în vigoare îi recunoaşte cele trei prerogative: mancipium, manus şi patria potestas, care fac din el pivotul societăţii din acea vreme.
Pentru marxist, este în mod evident o banală confuzie ideea că determinismul economic nu s-ar putea aplica primului stadiu de relaţii. Această confuzie se bazează pe tautologia că în orânduirea mercantilă totul s-ar desfăşura între „egali“ şi că dependenţele personale ar fi dispărut pentru a lăsa locul schimbului de echivalenţi, conform celebrei legi a valorii. Însă marxismul vine tocmai să demonstreze că schimbul comercial nelimitat şi „iustinianic“ de produse şi instrumente se rezolvă într-o nouă şi apăsătoare dependenţă personală pentru membrii claselor exploatate şi muncitoare.
Este, prin urmare, mai mult decât uşor să scăpăm de capcana ideii că, de fiecare dată când relaţia socială gravitează în jurul ordinii familiale, ea nu ar trebui explicată prin economia productivă, ci prin jocul unor factori „afectivi“, făcând astfel ca idealismul să revină cu steagul desfăşurat. Deopotrivă, sistemul relaţiilor bazate pe procreare şi pe familie a apărut pentru a corespunde în modul cel mai bun vieţii grupului în mediul său fizic şi producţiei necesare asigurate prin muncă, iar această deducţie se înscrie în legile materialismului tot atât de bine ca atunci când ne aflăm, mult mai târziu, în faza schimburilor unitare dintre deţinătorii individuali de produse.
Dar este sortit să sucombeze în faţa revanşei idealiste acel marxism care nu ştie să vadă acest lucru şi care admite pentru o clipă că, pe lângă factorii interesului economic concretizat în posesiunea unui patrimoniu privat şi în schimbul de bunuri private (incluzând printre bunurile schimbabile forţa de muncă umană), ar acţiona ca factori separaţi, netratabili prin aceeaşi dinamică materialistă, cei ai sexului, ai afecţiunii familiale, ai dragostei; şi mai ales acel marxism care cade în crasa banalitate că asemenea factori ar domina şi ar răsturna în anumite momente factorul bazei economice prin forţe superioare.
Dimpotrivă, pe unica piatră unghiulară a efortului pentru viaţa nemijlocită a speciei — care integrează inseparabil hrana şi reproducerea şi, dacă este necesar, subordonează conservarea exemplarului celei a speciei — îşi sprijină materialismul istoric anevoioasa şi imensa construcţie care cuprinde în sine toate manifestările activităţii umane, până la cele din urmă, cele mai complexe şi mai grandioase.
Vom încheia această parte tot cu Engels, pentru a arăta obişnuita fidelitate de şcoală sau oroarea de orice noutate. Tot evoluţia instrumentelor de producţie stă la baza trecerii de la imperium-ul patriarhal la libera proprietate privată. În stadiul superior al barbariei apare deja diviziunea socială a muncii între meşteşugari şi agricultori, deosebirea dintre oraş şi sat... Războiul şi sclavia s-au născut deja de mult timp:
„Alături de deosebirea dintre oamenii liberi şi sclavi apare aceea dintre bogaţi şi săraci; o dată cu noua diviziune a muncii se iveşte şi o nouă împărţire a societăţii în clase. Deosebirea de avere dintre capii de familie distruge vechea comunitate casnică comunistă..., şi o dată cu ea dispare şi cultivarea în comun a pământului în folosul acestei comunităţi. Pământul arabil este dat în folosinţa familiilor separate, la început pe un timp limitat, mai târziu pentru totdeauna; trecerea la proprietatea privată deplină se face treptat şi paralel cu trecerea de la căsătoria-pereche la monogamie. Familia separată devine unitatea economică a societăţii“.
Şi încă o dată dialectica ne învaţă cum familia separată, această pretinsă valoare socială fundamentală lăudată de fideişti şi de iluminiştii burghezi, proprie societăţilor cu proprietate privată, este şi ea o instituţie tranzitorie; iar fiindu-i refuzată orice bază în afara determinării materiale, fie că s-ar căuta în sex sau în dragoste, ea va fi distrusă de victoria comunismului şi este deja, în întreaga ei dinamică, pe deplin studiată şi condamnată la pieire de către teoria materialistă.
[1]. Wolfgang Yourgrau (1908—1979) — fizician şi filozof al ştiinţei la Johannesburg, a comentat critic teoria generală a sistemelor dezvoltată de biologul austriac Ludwig von Bertalanffy (1901—1972) ca tentativă de mediere între mecanicism şi vitalism.
[2]. Maurice Thomas — naturalist şi entomolog belgian stabilit la La Trinité-Victor (Franţa), autor al unor importante studii de bionomie şi etologie animală din anii ’50, dedicate cercetării instinctului la artropode.
[3]. Ancheta Kinsey — rapoartele statistice publicate de zoologul şi sexologul american Alfred Kinsey în 1948 şi 1953, care au stârnit un imens scandal în epocă prin documentarea tabuurilor şi practicilor sexuale din societatea capitalistă contemporană.
[4]. Henri Wallon (1879—1962) — psiholog, filozof şi om politic francez. A dezvoltat o teorie a dezvoltării copilului pe baze materialist-dialectice.
[5]. Karl Saller (1902—1969) — antropolog şi medic german, cunoscut pentru cercetările sale de antropologie fizică şi opoziţia faţă de teoriile rasiale naziste, fapt ce i-a atras destituirea din mediul academic în timpul regimului hitlerist.
[6]. Joc de cuvinte al lui Bordiga, care face aluzie la celebrul automobil de masă Fiat 500 (cu o capacitate cilindrică de 500 cmc), extrem de popular în Italia epocii sale.
[7]. În ediţia românească disponibilă, publicată de editura P.M.R. în 1951, aici s-a folosit „corespunzător cu aceasta“. Bordiga folosea ediţia italiană, şi se foloseşte de această construcţie pentru un argument ulterior.
[8]. Filippo Argenti — nobil florentin din secolul al XIII-lea, pedepsit în mocirla râului Styx în Infernul lui Dante (Cântul VIII) pentru mânia sa. Bordiga foloseşte imaginea lui Argenti care, cuprins de o furie neputincioasă, „cu proprii dinţi fâşii rupea din el“, ca metaforă pentru autocontradicţiile flagrante ale lui Stalin.
[9]. Fernand De Visscher (1885—1964) — eminent jurist şi istoric al dreptului belgian, profesor la Universitatea Catolică din Louvain şi specialist de referinţă în dreptul roman arhaic, autor al unor studii fundamentale dedicate regimului proprietăţii şi puterii patriarhale a familiei în Roma timpurie.