Amadeo Bordiga

Factorii de rasă şi naţiune în teoria marxistă

Partea a II-a. Interpretarea marxistă a luptei politice şi ponderea diferită a factorului naţional în modurile istorice de producţie


 

De la rasă la naţiune

1. Trecerea de la grupul etnic sau „popor“ la „naţiune“ nu are loc decât în legătură cu apariţia statului politic, cu caracteristicile sale fundamentale de delimitare teritorială şi de organizare a forţei armate — şi, prin urmare, după încetarea comunismului primitiv şi formarea claselor sociale.

Făcând abstracţie de orice mişcare literară şi de orice influenţă idealistă, raportăm categoria rasă la faptul biologic, iar categoria naţiune la faptul geografic. Cu toate acestea, una este naţiunea ca fapt istoric definit, alta este naţionalitatea, iar prin naţionalitate trebuie să se înţeleagă o grupare care resimte influenţa celor doi factori: cel rasial şi cel politic.

Rasa este un fapt biologic, dat fiind că, pentru a clasifica un exemplar animal în ceea ce priveşte rasa, nu ne întrebăm unde a avut loc naşterea sa, ci din ce părinţi provine şi, dacă ambii (fapt foarte rar în lumea de astăzi) erau de acelaşi tip etnic, exemplarele născute din ei aparţin acestui tip şi sunt clasificate cu precizie din punct de vedere al rasei. Pretutindeni s-au răspândit acei porci frumoşi, cu totul alb-rozalii, numiţi Yorkshire, după comitatul englez în care a luat naştere creşterea lor, riguros selecţionată — ceea ce (aici Papa are dreptate) se poate face cu siguranţă doar la animale, nu şi la oameni, cel puţin de când aceştia din urmă, pentru ambele sexe, nu mai sunt ţinuţi în cuşti ca în unele forme de sclavie. Şi la fel se întâmplă cu vacile bretone, câinii danezi, pisicile siameze şi aşa mai departe; numele geografic nu mai exprimă decât o chestiune de selecţie.

Cu toate acestea, lucruri similare se întâmplă şi la om, chiar şi astăzi: în Statele Unite ale Americii (lăsând la o parte negrii, în cazul cărora, în unele state ale Confederaţiei, căsătoria cu albii este încă interzisă), există câte un Primo Carnera cu tatăl şi mama friulani, dar cetăţean american, şi atâţia şi atâţia Gennarini Espositi de sânge partenopean, [1] dar extrem de mândri că au obţinut „a carta e’ citatino“ [actul de cetăţenie].

În schimb, clasificarea oamenilor ca aparţinând unei naţiuni se face pe baza unui concept nu biologic sau etnologic, ci pur geografic, şi depinde, în general, de locul în care s-au născut, cu excepţia cazurilor sofistice şi rare ale celor născuţi la bordul navelor în timpul navigaţiei şi aşa mai departe.

Dar din toate părţile apasă dificila încurcătură a naţiunilor care cuprind mai multe naţionalităţi, adică nu doar mai multe rase — care din punct de vedere biologic sunt tot mai greu de definit ca tipuri pure —, ci mai multe grupuri distincte prin limbă, precum şi prin deprinderi, obiceiuri, cultură şi aşa mai departe.

Dacă mai putem defini drept „popor“ gloata nomadă formată din unirea a atâtor triburi de rasă înrudită, care străbate uneori continente întregi în căutarea unor pământuri care să o hrănească şi adesea invadează aşezările unor popoare deja stabilite geografic pentru jaf sau pentru propria sa stabilire, în mod evident nu suntem încă îndreptăţiţi, înainte de acest din urmă eveniment, să folosim termenul de naţiune, care se referă la locul naşterii — necunoscut şi indiferent pentru cel care face parte dintr-o masă care, cu bagajele şi căruţele sale ce servesc drept principal tip de locuinţă, uită topografia itinerarelor sale.

Conceptul de aşezare stabilă a unui grup uman îl implică pe cel al frontierelor la care se limitează zona sa de şedere şi de muncă, şi istoriograful de rând obişnuieşte să spună că acesta implică o protecţie a respectivei frontiere împotriva altor grupuri, şi deci organizarea permanentă de paznici şi armate, o ierarhie, o putere. În schimb, originea ierarhiilor, a puterilor, a statului este anterioară creşterii densităţii populaţiei umane până la punctul disputelor teritoriale, fiind în legătură cu procese interne ale aglomerărilor sociale, în evoluţie de la primele forme de clan şi trib, de îndată ce cultivarea solului şi producţia agricolă s-au dezvoltat din punct de vedere tehnic până la stabilizarea intervenţiilor prin cicluri sezoniere pe aceleaşi câmpuri.

Apariţia Statului

2. Premisa originii statului este formarea claselor sociale, iar aceasta se determină la toate popoarele prin împărţirea pământului de cultivat între indivizi şi familii şi prin fazele paralele ale diviziunii muncii sociale şi ale funcţiilor, din care derivă o poziţie diferită a diverselor elemente în raport cu activitatea productivă generală, precum şi prin conturarea unor ierarhii diferite cu funcţii de meşteşugărie timpurie, de acţiune militară, de magie-religie — aceasta fiind prima formă a ştiinţei tehnice şi a şcolii, la rândul ei desprinsă de viaţa nemijlocită a ginţii şi a familiei primitive.

Nu trebuie să dezvoltăm aici în întregime teoria marxistă a statului, dar ea interesează în cel mai înalt grad pentru a stabili care sunt structurile colectivităţilor istorice denumite naţiune — structuri mult mai complexe decât criteriul banal conform căruia fiecare individ, considerat în sine, este legat printr-o legătură directă de pământul care i-a dat naştere, iar naţiunea este un ansamblu de molecule personale similare între ele, concept neştiinţific care trebuie identificat cu ideologia de clasă a burgheziei dominante moderne.

Teoria Statului nu ca organ al poporului, al naţiunii sau al societăţii, ci ca organ de clasă şi al puterii unei anumite clase — fundamentală la Marx —, a fost restaurată de Lenin în întreaga sa integritate împotriva disimulării sistematice teoretice şi politice la care au supus-o socialiştii Internaţionalei a II-a, bazându-se tocmai pe explicaţia sistematică a originii formelor statale conţinută în lucrarea clasică a lui Engels despre originea familiei şi a proprietăţii, care ne-a ghidat în domeniul şi pe parcursul preistoriei. În acele epoci acţionează elementul etnic în stare încă pură şi, am spune, virgină, în comuniunea primitivă de muncă, fraternitate şi iubire a vechilor şi nobilelor (în sensul concret al cuvântului) triburi şi ginţi (gentes), despre care chiar şi miturile tuturor popoarelor au păstrat o urmă în istorisirile legendare despre o vârstă de aur a primilor oameni care nu cunoşteau crima şi vărsarea de sânge.

Vom urmări, aşadar, în acest text luminos firul călăuzitor spre explicarea luptelor naţionale şi spre concluzia materialistă că, încă o dată, nu avem de-a face cu un factor imanent, ci cu un produs istoric ce are începuturi şi cicluri determinate, urmând să-şi afle sfârşitul şi dispariţia în condiţii deja pe larg pregătite de lumea modernă. Această perspectivă originală a noastră nu înseamnă sub nicio formă că renunţăm să analizăm — în doctrina şi, mai ales, în acţiunea noastră indisolubil legată de ea (prin „ale noastre“ înţelegând nu atributele unuia sau ale mai multor subiecţi individuali, ci ale mişcării noastre deja seculare şi mondiale) — procesul extrem de important al naţionalităţii. Şi cu atât mai puţin nu cădem în eroarea istorică grosolană de a-l declara ca fiind deja lichidat în raporturile sale cu lupta de clasă proletară, în cadrul structurii politice internaţionale contemporane.

