1. Organizarea societăţii şi a statului feudal se ridică drept obstacol în calea impulsului burghez pentru formarea naţiunii unitare moderne, prin caracterul său descentralizat în sens orizontal şi vertical. În timp ce „stările“ recunoscute au fiecare un drept propriu şi, într-un anumit sens, nu au relaţii familiale externe, formând aproape naţiuni de sine stătătoare, districtele feudale, la rândul lor, având o economie închisă chiar şi în ceea ce priveşte forţa de muncă umană, fac din grupurile de lucrători şerbi tot atâtea mici naţiuni sclave.
Rezumând concluzia celei de-a doua părţi a acestui raport, centrată pe apusul naţiunii clasice, care a urmat căderii Imperiului Roman, invaziilor barbare şi formării statelor medievale, este bine să mai enumerăm care erau angrenajele feudale ce împiedicau renaşterea istorică a naţiunii. Naţiunea este, prin urmare, un circuit geografic în interiorul căruia circulaţia economică este liberă, dreptul pozitiv este comun şi, în linii mari, există o identitate de rasă şi limbă. În sens clasic, naţiunea lasă în afară masa de sclavi şi îi reuneşte în aceste relaţii doar pe cetăţenii liberi; în sens modern şi burghez, naţiunea îi cuprinde pe toţi cei care s-au născut în ea.
Dacă înainte de marea etapă istorică greco-romană am găsit state care nu erau naţiuni, şi dacă regăsim astfel de state după aceasta şi înainte de etapa burgheză, nu avem niciodată o naţiune fără stat. Întreaga tratare în sens materialist a fenomenului naţional se articulează, prin urmare, la fiecare pas pe teoria marxistă a statului, şi aici este prăpastia dintre burghezi şi noi. Formarea naţiunilor este un fapt istoric real şi fizic la fel ca oricare altul, dar atunci când naţiunea unitară este realizată pe plan statal, ea este întotdeauna divizată în clase sociale, iar statul nu este expresia — aşa cum este pentru ei — a întregului ansamblu naţional ca agregat de persoane, sau fie chiar de comune şi districte, ci este expresia şi organul intereselor clasei economic dominante.
Două teze sunt, aşadar, deopotrivă adevărate: unitatea naţională este o necesitate istorică şi, prin urmare, unitatea odată realizată — cu piaţa internă unică, desfiinţarea Stărilor, dreptul pozitiv egal pentru toţi supuşii — este şi o condiţie a viitoarei instaurări a comunismului; statul central nu doar că nu exclude, ci duce la cea mai puternică expresie lupta clasei muncitoare împotriva sa, precum şi internaţionalitatea acestei lupte în cadrul lumii sociale dezvoltate.
Economia societăţii feudale este preponderent funciară. Membrii ordinului nobiliar îşi împart stăpânirea întregului pământ nu doar în sens topografic districtual, ci mai ales în sensul aservirii personale faţă de ei a unor grupuri din populaţia ţărănească. Datorită privilegiilor lor, nobilii formează, într-un anumit sens, o „naţiune“: nu au schimburi de sânge cu şerbi, meşteşugari sau burghezi, au un drept propriu şi judecători din cadrul aceluiaşi ordin. Posesiunea lor funciară ereditară, în forma sa pură, nu este nici măcar înstrăinabilă, ci decurge dintr-un titlu şi dintr-o învestitură ce vin din partea ierarhiei feudale superioare şi, în ultimă instanţă, cu limitele date, de la rege. Exerciţiul armelor este un privilegiu al acestui ordin în ceea ce priveşte funcţiile de comandă; când se vor forma trupe de masă, acestea vor fi mercenare şi, foarte adesea, de recrutare extranaţională.
Clasa şerbilor nu formează o naţiune, nu doar prin faptul că nu are nicio reprezentare sau expresie centrală, ci şi prin faptul că se reproduce în cercuri închise şi necomunicante; ea depinde din punct de vedere juridic de senior, cu coduri variabile de la o zonă la alta sau chiar după bunul său plac. Şerbul nu are drept limită fizică frontiera statală şi nici drept limită jurisdicţională centrul statal, ci găseşte ambele limite în feuda seniorului.
Trebuie să vorbim acum despre ordinul ecleziastic, care, în diferitele sale etape, se află aproape de putere într-un mod prea puţin diferit de ordinul nobiliar. Dar acesta nu este o naţiune şi nu defineşte o naţiune, atât pentru că nu poate avea o continuitate genealogică, fiind în vigoare celibatul preoţilor, cât şi pentru că limita sa este extranaţională. Biserica catolică, prin chiar numele său, este internaţională, mai bine zis este, prin doctrină şi prin organizare, deopotrivă interstatală şi interrasială. Această suprastructură particulară este produsul unei economii de insule închise. Şerbul este singurul care furnizează forţă de muncă şi consumă o parte din ea sub forma unei fracţiuni din roadele pământului: nevoile sale sunt atât de limitate, încât îşi asigură singur produsele manufacturate, diviziunea muncii fiind complet embrionară, iar primii meşteşugari fiind abia toleraţi (acei faimoşi meşteşugari care, în timp ce ţăranii locuiesc risipiţi pe pământ, se adună în burgul de la poalele castelului baronial şi vor deveni redutabilii, pisălogii, revoluţionarii burghezi). Baronul şi puţinii săi acoliţi consumă ceea ce ţăranii aduc drept dijmă la castel sau produc pe ogoarele senioriale prin zile de clacă. Este clar că faptul că o mică minoritate extrem de privilegiată dispune de produse din belşug sporeşte treptat nevoile şi multiplică cererea de articole manufacturate, deşi prinţesele mănâncă încă cu mâinile şi îşi schimbă cămaşa doar la marile ocazii.
De aici contrastul material — punct de plecare al întregii lupte imense care va invoca vorbe mari şi sonore precum Patrie, Libertate, Raţiune, Critică, Idealitate — dintre bariera districtuală din calea circulaţiei de persoane şi bunuri şi cerinţa unui comerţ liber intern în întregul stat, iar apoi universal, care îi permite seniorului să se bucure de avuţia sa, dar accelerează goana spre cutezanţa negustorilor care într-o zi vor preschimba în bani sacrul pământ feudal strămoşesc... Căci li se va spune celor amăgiţi că au dobândit o Patrie de îndată ce în graniţele statului va exista o Monedă, o Bursă, un Fisc unitar — condiţii pentru descătuşarea forţelor de producţie capitaliste.
2. În societatea medievală, baza productivă şi economică nu este naţională, deoarece este subnaţională în ceea ce priveşte unităţile de muncă şi piaţa. Suprastructura lingvistică, culturală, şcolară, ideologică nu este naţională, întrucât se concentrează în jurul Bisericii creştine a Romei, cu dogmă, rit şi organizare universală. Şi nu numai atât: în puterea Bisericii nu rezidă un mijloc de a învinge particularismul feudal, întrucât ea sprijină îndeaproape interesele şi orânduirile nobilimii funciare.
Naţiunile clasice realizaseră deja unitatea dreptului personal şi comercial în cadrul frontierelor politice, deoarece peste producţia funciară, fundamentală şi atunci, se suprapunea posibilitatea formării de acumulări de mărfuri şi de monedă datorită recurgerii la munca sclavilor şi inegalităţii răsunătoare — nu doar permise, ci tolerate de dreptul roman — a numărului acestora stăpânit de diferiţii cetăţeni liberi, precum şi a posesiunii alodiale asupra pământului.
După desfiinţarea — pe care am clarificat-o deja în lumina determinismului — a acestui tip sclavagist de producţie, va fi deschis pe o altă cale — cea burgheză — drumul către fluxul general al mărfurilor manufacturate, iar producţia acestora se va ridica în faţa agriculturii încă de la egal la egal, pentru a o întrece apoi enorm — şi în mod nesăbuit — în epoca capitalistă.
Dar naţiunea clasică devenise, odată cu Roma, mai mult decât o naţiune, o universalitate politică teritorială de putere organizată asupra întregii lumi non-barbare.
Criza ineluctabilă a acestui mod de producţie, la care condusese fantastica acumulare — favorizată de centralismul statal şi de dictatura acestuia asupra provinciilor — a stăpânirii funciare şi sclavagiste în mâinile câtorva bogaţi atotputernici, le facilitase barbarilor aflaţi în înaintare sfărâmarea în ţăndări a acelei organizaţii imense şi unitare.
În epoca Evului Mediu, însă, această universalitate se păstrase sub o formă cu totul diferită, în puternica organizare a Bisericii creştine a Romei. Nu ne vom ocupa aici de marele proces istoric, descifrabil după aceleaşi linii directoare sociale, referitor la Imperiul de Răsărit, care a rezistat secole şi secole mai mult decât cel de Apus; însă, dacă acesta a putut stăvili valul german dinspre nord-est, nu a mai putut rezista apoi celui mongol dinspre sud-vest şi a cedat pe căi esenţialmente analoage, prin fragmentarea unei unităţi devenite tot mai simbolice.
În Europa Occidentală, presiunea exercitată de nevoia de dezvoltare a schimbului mercantil general împotriva fărâmiţării funciare feudale ia forma cerinţei de a reconstrui centralismul, cel care îi dăduse lumii romane clasice putere, bogăţie şi înţelepciune ce par apuse.
Dar răspunsul la o astfel de cerinţă nu putea fi cel „guelf“, [1] care să opună imperiilor germane din Evul Mediu şi clasei lor conducătoare belicoase influenţa internaţională a Bisericii, chiar dacă acest lucru s-a manifestat în raportul real de ciocnire a forţelor de clasă în cazul primelor citadele ale noii clase burgheze: Comunele italiene, conduse de meşteri, meşteşugari, bancheri, negustori, care aveau ramificaţii în întreaga Europă.
Într-adevăr, Biserica constituie pentru toate statele apărute din dezmembrarea Imperiului — după primele secole de rezistenţă — o suprastructură comună ataşată puterii baronilor feudali şi a monarhilor lor. Tocmai pentru că nu este vorba despre societăţi naţionale, funcţiile despre care vorbim depăşesc limitele frontierelor politice. Nu există încă limbi naţionale vorbite de „popor“, adică limbi „vulgare“. Limba preoţilor este pretutindeni latina, în timp ce masa de şerbi vorbeşte dialecte care nu se mai înţeleg la o distanţă de câteva zeci de kilometri, atâta timp cât nu este îngăduit să călătoreşti pentru a găsi de muncă sau bani, ci doar pentru a lupta — scop în care e nevoie de prea puţine vorbe. Dar latina nu este doar limba unică a ritului — ceea ce ar însemna puţin —, ci singurul vehicul al culturii, practic singura limbă pe care toţi şi de pretutindeni o pot citi şi scrie.
Latina, şi doar ea, le este predată membrilor ordinului nobiliar, iar aceasta înseamnă că şcoala rămâne, încredinţată fiind Bisericii, o structură interstatală, chiar şi atunci când încep să fie admise în ea elemente din alte clase, care, pe lângă „tinerii seniori“ şi preoţii şi călugării de mâine, cuprind puţini fii ai burghezilor din oraşe, cu excluderea absolută (situaţie nedepăşită cu totul nici astăzi, în provincii oropsite ale unor naţiuni atât de nobile precum... Italia şi Iugoslavia!) a ţăranilor risipiţi.
Prin urmare, prin această sită unitară trece nu doar întreaga cultură înaltă — discutându-se într-adevăr aceleaşi teme şi texte la Bologna, Salamanca, Paris sau Londra —, ci însăşi cultura practică, din care iese în cele din urmă întregul element birocratic, civil, judiciar sau militar: întreaga clasă care deţine o cultură nu are încă decât cel mult vag o „cultură naţională“, iar „literaturile naţionale“ apar abia după anul 1000.
Chiar burghezii care îşi fac ucenicia îşi plătesc tributul unui astfel de liant social, care este o suprastructură a tipului de producţie dominant, dar în acelaşi timp un mijloc de lucru inevitabil; iar dacă de la Florenţa bancherul întreţine relaţii strânse de afaceri cu Anvers sau Rotterdam, o face printr-o corespondenţă comercială în limba latină, chiar dacă o astfel de latină i-ar fi omorât pe loc pe Cezar şi Cicero redivivi — nu mai puţin decât cea de la Liturghie.
Cu toate acestea, eşafodajul ideologic catolic — în ciuda măreţiei unei asemenea construcţii care trece în mod hotărât şi fără echivoc dincolo şi mai presus de deosebirile de sânge, de rasă, de limbă dintre oameni — se leagă istoric de apărarea şi de conservarea tipului feudal de şerbie. Colaborarea începe de la bază, între paroh şi baronaş, care îşi împart zeciuielile şi birurile ţăranului exploatat, a cărui aservire este indisolubil legată de dependenţa sa de glie şi de feuda naşterii sale. Pe de altă parte, comunităţile mănăstireşti şi marile ordine religioase deţin — nu fără luptă împotriva seniorimii — vaste domenii cu relaţii de producţie pe deplin identice cu cele feudale, având în comun revendicarea ca o astfel de stăpânire asupra pământurilor, trupurilor şi sufletelor să fie inalienabil legată de titlu: aristocratic pe de o parte, ecleziastic-ierarhic pe de altă parte.
3. Deşi în Italia primele lupte ale burghezilor — organizaţi în mici republici comunale, dar încă incapabili să se ridice la viziunea unei economii cu organizare interregională — au găsit, prin partidul guelf, sprijin în papalitate, Dante prefigurează formele moderne burgheze, invocând în monarhie prima formă istoric posibilă de stat centralizat, fără a anticipa însă în mod expres revendicarea naţională, în universalismul său ghibelin care teoretiza o putere unică europeană.
Când Dante scrie tratatul său De Monarchia, el, provenit dintr-o familie guelfă, îmbrăţişează teza ghibelină. În teoria istorică pe care o exprimă Dante este fundamentală cerinţa unitară a unei puteri centraliste, precum şi aversiunea faţă de disputele sterile dintre familiile din Comune şi micile Seniorii. Noua cerinţă universală se sprijină pe formidabila tradiţie a Imperiului Romei, lăsând deoparte şi combătând universalitatea Romei catolice; şi tocmai de aceea Dante condamnă puterea şi conducerea politică a Papalităţii şi invocă în persoana Împăratului german un mare monarh care să unifice într-un stat central întreaga Europă: Germania şi Italia, iar apoi Franţa şi restul.
Vom atribui doctrina politică a lui Dante Evului Mediu, pentru că nu conţine cerinţa burgheză esenţială a naţionalităţilor separate, sau vom vedea în ea o anticipare a epocii moderne burgheze? Trebuie, în mod evident, să alegem a doua teză. Instituţia monarhiei absolute apare, în sânul Evului Mediu, ca singura formă de stat central compatibilă la acea vreme în conflictul cu federalismul baronimii şi cu pretenţiile ei de autoguvernare periferică. De partea acestuia se află obscurantismul clerului şi al Romei; de partea primelor curţi — dintre care un exemplu strălucit, drag lui Alighieri, este cel al lui Frederic de Suabia la Palermo — se deschide calea către noile forţe de producţie, către comerţ şi, prin urmare, către încurajarea artelor şi către schimbul de idei în afara dictaturii scolastice. Regele suab nu este, desigur, naţional, dar nu este în întregime o legendă aceea care îl descrie drept ateu, om de ştiinţă, artist, şi este cert că a fost întemeietorul primelor industrii şi manufacturi, precursor al unor forme sociale ce nu puteau fi cuprinse în ignoranţa retrogradă a aristocraţiilor, pricepute doar în mânuirea armelor. Prima formă în care capitalismul se opune vechiului regim funciar este monarhia centrală dintr-o mare capitală, unde artizani, artişti şi oameni de ştiinţă deschid vieţii materiale noi orizonturi.
Tratatul latin De Monarchia este o primă manifestare ideologică a acestei cerinţe moderne, iar în acest sens este revoluţionar, antifeudal şi anti-guelf: viitorul anticlericalism se va adăpa de altfel din plin din invectivele marelui poem împotriva Papalităţii. Iar dacă cerinţa vădit naţională nu este explicită la Dante, el văzând o Italie politică unită în pofida micilor seniori locali, dar ca provincie a Imperiului de peste munţi, aceasta se datorează faptului că în Italia burghezia modernă s-a născut mai devreme, însă cu un caracter comunal şi local — ceea ce nu ştirbeşte din importanţa acestei prime izbucniri a forţelor vii ale viitorului, dar a făcut-o să sucombe pe plan social, din motive legate de schimbarea rutelor geografice ale schimburilor comerciale incipiente, înainte de a se ridica la viziunea puternicului stat capitalist unitar în graniţe naţionale. Aceasta nu anulează însă faptul că, în ţara ce avea să fie printre ultimele care au atins postulatul naţionalităţii în istoria modernă, chiar Dante a fost cel care a impus în literatură limba vulgară italiană, punând piatra de temelie a răspândirii decisive a graiului toscan împotriva celor o sută de dialecte ce purtau pecetea celor mai îndepărtate origini, de la cea lombardă până la cea sarazină.
4. În explicaţia marxistă a istoriei, fiecare perioadă de trecere de la un mod de producţie la altul vede, pe de o parte, clasa dominantă închisă în apărarea privilegiului său economic prin folosirea aparatelor de putere şi a influenţei ideologiilor sale tradiţionale, iar pe de altă parte, clasa revoluţionară care luptă împotriva acestor interese, instituţii şi ideologii şi agită în sânul vechii societăţi, într-un mod mai mult sau mai puţin hotărât şi complet, noi ideologii în care este cuprinsă conştiinţa sa privind propriile cuceriri şi viitorul mod social de producţie. Burgheziile moderne dezvoltă în diferitele naţiuni europene sisteme deosebit de interesante şi sugestive, care sunt adevărate arme de luptă, şi toate acestea gravitează în jurul marii revendicări de unitate şi de independenţă naţională.
În manualele de istorie, începutul epocii moderne şi sfârşitul Evului Mediu sunt plasate uneori în 1492, alteori în 1305. Prima dată este aceea a descoperirii Americii şi este semnificativă în istoria burgheziei — o adevărată epopee în tabloul trasat de marxism, de la sinteza de neegalat a Manifestului până la toate celelalte descrieri clasice —, întrucât a marcat deschiderea rutelor transoceanice, formarea reţelei pieţei mondiale, trezirea unor forţe de atracţie extrem de puternice care, sub forma cererii de mărfuri manufacturate, au îndemnat rasa albă avansată la războiul supraproducţiei. În paralel cu această cotitură puternică, s-a deplasat şi centrul viguroasei apariţii a industrialismului, şi anume s-a mutat din Italia central-nordică în inima Europei atlantice, extra-mediteraneene.
Dar 1305 este data în care Dante scrie Comedia, iar în Italia revendicările revoluţiei antifeudale şi antibisericeşti erau deja formulate, chiar dacă raportate la o arie geografică mai restrânsă. Cu tradiţia Romei concentrată în limitele peninsulei şi oricât de însemnate ar fi fost aporturile de nou sânge barbar, formele de organizare ale popoarelor germane au întâmpinat o rezistenţă mai mare, iar regimul feudal nu a avut niciodată o viaţă deplină.
Rămânând aceleaşi avantajele aşezării chiar în mijlocul mărilor navigabile, comerţul şi schimburile s-au reluat rapid, iar diviziunea muncii s-a dezvoltat pe baze noi. Dacă sistemul Comunelor s-a prăbuşit şi au apărut mici Seniorii şi monarhii autocratice ereditare, nu din această cauză a prevalat şerbia funciară, iar o parte însemnată a populaţiei a rămas alcătuită din ţărani şi meşteşugari autonomi, din mici şi mijlocii comercianţi. Din aceste motive particulare, burghezia nu s-a ridicat la rangul de clasă naţională, aşa cum a putut să o facă abia câteva secole mai târziu, dar într-un cadru mult mai vast. Respinsă din Italia, revoluţia capitalistă a suferit o lungă amânare, însă în secolele al XVI-lea, al XVII-lea şi al XVIII-lea ea avea să cuprindă Anglia, Franţa şi apoi Europa Centrală.
Astfel, instaurarea unui nou mod de producţie, încercată într-un cerc restrâns, poate eşua şi poate fi constrânsă, prin înfrângere, să aştepte generaţii întregi. Însă, la reluarea sa istorică, se va afirma într-un circuit mult mai vast. Şi tot aşa se poate admite că revoluţia comunistă, zdrobită în Franţa în 1871, a trebuit să aştepte anul 1917 pentru a încerca cucerirea nu doar a Franţei, ci a întregii Europe; şi că, fiind astăzi înfrântă şi golită de conţinut — aşa cum fusese restrânsa revoluţie burgheză a Comunelor —, ea va putea, în sfârşit, după o perioadă de alte generaţii, să revină extinsă la întreaga lume, şi nu doar la cea ocupată şi controlată de rasa albă.
Aşa cum în perioada dintre secolele al XII-lea şi al XV-lea au putut părea iluzii spulberate de istorie revendicările de egalitate juridică a cetăţenilor, libertate politică, democraţie parlamentară, republică — în timp ce forţa lor nu făcea decât să crească spre o impunătoare afirmare istorică la scară europeană, care astăzi ni se pare un lucru de la sine înţeles —, tot aşa, în perioada actuală, doar în aparenţă pot părea adormite şi date uitării revendicările proletariatului modern pentru răsturnarea violentă a statului democratic capitalist, dictatura clasei muncitoare, distrugerea economiei salariale şi monetare.
În toată acea perioadă, clasele şi grupurile burgheze — devenite mai influente datorită transformărilor survenite în forţele de producţie şi în tehnica productivă şi datorită avântului schimburilor mercantile — nu încetează să înainteze cu orice prilej noile revendicări şi să lupte pentru ele, până când vor ajunge la aceea, totalitară, de a sfărâma orânduirea feudală şi de a se instala la putere.
Meşteşugarul şi negustorul refuză să se considere, asemenea ţăranului şerb, supuşii vreunui nobilaş local: ei se deplasează — deşi acest lucru este la început chiar riscant — de la un district la altul şi străbat întregul teritoriu statal, chemaţi de munca şi de afacerile lor, oricât de uşor le-ar fi nobililor să-i hărţuiască şi să-i despoaie de ceea ce au acumulat, pe măsură ce mase însemnate de avuţie se formează în mâinile unor indivizi aflaţi în afara ordinelor şi a ierarhiilor tradiţionale. Aceşti pionieri ai unui nou mod de viaţă revendică dreptul de a fi cetăţeni ai statului, şi nu supuşi ai nobilului; într-o primă formă, ei se declară supuşi ai regelui, oricât de absolut ar fi acesta. Monarhul şi dinastia sunt prima expresie a unei puteri centrale raportate la întregul popor şi la întreaga naţiune. Legătura — pivot al dreptului burghez — dintre stat şi supus tinde să se stabilească direct, fără a mai trece prin ierarhiile feudale fragmentare.
Dacă vrem să vedem această trecere pe tărâmul bazei economice, ne vom aminti de romanul dedicat episodului Regele Angliei nu plăteşte. [2] Marea bancă burgheză florentină a familiei Bardi i-a avansat regelui, în florini de aur, o sumă colosală pentru un fond de război; dar regele, pierzând războiul, nu a plătit dobânzile şi nici nu a restituit capitalul: banca a dat faliment, iar economia florentină a primit o lovitură uriaşă. Bătrânul bancher a murit de inimă rea, negăsind nicio jurisdicţie în faţa căreia să-l poată aduce pe insolentul debitor rău-platnic. În sistemul burghez, el l-ar fi putut cita chiar în faţa magistratului englez şi şi-ar fi putut recupera banii.
Într-o comedie de Lope de Vega, dacă vrem să facem o trimitere la revendicarea juridică, regele face figura cea mai frumoasă, însă revendicarea este tot burgheză. Într-un sat de provincie, un don Rodrigo local răpeşte o tânără. Tatăl, căruia i se râde în nas, merge la Madrid şi i se adresează regelui; acesta îl urmează pe ascuns în sat, cu o suită restrânsă şi fără arme, se aşază ca judecător, îl condamnă aspru pe seniorul adus la judecată şi o eliberează pe tânără cu despăgubirile cuvenite: ideea că fiecare cetăţean găseşte un judecător în rege împotriva samavolniciei puterii districtuale traduce revendicarea centralistă burgheză.
Este celebru apoi morarul din Sans-Souci care i-a opus un refuz lui Frederic al Prusiei — ce voia să-i exproprieze moara pentru a mări parcul castelului său de agrement —, ieşind din audienţă cu vorbele: „Mai sunt judecători la Berlin!“. Judecătorul îl poate condamna pe rege în numele regelui, iar aceasta pare o capodoperă de stil în concepţia burgheză despre drept; dar foarte curând însăşi burghezia, din imperative revoluţionare, va fi mai hotărâtă şi îi va condamna pe regi la tăierea capului.
Pe măsură ce, în cadrul vechilor state conduse de nobilimea funciară — ca în cazurile clasice ale Franţei şi Angliei —, creşte, în raport cu economia agricolă, importanţa comerţului şi a manufacturilor, pe măsură ce apar marile bănci, datoriile de stat, sistemul protecţionist, sistemul fiscal central şi unic, burgheziile cer puterii regale, adică administraţiei centrale, privilegii sporite. În suprastructura ideologică şi în agitaţia culturală şi politică pentru aceste postulate noi, toate aceste sisteme unitare sunt descrise şi preamărite ca expresie nu a unei dinastii de drept divin recunoscute şi învestite de puterile religioase, ci a întregului popor, a ansamblului cetăţenilor, a naţiunii, într-un cuvânt. Patriotismul — acest ideal care se eclipsase după exaltarea din antichitatea clasică — redevine tema entuziasmelor civice şi îi înflăcărează curând (pornind, aşa cum a pornit, din cerinţele negustorilor şi ale fabricanţilor) pe intelectuali, pe scriitori şi pe filozofi, care peste noile şi imperioasele forţe de producţie suprapun o minunată arhitectură de principii supreme şi de podoabe literare.
5. Aşa cum condiţiile pentru lupta revoluţionară a proletariatului modern se ivesc în plină expansiune a modului capitalist de producţie, tot aşa doctrina şi programul revoluţiei comuniste internaţionale se construiesc realizând pe deplin critica ideologiilor burgheze, care au căpătat caractere naţionale diferite tocmai întrucât orice revoluţie burgheză este naţională şi are trăsături proprii în modul specific de a construi ceea ce Marx defineşte drept „conştiinţa pe care fiecare epocă o are despre sine însăşi“. [3]
În Italia, aşa cum am arătat, conţinutul economic al formei burgheze se manifestă timpuriu, dar este insuficient pentru a prelua controlul societăţii; conţinutul politic, istoric de primă importanţă, se limitează la controlul unor mici republici orăşeneşti libere — meşteşugăreşti, comerciale sau maritime. Aceste forme nu vor reuşi istoric să treacă la constituirea unei puteri naţionale. Dar în timp ce această primă societate burgheză va fi reabsorbită de cea feudală europeană, în ciuda victoriilor sale militare împotriva împăratului germanic, efectele sale în „suprastructura“ ideologică şi mai ales artistică se vor face simţite în secolele imediat următoare. Invocarea formelor politice ale romanităţii şi a instituţiilor clasice de libertate, făcut de cetăţenii primelor republici, se reflectă, mai mult decât în organizarea statelor şi a naţiunilor, în înflorirea noii tehnologii şi în marea strălucire a artei Renaşterii, care redescoperă şi reînsufleţeşte modelele clasice.
În paralel, capătă acelaşi elan — prin regăsirea şi studiul reînnoit al textelor clasice, ce oferă un material reînsufleţit şi actualizat pentru cerinţele sociale ale epocii — literatura şi ştiinţa care se opun dominaţiei conformiste a culturii catolice şi scolastice. Această mişcare imensă este, prin urmare, produsul unei dezvoltări specifice a ciocnirii şi a trecerii dintre două moduri de producţie, lumina exploziei unei noi societăţi în sânul celei vechi, care însă nu a putut sfărâma ultimele învelişuri, ci doar le-a zdruncinat într-un cutremur istoric; este toate acestea — sau ceea ce s-ar putea mai bine dezvolta şi expune — mai degrabă decât rezultatul unui ciudat congres de spermatozoizi cutezători în alcovuri, care ar fi dat naştere concomitent unor arhitecţi, pictori, sculptori, poeţi, muzicieni, gânditori, oameni de ştiinţă, filozofi şi aşa mai departe, toţi de primă mărime.
Iar artişti, poeţi şi ideologi, prin opere memorabile şi capodopere faimoase, nu au pregetat să preamărească, chiar şi într-o situaţie de servitute politică şi socială, conceptul de patrie şi de naţionalitate italiană, la care imitatori târzii — în realitate adesea de un calibru extrem de modest — au recurs neîncetat şi chiar până la saturaţie. În Germania, unde trebuie să se vorbească — şi de atâtea ori se vorbeşte în invectivele lui Marx şi ale lui Engels — despre o serie de avorturi în travaliul Naţiunii, a avut loc un alt fenomen grandios: Reforma, care de altfel s-a răspândit sub diverse forme în întreaga Europă.
Lupta socială a noilor pături sociale împotriva străvechii dominaţii a principilor feudali susţinuţi de Biserică nu a reuşit să se materializeze în rezultate politice, dar nici nu s-a limitat în acea primă perioadă la critica unor şcoli artistice sau filozofice, ci s-a manifestat chiar în organismul Bisericii şi s-a mutat pe tărâmul dogmelor religioase. Vedem aici o fază a fragmentării Bisericii unice în diferite biserici naţionale care se sustrag normelor Romei, nu doar modificând mai mult sau mai puţin articolele doctrinei mistice, ci mai ales rupând legăturile cu ierarhia clerului şi instituind noile ierarhii naţionale. Dacă unul dintre aspectele sub care statul naţional burghez apare în istorie este limba naţională, un altul, nu mai puţin important, este religia. Manifestarea germană a fost mai impunătoare sub aspectul religiei şi al Bisericii naţionale. Substanţa era însă freamătul noilor clase: burghezii şi meşterii meşteşugari din oraşele germane, la fel ca ţăranii şerbi din satele germane, îl priveau pe Luther ca pe cel care avea să-i călăuzească în lupta împotriva principilor, bastion al angrenajului feudal şi funciar; dar Luther nu doar că l-a dezavuat pe Münzer, care comanda glorioasa, dar înfrânta insurecţie a ţăranilor împotriva micilor principi, dar nici nu a ştiut să-i conducă pe aceştia la victorie împotriva marilor principi.
Dacă limitele şi constrângerile societăţii medievale au fost sfărâmate în Italia doar în literatură, iar în Germania doar în religie — expresii ale unor revoluţii fie premature, fie zdrobite —, în primul caz istoric pur, şi anume cel al Angliei, a fost cuprinsă din plin, în structurile sale profunde, economia socială. Acolo, în timp ce producţia agricolă, din motive climatice şi geografice, nu ar fi putut niciodată să asigure hrana unei populaţii dense, a căpătat o dezvoltare dominantă producţia manufacturieră şi industrială, necunoscută până atunci în nicio altă ţară. Înşişi arendaşii domeniilor funciare au acumulat mari capitaluri băneşti, în timp ce ţărani tot mai numeroşi erau deposedaţi de pământ şi proletarizaţi: s-au format mult mai intens decât în altă parte toate condiţiile producţiei capitaliste, iar burghezia manufacturieră a căpătat o importanţă uriaşă. Nobilimea şi dinastia au fost înfrânte şi, în ciuda vieţii scurte a republicii revoluţionare şi a uciderii lui Cromwell, [4] la scurt timp, printr-o nouă revoluţie, burghezia a preluat puterea, sub forma — ce dăinuie şi astăzi — a monarhiei parlamentare.
În mod indiscutabil, condiţiile geografice nu mai puţin decât cele de producţie au contribuit să confere Regatului Unit caracterul unei naţiuni net contrapuse tuturor celorlalte, frontiera fiind pretutindeni marea. Dar pe bună dreptate remarca Engels, în critica programului de la Erfurt (în care propunea pentru Germania, încă divizată în mici state federate, revendicarea „republicii unice şi indivizibile“), că în cele două insule era vorba de cel puţin trei naţionalităţi, cu diviziuni atât de limbă, cât şi de rasă, şi chiar de religie. Cu timpul, într-adevăr, se vor desprinde în mod substanţial irlandezii (celţi de rasă, catolici, de limbă gaelică, ce aproape dispăruse); iar scoţienii se simt încă foarte diferiţi de englezi, lăsând la o parte alte infiltraţii şi tradiţii rasiale, ca în Ţara Galilor, precum şi toate efectele suprapunerii de invazii şi migraţii ale romanilor, normanzilor şi, în cele din urmă, saxonilor. Un amestec, aşadar, de rase, de tradiţii, de dialecte şi de limbi inclusiv literare, de religii şi biserici, dar prima constituire a acelui fapt istoric care este Statul naţional unitar şi care corespunde deplinei instaurări a modului social capitalist.