Procesul, în ceea ce priveşte Grecia antică şi, prin urmare, marea formă istorică a antichităţii clasice mediteraneene, care se încheie cu căderea Imperiului Roman, este sintetizat de Engels după cum urmează:

„În orânduirea socială greacă din epoca eroică mai găsim deci vechea organizare gentilică în plină vigoare, dar vedem totodată şi începutul subminării ei: patriarhatul, cu moştenirea averii de către copii, ceea ce favorizează acumularea de avere în familie şi face din familie o putere în raport cu ginta (a se compara cu cealaltă citare a textului de la sfârşitul primei părţi); deosebirile de avere, care exercită la rândul lor o influenţă asupra orânduirii sociale prin formarea primilor germeni ai aristocraţiei şi regalităţii ereditare; la început numai o sclavie a prizonierilor de război, care chiar de pe atunci făcea posibilă înrobirea propriilor tovarăşi de trib şi chiar de gintă; vechiul război al unui trib împotriva altuia, care începea să degenereze într-o tâlhărie sistematică pe mare şi pe uscat pentru dobândirea de vite, sclavi, comori, devine o ocupaţie regulată; într-un cuvânt, bogăţia este apreciată şi respectată ca un bun suprem şi se abuzează de vechile instituţii gentilice pentru a justifica prădăciunile. Un singur lucru mai lipsea: o instituţie care nu numai să asigure averile personale de curând dobândite, împotriva tradiţiilor comuniste ale orânduirii gentilice...“

(altă dată am avertizat să citim acest adjectiv [2] ca „privitor la ginte“, evitând confuzia cu conceptul mai recent de aristocraţie ca clasă: în ginta care nu cunoaşte clase toţi sunt de sânge pur şi, prin urmare, egali; nu vom adopta termenul de democraţie, impur şi contingent, şi nici nu-l vom crea pe cel de pancraţie, deoarece primul cuvânt [pan] indică bine pe toţi, dar al doilea [crazia] indică puterea, lucru pe atunci necunoscut; şi nici nu era o pananarhie, deoarece anarhia indică o luptă a individului împotriva statului, deci între două forme tranzitorii, şi în care de cele mai multe ori cea de-a doua mişcă roata istoriei înainte. În ginte era vorba despre o orânduire de comunism autentic, dar limitat la un grup rasial pur, prin urmare o orânduire etnocomunistă, în timp ce comunismul „nostru“, spre care tinde programul nostru istoric, nu mai este etnic sau naţional, ci este comunismul de specie, făcut realizabil de ciclurile de proprietate, de putere şi de expansiune productivă şi mercantilă pe care istoria le-a parcurs...).

Citatul continuă:

„... [nu numai] să consfinţească proprietatea privată, atât de dispreţuită înainte vreme, şi să proclame această consfinţire drept scopul cel mai înalt al oricărei colectivităţi omeneşti, dar care să facă să fie şi recunoscute de către întreaga societate noile forme, care apar una după alta, de dobândire a proprietăţii, adică de acumulare din ce în ce mai rapidă a bogăţiilor; lipsea o instituţie care să permanentizeze nu numai începuturile împărţirii în clase a societăţii, dar şi dreptul clasei avute de a exploata pe cei neavuţi, precum şi dominaţia ei asupra acestora.

Şi această instituţie a apărut. A fost inventat statul“.

Şi tot Engels este cel care defineşte criteriul teritorial:

„Faţă de vechea organizare gentilică, statul se caracterizează, în primul rând, prin împărţirea supuşilor săi pe bază teritorială. Vechile uniuni gentilice, formate şi menţinute, după cum am văzut, pe baza legăturilor de sânge, au devenit insuficiente, în bună parte pentru că presupuneau legarea membrilor ginţii de un anumit teritoriu, situaţie care încetase de mult. Teritoriul a rămas, dar oamenii au devenit mobili. De aceea s-a luat ca punct de plecare împărţirea teritorială, dându-se cetăţenilor posibilitatea să-şi exercite drepturile şi datoriile publice acolo unde se stabileau, fără a se ţine seama de gintă şi de trib“.

State fără naţiune

3. În vechile imperii din Orientul Asiatic, cu o formare politică anterioară celei elene, regăsim forme depline de putere statală, legate de concentrarea unor enorme bogăţii funciare şi tezaurizate în mâinile unor stăpâni, satrapi şi, uneori, teocraţi, precum şi de supunerea unor vaste mase de prizonieri, sclavi, şerbi şi paria ai pământului; nu se poate însă vorbi încă despre o formă naţională, deşi sunt pe deplin prezente caracteristicile formei-stat: teritoriu politic şi corpuri înarmate.

Obiecţia evidentă cu privire la poporul evreu ne permite să aducem o clarificare utilă la ultimul pasaj din Engels citat la punctul precedent. Se poate crea o confuzie între teritoriul care într-o epocă mai recentă defineşte forma pe deplin statală şi legătura membrilor ginţii cu un anumit teritoriu — legătură ruptă ulterior, chiar dacă a rămas în picioare legătura inviolabilă de sânge.

Ginţii îi aparţine un teritoriu nu în sensul politic modern şi, dacă vrem, nici măcar în sensul economic productiv strict. Engels vrea să spună că ginta se distinge de celelalte, inclusiv prin nume, prin teritoriul său de origine, nu prin diferitele teritorii ulterioare de şedere şi de muncă comună. Legătura indianului irochez cu pământul său de origine este ruptă de secole, nu doar de când civilizaţia albă i-a redus pe puţinii supravieţuitori la stadiul de a trăi în rezervaţii îngrădite şi degradante, ci de când diferitele seminţii se luptau cumplit între ele, distrugându-se reciproc, dar ferindu-se cu dârzenie să se amestece, chiar cu preţul deplasării la mii de kilometri distanţă în pădurile imense (multe dintre ele reduse ulterior de tehnica capitalistă la stadiul de deşert şi folosite de filantropia burgheză pentru pregătirea armelor atomice).

Poporul evreu este primul care are o istorie scrisă, dar, de când aceasta este scrisă, ea se înfăţişează ca o istorie a diviziunii în clase, prezentând proprietari şi neavuţi, bogaţi şi servitori, şi trecând cu lejeritate peste comunismul primitiv, a cărui singură amintire este Edenul, deoarece deja în a doua generaţie a apărut Cain, fondatorul şi inventatorul luptei de clasă. Poporul evreu a avut, aşadar, un stat organizat — şi încă iscusit organizat —, cu ierarhii precise şi constituţii riguroase. Cu toate acestea, acest popor nu a devenit o naţiune, aşa cum nu deveniseră nici barbarii săi duşmani: asirienii, mezii sau egiptenii. Şi aceasta în ciuda diferenţei enorme dintre puritatea rasială a evreilor şi indiferenţa satrapilor şi a faraonilor faţă de faptul că în jurul tronurilor lor mişunau servitori, sclavi şi uneori funcţionari ori conducători militari de altă origine etnică sau de altă culoare, ori de a avea în haremurile lor odalisce albe, negre sau galbene — totul provenind din incursiuni de pradă militare şi din supunerea unor triburi primitive libere sau a altor state preexistente lor în inima Asiei sau a Africii.

Evreii, împărţiţi în douăsprezece triburi, nu sunt asimilaţi de alte popoare nici măcar în înfrângere. Triburile şi ginţile, transformate de acum în mod tradiţional în familii patriarhale monogame, nu îşi pierd legătura de sânge pur, numele ţării de origine şi plictisitoarea tradiţie genealogică (totuşi, trebuie remarcat că ataşamentul strâns al israeliţilor faţă de descendenţa paternă tolerează pe scară largă uniunea conjugală cu femei de altă rasă) nici măcar în urma deportărilor teritoriale, cum ar fi fost legendarele robii din Babilon şi din Egipt. Miticul ataşament faţă de pământul făgăduinţei este o formă prenaţională, deoarece chiar şi atunci când comunitatea etnică păstrată destul de pură se întoarce în ţara de origine, în leagănul ei etnologic, nu reuşeşte să se organizeze acolo politic cu stabilitate istorică, iar teritoriul continuă să fie străbătut de armate ale celor mai diverse şi îndepărtate puteri. Războaiele din Biblie sunt mai degrabă lupte tribale decât războaie de eliberare naţională sau de cucerire imperială, iar teritoriul rămâne teatru de confruntări istorice de mare proporţie între cu totul alte popoare care aspiră la hegemonie în această zonă strategică a lumii antice şi moderne.

Nici măcar grecii din timpul Războiului Troian nu sunt încă o naţiune, deşi constituie o federaţie de mici state cu aşezări învecinate şi o foarte vagă înrudire etnică, având în vedere originea extrem de diferită a ionienilor şi dorienilor şi confluenţa în peninsula elenă a unor migraţii străvechi din toate punctele cardinale. Înseşi formele productive, constituţiile statale, obiceiurile, limbile şi tradiţiile culturale sunt extrem de diferite pentru diferitele mici monarhii militare aliate; chiar şi în războaiele istorice cu perşii, unitatea nu este decât contingentă, lăsând ulterior loc războaielor înverşunate pentru hegemonia în Peloponez şi în întreaga Grecie.

Naţiunea elenă şi cultura

4. Factorii naţionali sunt evidenţi în Grecia antică atât în organizarea socială a Atenei, a Spartei şi a altor cetăţi, cât şi, în mod şi mai evident, în statul macedonean care nu numai că unifică ţara, dar devine, într-un ciclu rapid, centrul unei prime cuceriri imperiale în lumea antică. Literatura şi ideologia acestui prim naţionalism nu numai că se vor transpune în lumea romană, dar vor furniza urzeala pentru beţiile naţionale ale burgheziilor moderne.

Atât statul lacedemonian (spartan), cât şi statul atenian (sau cel teban) nu sunt doar state perfecte în sens politic, cu un teritoriu exact definit, cu instituţii juridice şi cu o putere centrală din care emană ierarhii civile şi militare, ci se ridică la forma de naţiuni, în măsura în care ţesutul social — deşi păstrează divizarea în clase bogate şi sărace în ceea ce priveşte producţia agricolă şi meşteşugărească şi comerţul intern şi extern deja dezvoltat, şi asigură puterea politică păturilor puternice din punct de vedere economic — permite un eşafodaj legal şi administrativ care aplică aceleaşi norme formale tuturor cetăţenilor, printre care şi participarea, cu egalitate de vot, la adunările populare deliberative şi elective. O astfel de suprastructură juridică conţine, în esenţă, o funcţie similară celei pe care marxismul a denunţat-o în democraţiile parlamentare burgheze, însă între cele două moduri istorice de organizare socială există o diferenţă fundamentală: astăzi oricine este cetăţean şi se afirmă că legea este aceeaşi pentru toţi; atunci, totalitatea cetăţenilor — singurii care se ridicau pentru a forma naţiunea propriu-zisă — excludea clasa sclavilor, deşi în anumite perioade aceasta era extrem de numeroasă, clasă căreia legea îi refuza orice drept politic şi civil.

În ciuda acestui fapt şi în ciuda conflictului de clasă dintre aristocraţi şi plebei, dintre patricienii bogaţi şi negustori, pe de o parte, şi simplii lucrători, pe de altă parte, care trăiau din leafă, această formă de organizare socială a fost însoţită de dezvoltări grandioase atât în muncă şi tehnologie — şi, prin urmare, în ştiinţele aplicate —, cât şi în ştiinţa pură: în legătură cu participarea la procesul productiv pe baze de egalitate şi libertate, în ciuda exploatării de clasă, limba ocupă un loc de prim-plan, literatura şi arta ating niveluri înalte, consolidându-se tradiţia naţională care le vine la îndemână conducătorilor societăţii şi ai statului pentru a-i lega pe toţi cetăţenii de destinele naţiunii, obligându-i la serviciul militar şi la orice alt sacrificiu şi contribuţie în caz de pericol pentru organismul naţional şi pentru structurile sale esenţiale.

Literatura, istoriografia şi poezia reflectă pe scară largă afirmarea acestor valori, făcând din patriotism motorul principal al oricărei funcţii sociale, punând înainte, prin orice mijloc de glorificare, fraternitatea dintre toţi cetăţenii statului, condamnând totodată inevitabilele şi frecventele războaie şi lupte civile. Acestea din urmă erau prezentate de obicei drept comploturi împotriva deţinătorilor puterii, puse la cale de alte grupuri sau persoane avide de ea, dar în realitate erau izbucnite din conflictele de interese de clasă şi din nemulţumirea masei populare a cetăţenilor hrăniţi cu multe iluzii, dar chinuiţi de nivelul scăzut de trai, chiar şi în momentele de mare splendoare ale polisului.

Cu toate acestea, solidaritatea naţională nu este o pură iluzie şi un miraj creat de cei privilegiaţi şi de cei puternici, ci este, într-o anumită fază istorică, efectul real determinat de interesele economice şi de cerinţele forţelor materiale de producţie. Trecerea de la o cultivare primitivă, locală, a solului Greciei (care, sub un climat favorabil, este în multe părţi arid şi stâncos, putând hrăni o populaţie redusă şi puţin evoluată) la cea mai intensă navigaţie comercială de la un capăt al altul al Mediteranei — ce aducea produse din ţări îndepărtate şi le răspândea pe cele ale unui meşteşug tot mai diferenţiat şi ale unui veritabil tip antic de industrie, ceea ce a permis, în special în preajma porturilor, creşterea densităţii locuitorilor şi o evoluţie grandioasă a modului lor de viaţă — nu s-ar fi putut realiza decât printr-o formă de stat nu închisă şi despotică, precum cea din marile imperii continentale, ci democratică şi deschisă, care să ofere nu doar ţărani şi iloţi, ci şi meşteşugari destoinici pentru numeroasa marinărie şi pentru lucrătorii oraşelor, muncitori calificaţi şi personal de conducere a muncii — fie ei şi mult mai puţin numeroşi decât cei moderni —, necesari acelei prime forme de capitalism care a cunoscut splendori de neuitat.

Orice afirmare şi înflorire a unor forme de muncă — întotdeauna exploatată, dar care nu mai este legată de constrângerile imobilizării locale şi ale fosilizării în tehnici de lucru seculare — determină în faza sa ascendentă, la nivelul suprastructurii, o mare dezvoltare a ştiinţei, artei şi arhitecturii, şi se reflectă în noi orizonturi ideologice ce se deschid societăţilor legate anterior de doctrine închise şi tradiţionale. Vom regăsi acest fenomen în Renaştere, înţeleasă ca fapt european, la declinul feudalismului; mulţi consideră de nedepăşit, în ceea ce priveşte culmile sale culturale, perioada de aur greacă, însă aceasta este doar o simplă retorică literară. Putem totuşi considera că „puntea“ de „umanitate naţională“ aruncată peste inegalităţile economice — când îi lăsa la o parte pe sclavi, priviţi aproape ca nişte animale ce nu se socoteau la numărul oamenilor — era mult mai trainică decât atunci când, în versiunea sa istorică de cincisprezece sau douăzeci de secole mai târziu, pretinde să treacă peste abisul social ce îi desparte pe stăpânii capitalului de proletariatul dezmoştenit.