În Franţa, în sfârşit, osatura Statului naţional se construieşte în lupta civilă a claselor între ele. Limitele geografice sunt definite cu precizie — în afara oscilaţiei istorice a frontierei spre Rin — de mări şi de lanţuri muntoase. Un proces rapid a condus la formarea unei limbi unice şi a unei literaturi strâns legate de ea, care le-a absorbit pe cele timpurii ale Evului Mediu şi le-a şters diferenţele — la fel cum au fost, de altfel, treptat estompate şi deloc neglijabilele deosebiri etnologice. Nu trebuie uitat că această naţiune prin antonomază îşi trage însuşi numele de la franci, popor germanic care a venit din Răsărit şi i-a alungat sau i-a supus pe galii autohtoni, sau celţi. Două popoare, aşadar, de origine nelatină, ceea ce nu a împiedicat ca limba să izvorască din trunchiul latin.
Revendicarea unităţii naţionale nu era, aşadar, teritorială, ci socială, iar burghezia a reuşit curând să devină al treilea ordin recunoscut şi să aibă reprezentare în Stările Generale care sprijineau cu titlu consultativ puterea regală. Când acest lucru nu a mai fost de ajuns, lupta a devenit direct politică. Nu exista un industrialism comparabil cu cel britanic, iar acest fapt este reflectat şi de şcolile economice: englezii ne-au dat de îndată teoria şi apologia capitalismului de producţie, pe când Franţa a ieşit din şcoala agrară fiziocrată şi a trecut la cea mercantilistă, care vedea valoarea nu în munca productivă, ci în comerţul cu produse.
Politic nu au existat ezitări: burghezia franceză, aspirând direct la putere, şi-a construit doctrina despre stat: suveranitate derivată nu din moştenire şi din drept divin, ci din consultarea opiniei cetăţenilor; prăbuşirea dogmei şi triumful raţiunii, desfiinţarea Ordinelor şi a corporaţiilor, democraţie electivă, parlament şi republică. Cealaltă formă naţională desăvârşită a puterii burgheziei fusese turnată dintr-o singură bucată în forja istoriei. În trecerea de la modul de producţie feudal la cel modern, aşadar, baza economică fundamentală este conflictul dintre forţele de producţie şi vechile relaţii, iar suprastructurile politice, juridice şi ideologice erup din această palingeneză a bazei economice. Dar aceasta nu se reduce la o biată reţetă de spiţer. Burghezia nu a înfăptuit o revoluţie mondială, ci o gamă, un evantai de revoluţii naţionale, şi nu este deloc sigur că le-am văzut deja pe toate.
Din sumara şi sobra privire de ansamblu pe care am oferit-o, am putea pune în relief — pentru studiul fundamental al „ariilor“ geografice şi al „perioadelor istorice“ pe care îl întreprindem pentru revoluţia burgheză, cu scopul de a trece temeinic la studiul aceleia a proletariatului (care nu mai are colorituri naţionale, dar este deopotrivă încadrată în limite de timp şi spaţiu în bogăţia dinamicii sale) — această succesiune istorică. Italia: artă; Germania: religie; Anglia: ştiinţă economică; Franţa: politică. Suprastructura integrală a bazei productive capitaliste.
Înfăptuirile burgheziei în istorie sunt, aşa cum este evident, în acelaşi timp economice, politice, artistice şi religioase. Dar bogăţia drumului său nu se poate rezuma mai bine decât prin cuvintele înseşi ale Manifestului:
„Fiecare din aceste trepte de dezvoltare a burgheziei a fost însoţită de un progres politic corespunzător. Stare asuprită sub domnia feudalilor, asociaţie înarmată ce se administra singură în comună, ici republică municipală independentă, dincolo stare a treia, datoare să plătească biruri monarhiei; apoi, pe vremea manufacturii, contrapondere împotriva nobilimii în monarhia bazată pe stări sau absolută, temelie principală a marilor monarhii în genere, burghezia a cucerit, în sfârşit, de la crearea marii industrii şi a pieţei mondiale, puterea politică exclusivă în statul reprezentativ modern. Puterea de stat modernă nu este decât un comitet care administrează treburile obşteşti ale întregii clase burgheze. Burghezia a avut în istorie un rol cât se poate de revoluţionar... Burghezia se găseşte într-o luptă neîncetată: la început împotriva aristocraţiei; mai târziu împotriva acelor părţi ale burgheziei însăşi ale căror interese intră în contradicţie cu progresul industriei; întotdeauna împotriva burgheziei tuturor ţărilor străine“.
6. Odată cu manufactura şi cu industria capitalistă se formează noua clasă socială a muncitorilor salariaţi. Există o concomitenţă istorică între formarea acestei clase în mase considerabile şi marele efort al burgheziei de a prelua puterea politică şi de a se constitui în naţiuni. Masele proletare, după o primă fază haotică de reacţie la maşinism în sens feudal-medieval, îşi găsesc calea urmând burghezia revoluţionară, şi tocmai la scară naţională găseşte proletariatul o unitate de clasă, nu încă o autonomie de clasă.
Istoria epocii moderne este plină de această luptă împotriva nobilimii prea descentrate şi a Bisericii prea universale, pentru a fonda, odată cu victoria şi puterea integrală a burgheziei, naţiunile moderne. În timp ce conţinutul de clasă şi de răsturnare a vechiului mod de producţie este — în explicaţia adusă de marxism — uniform pentru toate burgheziile naţionale, nu mai puţin clar rămâne în doctrina noastră faptul că revoluţiile burgheze, în măsura în care sunt naţionale, au fiecare o originalitate proprie şi o fizionomie proprie, cu o anvergură mai mare decât cea care derivă doar din timpurile istorice succesive şi din diferitele localizări geografice. Şi acest lucru contribuie, în deplin acord cu desfăşurarea necesară a dezvoltării capitaliste, la explicarea modului în care naţiunile astfel fondate sunt solidare între ele în lupta împotriva vechiului regim din raţiuni de clasă, dar se combat fără încetare ca naţiuni şi state.
Odată cu noua clasă dominantă, Starea a III-a burgheză, apare între timp, în primele decenii ale secolului al XVIII-lea şi chiar mai înainte, noul element social fundamental: clasa muncitoare. Luptele pentru cucerirea puterii împotriva feudalismului şi a clerului său aliat, precum şi cea pentru constituirea unităţilor naţionale, sunt în plină desfăşurare: muncitorii de la oraşe şi de la sate participă din plin la ele, chiar şi atunci când încep să aibă organizaţii de clasă şi partide politice propriu-zise, care anticipează treptat programul răsturnării dominaţiei burgheziei.
La apariţia sa, mişcarea socialistă şi comunistă propriu-zisă nu numai că nu ignoră complexitatea enormă a acestui proces şi îi elaborează critica teoretică, dar stabileşte condiţiile, momentele şi locurile în care proletarii vor acorda sprijin total mişcărilor revoluţionare burgheze şi insurecţiilor şi războaielor naţionalităţilor.
Este bine şi aici, pentru claritate, şi pentru a înăbuşi imediat reacţiile de surpriză ale unora care par să audă aceste lucruri pentru prima dată, să revenim la Manifest:
„Proletariatul trece prin diferite trepte de dezvoltare. Lupta sa împotriva burgheziei începe o dată cu existenţa sa“.
Şi aici Marx aminteşte prima formă „reacţionară“ de luptă: incendierea fabricilor, distrugerea maşinilor, a produselor străine, cererea de a se întoarce la condiţia medievală a artizanilor, deja apusă.
Acest prim stadiu de trecere ar fi suficient de unul singur pentru a spulbera reţeta antiistorică a simpliştilor: sunt date două clase, burghezia şi proletariatul; ajunge ca una să lupte împotriva celeilalte şi gata. Dar să continuăm.
„Pe treapta aceasta muncitorii formează o masă împrăştiată pe tot întinsul ţării şi fărâmiţată de concurenţă. Coeziunea maselor de muncitori nu este încă rezultatul propriei lor uniri, ci rezultatul unirii burgheziei, care, pentru a-şi atinge scopurile sale politice, trebuie, şi mai poate deocamdată, să pună în mişcare întreg proletariatul. Pe această treaptă, aşadar, proletarii nu combat încă pe duşmanii lor (citeşte: burghezii), ci pe duşmanii duşmanilor lor, ei combat rămăşiţele monarhiei absolute, pe moşieri, burghezie neindustrială, mica burghezie. Toată mişcarea istorică este astfel concentrată în mâinile burgheziei; orice victorie cucerită în acest chip este o victorie a burgheziei“.
Să reluăm pasajul despre luptele neîncetate ale burgheziei şi dintre burgheziile naţionale. El continuă astfel:
„În toate aceste lupte ea se vede silită să facă apel la proletariat, să recurgă la ajutorul lui şi să-l atragă astfel în mişcarea politică. Ea însăşi înarmează, aşadar, proletariatul cu propriile ei elemente de cultură (noi am traduce: de antrenament), adică cu armele împotriva ei însăşi“.
Condiţiile de viaţă ale proletariatului modern,
„subjugarea modernă de către capital, aceeaşi în Anglia ca în Franţa, în America ca în Germania, l-au despuiat de orice caracter naţional“.
Acest pasaj care îl precedă pe cel faimos din capitolul al doilea, citat în mod izolat, care le-a convenit întotdeauna oportuniştilor de toate timpurile (şi chiar şi acum celui mai prost dintre toţi, cel care ia drept model guvernul lui Tito), corespunde tezei istorice exacte pe care am urmat-o în actuala reexpunere sistematică a chestiunii naţionale. Burghezia are pretutindeni un caracter naţional, iar programul său este de a da societăţii un caracter naţional. Lupta sa este naţională şi, pentru a o duce, ea îşi formează propria uniune, pe care o transmite proletariatului însuşi atâta timp cât îl foloseşte ca aliat: burghezia îşi începe lupta politică constituindu-se în cadrul fiecărui stat modern drept clasă naţională revoluţionară. Proletariatul nu are un caracter naţional, ci internaţional.
Acest lucru nu se traduce în teorema: proletariatul nu participă la luptele naţionale, ci în cealaltă: burghezia are postulatul naţional în programul său revoluţionar, victoria sa distruge caracterul a-naţional al societăţii medievale. Proletariatul nu are în programul pe care îl va pune în aplicare prin revoluţia sa şi prin cucerirea puterii politice postulatul naţional, căruia îi opune postulatul internaţionalismului. Expresia „naţional burghez“ are sens marxist şi este, la o etapă istorică dată, o revendicare revoluţionară. Expresia „naţiune“ în general are un sens idealist şi antimarxist. Expresia „naţiune proletară“ nu are niciun sens, nici idealist, nici marxist.
Aceasta clarifică definitiv atât teoria, cât şi conţinutul programului fiecărei clase revoluţionare care luptă în cadrul ei.
7. Vechile şi noile deformări polemice au confundat poziţia programatică internaţionalistă a proletariatului comunist cu natura în mod formal naţională a unora dintre primele etape ale luptei sale. Din punct de vedere istoric, proletariatul nu devine o clasă şi nu ajunge să aibă un partid politic de clasă decât în cadrele naţionale, şi chiar şi lupta pentru putere o angajează într-o formă naţională în măsura în care tinde să răstoarne statul propriei sale burghezii. Chiar şi un anumit timp după cucerirea puterii proletare, aceasta poate rămâne limitată la un cadru naţional. Dar acest lucru nu anulează opoziţia istorică esenţială dintre burghezia care urmăreşte să constituie naţiuni burgheze, prezentându-le ca naţiuni „în general“, şi proletariatul care neagă naţiunea „în general“ şi solidaritatea patriotică, trebuind să construiască o societate internaţională, deşi înţelege că revendicarea unităţii naţionale este, până la un anumit stadiu, o revendicare utilă, dar întotdeauna în calitatea ei de revendicare burgheză.
În ceea ce priveşte fazele de trecere între lupta burgheziei pentru putere şi cea a proletariatului, este valabil al doilea pasaj la care făceam referire:
„Deoarece proletariatul trebuie să cucerească mai întâi puterea politică, să se ridice la rangul de clasă naţională, să se constituie el însuşi ca naţiune, el însuşi mai este încă naţional, deşi nicidecum în înţelesul burghez“.
Acest pasaj, ca şi altele, resimte în toate traducerile efectul unui anumit gradualism eronat în utilizarea termenilor: organizare politică, forţă politică, dominaţie politică, putere politică şi, în cele din urmă, dictatură. Pasajul în cauză urmează, în seria de răspunsuri care în capitolul Proletari şi comunişti sunt date obiecţiilor burgheze, celuilalt pasaj nu mai puţin faimos:
„Comuniştilor li s-a mai imputat că ar voi să desfiinţeze patria, naţionalitatea. Muncitorii nu au patrie. Lor nu li se poate lua ceva ce nu au“.
După această afirmaţie de principiu atât de radicală, textul nu putea continua: muncitorii nu au naţionalitate. Este un fapt că muncitorii sunt francezi, italieni, germani etc. Nu numai prin rasă şi limbă (ştim cât de multe ar fi de obiectat aici), ci prin apartenenţa fizică la unul dintre teritoriile unde guvernează statul naţional al burghezilor, care influenţează mult desfăşurarea luptei lor de clasă, ba chiar şi a luptei internaţionale. Acest lucru este foarte clar.
A rupe din acest context câteva fraze pentru a-l face pe Marx să spună că muncitorii au ca program, după răsturnarea burgheziei, fondarea unor naţiuni proletare separate ca aspect esenţial al revoluţiei lor, nu numai că este o înşelătorie, dar ca de obicei echivalează cu a impune proletariatului, în stadiul extrem de dezvoltat de astăzi, programele proprii burgheziei, pentru a-l ţine sub dominaţia burgheziei.
Am relatat descrierea primului stadiu de luptă a proletariatului împotriva maşinilor industriale; şi apoi a stadiului ulterior în care proletariatul realizează o primă unire a sa urmând burghezia aflată în luptă: deci, de fapt, se formează o uniune naţională a muncitorilor, în scop burghez.
Urmează apoi descrierea ciocnirii dintre muncitori şi burghezi în întreprinderi şi localităţi individuale. Un mare pas este acela ca
„numeroasele lupte locale, care au pretutindeni acelaşi caracter, să fie centralizate într-o luptă naţională, într-o luptă de clasă“.
Aici nu trebuie să privim la o izolare prostească în naţiunea proletară, ci, dimpotrivă, la depăşirea radicală a federalismului localist, autonomist, care este mereu combătut de marxism la reacţionarii proudhonieni şi în atâtea alte şcoli ulterioare similare. Nu este luptă de clasă cea care se desfăşoară în perimetrul localităţii Roccacannuccia, [5] sau al oraşului Torino. De când burghezia a dus la victorie revendicarea sa de unitate naţională, lupta noastră de clasă va apărea pentru prima dată când va avea din punct de vedere fizic graniţe naţionale. Aici se află celelalte cuvinte esenţiale:
„Orice luptă de clasă este însă o luptă politică“!
Este teza aruncată în obrazul federaliştilor, al economiştilor de toate tipurile: „Orice mişcare economică este o mişcare socială, şi este o mişcare politică“! Şi dacă nu mai există micile puteri descentralizate ale nobililor, ci a luat naştere ceea ce burghezia a realizat în statul său naţional centralizat, noi ajungem la lupta politică atunci când am legat acţiunea proletarilor în interiorul graniţelor unei naţiuni. Astfel, în Europa şi în Franţa proletarii nu luptă încă, şi nici măcar ca trupă de asalt a burghezilor, pe când în Anglia o formă industrială deplină îi opune deja ca clasă patronatului şi statului britanic.
Nu ne aflăm deci în domeniul conţinutului programatic al luptei proletare, ci în acela de a descrie, pe de o parte, stadiile sale succesive în sensul timpului, şi, pe de altă parte, stadiile în sensul spaţiului, al perimetrului în interiorul căruia clasele luptă şi se întrec (cuvântul stadiu măsoară la origine nu timpuri, ci lungimi). Or, burghezia, în lunga sa luptă, a grupat micile arene feudale într-un singur stadiu naţional de luptă, şi suntem siliţi să luptăm în interiorul lui.
Pasajul care urmează o spune cât se poate de clar:
„Chiar dacă nu prin conţinut, totuşi prin formă, lupta proletariatului împotriva burgheziei este mai întâi o luptă naţională. Proletariatul din fiecare ţară trebuie să termine, fireşte, în primul rând cu propria sa burghezie“.
Şi atunci stadiile, adică fazele temporale succesive, se succed cu toată certitudinea.
Lupta muncitorului împotriva întreprinderii sale sub formă primitivă locală.
Lupta politică naţională a burgheziei şi victoria ei, cu participarea muncitorilor uniţi la scară naţională.
Lupte locale şi de întreprindere ale muncitorilor împotriva burghezilor.
Lupta unitară a proletariatului dintr-un anumit stat naţional împotriva burgheziei guvernante. Aceasta echivalează cu constituirea proletariatului drept clasă naţională, organizarea proletariatului în partid politic de clasă.
Distrugerea dominaţiei burgheze.