Engels aminteşte că, în perioada de maximă splendoare a Atenei, nu existau mai mult de 90.000 de cetăţeni liberi, faţă de nu mai puţin de 365.000 de sclavi care nu doar că lucrau pământul, ci furnizau forţa de muncă necalificată pentru acele industrii la care am făcut referire, şi 45.000 de „protejaţi“, adică foşti sclavi şi străini lipsiţi de cetăţenie.

Este cu totul plauzibil ca o astfel de structură socială să fi determinat în modul de viaţă al acelor 90.000 de aleşi un grad de „civilizaţie“ calitativ mai înalt decât cel oferit popoarelor moderne „libere“ de către capitalismul actual, în ciuda resurselor de mecanizare mult mai mari.

Aceasta nu ne îndeamnă, desigur, să ne alăturăm admiraţiei extatice faţă de măreţia gândirii şi artei greceşti, şi asta nu doar pentru că aceste culmi erau ridicate pe spatele sângerând al unui număr de sclavi de douăzeci de ori mai mare decât cel al oamenilor liberi: aceştia din urmă, de altfel, înainte de Solon, erau exploataţi de plutocraţia funciară până acolo încât ipoteca îl putea transforma în sclav pe cetăţeanul liber devenit debitor insolvabil, iar în perioada de decădere au ajuns — refuzând să devină concurenţi ai sclavului dispreţuit (mândria atenianului liber a mers atât de departe încât, în loc să se facă sbir, accepta ca poliţia de stat să fie alcătuită din sclavi plătiţi, iar un sclav să aibă dreptul de a pune mâna pe oamenii liberi) — să constituie un adevărat lumpenproletariat, o pătură de zdrenţăroşi ale căror revolte împotriva oligarhilor au dizolvat glorioasa republică.

Engels face aici o comparaţie care spune totul despre poziţia marxistă faţă de apologiile marilor civilizaţii istorice. Indienii irochezi nu s-au putut ridica la acele forme spre care s-a îndreptat ginta greacă originară, pe deplin analoagă celei studiate în America modernă de către Morgan (forme similare sunt descrise în ziarele din aceste zile de către exploratorii insulelor Andaman din Oceanul Indian — explorare făcută de italieni la comanda noului regim indian, printre grupuri primitive izolate până acum de restul omenirii). Irochezilor le lipseau, de fapt, o serie de condiţii materiale de producţie legate de geografie, de climă, de acea legătură dintre popoare asigurată de mări, în special de cele mediteraneene... Cu toate acestea, în cercul modest al economiei lor reale, comuniştii irochezi „erau stăpâni pe propriile lor produse“, care erau repartizate conform nevoilor umane.

Odată cu avântul pe care, în schimb, producţia greacă l-a luat spre glorioasa sa diferenţiere — în vârful căreia stau antablamentele Partenonului, sculpturile lui Venus ale lui Fidias sau picturile lui Zeuxis şi abstracţiunile platonice pe care gândirea modernă nu le-ar fi depăşit încă —, produsele omului au început să devină mărfuri, circulând pe pieţe monetare. Liber sau sclav, aşa cum era omul conform canoanelor din legiuirile lui Licurg sau Solon, el a început să fie sclav al raporturilor de producţie şi dominat de propriul său produs. Încă nu este aproape teribila revoluţie care îl va dezlega de acest lanţ, ale cărui cele mai puternice verigi au fost forjate de epocile „de aur“ ale istoriei.

„Irochezii erau departe de a domina natura, dar, în cadrul unor limite naturale, importante pentru ei, erau stăpâni pe propria lor producţie... Acesta a fost imensul avantaj al producţiei în perioada barbariei, care s-a pierdut o dată cu apariţia civilizaţiei; sarcina generaţiilor viitoare va fi de a recunoaşte acest avantaj, însă pe baza măreţei dominări a naturii de către om, devenită astăzi o realitate“.

Aici stă miezul marxismului şi tot aici se vede de ce marxistul zâmbeşte când vede pe cineva admirând cu naivitate etape ale evoluţiei umane, pe care le atribuie operei unor iluştri cercetători, filozofi, artişti, poeţi, omagiu care ar trebui să vină din toate părţile, mai presus de clase şi de partide, aşa cum obişnuieşte să repete prostia curentă. Noi nu vrem să adăugăm „civilizaţiei“ o încununare, ci trebuie să o aruncăm în aer din temelii.

Naţiunea romană şi forţa

5. Factorul naţionalităţii atinge cea mai înaltă expresie în Roma antică a Republicii, dezvoltând modelul oferit de Grecia în cultură, în domeniul pozitiv al organizării şi dreptului. Pe bazele naţiunii romane s-a ridicat imperiul, care tindea să fie singurul stat organizat în întreaga lume cunoscută atunci, dar care nu a rezistat presiunii creşterii populaţiilor apărute în ţinuturi necunoscute şi îndepărtate, intrate la rândul lor în marele ciclu al dezvoltării productive — cel care de la mica gintă condusese popoarele mediteraneene spre imensul imperiu —, acestea fiind mânate la rândul lor de imperativa cerinţă materială a răspândirii vieţii speciei.

Procesul naţional în Italia este diferit de cel grecesc, prin aceea că nu mai există oraşe-capitale ale unor mici state care, având obiceiuri şi un nivel de dezvoltare productivă nu foarte diferite, luptă pentru hegemonia asupra întregii peninsule. În Italia, după apusul civilizaţiilor anterioare (despre care, deşi au atins tipuri productive avansate şi au deţinut fără îndoială puteri statale, nu se poate considera că au trăit ca naţiuni în sensul propriu), Roma devine unicul centru al unei organizări statale cu forme juridice, politice şi militare atât de bine definite, încât în scurt timp le absoarbe pe toate celelalte dintr-un teritoriu tot mai vast, care ajunge rapid de la graniţele Latiumului până la Mediterană şi la fluviul Pad. În timp ce forţele de producţie remarcabile ale unei zone atât de vaste sunt coordonate cu cele ale societăţii romane, organizarea socială şi statală a Romei, precum şi sistemul administrativ şi de drept sunt aplicate pretutindeni şi într-un mod tot mai uniform.

Mai puţin rapid decât în Grecia, baza productivă agricolă este completată, printr-o diviziune complexă a muncii, de activităţile meşteşugăreşti, comerciale, maritime şi industriale; dar curând, însăşi cucerirea militară dincolo de Marea Ionică şi de Marea Adriatică face ca datele organizării tehnice şi culturale prezente în viaţa greacă, precum şi a altor popoare, să fie rapid absorbite.

Structura socială nu este, în esenţă, diferită, aportul muncii sclavagiste fiind în continuare uriaş. Dar răspândirea mercantilismului, mai lentă, dar mai profundă, face mai pronunţată în sânul societăţii oamenilor liberi scara diferenţelor sociale: la baza organizării şi a drepturilor înseşi este aşezat recensământul care îi clasifică pe cetăţenii romani în funcţie de averea lor.

Cetăţeanul roman este obligat la serviciul militar, în timp ce purtarea armelor le este absolut interzisă sclavului şi mercenarului, până la decăderea imperiului. Armata legionară este cu adevărat o armată naţională, aşa cum Grecia nu a avut-o şi cum nu a fost cu siguranţă cea a lui Alexandru Macedon — în ciuda înaintărilor sale fulminante până la graniţele Indiei, unde moartea l-a oprit pe foarte tânărul comandant —, dar care în realitate reprezenta limita spaţială maximă îngăduită superiorităţii zdrobitoare a formei de stat occidentale faţă de hoardele diferitelor principate din Asia. Acea încercare de organizare mondială s-a prăbuşit rapid după ce s-a rupt în bucăţi, nu din lipsa unui Alexandru, ci pentru că centralismul statal era încă în faşă.

Organizarea romană, pe lângă faptul de a fi statală, era naţională atât prin participarea directă a cetăţeanului la război şi la construirea în fiecare teritoriu ocupat a unei reţele stabile de drumuri şi fortificaţii, cât şi prin colonizarea agrară concomitentă, prin împroprietărirea soldaţilor cu pământ şi, prin urmare, prin instaurarea imediată a formelor romane de producţie, de economie şi de drept. Nu era o goană după comori necunoscute şi râvnite ale unor popoare de legendă, ci difuzarea sistematică a unui anumit mod de organizare a producţiei pe o rază tot mai largă, înfrângând orice rezistenţă armată, dar acceptând de îndată colaborarea productivă a neamurilor supuse.

Cu toate acestea, nu este uşor să stabilim graniţele Romei ca naţiune — graniţe care variază în timp — şi cu atât mai puţin profilul său etnografic, fiind bine cunoscut faptul că, din punct de vedere rasial, Italia preistorică, nu mai puţin decât cea istorică, nu avea nicio unitate, şi nici nu o putea avea în mod material, de vreme ce reprezintă o punte de trecere atât de facilă între nord şi sud, între est şi vest, a celor mai dense aşezări omeneşti din toate timpurile. Să admitem că primii latini (lăsând la o parte Troia) ar fi fost o unitate rasială, dar ei erau deja foarte diferiţi de vecinii lor extrem de apropiaţi: volscii, samniţii, sabinii, ca să nu mai vorbim de misterioşii etrusci, liguri etc.

Statutul de civis romanus, cu drepturile sale şi cu proverbialul său orgoliu naţional, se extinde curând de la Urbe la Latium, iar italicii sunt organizaţi în municipii, cărora criteriul statal centralist nu le poate acorda nicio autonomie, preferând ca, după câteva secole, să-l numească cetăţean roman pe orice om liber care trăieşte în ele, cu prerogativele şi obligaţiile inerente.

Faptul naţional este împins aici la cea mai puternică expresie a sa din lumea antică, însoţit de cea mai mare stabilitate istorică cunoscută până acum. Fiind deci foarte departe de o comunitate etnică de sânge, membrii marii comunităţi — adică cetăţenii liberi, divizaţi în clase sociale ce merg de la marele patrician latifundiar cu vile în fiecare colţ al Imperiului până la micul ţăran şi la proletarul din Urbe care, în perioadele dificile, trăieşte din distribuţiile de făină ale statului — sunt ţinuţi laolaltă de un sistem economic şi productiv general şi de schimb de bunuri şi produse, guvernat de acelaşi cod juridic inflexibil pe care forţa armată a statului îl face respectat fără excepţie în tot acest imens teritoriu.

Istoria luptelor sociale şi a războaielor civile chiar între zidurile Urbei este clasică, însă convulsiile sale nu diminuează soliditatea şi omogenitatea superbei construcţii administrative a tuturor resurselor productive ale celor mai îndepărtate ţinuturi, pe care le acoperă cu lucrări durabile cu funcţie productivă de orice natură: drumuri, apeducte, terme, pieţe, foruri, teatre etc.

Apusul naţionalităţii

6. Decăderea şi apusul Imperiului Roman încheie perioada istoriei antice în care naţionalitatea şi organizarea în state naţionale s-au manifestat ca factori decisivi şi s-au dezvoltat în sensul evoluţiei forţelor de producţie.

Solidaritatea în cadrul naţiunii — care nu exclude perioadele de lupte violente de clasă între oamenii liberi de condiţii sociale şi economice diferite — are o bază economică clară atâta timp cât, în detrimentul maselor de sclavi, dezvoltarea sistemului de producţie comun cetăţenilor naţiunii oferă un aflux continuu de noi resurse ce ridică nivelul general de trai, cum ar fi înlocuirea păstoritului simplu prin agricultura stabilă şi cerealieră, a sistemelor extensive prin legumicultura irigată şi a semi-nomadismului primitiv prin parcelarea pământului şi posibilitatea comercializării acestuia, alături de stocurile de sclavi şi de turme. Şi economia agrară, iar mai apoi cea urbană a Romei, a pornit de la economia colectivistă timpurie a ginţilor locale, economie ce a trebuit să cedeze deoarece nu mai putea asigura hrana unor populaţii ce creşteau cu o rapiditate asupra căreia blândeţea climei influenţa în mare măsură. Engels oferă o expunere rapidă, dar completă a acestor origini, demonstrând în legile quiriţilor derivarea primelor orânduiri gentilice şi combătând vechile teze ale istoricilor şi ale lui Mommsen (vezi în capitolul final al părţii precedente combaterea unui autor foarte recent care neagă aplicabilitatea materialismului istoric la această trecere).

Dacă sistemul de drept roman privitor la vandabilitatea pământului şi mercantilismul bunurilor mobile reprezentau suprastructura „de forţă“ a unei noi economii productive, cu un randament mai înalt decât cel al comunismului primitiv de trib, iar acest fapt economic îi explică ascensiunea, tot alte fapte economice vor explica evenimentele politice şi istorice ale sfârşitului său. Odată cu creşterea bogăţiei obţinute din comerţul într-un spaţiu imens şi din acumularea muncii sclavagiste, se conturează adâncirea unei prăpăstii de clasă extrem de profunde în „frontul naţional“ altădată atât de solid. Micii cultivatori, care luptaseră pentru patrie şi colonizaseră cu trudă ţinuturile cucerite, se văd tot mai mult deposedaţi şi pauperizaţi, iar sclavii cumpăraţi cu comorile bogaţilor proprietari funciari (precum şi, cu acelaşi titlu, cirezile şi turmele) îi înlocuiesc pe câmpurile lor fertile, care ajung în ruină. Raportul dintre liberi şi sclavi putea rezista la o densitate medie-scăzută a populaţiei, asigurându-le celor din urmă existenţa materială şi reproducerea, iar celor dintâi bogata gamă de satisfacţii a epocilor înfloritoare; însă, pe măsură ce pământul de ocupat dincolo de graniţe se împuţina, ba chiar, dincolo de acestea, se puneau în mişcare noi populaţii migratoare şi în plină expansiune demografică, iar numărul pretendenţilor creştea, se produce criza ineluctabilă şi degenerarea metodelor de cultivare. Aceasta decade până la punctul de a nu mai putea întreţine nici animalul, nici sclavul, iar odată cu avansarea dezorganizării, însuşi stăpânul îi eliberează pe sclavi, care merg să mărească masa săracilor liberi, lipsiţi de muncă şi de pământ.

Legăturile superbei construcţii dintre regiuni încep să slăbească şi aceasta nu mai reuşeşte să intervină în crizele locale de penurie. În timp ce foametea va contracara factorul demografic, grupurile umane se reduc la cercuri de economii locale mizere, în cercuri strânse care nu mai sunt cele ale vechilor triburi şi a căror situaţie nu poate fi schimbată de profundele transformări survenite şi de noile relaţii dintre instrumentele de producţie, produse şi nevoi... Naţiunea care devenise un imperiu trebuie să se fragmenteze în unităţi minuscule, care nu mai au puternicul ţesut conector al dreptului, al magistraturii, al forţelor armate ce emană dintr-un centru unic, pierzând totodată şi liantul limbii latine comune, al culturii, al tradiţiei mândre... Marele, „naturalul“, fundamentalul fapt naţional şi patriotic, care ar fi strâns legat de faimoasa „esenţă umană“, spre marea derută a idealiştilor, se pregăteşte să cunoască o eclipsă istorică totală de câteva mii de ani...