Cucerirea puterii politice de către proletariat.
Din acest punct, sub aspectul contingent formal şi constituţional-juridic, proletariatul, pe măsură ce se constituie în stat de clasă (dictatură), trebuie să se constituie ca stat naţional; şi toate acestea cu caracter tranzitoriu.
Dar asta nu înseamnă că proletariatul, care nu avea un caracter naţional, ajunge să-l dobândească drept o caracteristică istorică definitivă a sa (aşa cum se întâmplase în schimb cu burghezia). Caracterul şi programul proletariatului şi ale revoluţiei sale rămân pe deplin internaţionale, iar proletariatul care „a terminat, fireşte, în primul rând cu propria sa burghezie“ nu se opune naţiunilor în care acest lucru nu s-a întâmplat, ci se opune burgheziilor străine, continuând lupta unitară alături de proletarii lor.
Şi, din nou, se concluzionează: mişcarea proletară, în anumite faze istorice, luptă pentru constituirea naţiunilor, adică favorizează constituirea burgheziilor în naţiune. În această fază şi în cea următoare, în care nu se va mai vorbi de alianţă, postulatul naţional este declarat deschis un postulat burghez.
8. Nicidecum ca o expunere de doctrină sau ca o descriere a unui proces istoric, ci ca directivă strategică politică a partidului comunist constituit, Manifestul, în cadrul ţărilor supuse reacţionarei Sfinte Alianţe, cere să se acorde sprijin insurecţional partidelor burgheze care luptă împotriva absolutismului feudal şi a asupririi naţionalităţilor, şi ca, în cazul unei victorii burgheze, să urmeze ruperea alianţei şi revoluţia muncitorească.
Preferăm să vorbim despre strategie şi nu despre tactică, întrucât chestiunile pe care incandescenta perioadă istorică în care a fost publicat Manifestul le punea la ordinea zilei nu comportau soluţii particulare, locale, contingente, care să poată varia de la un loc la altul şi să permită schimbări succesive şi decizii alternative. Tactica constă (ca în cazul armatelor aprecierea dacă o companie are forţele necesare pentru a ataca, a menţine poziţia sau a se retrage) în a decide momentul pentru declanşarea unei greve locale, să zicem, sau chiar pentru a da semnalul luptei unui grup proletar înarmat dintr-un cartier sau dintr-un sat. Strategia priveşte directiva generală a unei campanii de război sau a unei revoluţii: fie există condiţiile favorabile pentru aceasta, fie este de puţin folos — ba chiar dezastruos — să o schimbi şi să o inversezi în cursul acţiunii generale.
Fără strategie nu există partid revoluţionar. De decenii şi decenii comentatorii Manifestului şi ai altor texte fundamentale ale noastre se căznesc să scuze erorile strategice pe care Marx le-ar fi comis în perspectiva sa asupra acţiunii viitoare a comuniştilor. Într-adevăr, în acest formidabil text, şi cu o incomparabilă concizie, nu este cuprinsă doar teoria interpretativă a procesului istoric modern şi programul general al societăţii ce va trebui să succeadă celei capitaliste, ci sunt oferite repere precise de timp şi de probabilă rapiditate, în diferitele zone, ale dezvoltării luptelor şi războaielor de clasă.
Nu era posibil să se facă abstracţie de o viziune de ansamblu asupra forţelor sociale şi politice din Europa, când trăsătura distinctivă a acelei perioade istorice era aceea că, în timp ce procesul de formare a naţiunilor era în plină fierbere, în mijlocul exaltărilor lirice ale ideologiei burgheze, totuşi o rezonanţă imediată făcea ca mişcării de la Paris să-i răspundă ca un ecou cea de la Viena, celei de la Varşovia cea de la Milano etc., deşi erau foarte diferite, în diversele părţi ale Europei, rezistenţele agonizantului regim pre-burghez. În acea atmosferă clocotitoare, totul îndreptăţea convingerea că acela era ultimul atac decisiv care avea să măture fortăreţele monarhice şi imperiale ale vechiului regim şi să înlăture orice oprelişte din calea revărsării capitalismului.
Dar forţa excepţională a acelei proclamaţii fundamentale a noastre constă în declaraţia că, în timp ce întregul prim-plan al scenei este ocupat de bătălia pentru libertatea democratică şi naţională, împotriva ultimelor rămăşiţe ale şerbiei şi obscurantismului medieval, este deja în curs de circa 10 ani, în ţesutul noii economii capitaliste, unda de şoc a forţelor de producţie împotriva relaţiilor de producţie specifice nu atât feudalismului funciar, ci muncii salariate şi mercantilismului industrial şi agrar.
Cei care şi astăzi fac curte umflării ritmului productiv şi ţin, ca pretinşi revoluţionari, în mod desăvârşit isonul la îndemnurile capitalului de a investi şi de a produce mai mult ar trebui să-şi amintească teribila frază, care prevedea încă din 1848 că burghezia se va prăbuşi pentru că „societatea posedă prea multă civilizaţie, prea multe mijloace de trai, prea multă industrie, prea mult comerţ“!
Teza centrală a Manifestului nu este, aşadar, aceea că în faza aflată atunci în desfăşurare Europa ar fi devenit comunistă, ci că în orice perioadă de transformări violente poate avea loc ruptura sistemului relaţiilor de producţie şi că încă de pe atunci era evident că relaţiile de tip capitalist nu conduceau spre echilibre, ci spre o şi mai puternică zvârcolire a forţelor de producţie între digurile lor. După un secol, volumul acestor forţe a devenit mult mai mare, dar a devenit cu totul alta şi grosimea plăcilor de blindaj care îmbracă pântecele monstruos în care capitalul mondial le ţine zăvorâte. Micul-burghez, care nu se ridică la înălţimea dialecticii confruntării dintre o previziune ştiinţifică şi un fapt, nu a digerat nici măcar proverbul că de mintea cea de pe urmă sunt pline mormintele, îi adoră pe cei care îi vorbesc plat şi la pas mărunt şi se îngrozeşte dacă aude o teză precum aceasta: de revoluţia proletară eram mai aproape în 1848 decât în 1948, după cum nu ar înţelege nici teza că se află mai aproape de cretinism cu diploma sa universitară decât doar cu şcoala primară.
Strategia europeană din 1848 vede, aşadar, clasa muncitoare din diferitele state confruntată cu două sarcini colosale: a ajuta la desăvârşirea formării burgheze a statelor naţionale independente; a încerca răsturnarea puterii atât a burgheziilor deja victorioase, cât şi a celor încă aflate pe drum.
Istoria, prin meandrele sale şi prin confruntarea forţelor materiale intrate în coliziune, a prelungit durata acestui proces, dar nu a şubrezit pivotul strategic de atunci: nu se va putea trece la atingerea celui de-al doilea obiectiv dacă nu a fost cucerit primul, adică răsturnate ultimele obstacole din calea organizării societăţii în state naţionale.
Principalul obstacol stă în picioare încă din 1815 şi a fost ridicat după căderea lui Napoleon: Sfânta Alianţă a Austriei, Prusiei şi Rusiei. Poziţia Manifestului este că nu va exista o Republică socială a Europei dacă nu cade Sfânta Alianţă şi că, prin urmare, va trebui, alături de democraţii revoluţionari ai epocii, să se lupte împotriva jugului acesteia asupra popoarelor din Europa Centrală, şi în acelaşi timp să fie demascaţi aceştia în faţa proletarilor, pregătindu-se pentru momentul în care, odată asigurată pretutindeni eliberarea naţională burgheză cu democraţiile sale elective, va urma criza şi mai profundă a contradicţiilor modului de producţie capitalist, cu ciocnirile şi exploziile istorice pe care acesta, în locul idilicei egalităţi a cetăţenilor în stat şi a naţiunilor în lume, va trebui să le stârnească.
Dacă suntem fie şi cu o fărâmă mai puţin meschini şi mărginiţi decât un politician plătit cu leafă, care substituie cursului istoric expirarea mandatului său electoral, se vede că o asemenea perspectivă de uriaşi a fost confirmată integral de istorie, oricât de greu de răpus ar fi fost Sfânta Alianţă, şi deşi încă şi mai dură, precum şi mult mai infamă decât ea a fost biruitoarea Civilizaţie a Capitalului.
Cel de-al patrulea capitol, cel strategic, trece în revistă, aşa cum este bine cunoscut, sarcina partidului comunist în diferitele state. O scurtă menţiune este de ajuns pentru a stabili că în America, Anglia şi Franţa, adică în ţări cu un sistem capitalist deplin constituit, comuniştii nu întreţin relaţii decât cu partide ale clasei muncitoare, criticându-le totodată carenţele teoretice şi iluziile demagogice. Apoi există directiva (a cărei dezvoltare o vom urmări în această parte finală a expunerii noastre) privitoare la Polonia şi Germania, adică la ţări aflate sub regimul Sfintei Alianţe: aici este consfinţit sprijinul pentru partide ale burgheziei: în Polonia pentru cel care susţine emanciparea şerbilor agrari şi eliberarea naţională; în Germania pentru partidele burgheziei, cu condiţia ca acestea să lupte împotriva: monarhiei, baronimii feudale şi (să reflecteze la aceasta trădătorii moderni!) a micii burghezii. Şi este nu mai puţin cunoscut şi repetat în alte documente că această propunere de acţiune comună, cu armele în mână, nu se desparte nicio clipă de critica necruţătoare la adresa principiilor burgheze şi a relaţiilor sociale capitaliste, pe linia revoluţiei burgheze ca preludiu nemijlocit al revoluţiei proletare. Istoria nu a dezminţit acest scenariu, ci l-a lăsat deoparte: aşa cum am spus de atâtea ori, au eşuat amândouă.
9. Luptele din 1848 nu au dus la victoria generală a burgheziei europene împotriva forţelor reacţiunii absolutiste; cu atât mai puţin au putut conduce la o victorie a proletariatului asupra burgheziei, care a fost încercată doar în Franţa. În perioada nefavorabilă următoare, care a durat până în 1866, poziţia marxiştilor a gravitat, pe de o parte, în jurul criticii necruţătoare aduse burghezilor liberali, democraţi şi umanitarişti, pe de altă parte, în jurul impulsului necesar dat luptelor pentru unitatea şi independenţa naţionalităţilor, desfăşurate prin insurecţii şi războaie între state (Polonia, Germania, Italia, Irlanda etc.).
Când, imediat după bătăliile din 1848-1849, Marx şi Engels fac bilanţul acelei perioade convulsive (care apăruse atât de promiţătoare încât încă mai are, în opinia populară, mai multă culoare decât anii de pârjol şi de frământări care au urmat şi pe care i-a traversat Europa şi lumea în acest secol teribil), ei se arată convinşi că faza revoluţionară va reveni, dar nu prea curând. Mai întâi teoria şi apoi organizarea vor trebui puse la punct înainte de a se putea gândi la o acţiune generală victorioasă; iar timpul nu va lipsi.
În Germania şi în întreaga Europă Centrală, la fel ca în Italia, bilanţul luptei a fost acelaşi: burghezii revoluţionari liberali insurgenţi au fost pretutindeni înfrânţi; alături de ei au stat pe baricade muncitorii într-o alianţă totală, împărtăşind povara grelei înfrângeri, astfel încât situaţia ulterioară a unei dispute între burghezi şi muncitori pentru puterea cucerită nici măcar nu s-a deschis. Nu revoluţia comunistă a fost, aşadar, înfrântă, ci revoluţia liberală, iar muncitorii au luptat pretutindeni pentru a încerca să o salveze de la catastrofă, aşa cum era prevăzut teoretic şi indicat politic în Manifest.
Fac excepţie de la această regulă istorică Anglia şi Franţa. În prima, reacţiunea feudală este scoasă din luptă de un secol, iar ciocnirile de clasă dintre proletariat şi burghezie au avut deja loc: acolo unde, aşa cum s-a întâmplat în cartism, acestea au căpătat o primă formă politică, fie şi cu programe vagi şi împovărate de ideologii democratice, burghezia nu a ezitat nicio clipă să recurgă la represiunea cea mai violentă, fiind totuşi nevoită, în acelaşi timp, să apuce calea concesiilor legislative şi reformiste, atenuând exploatarea inumană din partea fabricanţilor.
Franţa a urmat o cale diferită, de o extraordinară însemnătate pentru teoria şi politica revoluţiei proletare. După înfrângerea lui Napoleon — care pentru Marx este o certă înfrângere a forţei revoluţionare burgheze din partea reacţiunii absolutiste europene —, aceasta este cunoscuta succesiune a faptelor (spre a spune adevărul, pentru obişnuiţii care prind după auz frazele despre Cezar despotul, dictatorul, sufocatorul libertăţii de la 1789 şi alte asemenea poveşti: scrisoarea din 2 decembrie 1856 a lui Marx către Engels:
„Este un fapt istoric că vigoarea şi vitalitatea tuturor revoluţiilor, începând din 1789, se măsoară cu destulă exactitate după atitudinea lor faţă de Polonia. Polonia este termometrul lor «extern». Acest lucru poate fi demonstrat în amănunt pe baza istoriei Franţei... Dintre toate guvernele revoluţionare, inclusiv cel al lui Napoleon I, excepţie face comité du salut public, şi numai în măsura în care a refuzat să intervină, dar nu din slăbiciune, ci din «neîncredere», în 1794“).
Din 1815 până în 1831 domnesc Bourbonii, repuşi pe tron de Austria, Prusia şi Rusia după Waterloo. În 1831, insurecţia revoluţionară din Paris răstoarnă monarhia absolută şi devine rege ducele de Orléans, cu o constituţie parlamentară. O victorie, aşadar, a burgheziei, sprijinită încă de pe atunci de muncitori.
Dar monarhia burgheză înclină prea mult de partea marilor proprietari şi a finanţiştilor, iar în februarie 1848 Parisul, din nou răsculat, proclamă republica. Burghezi, mici-burghezi şi muncitori înalţă — aşa cum aminteşte entuziasmat Marx, deşi fără să cunoască tuburile de neon — firma înflăcărată din ’93: „Liberté, Egalité, Fraternité“.
De data aceasta clasa muncitoare, căreia noul guvern republican îi refuză imediat îmbunătăţirile sociale promise, porneşte lupta pentru a merge dincolo de aliaţii şi trădătorii săi. Sunt formidabilele bătălii din iunie 1848, pe care Marx le descrie în acea carte care este în acelaşi timp ştiinţă şi epopee: Luptele de clasă în Franţa, apărută în 1850 în trei fascicule ale revistei din Hamburg. Teribila înfrângere a muncitorilor a stabilit istoric capacitatea modernei burghezii republicane şi democratice de a fi, în represiuni, mai necruţătoare decât aristocraţia feudală şi monarhia despotică. De atunci posedăm schema revoluţionară completă care a servit împotriva valului de oportunism din Primul Război Mondial şi care trebuie să servească împotriva oportunismului din cel de-al Doilea. În aceste pagini găsim cardinala teză politică: Răsturnarea burgheziei! Dictatura clasei muncitoare! Şi încă: Revoluţia neîntreruptă, dictatura de clasă a proletariatului! Sunt „cuvintele uitate ale marxismului“ pe care Lenin le-a restabilit. Şi există apoi cuvintele uitate — de restabilit astăzi împotriva renegaţilor atât ai marxismului, cât şi ai leninismului — pe care Engels le subliniază în prefaţă în cardinala teză economică:
„Însuşirea [capitalului]..., deci desfiinţarea atât a muncii salariate cât şi a capitalului şi a relaţiilor lor reciproce“.
Dacă statul, ca în Rusia, şi-a însuşit capitalul fără a desfiinţa capitalul, el face ceea ce poate face un stat burghez.
Statul care desfiinţează din punct de vedere economic capitalul, munca salariată şi relaţia de schimb dintre capital şi muncă, acela poate fi doar statul proletariatului!
În Franţa — nu în Europa —, încă din 1848 şirul glorioaselor alianţe revoluţionare cu burghezia iacobină este denunţat pentru totdeauna de către muncitori, şi încă de atunci, din 1848, posedăm modelul nostru — da, model, căci revoluţia este descoperirea unui model al istoriei — pentru revoluţia de clasă comunistă. Sunt denunţări care nu se renegociază, atunci când sunt pecetluite de sângele a zeci de mii de muncitori căzuţi pe baricade, printre care trei mii de prizonieri împuşcaţi cu bestialitate de către republica burgheză.
Marx justifică faptul că în 1852, la lovitura de stat a lui Ludovic Napoleon — care era totuşi cu totul altceva decât o restauraţie feudală —, în faţa democraţiei flecare care sucomba, proletariatul francez, ce nu poate fi acuzat de laşitate, a opus o indiferenţă glacială. Cât de mult mai jalnică a fost conduita proletariatului italian în banalul episod analog al lui Mussolini!