„Mai sus ne aflam în faţa leagănului civilizaţiei antice greceşti şi romane. Aici ne aflăm în faţa mormântului ei. Peste toate ţările din bazinul Mării Mediterane, veacuri de-a rândul a trecut rindeaua nivelatoare a stăpânirii romane. Acolo unde limba greacă opunea rezistenţă, toate limbile naţionale au fost silite să cedeze locul unei limbi latine stricate; nu mai existau deosebiri naţionale..., toţi deveniseră romani. Administraţia romană şi dreptul roman au dizolvat pretutindeni vechile uniuni de gintă şi, o dată cu ele, ultima rămăşiţă de activitate de sine stătătoare, locală şi naţională... Pretutindeni se observau elemente de formare a unor naţiuni noi... Dar nicăieri nu exista încă o forţă capabilă să creeze din aceste elemente naţiuni noi“.

Se apropie barbarii, cu prospeţimea orânduirii lor în ginţi, dar încă nematuri pentru constituirea statală şi pentru întemeierea unor naţiuni adevărate. Se profilează umbra Evului Mediu feudal; şi totuşi, şi aici este vorba despre o necesitate deterministă, inerentă dezvoltării forţelor de producţie; Engels afirmă.

Orânduirea barbarilor germani

7. Şi popoarele care au copleşit sub valurile de invazie Imperiul Roman au avut ca organizare iniţială pe cea de ginţi şi a matriarhatului, precum şi cultivarea comunistă a pământului. Ele se aflau, când au intrat în contact cu Roma, la trecerea dintre stadiul mediu şi cel superior al barbariei, şi începeau să treacă de la nomadism la aşezări stabile. Organizarea lor militară începea să dea naştere unei clase de conducători militari care alegeau regele şi care au început să-şi constituie o mare proprietate, luând pământurile ţăranului liber (în care se transformase membrul liber şi egal al ginţii şi al tribului). A început astfel să apară statul şi la aceste popoare şi s-au pus încetul cu încetul bazele noilor naţionalităţi care aveau să ducă, după multe secole, la renaşterea modernă a naţiunii.

Informaţiile pe care le avem despre originile popoarelor germane care se deplasau în întreaga Europă la nord de Dunăre şi la est de Rin ne conduc să le atribuim o producţie agricolă desfăşurată prin stăpânirea comună a familiilor, ginţilor şi, mai târziu, a mărcilor, şi ulterior un tip de ocupare a pământului cu redistribuiri periodice ale acestuia şi ale acelei părţi care nu era pe de-a întregul comună, lăsată periodic în pârloagă. În acelaşi timp, meşteşugul şi industria sunt cu totul primitive: nu există comerţ şi nu circulă bani, cu excepţia celor romani la graniţele imperiale, însoţiţi de un relativ import de produse manufacturate.

Aceste popoare sunt toate încă migratoare pe vremea lui Marius, care a respins hoarda cimbrilor şi a teutonilor din peninsulă, unde voiau să se reverse trecând Padul; erau în mare parte astfel pe vremea lui Cezar, care i-a văzut apărând la stânga Rinului, şi sunt descrişi ca stabiliţi pe pământ agricol doar la Tacit, 150 de ani mai târziu. A fost evident un proces complicat şi legat mai ales de creşterea numerică rapidă, despre care lipseşte orice documentaţie istorică originală: la căderea Imperiului, populaţia lor se ridica, conform lui Engels, la şase milioane, în spaţiul în care astăzi trăiesc poate 150 de milioane de oameni.

Diferenţa de clasă dintre conducătorii militari, deţinători ai pământului şi ai puterii, şi masa ţăranilor-soldaţi (întrucât nu existau sclavi şi, prin urmare, toţi cei care nu purtau arme sau nu luptau în război erau lucrători ai pământului) duce la formarea de state în adevăratul sens al cuvântului, pe măsură ce se ocupă un teritoriu stabil şi este ales un rege sau împărat stabil, chiar dacă pe viaţă şi nu încă ereditar prin dinastie. Într-un asemenea punct, orânduirea ginţilor este deja prăbuşită, în măsura în care tradiţia adunării populare a comunităţii este complet denaturată în adunarea conducătorilor, sau a principilor electori, ceea ce constituie baza unei deschise puteri de clasă.

Fără îndoială, o astfel de dezvoltare este accelerată de cucerirea teritoriilor Imperiului Roman decadent, unde se stabilesc popoarele invadatoare. Mai mult decât noua lor organizare, sarcina lor revoluţionară a fost distrugerea statului roman corupt; i-au eliberat, spune Engels, pe supuşii romani de statul lor parazit, ale cărui premise economico-sociale se prăbuşeau deja, iar în schimb şi-au însuşit cel puţin două treimi din teritoriul imperial.

Noua organizare a producţiei agrare pe aceste pământuri, având în vedere numărul relativ mic al ocupanţilor şi tradiţia lor de muncă comunistă, a lăsat neîmpărţite mari întinderi nu doar de păduri şi păşuni, ci şi de terenuri arabile, formele dreptului germanic prevalând asupra celor romane sau creându-se interferenţe între cele două. Acest fapt a făcut posibilă o administrare teritorială stabilă a acelor popoare anterior migratoare, şi timp de patru sau cinci secole au apărut statele germane cu putere asupra fostelor provincii şi asupra Italiei înseşi. Cel mai însemnat era cel al francilor, care a servit drept stăvilar împotriva ocupării Europei de către mauri, şi, deşi a cedat presiunii contrare a normanzilor, a făcut ca populaţiile să reziste pe teritoriile în care se stabiliseră, fie şi în complexul amestec etnic de germani, romani şi, în regatul francilor, de celţi aborigeni. Aceste state germane nu erau naţiuni, din cauza acestei recente împletiri de tulpini etnice, de tradiţii, de limbă şi de instituţii eterogene; dar erau, de fapt, state, prin aceea că aveau în sfârşit graniţe sigure şi o singură forţă militară.

„Şi apoi, oricât de sterpi ar părea aceşti 400 de ani (secolele V, VI, VII şi VIII d.Hr.), ei au lăsat în urma lor un rezultat important: naţionalităţile moderne, reorganizarea şi noua configuraţie a omenirii din Europa apuseană pentru istoria viitoare (a se citi: secolele XVII, XVIII, XIX). Într-adevăr, germanii au adus Europei un suflu nou de viaţă, şi de aceea prăbuşirea statelor care a avut loc în perioada germanică s-a încheiat nu prin cucerirea lor de către normanzi şi sarazini, ci prin evoluţia spre feudalism a beneficiilor şi a relaţiilor de protecţie“.