Naţiunea franceză este o cucerire de acum asigurată de istorie. Proletariatul nu mai are nicio reţinere în faţa sarcinii de „a termina cu propria sa burghezie“. După tentativa lui Babeuf în toiul Marii Revoluţii, muncitorii din Franţa fac cinste acestei sarcini prin insurgenţii din iunie şi prin comunarzi. Ei şi-au dezminţit însă propria tradiţie în 1914 şi în 1939, două crize grave pentru burghezie. Şi aici sunt valabile cuvintele lui Marx:
„O nouă revoluţie este cu putinţă numai ca urmare a unei noi crize. Dar venirea ei e tot atât de certă ca şi izbucnirea crizei“.
10. Dezvoltarea revoluţiei în Germania în 1848 nu atinge stadiul victoriei politice a burgheziei şi al venirii sale la putere; şi prin urmare proletariatul german, pe atunci nu foarte numeros, nu s-a aflat în punctul strategic de a ataca burghezia după ce o împinsese înainte. De atunci, poziţia comuniştilor marxişti este aceea de a favoriza un proces de formare naţională germană şi de revoluţie liberală împotriva dinastiei şi a statului prusac, ca o trecere necesară spre o luptă de clasă deschisă între burghezie şi proletariat.
Deosebit de complex din punct de vedere istoric este procesul naţional german. Nici astăzi nu avem un stat naţional german unitar: el nu exista înainte de Primul Război Mondial, şi doar Hitler l-a realizat prin anexarea violentă a Austriei, deposedată după înfrângere de orice stăpânire asupra unor populaţii de altă naţionalitate. Astăzi, după cel de-al Doilea Război, învingătorii i-au împărţit pe germani în trei state: Germania de Est, Germania de Vest, Austria. Dar în timp ce din tabere opuse se vorbeşte despre o reunire a celor două Germanii, toţi se întrec în a ţine izolată în afara ei mica şi slaba Austrie.
Nenumărate citate ar putea servi la caracterizarea poziţiei marxismului asupra acestei probleme, începând din 1848. Statul prusac este considerat feudal şi reacţionar, incapabil de a fi transformat într-un stat politic burghez în interiorul acelui teritoriu, şi nu mai puţin ostilă aceleiaşi revoluţii burgheze este socotită monarhia Hohenzollernilor. Dinastia, aristocraţia, armata, birocraţia sunt toate considerate lipsite de caracter naţional german şi marcate de influenţe şi legături a-naţionale, rusofile, baltice, filoslave. În mod indiscutabil, în analiza formării naţionalităţii politice odată cu apariţia capitalismului, un element fundamental este antagonismul cu marile naţionalităţi învecinate, iar dacă acest lucru se realizează din plin împotriva francezilor, inamici seculari, el lipseşte cu desăvârşire pe frontiera de Răsărit: deosebit de contradictorii faţă de acest proces sunt considerate războaiele lui Frederic al II-lea, care au făcut Prusia puternică, dar cu caracterul unui stat-satelit.
În ceea ce priveşte războaiele antinapoleoniene, tocmai ele nu au oferit nici măcar pe tărâm literar o bază adecvată naţiunii germane, întrucât sunt îndreptate împotriva avangardei noii societăţi burgheze şi naţionale constituite de armatele atât ale Convenţiei, cât şi ale Consulatului şi ale Primului Imperiu, şi întrucât sunt denaturate de alianţa cu asupritorii de naţionalităţi, autocraţii Rusiei şi ai Austriei. Pe aceste războaie nu se poate pune, aşadar, temei pentru a defini o asemenea perspectivă istorică pentru Germania.
Trebuie însă bine înţeles că, dacă Marx şi Engels refuză să considere drept bază a unei naţiuni moderne statul prusac şi teritoriul prusac, cu atât mai puţin sunt ei partizanii menţinerii şi independenţei stătuleţelor şi principatelor. Prusia, fără acestea sau având hegemonia asupra lor, nu este naţiunea germană aşteptată de mai multe secole, dar nici nu poate fi vorba despre o naţiune bavareză sau saxonă, iar fărâmiţarea marilor ducate este un simplu reziduu feudal. Şi niciodată — cu privirea aţintită spre modelul vecinei „republici unice şi indivizibile“ — Marx şi Engels nu au susţinut o organizare federală.
Pentru ei ar fi reprezentat un mare pas înainte o centralizare statală democratică în care fiecare cetăţean să fie din punct de vedere juridic german şi supus al puterii centrale. Împotriva acestui stat capitalist unitar ar fi fost îndreptat apoi asaltul revoluţionar al clasei muncitoare germane aflate în continuă ascensiune.
După ce la 1850 insurecţia internă antifeudală eşuase deja, printr-o deplină capitulare a slabei burghezii în faţa prusianismului, cotitura istorică nu mai putea fi aşteptată decât de la războaiele dintre state, pe al căror fundal stau chestiunile naţionale. De un interes deosebit sunt poziţiile lui Marx cu privire la războiul cu Danemarca din 1849, cel austro-francez din 1859, cel austro-prusac din 1866 şi, în sfârşit, cel franco-prusac din 1871, din care va ieşi Imperiul, purtând însă întotdeauna o amprentă prusacă şi bismarckiană.
În toate aceste războaie, aşa cum s-a amintit şi cu alte prilejuri, Marx şi Engels optează în mod precis şi motivat pentru victoria uneia dintre părţi şi duc, în calitate de agitatori, o politică corespunzătoare. Desigur, acest lucru se află la o mie de poşte depărtare de apologiile radicalilor burghezi şi ale revoluţionarilor independenţişti de diverse naţionalităţi care colindă Europa şi care sunt trataţi — chiar şi cei mai iluştri, precum Kossuth, Mazzini, Garibaldi şi alţii asemenea (ca să nu mai vorbim de francezii de aceeaşi culoare, cărora le lipseşte cu desăvârşire orice justificare legată de patrii burgheze pe care istoria ar trebui să le aducă pe lume, precum un Blanc, un Ledru-Rollin şi alţi fanfaroni) — drept idoli caraghioşi şi măgari. Reamintim această distincţie la fiecare pas, pentru ca reconstituirea noastră istorică să nu poată fi considerată cu naivitate drept o justificare a recentelor şi contemporanelor lingeri greţoase de tălpi din partea „proletară“ faţă de atâţia Churchill, Truman, De Gaulle, Orlando, Nitti şi o sută de alţi eliberatori şi partizani ai rezistenţei de doi bani.
Vor fi suficiente câteva referinţe şi un singur citat, cu trimitere la câteva fire ale timpului despre Naţiune, Război, Revoluţie (nr. de la 9 la 13 din 1950).
Războiul dintre Piemont şi Austria din 1848 şi ’49. Condamnarea Austriei atacate, întrucât este un război pentru formarea naţiunii italiene.
Războiul dintre Austria şi Danemarca din 1849 pentru cucerirea provinciei Schleswig-Holstein, condamnat în mod obişnuit drept agresiv: este în schimb sprijinit, fiindcă uneşte cu germanii un teritoriu al lor.
Războiul lui Napoleon al III-lea din 1859 împotriva Austriei în alianţă cu Piemontul şi luptele italiene ulterioare din 1860. Poziţia este net în favoarea constituirii statului unitar italian şi, prin urmare, pentru înfrângerea Austriei; Engels demonstrează că interesele germane nu se apără pe Mincio. Înseamnă oare că prin aceasta este sprijinit Bonaparte?! Aceasta este scrierea care invocă lupta pe Rin împotriva lui „cu spada în mână“ şi care invocă chiar şi lupta, îndelung amânată, împotriva Rusiei. Al Doilea Imperiu este de asemenea înfierat pentru că a spoliat naţiunea italiană de Nisa, de Savoia şi chiar de Corsica. Acestor fapte le va face ecou Marx în scrierea despre Comună, stigmatizând cu asprime intervenţia în apărarea papalităţii şi împotriva Romei drept capitală a Italiei, la fel cum fusese la vremea sa intervenţia celei de-a Doua Republici franceze pentru a zdrobi în 1849 Republica Romană.
Deoarece despre războaiele din 1866 şi 1870 se va vorbi mai departe, vom reda citatul care clarifică gândirea lui Marx: revendicarea necesară a naţiunii germane, pentru a o smulge apoi burgheziei; denunţarea statului contrarevoluţionar de la Berlin.
Scrisoarea către Engels din 24 martie 1863:
„Bismarck reprezintă în fond just principiul de stat prusian; «statul» Prusia (o creaţie foarte deosebită de Germania) nu poate exista fără Rusia de astăzi şi cu o Polonie de sine stătătoare. Întreaga istorie a Prusiei duce la această concluzie, pe care domnii Hohenzollerni (inclusiv Frederic al II-lea) au tras-o de mult. Această conştiinţă a suveranilor este cu mult superioară mărginitei raţiuni de supus a liberalilor prusieni. Dar întrucât existenţa Poloniei este necesară Germaniei, dar e de neconceput alături de statul Prusia... Sau problema poloneză nu este decât un nou prilej pentru a dovedi că nu pot fi apărate interesele Germaniei atâta timp cât există statul feudal al Hohenzollernilor“.
La fiecare pas, aşadar, Germania, naţiune germanică, interese germane: limpede, interese naţionale germane. Aceasta exprimă foarte bine în cazul particular — dar de o imensă greutate — teza conform căreia constituirea unitară şi centrală a statului-naţiune este un interes al burghezilor, ca formă a puterii lor de clasă, dar este şi un interes al proletarilor până în momentul realizării sale, fiindcă odată cu acesta începe alinierea politică şi de clasă prin care, la rândul său, proletariatul va smulge burgheziei naţionale puterea.
11. Deplina solidaritate cu revendicarea independenţei naţionale a Poloniei asuprite de ţar are o importanţă fundamentală, fiindcă este vorba nu doar despre o opinie istorică exprimată în scrieri teoretice, ci despre o adevărată aliniere politică a forţelor Primei Internaţionale. Nu doar că este oferit şi acordat cel mai deplin sprijin din partea forţelor muncitoreşti europene, ci revolta poloneză este considerată drept un punct de sprijin pentru revenirea unei situaţii revoluţionare şi pentru lupta generală pe întreg continentul.
Cercetăm în detaliu în textele şi documentele şcolii noastre aceste manifestări, deoarece ne propunem să demonstrăm ca eronată teza conform căreia ar fi vorba, şi ar trebui să fie vorba în politica marxistă, despre evaluări şi deducţii făcute de la caz la caz, urmând sugestiile diverselor situaţii şi evoluţii contingente, şi fără nicio dificultate în a schimba cursul; pe când, dimpotrivă, deciziile politice se dovedesc a fi rigid legate, etapă cu etapă, de viziunea unică a cursului istoric al revoluţiei generale, iar în cazul nostru, de definirea istorico-materialistă a funcţiei naţionalităţilor potrivit succesiunii marilor moduri tipice de producţie.
Într-adevăr, de mai bine de o jumătate de secol vedem cum din diverse părţi se încearcă exploatarea fragmentară şi episodică a acestor date, cu scopul de a justifica contorsiunile neîncetate ale oportunismului şi eclectismului, care pretinde să-şi făurească în fiecare zi o nouă doctrină şi o nouă normă şi să facă fără ruşine din demonii săi de ieri îngerii săi de astăzi, sau invers.
Dar chestiunea poloneză este remarcabilă şi sub un alt aspect. Ar putea părea că simpatia hotărâtă pentru luptele naţionale are o bătaie aproape platonică şi limitată la scrieri şi studii de descriere istorică ori chiar de teorie socială, fără a-şi răsfrânge efectele şi pe tărâmul programelor politice şi al acţiunii de partid, al adevăratului partid proletar comunist care, încă din perioada considerată (1847—1871), avea drept conţinut propriu lupta dintre proletariat şi capitalism şi distrugerea acestui mod social de producţie. Şi totuşi, nu pe Marx şi Engels în calitate de simpli scriitori îi vom chema drept martori, ci pe Marx şi Engels ca lideri internaţionali ai mişcării comuniste. Dacă din lecturi tinereşti şi superficiale s-ar fi putut deduce că scrierile lui Engels despre Po şi Rin şi Nisa, Savoia, Rin ar fi fost studii politico-militare elaborate într-o pauză a revoluţiei de clasă şi făcând abstracţie de metoda economico-socială (alunecând, dacă nu este avertizat, spre concepţia că ar fi permis să se deschidă paranteze şi orice fel de „zone libere“ în doctrina marxistă a succesiunii evenimentelor umane — a tuturor şi a oricăruia dintre aceste evenimente), este de o maximă importanţă să arătăm că toate deducţiile se nasc în aderenţă absolută la trunchiul explicaţiei materialiste a istoriei şi la descifrarea „călătoriei“ colective umane în timp, la lumina evoluţiei forţelor productive. Nicio uitare a acestora nu este îngăduită nimănui, fie că este vorba despre a trage spada, fie, la o adică, de a mânui bisturiul, condeiul, penelul, dalta sau arcuşul, la fel ca secera şi ciocanul.
Un Marx şi un Engels „ocazionalişti“ fac jocul Cominformului şi al altor coterii similare, dar constituie contrafacerea centrală dintre multele falsuri mizerabile care circulă.
Într-o scrisoare din 13 februarie 1863, Marx îl întreabă pe prietenul său Engels despre evenimentele poloneze. Veştile despre acea eroică insurecţie din oraşe şi de la sate, revărsată într-un adevărat război civil împotriva forţelor ruseşti, îl fac pe Marx să exclame:
„Un lucru e limpede — era revoluţiilor s-a deschis din nou larg în Europa. Şi situaţia generală se prezintă bine“.
Dar amintirea amărăciunilor din 1850 este prea vie:
„Dar iluziile naive şi entuziasmul aproape copilăresc (de aici a luat naştere la noi folosirea acestui adjectiv drag lui Lenin, dar întotdeauna într-un sens nepeiorativ) cu care am salutat înainte de februarie 1848 era revoluţionară au dispărut fără urmă. Unii dintre vechii camarazi... au murit, alţii s-au îndepărtat ori s-au dat la fund, şi nu există nici un indiciu că rândurile vor fi din nou completate. În afară de asta, acum ştim ce rol joacă prostia în revoluţii şi cum se pricep ticăloşii s-o exploateze“.
Haideţi aşadar, chiulangiilor senili, nu infantili, aduceţi-l la zi puţin pe Karl Marx în această privinţă!
Scrisoarea oferă în câteva tuşe, pe care le completăm folosindu-ne de scrisorile următoare, tabloul atitudinii tuturor forţelor politice europene faţă de insurecţia poloneză. „Naţionaliştii“ prusaci, care pozează în autonomişti pentru a-i răpi împăratului de la Viena rolul de conducător al Confederaţiei Germane şi se arată în mod ipocrit solidari cu Italia şi Ungaria care cer independenţa, sunt prinşi asupra faptului: josnic rusofili, ei se poziţionează împotriva polonezilor. Revoluţionarii democraţi ruşi (Herţen) sunt şi ei puşi la încercare; în ciuda predilecţiei lor slave, ei trebuie să-i apere pe polonezi împotriva Rusiei oficiale (nu să pretindă ca, odată obţinută o constituţie de la ţar, Polonia să rămână provincie rusească). Guvernul burghez de la Londra şi cel al lui Plon-Plon (Napoleon al III-lea) mimează în mod ipocrit sprijinul pentru cauza poloneză din pricina rivalităţilor lor cu Rusia, dar ambele sunt suspecte, iar în privinţa celui de-al doilea trădarea este sigură; agenţii săi se află în legătură cu aripa dreaptă a polonezilor, care va dezerta cu siguranţă, mai ales în caz de eşec.
Puţin sau nimic nu vrea şi nu poate face pentru Polonia răsculată „democraţia“ europeană; iar Marx se sprijină imediat, pentru un program de acţiune practică, pe Asociaţia Internaţională a Muncitorilor, constituită la Londra la 28 septembrie 1864. Înainte de faimoasa adunare de la St. Martin’s Hall, Marx mizează pe Asociaţia muncitorească engleză. Planul său este imediat schiţat: o scurtă proclamaţie adresată muncitorilor din toate ţările din partea celor englezi — o broşură detaliată despre chestiunea poloneză, scrisă pe teme determinate de el şi de Engels. Şi, imediat după septembrie 1864, au loc discuţii în sânul Consiliului General — prezidat moralmente de el, deşi nu dorise această funcţie — asupra acţiunii de desfăşurat. Acestea au dat naştere unor dezbateri de cel mai înalt interes şi clarificării problemelor politice ale momentului.