Înainte de a încheia această parte cu trecerea în revistă a trăsăturilor orânduirii medievale, din care factorul „naţional“ este în mod substanţial exclus, am vrut să arătăm astfel că, în doctrina marxistă clasică, nu doar că este considerată un postulat istoric pozitiv organizarea vechilor ginţi barbare şi nomade în state teritoriale (în care popoarele peninsulelor mediteraneene obţinuseră un avans de peste un mileniu), ci este considerată un astfel de postulat şi natura naţională a statelor, corespondenţa lor cu naţionalitatea — adică cu comunitatea nu doar de rasă, într-o anumită măsură, ci şi de limbă, de tradiţie şi de obiceiuri a tuturor locuitorilor unui teritoriu geografic vast şi stabil. În timp ce idealistul istoric vede în naţionalitate un fapt general şi prezent întotdeauna şi pretutindeni unde există viaţă civilă, noi, marxiştii, îi atribuim cicluri determinate. Am parcurs un prim ciclu istoric, şi acesta este cel al marilor democraţii naţionale „suprapuse“ peste masa de sclavi, şi totuşi divizate în clase sociale în cadrul ansamblului oamenilor liberi. Cel de-al doilea ciclu, pe care îl vom vedea în partea a treia, este cel al democraţiilor oamenilor liberi, fără să mai existe sclavi umani. În acest al doilea ciclu istoric, faptul naţiune însoţeşte o nouă diviziune în clase: cea proprie capitalismului. Naţiunea şi influenţa sa materială se vor sfârşi odată cu capitalismul şi cu democraţia burgheză, dar nu înainte; dimpotrivă, formarea de state naţionale va fi indispensabilă pentru ca ascensiunea capitalismului modern, în diferitele arii geografice, să se poată considera încheiată.

Societatea feudală ca organizare anaţională

8. Relaţiile economice care definesc orânduirea feudală explică modul în care tipul feudal de producţie dă naştere unei forme istorice corespunzătoare de stat politic, însă lipsită de caracter naţional.

Pentru a explica modul în care întâlnirea a două tipuri de producţie atât de eterogene, cum sunt stăpânirea comună agrară a popoarelor barbare şi regimul funciar privat al romanilor, a condus la sistemul feudal — la rândul său fondat pe producţia agrară —, şi pentru a reafirma concluzia marxistă că statele antichităţii clasice, îndeosebi în perioadele lor de înflorire, au avut o natură naţională, necunoscută orânduirii medievale, este necesar să amintim trăsăturile cele mai de seamă ale respectivelor relaţii de proprietate şi de producţie.

În orânduirea barbară, şi până la apariţia sclaviei, membrul liber al comunităţii este lucrător al pământului, însă acesta nu este împărţit în loturi individuale nici în scopul muncii pe care fiecare trebuie să o presteze, nici în scopul repartizării roadelor ce trebuie recoltate şi consumate.

În orânduirea clasică antică, lucrătorul zilier este prin excelenţă sclavul, şi aceasta nu doar în agricultură, ci şi în producţia deja dezvoltată şi separată a obiectelor manufacturate, astfel încât este corect să spunem că lumea greco-romană a avut un industrialism propriu şi, într-un anumit sens, un capitalism propriu: capitalul, în loc să fie constituit doar din pământ şi instrumente de producţie, era format, pe lângă acestea, din oameni vii, aşa cum de exemplu astăzi, într-o întreprindere, reprezintă capital pământul, maşinile şi animalele de muncă. Acest capitalism antic nu avea ca termen corespondent munca salariată generalizată, fiind rar ca omul liber să lucreze pentru un salariu.

Însă sclavii fiind forţa de muncă socială fundamentală (la rândul lor deţinuţi poate în mod comunist, la origini, de grupul oamenilor liberi), un bun aflat în proprietate, repartiţia lor era inegală, ceea ce însemna împărţirea oamenilor liberi în două clase: cetăţeni proprietari de sclavi şi cetăţeni fără sclavi, lipsiţi de proprietate asupra oamenilor. Se pare că însuşi înţeleptul Socrate aspira, în sărăcia sa de filozof, să-şi poată cumpăra măcar un sclavuleţ.

Cetăţeanul fără sclavi nu poate trăi aşadar din rodul braţelor altuia şi trebuie să lucreze. Nu ca sclav, desigur, ci ca om liber, adică fără a depinde de ordinele unui stăpân. Şi de aceasta se leagă regimul de proprietate privată asupra pământului. Lucrătorul liber este un ţăran proprietar şi dispune cum vrea de lotul său de pământ, obţinându-şi roadele prin munca propriilor braţe. Alţi oameni liberi care nu sunt bogaţi şi nu au sclavi desfăşoară o muncă independentă de meşteşugar sau profesii liberale (în unele cazuri, acestea nu le erau refuzate, cel puţin ca activitate intelectuală, nici sclavilor înşişi).

Când un asemenea ciclu este perfect, tot pământul cultivabil este redus la un bun alodial. Alodiul este proprietatea privată asupra pământului, cu deplina libertate de a-l vinde şi de a cumpăra altul. Aceasta înseamnă că noul pământ cucerit se împarte imediat în loturi pentru soldaţii învingători (la Roma), care se transformă în coloni. Dar pentru ca dreptul alodial să funcţioneze din plin, este necesar să existe bani în circulaţie, cu care se cumpără produse diverse şi se fac tranzacţii de vânzare-cumpărare atât de sclavi, cât şi de proprietăţi funciare.

Puţinele bunuri care în regimul antic nu sunt împărţite în loturi şi rămân la dispoziţia statului sau a unor organisme administrative locale formează, în opoziţie cu cele alodiale, demaniul. Prevalenţa alodiului privat asupra demaniului public impune aşadar să existe un mijloc de circulaţie şi, prin urmare, o piaţă generală la care să aibă acces cetăţenii liberi din întregul teritoriu: acest lucru era pe deplin realizat în Grecia şi la Roma. Modul de producţie antic clasic prezintă de aceea, pentru prima dată — spre deosebire de barbarie, cu cercurile ei imediate de muncă-consum —, o piaţă internă naţională (şi chiar un început de piaţă internaţională). Statul teritorial este un stat naţional nu doar atunci când puterea sa ajunge pe întregul teritoriu cu ajutorul forţei armate (ceea ce era valabil şi pentru egipteni, asirieni, iar mai târziu pentru salieni sau burgunzi etc.), ci atunci când comerţul cu produsele muncii şi cu bunuri este practicabil pe întregul teritoriu şi între puncte oricât de îndepărtate ale acestuia. În suprastructura juridică, acest lucru se exprimă prin exercitarea aceloraşi drepturi de către cetăţean în toate circumscripţiile statului. Şi abia atunci statul este o naţiune. În sensul materialismului istoric, naţiunea este aşadar o comunitate organizată pe un teritoriu în care s-a format o piaţă internă unitară. În mod corespunzător, acest rezultat istoric se desfăşoară paralel cu un anumit grad de comunitate de sânge şi, mai ales, de limbă (nu se face comerţ fără a vorbi!), de obiceiuri şi datini.

Mediul economic clasic a dat naştere propriului său fenomen de acumulare, la fel ca şi capitalismul modern: unii aveau extrem de mulţi sclavi, alţii deloc, unii aveau pământ mult, alţii abia atât cât puteau desţeleni cu propriile braţe. Concentrarea a dus la dezastru şi a făcut neeconomă munca sclavagistă în locul lotizării de tip grădină. În acest sens şi în aceste relaţii, Pliniu a scris că „latifundia Italiam perdidere“, iar în suprastructurile morale înrobirea omului a devenit o infamie... Actualii redactori ai legilor agrare au rămas blocaţi acolo în ceea ce priveşte datele dezvoltării tehnice şi sociale, şi confundă sclavagismul cu exploatarea capitalistă rapace a muncii agricole. Dar acum ne preocupă Evul Mediu.