Acţiunea în favoarea Poloniei este prin urmare inclusă textual în documentele care emană de la partid, de la Internaţionala muncitorească; şi este chiar considerată pârghia principală pentru a dezvolta la maximum agitaţia muncitorească în Europa şi pentru a grăbi declanşarea unei mişcări revoluţionare. Cu atât mai mare importanţă capătă, aşadar, precizările de principiu asupra problemei istorice a sprijinului acordat de proletariatul internaţionalist unei lupte naţionale.
12. În sânul Consiliului General al Primei Internaţionale şi sub conducerea personală a lui Marx, dezbateri interesante oferă datele pentru a rectifica erorile de principiu privind chestiunea luptelor istorice ale naţionalităţilor. Tendinţa de a le ignora în loc de a le explica în mod materialist, departe de a caracteriza un internaţionalism avansat, trădează poziţii particulariste şi federaliste derivate din teorii utopiste şi libertare de care marxismul a curăţat terenul.
Însăşi adunarea de fondare a Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor fusese convocată din solidaritate cu polonezii (ea a luat naştere dintr-o scrisoare a muncitorilor englezi adresată celor francezi în favoarea Poloniei) şi cu armenii asupriţi de Rusia, iar aşa cum relatează Marx, la ea participau multe elemente democratice radicale care stârneau neîncrederea acelor muncitori. Preocupat de claritatea teoretică, dar şi de forţa mişcării, într-un moment istoric în care revendicările de independenţă aveau o certă bătaie revoluţionară, Marx a avut grijă să fie dat la o parte un text diform şi a redactat el însuşi vigurosul Manifest constitutiv, în care lupta de clasă proletară din Anglia şi de pe continent ocupă prim-planul absolut.
Celebra scrisoare a lui Marx din 4 noiembrie 1864 clarifică cum stătea el cu armele aţintite împotriva oricărei pătrunderi a găunosului democratism teoretic în rândurile muncitoreşti. Acest lucru este important pentru a judeca drept ulterioarele sale replici aspre la ceea ce astăzi s-ar numi acuzaţii de a fi de dreapta în materie de naţionalitate. Un oarecare maior Wolff a prezentat un statut despre care spunea că este cel al societăţilor muncitoreşti italiene:
„În fond..., sunt societăţi de ajutor reciproc. Mai târziu am văzut şi eu această maculatură. Era, fără doar şi poate, opera lui Mazzini, aşa că nu e greu de ghicit în ce spirit şi în ce stil era prezentată acolo problema reală — problema muncitorească; de asemenea, cum a fost strecurată aici problema naţionalităţilor“.
Îndemnat de Eccarius să ia parte la şedinţele subcomisiei, Marx aude citindu-se
„un preambul extrem de bombastic, prost redactat şi într-o formă încă foarte crudă, care pretindea că este o declaraţie de principii şi în care, sub învelişul celor mai confuze frânturi de socialism francez, se întrezărea la tot pasul figura lui Mazzini“.
Exista de asemenea, extras din statutul italian,
„ceva cu totul imposibil: un fel de guvern central al claselor muncitoare din Europa [subliniat în text] (fireşte, cu Mazzini în culise)“.
În cele din urmă, Marx redactează el însuşi Manifestul constitutiv, reduce statutul de la 40 la 10 articole şi citeşte textul devenit apoi istoric, care este acceptat de toţi. A fost nevoit totuşi să nu-şi expună pe faţă metoda. Mulţi dintre acei oameni nu ar înţelege nimic, îi mărturiseşte el lui Engels, sunt inşi care vor ţine alături de liberali mitinguri pentru votul universal!
Este ştiut că celebrul Manifest constitutiv, după partea socială şi de clasă, conţine un paragraf final asupra politicii internaţionale, în care muncitorii cer ca relaţiile dintre state să fie supuse aceloraşi norme morale ca şi cele dintre oameni. Deşi fraza este repetată în primul Manifest despre războiul din ’70, ea nu doar că exprimă un postulat burghez, ca toate postulatele naţionalităţii, dar îl exprimă într-o formă pur propagandistică. Marx se scuză că a fost nevoit să acţioneze fortiter in re, suaviter in modo — energici în fapte, delicaţi în formă. Dar falşii marxişti de astăzi au coborât, chiar şi în formă, mai jos de cele mai greţoase scursori ale democraţilor ultra-burghezi. Iată clarificarea autentică a lui Marx:
„Acolo unde «Manifestul» se ocupă de politica internaţională, eu vorbesc de ţări, şi nu de naţionalităţi, şi demasc Rusia, iar nu state de mai mică importanţă. Subcomitetul a adoptat toate propunerile mele, obligându-mă doar să introduc în preambulul statutului două fraze despre «datorie» şi «drept», ditto despre «adevăr, morală şi dreptate». Le-am plasat însă în aşa fel, încât nu pot dăuna cu nimic“.
La 10 decembrie 1864, Marx relatează discuţia purtată pe marginea proiectului de apel pentru Polonia elaborat de Fox. Bunul democrat a făcut tot ce a putut, încercând să ajungă la o „reducere la «clase»“. Dar un punct nu a putut fi înghiţit de Marx: o manifestare de simpatie faţă de democraţia franceză care mai-mai să se răsfrângă „chiar şi asupra lui Boustrapa (Plon-Plon) însuşi“.
„Eu m-am opus acestui fapt şi am descris un tablou istoric de netăgăduit al trădării sistematice a polonezilor de către francezi începând cu Ludovic al XV-lea şi terminând cu Bonaparte al III-lea. Totodată, am atras atenţia asupra faptului că este complet nepotrivit ca alianţa anglo-franceză, ce-i drept într-o ediţie democratică, să formeze «nucleul» Asociaţiei Internaţionale“.
Proiectul este adoptat cu rectificarea lui Marx, dar delegatul elveţian Jung, din partea minorităţii, votează împotriva „acestui apel ca fiind în general «burghez»“.
Pentru a da totuşi măsura a cât de departe mergea interesul pentru Polonia răsculată, este bine de amintit că însuşi Consiliul General nu numai că întreţine contacte directe cu burghezii polonezi, dar primeşte într-o şedinţă chiar şi reprezentanţi ai aristocraţiei, ca participanţi la uniunea naţională antirusească. Aceştia dau asigurări că sunt şi ei democraţi, revoluţia naţională în Polonia fiind imposibilă fără răscoala ţărănească. Marx se mărgineşte să se întrebe dacă ei cred în ceea ce spun.
Să ajungem la anul 1866: chestiunea poloneză este din nou „mobilul propriu-zis al polemicii“ în sânul Asociaţiei. Un oarecare Vésinier acuză nici mai mult, nici mai puţin Internaţionala că se transformă într-un comitet de naţionalităţi în trena bonapartismului. Barba lui Karl începe să i se zbârlească. „Individul acesta“ atribuise delegaţilor parizieni — care, dimpotrivă, îl consideraseră inoportun — un paragraf privitor la Polonia introdus pe ordinea de zi a Congresului de la Geneva. Şi deplângea faptul că se dezbăteau chestiuni „care sunt străine de scopurile Asociaţiei şi contrare dreptului, dreptăţii, libertăţii, fraternităţii şi solidarităţii popoarelor şi raselor, ca de exemplu: «Problema înlăturării influenţei ruse în Europa»“ etc. Teza lui Vésinier este aceasta: nu e o atitudine de clasă şi nici internaţionalistă a aţâţa un război naţional al polonezilor împotriva ruşilor şi a ridica duşmani împotriva Rusiei, fiindcă trebuie să fim pentru pacea între popoare. Ca justificare, el începe să amintească infamiile regimului lui Bonaparte şi ale burgheziei engleze, precum şi emanciparea — pe atunci recentă — a şerbilor din Rusia şi Polonia, pentru a deplânge faptul că „datoria Comitetului Central era de a proclama solidaritatea şi fraternitatea tuturor popoarelor, şi nu de a arunca în faţa Europei anatema asupra unui singur popor: cel rus“. Vésinier îi acuză apoi pe polonezi că au invadat locurile din Consiliul General „pentru a-şi reface naţiunea, fără să se ocupe de problema eliberării muncitorilor“. Marx se mărgineşte să relateze hohotele de râs cu care au fost primite asemenea gogoşi şi minciuni, le numeşte „moscovitismul lui Proudhon-Herzen“ şi spune despre Vésinier:
„Este tocmai omul potrivit pentru ruşi. Ca scriitor nu valorează mare lucru... Dar are talent, mare talent oratoric, energie şi, mai ales, este complet lipsit de scrupule“.
Vésinier va fi dat afară, iar „la 23 ianuarie sărbătorim revoluţia [poloneză]“. Suntem pe deplin de părere că orice revoluţie cu armele în mână „împotriva condiţiilor sociale existente“ valorează mai mult decât o teorie de un extremism nemăsurat şi decât un pacifism al popoarelor care invocă în fapt îmbrăţişarea dintre burgheziile din Occident şi ţarul tuturor Rusiilor, crezându-se sau prefăcându-se a fi de clasă.
13. Ciclul istoric al formării statelor burgheze naţionale, paralel cu răspândirea industrialismului şi cu formarea marilor pieţe, se extinde fără îndoială asupra Angliei, Franţei, Germaniei, Italiei; alte puteri mai mici pot fi considerate naţiuni stabilite: Spania, Portugalia, Belgia, Olanda, Suedia, Norvegia. Revendicarea marxistă se extinde în mod tipic asupra Poloniei şi valorează mai presus de toate ca o luptă deschisă împotriva „Sfintei Alianţe“ a Rusiei, Austriei şi Prusiei. Dar acest ciclu se va încheia, în viziunea marxistă, lăsând nerezolvată, printre altele, problema slavilor din Răsărit şi din Sud-Est.
Încă din 1856, pe Marx l-a interesat o carte a polonezului Mierosławski, întrucât era făţiş îndreptată împotriva Rusiei, a Germaniei şi a panslavismului, cărora autorul le opunea „o confederaţie liberă a naţiunilor slave cu Polonia ca popor-Arhimede“, ceea ce ar însemna popor de avangardă, de deschizător al libertăţii. Ceva asemănător a avut loc după Primul Război Mondial şi dezmembrarea Austriei (1918), prin cunoscuta constituire a Micii Înţelegeri a statelor slave (Bulgaria, Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia fiind în fapt cel mai important şi mai omogen). Se ştie că o asemenea situaţie a dăinuit doar două decenii, până la noua împărţire între germani şi ruşi din 1939.
Prezintă un mare interes critica adusă de Marx încercării de explicaţie socială a lui Mierosławski, lăsând la o parte reproşul ce i se aduce acestuia de a-şi fi întemeiat speranţele pe guvernele englez şi francez. Autorul nu prevede puternica industrializare viitoare a multor oraşe şi districte poloneze şi îşi întemeiază statul independent pe „gmina [obştea] leşească «democratic㻓. La origini, în Polonia, ţăranii erau uniţi în comune libere, obşti agrare, cărora li se opunea un dominium, adică un district controlat militar şi administrativ de un baron: nobilii alegeau apoi regele. Dar curând pământul liber al ţăranilor a fost uzurpat, în parte de către monarhie, în parte de către aristocraţie, iar comunităţile au sfârşit în şerbie. A rămas însă o clasă aproape liberă de ţărani mijlocaşi, cu dreptul de a forma o semi-nobilime, un ordin cavaleresc: totuşi, ţăranii accedeau la un asemenea ordin doar în caz de participare la război sau la colonizarea de pământuri necultivate; această stare a decăzut la rândul ei într-un fel de lumpenproletariat al aristocraţiei, de nobilime zdrenţăroasă:
„Acest mers al dezvoltării e interesant“ — scrie Marx — „pentru că se poate demonstra apariţia aici a iobăgiei pe cale pur economică, fără o verigă intermediară, sub forma cotropirii şi a dualismului naţional“.
Şi într-adevăr, regele, înalta nobilime, mica nobilime, ţărănimea au cu toţii o rasă şi o limbă comună, iar tradiţia naţională este pe cât de veche, pe atât de puternică. Teza lui Marx stabileşte aşadar că aservirea de clasă se naşte, odată cu dezvoltarea mijloacelor tehnice de producţie, chiar şi în sânul unui ansamblu etnic uniform, aşa cum în alte cazuri se naşte prin ciocnirea a două rase şi a două popoare, funcţionând atunci rasa şi limba, la rândul lor, drept „agenţi economici“ (vezi Engels în Partea I).
În mod evident, democratul polonez nu întrezărea intrarea în luptă a unei adevărate burghezii industriale şi cu atât mai puţin pe aceea a unui proletariat puternic şi glorios, care în 1905 a ţinut în şah armatele ţariste şi s-a ridicat chiar şi după cel de-al Doilea Război Mondial într-o disperată încercare de a lua puterea în martirizata capitală împotriva statelor-majore german şi rus, sfârşind precum comunarzii din Paris, insurgenţi căzuţi între două focuri inamice.
Atenţia lui Marx nu se desprinde nicio clipă de Rusia, întrucât el consideră armata ţarului drept armata de rezervă a contrarevoluţiei europene, gata să treacă frontierele oriunde este vorba de a restabili „ordinea“, înăbuşind orice nouă mişcare care în centrul Europei ar tinde să răstoarne statele vechiului regim, tăind astfel calea diverselor perspective din care se poate deschide revoluţia proletariatului. Aproape 10 ani mai târziu, Marx se interesează de doctrina lui Duchiński (un profesor rus din Kiev, domiciliat la Paris). Acesta susţine că
„moscoviţii propriu-zişi, adică locuitorii fostului Mare cnezat al Moscovei, sunt în majoritate mongoli sau fini etc., ca şi cei din partea mai de răsărit a Rusiei şi din sud-est. Din această carte se vede în orice caz că problema a neliniştit foarte mult cabinetul din Petersburg (căci aceasta ar fi pus categoric capăt panslavismului). Toţi savanţii ruşi au fost invitaţi să răspundă şi să conteste, dar rezultatul a fost cum nu se poate mai slab. În această dezbatere argumentul privitor la puritatea dialectului velicorus şi la înrudirea lui cu limba slavă bisericească pledează mai curând în sprijinul concepţiei poloneze decât în al celei moscovite... De asemenea, din punct de vedere geologic şi hidrografic s-a demonstrat că la răsărit de Nipru încep mari deosebiri «asiatice» faţă de aşezările din apus şi că Uralul... nu formează în nici un caz o linie de demarcaţie. Concluzia pe care o trage Duchiński: Rusia este un nume uzurpat de moscoviţi. Ei nu sunt slavi şi nu aparţin de fapt rasei indo-germane, sunt nişte intruşi, care trebuie izgoniţi din nou dincolo de Nipru etc. Panslavismul în sens rusesc este o născocire de cabinet etc. Aş vrea ca Duchiński să aibă dreptate şi, în orice caz, ca această concepţie să devină dominantă în rândurile slavilor. Pe de altă parte, el declară că nici unele popoare ale Turciei considerate până acum slave, ca de exemplu bulgarii, nu sunt slave“.
Noi nu ştim dacă acest fragment a fost folosit în polemica burgheză recentă împotriva revoluţiei ruse, în accepţiunea comună conform căreia poporul rus este asiatic şi nu european, şi că din acest motiv suportă dictatura! Desigur, teza, absolut inofensivă pentru adevăratul marxism, este deosebit de arzătoare pentru ruşii de astăzi care, pe urmele lui Stalin, mizează pe o tradiţie rasială, naţională şi lingvistică mai mult decât pe legătura de clasă a proletariatului din toate ţările.
În sens marxist, faptul că velicoruşii ar trebui clasificaţi drept mongoli şi nu arieni (vechea zicală pe care Marx o aminteşte adesea: „scarpină-l pe rus şi vei găsi tătarul“) are această importanţă fundamentală: pentru a încheia ciclul în cadrul căruia forţele clasei muncitoare europene trebuie să se dăruiască cauzei formării naţiunilor — ciclu odată încheiat punându-se pe baze clare revoluţia proletară europeană —, este oare necesar să se aştepte formarea unei uriaşe naţiuni capitaliste slave care să cuprindă întregul stat rus sau cel puţin să se întindă până la Urali? Răspunsul de atunci era că organizarea în state naţionale moderne ca premisă a revoluţiei muncitoreşti priveşte o arie care se termină la Răsărit cu Polonia şi, eventual, cu o Ucraină şi o Mică Rusie care se opresc la Nipru. Aceasta este aria europeană a revoluţiei, prima care trebuie să fie cuprinsă de ea, iar ciclul ce slujeşte drept preludiu pentru ciclul următor, de acţiune pur de clasă, este cel care s-a încheiat apoi la 1871.
Nu se poate uita, spre a nu considera etnologia drept unic factor determinant, că popoarele de viţă mongolă, adică finicii, formează în Europa naţiuni (Ungaria şi Finlanda, Estonia, Lituania, Letonia) care, fiind avansate din punct de vedere social, se înscriu în aria istorică europeană, iar marxismul priveşte favorabil, în perioada dată, eforturile lor de independenţă împotriva celor trei ai Sfintei Alianţe.
14. Marx şi Engels, în timp ce insurecţia poloneză intră în declin şi se închide această cale spre relansarea revoluţionară, aşa cum se închisese în 1848, întrezăresc că se apropie războiul dintre Austria şi Prusia. În acesta va intra cu siguranţă Italia din pricina arzătoarei probleme a independenţei Veneţiilor; există îndoieli cu privire la atitudinea Rusiei şi a Franţei; este sigur că se pregăteşte o nouă perioadă convulsivă. Sedan va regla toate conturile, dar singurul inamic al revoluţiei care se va prăbuşi va fi imperiul francez.
La 10 aprilie 1866, Marx crede că ruşii sunt cei care vor războiul, concentrând trupe la frontiera austriacă şi prusacă şi aspirând să profite de situaţie pentru a ocupa celelalte două părţi ale Poloniei. Dar aceasta ar însemna sfârşitul regimului Hohenzollernilor, iar adevăratul scop este de a porni eventual împotriva unui Berlin aflat în revoluţie pentru a-i menţine pe aceştia acolo la putere. Marx şi Engels speră că la prima înfrângere militară Berlinul se va pune în mişcare.
Este deosebit de frapant faptul că, deşi erau împotriva Austriei în chestiunea Veneţiilor, ei aşteptau ca pe un lucru util o victorie austriacă, sub raportul efectelor sale asupra revoluţiei antiprusace.
În ceea ce-l priveşte pe Napoleon al III-lea, el nu este mai puţin suspect pentru cauza proletară decât Alexandru al Rusiei, iar până atunci visul său fusese de „a fi al patrulea în Uniune“, [6] de acum destrămată.
Odată războiul izbucnit, la 19 iunie 1866, Consiliul Internaţionalei dezbate situaţia şi abordează ca o chestiune de principiu problema naţionalităţilor.
„Francezii, prezenţi în număr foarte maref şi-au arătat pe faţă aversiunea lor împotriva italienilor“.
Marx face aluzie la faptul că, în mod inconştient, francezii sunt împotriva alianţei italo-prusace şi ar prefera victoria Austriei. Dar mai mult decât o opţiune de conjunctură, chestiunea teoretică este aceea care iese la lumină în această şedinţă:
„Reprezentanţii «Tinerei Franţe» (nemuncitori) şi-au expus punctul de vedere în sensul că orice naţionalitate şi naţiunea însăşi sunt nişte «prejudecăţi învechite»“.
Aici îi scapă lui Marx o replică extrem de tăioasă: „Stirnerianism proudhonist!“ (Stirner este filozoful individualismului extrem care, împingând totul la paroxism în subiectul „unic“, atinge pe de o parte teoria supradictatorului a lui Nietzsche, pe de altă parte pe aceea a anarhiştilor, ce neagă statul şi societatea — ambele fiind chintesenţa gândirii burgheze. Proudhon, în economie şi sociologie, a exaltat micul grup autonom de producători făcând negoţ cu toţi ceilalţi). Marx lămureşte această condamnare a unei pretinse atitudini radicale drept retrogradă. Aşa cum am remarcat deja, nu este vorba despre a depăşi postulatul istoriceşte burghez, dar activ, al naţiunii, ci despre a rămâne în urma lui.
„Totul să fie împărţit în mici «grupuri» sau «comune», care, la rândul lor, vor forma o «uniune», dar nu un stat. Şi în timp ce se produce această «individualizare» a omenirii şi se dezvoltă «mutualismul» corespunzător, în toate celelalte ţări istoria trebuie să se oprească în loc, iar lumea întreagă să aştepte până când francezii vor fi destul de maturi pentru a săvârşi revoluţia socială. Atunci ei vor efectua sub ochii noştri această experienţă, iar restul lumii, copleşită de forţa exemplului lor (n-ai zice că auzi vorbindu-se despre ruşii de astăzi?), va face la fel. E tocmai lucrul pe care-l aşteaptă Fourier de la falansterul său model (astăzi se spune: a privi către patria socialistă, în ţara socialismului). De altfel, toţi cei care complică problema «socială» cu «superstiţiile» vechii lumi sunt nişte «reacţionari»“.
Şi de această dată, Marx, atât de reticent faţă de intervenţiile publice, nu se poate abţine să nu ia cuvântul împotriva viitorului său ginere, Lafargue. Îi face pe englezi să izbucnească în râs arătând că acesta, după ce desfiinţase naţionalităţile, îşi ţinuse discursul în franceză, o limbă necunoscută pentru nouă zecimi dintre cei prezenţi:
„Am lăsat apoi să se înţeleagă că, fără să-şi dea seama, prin negarea naţionalităţilor, Lafargue pare a înţelege absorbirea lor de către naţiunea model, naţiunea franceză“.
Dar care era atunci, în acel război, opţiunea lui Marx? În primul rând, înfrângerea Prusiei. Iar el spune, în scrisoarea către Engels, nu în Consiliu (să nu se uite caracterul intern al acestor scrieri pe care le cităm):
„În general, acum este o situaţie foarte grea, întrucât trebuie să combatem deopotrivă stupidul italofilism al englezilor şi critica greşită pe care i-o fac francezii, în special trebuie să evităm orice demonstraţie care ar putea atrage Asociaţia noastră pe calea unilateralităţii“.
Aşadar, în războiul din 1866 nu a existat oficial nicio luare de poziţie în favoarea vreunui beligerant, comparabilă cu aceea luată pentru polonezi în insurecţia antirusească.
După succesele Austriei în Italia survine Sadova cu triumful Prusiei, şi intervine Napoleon ca mediator. La 7 iulie 1866, Marx scrie:
„În afară de o mare înfrângere a prusienilor, care poate (dar cu berlinezii ăştia!) ar fi dus la o revoluţie, nu se putea întâmpla nimic mai bun decât uriaşa lor victorie“.
Marx apreciază că cel mai mare interes al lui Bonaparte ar fi fost o oscilaţie de victorii şi înfrângeri între austrieci şi prusaci, pentru a nu se forma o Germanie prea puternică, cu o fermă hegemonie centrală, fapt ce l-ar fi transformat pe împăratul francez, prin forţa sa militară intactă, în arbitrul Europei. Marx apreciază de asemenea drept spinoasă poziţia Italiei şi avantajoasă pe aceea a Rusiei. Aşa cum se ştie, Austria, acceptând medierea Franţei, îi cedase acesteia provincia Veneto; monarhia de Savoia, pentru a o dobândi, a trebuit să se încline din nou în faţa aliatului său din ’59, care opunea celebrul „jamais“ ocupării Romei.
În această perspectivă, poziţia Internaţionalei este precisă: războiul va fi dezlănţuit la timpul său de către Bonaparte, care introduce puşca cu percutor în infanteria sa (iar Marx, în scrisoarea din 7 iulie, consideră evoluţia tehnică a armamentului drept o aplicaţie a determinismului economic şi îi sugerează lui Engels să scrie un studiu pe această temă; astăzi se pare că totul se reduce la întrebarea: cine are bomba atomică?). În al doilea rând, în acest război este necesar ca Franţa lui Napoleon să fie înfrântă.
Am reliefat pe larg politica proletară privitoare la un război de independenţă naţională intern şi revoluţionar, cum a fost cel polonez din ’63 (sau cel italian din ’48 şi ’60), în care alinierea a fost deplină şi hotărâtă. Nu vom repeta cele expuse pe larg despre războiul din 1870 dintre Franţa şi Prusia. Adresele Internaţionalei exclud cu desăvârşire orice sprijin, fie pentru guvernul unui Bismarck, fie pentru cel al unui Bonaparte: asupra acestui fapt nu încape nicio îndoială. Dar este dorită cu hotărâre înfrângerea celui de-al Doilea Imperiu (aşa cum în 1815 ar fi fost dorită victoria Primului).
Într-adevăr, în timp ce în Adresa Consiliului General din 23 iulie 1870 este salutată curajoasa opoziţie faţă de război a secţiunilor franceze, apare apoi fraza atât de mult exploatată: din partea germană, războiul este un război de apărare (comentată cu o istorică irevocabilitate de către Lenin). Însă acesteia îi urmează atacul hotărât împotriva politicii prusace şi îndemnul adresat muncitorilor germani de a fraterniza cu cei francezi: însăşi victoria Germaniei ar fi un dezastru, şi
„germanii ar trebui să-şi amintească că după aşa-numitul (sic: vezi mai încolo) războiul de independenţă împotriva lui Napoleon I Germania a zăcut neputincioasă“.
Trebuia să vină un Lenin pentru a spune: filistinul mic-burghez nu poate înţelege cum se poate dori înfrângerea ambilor combatanţi! Din 1870, teoria defetismului proletar general este în picioare.
Aprecierea istorică a marxismului asupra acestei etape din 1866 şi 1870, şi asupra jocului de forţe dintre puterile feudale din Răsărit şi cele burghezo-dictatoriale din Apus, se cuprinde în această frază (fără a uita că folosirea lui „dacă“ în istorie îi este nerecomandată oricărui tont vanitos dornic să se vadă tipărit):
„Dacă bătălia de la Sadova ar fi fost pierdută în loc de a fi câştigată, Germania ar fi fost inundată de batalioane franceze ca aliate ale Prusiei“.
Război de apărare înseamnă război în sens progresiv pentru istorie, ceea ce se întâmplă între 1789 şi 1871, aşa cum a stabilit Lenin, niciodată după aceea (ceea ce nu va fi niciodată de destule ori aruncat în obrazul adepţilor „războiului drept“ din 1939—1945). Ceea ce vrea să spună că, dacă Moltke ar fi pornit cu o zi mai devreme decât Bazaine, dacă urletele aţâţătorilor la război ar fi fost: la Paris, la Paris! — în loc de: la Berlin! la Berlin! — aprecierea marxistă ar fi fost aceeaşi.
15. Revoluţia ratată în Germania în 1848 nu a izbucnit în 1866 şi în 1871 din cauza victoriilor răsunătoare ale militarismului prusac. Dar înfrângerea cumplită a celui francez a ridicat proletariatul din Paris, nu numai împotriva regimului răsturnat, ci şi împotriva întregii clase burgheze, deopotrivă republicană şi capitulardă, ca şi împotriva forţei reacţionare prusace. Căderea guvernului revoluţionar al Comunei nu a ştirbit cu nimic importanţa istorică a acestei cotituri, care din acel moment pune în faţa comuniştilor din Europa singurul obiectiv istoric direct al dictaturii proletare.
Cea de-a doua Adresă a Internaţionalei din 9 septembrie 1870 urmează victoriei de la Sedan şi capitulării armatei franceze, destituirii lui Napoleon şi proclamării republicii. Ea este un rechizitoriu aprofundat împotriva intenţiilor de anexare a Alsaciei şi Lorenei, împotriva pretenţiei că ar fi vorba de asigurarea unei frontiere militare de siguranţă; ia în derâdere lipsa unei sensibilităţi similare a prusacilor în privinţa frontierei ruse şi prevede „războiul împotriva raselor slave şi latine coalizate“. Acest text mai spune că clasa muncitoare germană, „neavând posibilitatea să împiedice acest război, l-a sprijinit cu toată energia“, dar că acum cere pacea şi recunoaşterea republicii, proclamată la Paris. Exprimă o gravă neîncredere faţă de aceasta: cu toate acestea, sfătuieşte proletariatul parizian să nu se ridice împotriva ei. Dar cea de-a treia Adresă, operă personală a lui Marx, este cea care constituie nu numai o manifestare a politicii proletariatului, ci un pilon istoric al teoriei şi al programului revoluţionar. Marx o citeşte la 30 mai 1871 — aşa cum aminteşte Engels în prefaţă — la doar două zile după ce ultimii luptători ai Comunei cădeau la Belleville.
Această sursă clasică a comunismului revoluţionar, din care ne inspirăm neîncetat, se situează dincolo de orice preocupare de tipul celei care, cu şase luni mai devreme, determinase Consiliul General să adreseze Parisului proletar avertismentul de a nu încerca imposibilul, din teama că o nouă catastrofă ar favoriza alte invazii şi anexări prusace, redeschizând o altă imensă problemă de formare naţională chiar în inima celei mai avansate Europe. Internaţionala muncitorilor din întreaga lume se aliniază cu toate forţele sale alături de primul guvern revoluţionar al clasei muncitoare şi preia mandatul pe care însăşi represiunea feroce l-a transmis istoriei viitoare a revoluţiei proletare.
Acest mandat a fost trădat de două ori la scară mondială, în 1914 şi în 1939, dar obiectivul reconstrucţiilor noastre răbdătoare şi al repetărilor noastre neobosite este de a demonstra că, în ciuda acestui fapt, el va fi reluat într-o viitoare cotitură istorică, aşa cum a fost fixat în acel pact memorabil.
Unirea dintre versaillezi şi prusaci pentru a zdrobi Comuna roşie, ba chiar faptul că primii îşi asumă, sub presiunea celor din urmă şi la ordinele lui Bismarck, sarcina de călăi ai revoluţiei, conduce la concluzia istorică potrivit căreia
„cel mai înalt avânt eroic de care mai era în stare societatea veche era războiul naţional (pe care atunci, adică, aveam datoria să-l susţinem); acum acesta se vădeşte a fi o simplă înşelăciune a guvernului, prin care el nu urmăreşte decât să mai amâne lupta de clasă, dar, de îndată ce lupta de clasă ia forma unui război civil, această înşelăciune este spulberată“.
Lenin nu a inventat norma: transformarea războiului naţional în război civil; ci a găsit-o scrisă negru pe alb. Lenin nu a spus că aceasta trebuia să fie o directivă pentru partidele proletare europene din 1914 până în 1915, care în situaţii ulterioare s-ar fi putut schimba şi ar fi putut redeschide faza alianţelor naţionale de război, a „păcii între muncitori şi cei care îşi însuşesc munca lor“, aşa cum adaugă textul de mai sus. Marx şi Lenin au recunoscut legea istorică potrivit căreia din 1871 şi până la distrugerea capitalismului în Europa există două alternative: ori proletarii adoptă defetismul faţă de orice război, ori, aşa cum a scris profetic Engels în prefaţa din 1891, şi cum vedem astăzi,
„va atârna în permanenţă deasupra capetelor noastre ca o sabie a lui Damocles ameninţarea unui război care din prima zi ar spulbera ca paiele în vânt toate tratatele de alianţă încheiate între suverani, un război... care va expune întreaga Europă devastării de către 15.000.000 sau 20.000.000 de oameni înarmaţi“.
În primul rând, marxismul a prevăzut întotdeauna războiul dintre statele burgheze; în al doilea rând, a admis întotdeauna că, în faze istorice bine determinate, nu pacifismul, ci războaiele accelerează dezvoltarea socială generală, cum sunt cele prin care burghezia a instituit statele naţionale; în al treilea rând, a stabilit din 1871 că proletariatul revoluţionar va pune capăt războaielor într-un singur mod: prin războiul civil şi distrugerea capitalismului.
16. Supravieţuirea, dincolo de marea epocă a războaielor de independenţă şi de organizare pe baze naţionale cu caracter burghez revoluţionar, a unui mare număr de cazuri în care naţionalităţi minore sunt supuse unor state de altă naţionalitate chiar în Europa, nu înlătură faptul că Internaţionala proletară trebuie să respingă orice justificare a războaielor statale pe motive de iredentism şi trebuie să demaşte finalitatea imperialistă a oricărui război burghez, chemându-i pe muncitori să îl saboteze din toate părţile. Incapacitatea de a pune în aplicare această linie a determinat distrugerea energiilor revoluţionare sub valurile de oportunism din două războaie, şi o va determina într-un război viitor dacă masele nu vor abandona la timp conducerea oportunistă (social-democrată sau cominformistă), capitalismul supravieţuind în toate cazurile violentelor sale crize sângeroase.
Lenin a furnizat tocmai pentru războiul din 1914 demonstraţia că acesta a izbucnit din cauza disputei economice dintre diferitele mari state capitaliste pentru împărţirea resurselor productive mondiale şi mai ales a coloniilor din continentele mai puţin dezvoltate. Prin aceasta, el nu a ignorat faptul că în diverse state metropolitane subzistau probleme naţionale acute; un exemplu elocvent este monarhia austriacă, ce domina asupra slavilor de diferite neamuri, asupra latinilor şi asupra maghiarilor, fără a exclude chiar şi grupuri otomane. Un alt exemplu era Rusia, al cărei stat feudal se întindea pe ambele zone, europeană şi asiatică. Aşa încât cu privire la chestiunile naţionale ruseşti nu se poate trage o concluzie fără a avea în vedere obiectul prezentei expuneri şi al alteia dintr-o reuniune ulterioară, în care se va relata despre dinamica luptelor de clasă şi naţionale pentru continentele neeuropene şi rasele de culoare (chestiunea orientală; chestiunea colonială).