Odată cu prăbuşirea economiei funciare romane, devenită retrogradă din punct de vedere tehnic şi neproductivă, se prăbuşeşte însă şi reţeaua comercială generală prin care bogăţia mobiliară circula în tot imperiul, şi regresează gama de satisfacere a nevoilor de orice natură ale populaţiilor. Dar barbarii sosesc cu o tradiţie a unor consumuri mai reduse, iar pentru ei, după scurtele paranteze de risipire a prăzilor găsite în oraşe (care de atunci înainte vor decădea), adevărata bogăţie cucerită este pământul. Este însă prea târziu, iar diviziunea socială a muncii este deja prea avansată pentru ca tot pământul luat de la proprietarii privaţi romani sau de la latifundiari să poată deveni bun administrat în comun sau demaniu al noilor puteri. Apare un tip mixt de alodiu şi de demaniu. O parte din pământuri va fi folosită în comun de către comunităţi (drepturi de folosinţă comună, supravieţuitoare până astăzi), o parte va fi parcelată în formă alodială definitivă — complet precară în perioada de sosire continuă a altor cuceritori —, iar o parte va fi împărţită prin redistribuiri periodice (şi astăzi o astfel de instituţie de comasare funciară mai supravieţuieşte în legislaţia cadastrală, de exemplu în cea ex-austriacă).

Ţăranii liberi, aruncaţi pe râvnitul pământ fertil şi sub clima mediteraneană, vor trage imediat din el un folos mult mai mare decât turmele de sclavi. Şi în acest sens, forţele de producţie reprezentate de atâtea braţe inactive şi de solul bogat, dispreţuit de Crezuşii romani, reînvie cu putere. Dar, odată cu reţeaua administraţiei romane, a legăturilor şi transporturilor sale, a fost distrusă şi reţeaua de legătură a comerţului, revenindu-se la un tip de producţie locală şi de consum imediat al produselor.

O astfel de economie fără comerţ caracterizează Evul Mediu, ale cărui state au magistraturi şi armate teritoriale, dar nu au o piaţă teritorială unitară: prin urmare, ele nu sunt naţiuni adevărate.

Dacă membrii vechilor ginţi îşi pierduseră deja egalitatea socială în cursul migraţiilor şi cuceririlor, în curând ei îşi vor pierde, în administrarea semi-comună şi semi-alodială a pământului ocupat, şi libertatea, şi autonomia. Reîncepe procesul de concentrare a proprietăţii funciare în mâinile conducătorilor militari, ale funcţionarilor, ale curtenilor regelui şi ale ordinelor religioase.

Sclavilor antici le-a luat locul o nouă clasă de şerbi, aflaţi în slujba celor care exploatează în folosul lor munca manuală şi, cu atât mai mult, prada şi extorcarea de la lucrătorii liberi. Munca pământului în loturi presupune o stabilitate a ordinii pe care statul roman centralizat o făcea sacrosantă prin judecătorii, agenţii şi soldaţii săi, dar care a început să lipsească, deoarece nu doar că pe pământurile mănoase sosesc adesea noi popoare înarmate, ci se desfăşoară şi lupte între feudali şi conducători ai aceleiaşi puteri slab centralizate.

Mai mult decât de libertate, ţăranul liber avea nevoie de siguranţă, element de bază al ordinii juridice romane, astăzi primenită şi ridicată la rang de model. Cedându-şi libertatea, el a găsit siguranţa, adică marea probabilitate de a cultiva pentru sine, şi nu pentru alţi prădători ai întregii recolte şi ai oricărei rezerve şi unelte.

Această formă a fost accomandazione (nu raccomandazione, cum se scrie în unele texte), care este în fond un pact între lucrătorul pământului şi seniorul înarmat şi luptător. Seniorul feudal garanta stabilitatea pe teritoriul de lucru, iar ţăranul îi ceda o parte din recoltă (prestaţie) sau o parte din timpul său de lucru (clacă). Dar siguranţa de a nu fi alungat a devenit obligaţia de a nu părăsi pământul. Nu mai exista sclavul, înstrăinabil, dar nici ţăranul liber: exista şerbul.

Bazele revoluţiei moderne

Apărarea acestei forme în faţa sclavagismului latifundiar funciar, realizată de Engels, este pe deplin marxistă. Noua formă permite, de exemplu în Franţa celţilor semi-sălbatici, o dezvoltare enormă a producţiei şi o creştere uriaşă a populaţiei stabile, astfel încât perioadele de foamete periodice (consecinţe ale desfiinţării comerţului între regiuni şi provincii) şi Cruciadele (o încercare de redeschidere a căilor comerciale clasice) nu au reuşit, două secole mai târziu, să o diminueze.

Prin urmare, revoluţia care a însoţit, prin acţiunea barbarilor migratori, căderea Imperiului Roman a fost şi ea desfăşurată în sensul dezvoltării forţelor de producţie sociale.

Distrugerea comerţului general şi a pieţelor de extindere naţională şi imperială a condamnat Europa fertilizată şi colonizată — devenită de acum sălaşul unor popoare stabile care parcurg treptat ascensiunea tehnică şi culturală pe care o aduce cu sine organizarea ţinuturilor ocupate stabil de aşezări umane — la o perioadă extrem de lungă de viaţă economică moleculară, împrăştiată în insule minuscule, iar clasei care alcătuia deja marea majoritate a populaţiei, clasei şerbilor legaţi de glie, i-a fost închis orice orizont.

Dar, aşa cum apare în geniala intuiţie a lui Fourier, în timp ce sclavul antic nu condusese lupte de eliberare cu adevărat victorioase, pentru popoarele europene s-a pus baza unei îndepărtate, dar formidabile ridicări revoluţionare împotriva claselor conducătoare şi a instituţiilor epocii feudale.

În timp ce proletariatul urban modern îşi face apariţia în istorie, revendicarea naţională este cel mai puternic ferment al acestei imense revoluţii, menită să-l elibereze pe cetăţeanul modern din lanţurile şerbiei şi să-l ridice la înălţimea cetăţeanului antic. Dacă revoluţia modernă burgheză foloseşte şi abuzează literalmente de acest ecou al gloriilor greco-romane — „qui nous délivrera des Grecs et des Romains?“ [„cine ne va izbăvi de greci şi de romani?“] — este sigur că avem de-a face cu un ferment revoluţionar de o forţă gigantică.

Revoluţia naţională nu este revoluţia noastră şi nici revendicarea noastră, şi nu reprezintă nici dobândirea unui beneficiu irevocabil şi etern al omului. Dar marxismul o priveşte cu interes, ba chiar cu admiraţie şi pasiune, iar când istoria o ameninţă, este pregătit, în momentele şi în locurile decisive, să intre în luptă pentru ea.

Studiul necesar este cel al gradului de desfăşurare a ciclurilor şi al identificării adevăratelor locuri şi adevăratelor momente. Dacă o mie de ani au trecut între dezvoltarea popoarelor timpurii din spaţiul mediteraneean şi cele din Europa continentală, ciclul naţional modern al Occidentului se poate foarte bine încheia, pe când cel al popoarelor de altă rasă, din alt ciclu şi de pe alt continent poate rămâne deschis din punct de vedere revoluţionar pentru o lungă perioadă.

Şi tocmai de aceea este extrem de important să punem în lumină, în sens marxist şi revoluţionar, jocul factorului naţional.

 

<        >

 


 

[1]. Primo Carnera — campion mondial de box, emigrat în SUA în 1953; Gennaro Esposito — nume stereotip al napoletanului de rând. Sunt folosiţi ca arhetipuri ale emigranţilor care adoptă identitatea americană.

[2]. În textul italian, „gentilizio“, tradus corect în română prin „gentilic“, este asociat în mod curent cu nobilimea sau blazoanele aristocratice („stemma gentilizio“, blazon nobiliar). La această confuzie se referă adăugirea autorului.