Aşa cum socialiştii din Internaţionala a II-a au trădat prin cele două argumente înşelătoare ale sprijinului acordat naţiunii în caz de război defensiv şi în caz de război împotriva unei ţări „mai puţin dezvoltate“, la fel au trădat pe baza celui de-al treilea, potrivit căruia războiul din 1914 ar tinde să rezolve probleme de iredentism. Încrengătura acestor probleme era formidabilă: Franţa, pentru a da un exemplu, voia să recupereze Alsacia şi Lorena, dar nu se preocupa să restituie Corsica sau Nisa. Anglia îi dădea o mână de ajutor, dar ţinea strâns de Gibraltar, Malta şi Cipru. Cât despre Polonia, trei puteri voiau să o elibereze, pentru a o ţine unită sub stăpânirea lor.
Este la fel de binecunoscut că un exemplu lăudabil de rezistenţă la seducţia iredentistă l-a dat partidul italian; un exemplu şi mai clasic a fost cel al partidului sârb, care acţiona într-o naţiune înconjurată de conaţionali aflaţi sub stăpânire străină, atacată de o Austrie mult mai puternică, şi care a condus cu vigoare lupta împotriva militarismului de la Belgrad şi a febrei patriotice. În privinţa anvergurii acestor chestiuni naţionale, într-o serie de „fire ale timpului“ din ’50 şi ’51 am amintit tezele de bază, şi ne mulţumim să le rezumăm.
a) Pe bună dreptate, marxiştii radicali din ţările plurinaţionale au combătut teza social-democrată a simplei autonomii „culturale“ de limbă în sânul statului unic şi au susţinut autonomia totală a naţionalităţilor minore, dar nu ca un rezultat burghez sau posibil din partea burgheziei, ci ca rezultat al răsturnării statului central, realizată inclusiv de proletarii de naţionalitatea sa.
b) Sunt formule burgheze şi contrarevoluţionare cele ale eliberării şi egalităţii tuturor naţionalităţilor, care sunt imposibile sub regimul capitalist. Totuşi, rezistenţele naţionalităţilor asuprite şi cele pe care micile puteri „semicoloniale“ sau aflate sub protectorat le opun marilor coloşi statali ai capitalismului reprezintă forţe care contribuie la căderea acestuia.
c) În ciclul în care Internaţionala proletară refuză orice sprijin şi aport al forţelor sale politice organizate la războaiele dintre state şi neagă că prezenţa de o parte a frontului a unor state feudale despotice, sau mai puţin organizate democratic decât celelalte, ar fi un motiv pentru a deroga de la această poziţie istorică internaţională, acţionând pretutindeni pentru defetismul intern, acest lucru nu exclude faptul că în analiza istorică se poate şi trebuie să se prevadă ce efecte diferite vor avea diferitele deznodăminte ale războaielor.
Am dat multe exemple în alte expuneri: Marx, în războiul ruso-turc din 1877 în care democraţia franco-britanică le făcea galerie ruşilor, simpatizează ardent cu turcii. În războiul greco-turc de independenţă din 1899, fără a merge până la participarea cu voluntari ca anarhiştii şi republicanii, socialiştii de stânga sunt pentru Grecia, aşa cum vor simpatiza cu revoluţia junilor turci şi cu eliberarea greacă, sârbă, bulgară a teritoriilor supuse otomanilor în războaiele balcanice din 1912. Acelaşi lucru s-ar putea spune despre buri împotriva englezilor, un război — ca şi cel hispano-american din 1898 — de anvergură extraeuropeană şi cu un substrat imperialist.
Dar acestea sunt episoade, în marea perioadă calmă din 1871 până în 1914.
Urmează războaiele mondiale: orice partid proletar care a ajutat statul său în război sau pe aliaţii acestuia a fost trădător, şi pretutindeni trebuia menţinută tactica defetistă revoluţionară. De la această concluzie cristalină este cale lungă până a spune că era cu totul indiferent pentru dezvoltarea evenimentelor în sens revoluţionar ca un grup sau altul să învingă.
Este cunoscută poziţia noastră în această privinţă. Victoria democraţiilor occidentale şi a Americii în Primul şi în al Doilea Război Mondial a îndepărtat posibilităţile de revoluţie comunistă, în timp ce deznodământul opus le-ar fi accelerat. Acelaşi lucru trebuie spus despre o victorie a monstrului capitalist american într-un al treilea război mondial, care ar putea surveni peste un deceniu sau două.
Condiţia revoluţiei comuniste este victoria proletariatului asupra burgheziei: mai mult decât o condiţie, aceasta este revoluţia însăşi. Dar în domeniul războiului dintre state, care, până la proba contrarie, a mobilizat istoric vorbind energii fizice mai mari decât războaiele sociale, se pot identifica de asemenea condiţii revoluţionare: cele două principale sunt o catastrofă pentru Marea Britanie şi pentru Statele Unite ale Americii, gigantici volanţi ai înfricoşătoarei inerţii istorice a sistemului şi a modului de producţie al capitalului.
18. Poziţia comuniştilor marxişti cu privire la disputa actuală pentru Triest se fixează în aceste repere fundamentale: încă din 1911, opoziţia proletariatului italian faţă de revendicările de unitate naţională era declarată deschis; în războiul pentru Triest şi Trento din 1915, socialiştii au refuzat sprijinul, iar grupurile care au format apoi la Livorno, în 1921, Partidul Comunist au susţinut sabotarea războiului naţional; după 1918, proletariatul giulian de ambele rase şi limbi a fost strâns unit cu socialismul revoluţionar şi cu partidul de la Livorno; proletariatul comunist trebuie să dispreţuiască cu aceeaşi hotărâre politica naţionalistă a guvernelor de la Roma şi de la Belgrad, şi cu atât mai mult pe aceea neverosimil de târgoveaţă a cominformiştilor.
Dintr-o stranie coincidenţă, această reuniune se desfăşoară în timp ce evenimente neprevăzute aduc Triestul pe prima scenă a politicii internaţionale. Ce spun comuniştii despre afacerea triestină? [7]
Partidul Comunist din Italia, constituit la Livorno în 1921, revendica pe deplin cea mai categorică opoziţie faţă de războiul care a „eliberat“ Triestul şi teritoriile giuliene şi tridentine, întrucât el provenea din grupurile care, nesatisfăcute de simpla respingere a uniunii sacre de război şi de formula „nici aderare, nici sabotare“, au susţinut fermul defetism leninist, cerând în mai 1915 greva generală pe termen nelimitat împotriva mobilizării şi împingând vechiul partid la acţiune pe tot parcursul războiului şi în perioada dezastrului de la Caporetto.
Aşadar, noi nu am vrut Triestul. Dar Triestul proletar şi revoluţionar a fost al nostru, iar către Partidul Comunist au venit majoritatea secţiunilor politice, sindicatele, cooperativele — de limbă italiană sau slovenă, puţin conta — şi gloriosul ziar Il Lavoratore, care apărea în ambele limbi cu versiunile aceloraşi articole de teorie, de propagandă şi de agitaţie politică şi organizatorică. Iar în rândurile comuniste, Triestul roşu a fost în prima linie în lupta împotriva fascismului, care s-a impus doar graţie intrării în scenă a carabinierilor tricolori.
Nimic din toate acestea nu are de-a face cu atitudinea aşa-numiţilor comunişti italieni de astăzi, care ieri susţineau ca Triestul să treacă la Tito pentru că astfel intra într-o patrie socialistă, iar astăzi afişează un naţionalism deşănţat şi îl numesc pe Tito, prin antonomază, „călăul“.
Rivalitatea dintre statul de la Belgrad şi cel de la Roma în arena respingătoare a diplomaţiei mondiale, ca şi rivalitatea dintre partidele italiene cu privire la soluţiile pentru Triest, se învăluie în cele mai râncede formule naţionaliste, în care cei mai grosolani în a face uz de sofisme etnice, lingvistice şi istorice nu sunt burghezii autentici, ci „marxiştii“ Tito şi Togliatti.
Nu ne preocupă de obicei — şi nu doar din cauza slabei noastre forţe numerice — întrebarea: ce susţineţi practic, ce propuneţi? Dar acestor marxişti ai concretismului şi ai politicii pozitive le vom face cadou o formulă la care nu s-au gândit. Problema dublei naţionalităţi şi a dublei limbi este indescifrabilă, şi nu i se dă de capăt ţinându-le veneţilor şi slovenilor discursuri englezeşti sau croate.
În esenţă, situaţia este că în oraşe, organizate în mod burghez, predomină latinii, pe când slavii predomină în satele răsfirate din interiorul zonelor rurale şi mai ales departe de coastă. Italieni sunt comercianţii, industriaşii, muncitorii, liber-profesioniştii; slavi sunt moşierii şi ţăranii. O diferenţă socială care se prezintă drept diferenţă naţională şi care ar dispărea dacă muncitorii le-ar veni de hac industriaşilor, iar ţăranii i-ar alunga pe proprietari, dar care nu poate dispărea prin trasarea, oricum ar fi, a unor linii de frontieră.
În constituţia URSS, domnilor din Botteghe Oscure, [8] copiată cândva în aceea a Republicii Populare Iugoslave, domnilor marxişti de la Belgrad, baza alianţei dintre muncitori şi ţărani era formula: un reprezentant la 100 de muncitori, unul la 1.000 de ţărani.
Faceţi plebiscitul care vă entuziasmează atât de mult (formula aţi preluat-o de la Mussolini, inamicul vostru comun) cu regula ca votul locuitorului din marile şi micile oraşe (de pildă, cu peste 10.000 de locuitori) să valoreze 10, iar cel al locuitorului din sat şi de la ţară să valoreze 1. Atunci puteţi extinde democratica consultare la întreaga zonă dintre frontiera din 1866 şi cea din 1918: puneţi la socoteală Gorizia, băgaţi acolo Pola, Fiume şi Zara.
Dar, şi de o parte şi de cealaltă, au îngurgitat atâta murdară democraţie burgheză încât se fac plecăciuni în faţa dogmei sacre — de care clasa bogată râde batjocoritor —, potrivit căreia oriunde şi pretutindeni votul unităţii-persoană are aceeaşi greutate calibrată!
Cine ştie dacă, printr-o aritmetică precum cea pe care o sugerăm noi, majoritatea nu ar ieşi în favoarea tezei: duceţi-vă amândoi dracului!
19. În sensul dezvoltării istorice a forţelor productive sociale, Triestul este un nod de convergenţă al unor factori economici care se extind mult dincolo de frontierele statelor aflate în dispută şi un nod al unei desăvârşite infrastructuri moderne, industriale şi de comunicaţie: oricare ar fi el, orice decupaj în spatele său acţionează în sens contrar extinderii schimburilor, care reprezintă substructura marii mişcări, încheiate odată cu secolul al XIX-lea, pentru formarea unităţilor naţionale. În miezul secolului al XX-lea nu poate exista pentru Triest decât un viitor internaţional, care nu poate fi găsit în chip util în compromisurile politice şi mercantile ale forţelor burgheze, ci doar în revoluţia comunistă europeană, al cărei detaşament de asalt vor trebui să redevină muncitorii din Triest şi din teritoriul său.
În strălucirea primului capitalism apărut în Italia şi a cărui expresie statală a fost, printre primele, Serenissima Republică a Veneţiei, este indiscutabil că dependenţa Triestului faţă de aceasta — port şi emporiu al Adriaticii avansat în inima unei Europe feudale şi semibarbare — este un fapt istoric cutezător de progresiv.
Când deschiderea mondială a căilor de comunicaţie maritime a surclasat capitalismul mediteranean, iar piaţa mondială părea să se construiască pe căile atlantice prin acţiunea Spaniei, Portugaliei, Olandei, Franţei şi Angliei, tot dinspre Triest porneşte din punct de vedere geografic posibilitatea unei pătrunderi a noului mod de producţie către interiorul Europei Centrale şi de Răsărit, unde reacţiunea funciară şi antiindustrială pare să se fi baricadat şi să ridice obstacole multiseculare în calea noii organizări umane.
Aşezarea Imperiului-mozaic al Austriei, care leagă debuşeul adriatic de centrele industriale germane, maghiare şi boeme în formare, este totuşi o structură progresivă în comparaţie cu blocajele pe care ruşii şi turcii le menţin mai departe şi pe care capitalismul le sparge rând pe rând.
În vederea unei reveniri a industrialismului deplin în peninsula italică şi a afirmării sale în cea balcanică, se contura o altă situaţie utilă prin legătura cu puternica economie germană şi prin tentativa de a arunca afară din Mediterana dominaţia economică anglo-saxonă.
În situaţia survenită după înfrângerea Axei, Triestul rămâne în mod evident în prim-plan dacă, pentru a hotărî mai bine asupra colonizării americane a Europei şi a dezgustătoarelor sale planuri, oraşul şi teritoriul său au fost împovărate cu un regim de excepţie.
Orice revoluţionar comunist salută proletariatul triestin în dura succesiune de etape în care s-au instalat în mod obscen reprezentanţii celor mai hidoase capitalisme şi ai celor mai feroce naţionalisme militariste şi şi-au celebrat orgiile de cruzime, de corupţie şi de exploatare.
Cu atâtea gheare încovoiate întinse asupra acestei zone înguste şi cu atâtea mecanisme ale unui colonialism ordinar, de codoşi, acest oraş nu va găsi nicio cale de ieşire naţională din nicio direcţie, în oricare limbă ar invoca-o.
Soluţia nu poate fi decât internaţională: dar aşa cum nu poate veni din fricţiunile şi conflictele dintre state, tot astfel nu va veni din fornicările lor democratice, din sordida unitate a robiei europene.
Nu un drapel naţional dorim pe turnul San Giusto, ci instaurarea dictaturii proletare europene, care, în rândurile unui proletariat trecut prin asemenea experienţe, şi atât de dureroase, nu va putea să nu găsească, atunci când în sfârşit îi va fi sosit ceasul, pe cei mai hotărâţi combatanţi.
[1]. Guelfii — facţiunea medievală italiană care sprijinea papalitatea împotriva împăraţilor germani (ghibelinii), devenind expresia politică a burgheziei timpurii din oraşele-comune italiene în lupta împotriva feudalismului imperial.
[2]. Trimitere la opera istorică (iniţial piesă de teatru, apoi film de Giovacchino Forzano, 1941) inspirată din faimoasa bancrută din 1345 a marilor bancheri florentini Bardi şi Peruzzi, provocată de refuzul regelui Eduard al III-lea al Angliei de a-şi achita datoriile colosale contractate pentru Războiul de 100 de Ani.
[3]. Formularea „conştiinţa pe care fiecare epocă o are despre sine însăşi“, des invocată de Bordiga, transpune traducerea italiană consacrată a celebrului pasaj din Prefaţa la „Contribuţii la critica economiei politice“ (1859) de Karl Marx, redat în ediţia românească prin ideea că o epocă de răsturnare revoluţionară nu poate fi judecată „prin prisma conştiinţei sale“.
[4]. Oliver Cromwell a murit din cauze naturale în 1658, iar cadavrul său a fost deshumat şi spânzurat simbolic abia în 1661, odată cu Restauraţia monarhică.
[5]. Nume generic şi ironic folosit în Italia pentru a desemna o localitate minusculă şi izolată, echivalentul lui „Cuca Măcăii“.
[6]. Aluzie la scrisoarea lui Marx către Engels din 31 august 1864, unde se arată că Bonaparte (Napoleon al III-lea) râvnea să fie primit drept al patrulea partener alături de monarhii Rusiei, Austriei şi Prusiei în reacţionara „Sfântă Alianţă“.
[7]. Raportul a fost prezentat de Amadeo Bordiga la şedinţa de partid din toamna anului 1953, în plină „Criză a Triestului“, declanşată la 8 octombrie prin declaraţia comună a SUA şi Marii Britanii de a preda administraţia Zonei A către Italia, fapt ce a provocat mobilizarea trupelor iugoslave ale lui Tito şi revolte sângeroase de stradă la Triest în noiembrie 1953. Conflictul teritorial asupra „Teritoriului Liber al Triestului“ (creat prin Tratatul de Pace din 1947) avea să fie aplanat provizoriu abia prin Memorandumul de la Londra din octombrie 1954, prin care Zona A trecea civil sub administraţie italiană, iar Zona B sub cea iugoslavă.
[8]. „Botteghe Oscure“ (de la adresa sediului central istoric al partidului din Via delle Botteghe Oscure nr. 4 din Roma) — metonimia consacrată în limbajul politic italian pentru conducerea centrală a Partidului Comunist Italian condus de Palmiro Togliatti.