În istoria agregatelor sociale se recunoaşte folosirea făţişă a forţei materiale şi a violenţei atunci când între indivizi şi indivizi, între grupuri şi grupuri, se constată ciocniri şi confruntări care se soldează, în mii de forme, cu vătămarea materială şi distrugerea indivizilor fizici.
Când un asemenea aspect al dezvoltărilor sociale iese la suprafaţă, el dă loc celor mai variate manifestări de oroare sau de exaltare, care oferă substanţa cea mai banală succesivelor mistici multiforme ce umplu şi împovărează gândirea colectivităţilor.
Este de necontestat, printre cele mai opuse evaluări, că violenţa între om şi om este nu doar un dat foarte important al energeticii sociale, ci şi un factor integrant, dacă nu întotdeauna decisiv, al tuturor mutaţiilor formelor istorice.
Pentru a nu cădea în retorică şi în metafizică, rătăcind printre atâtea confesiuni şi filozofii care oscilează între apriorismele cultului forţei, al supraomului, al suprapoporului, şi cele ale resemnării, ale non-rezistenţei şi ale pacifismului, trebuie să ne întoarcem la bazele acelui raport material care constituie violenţa fizică şi să îi recunoaştem rolul fundamental în toate formele de organizare socială, chiar şi atunci când ea acţionează în stare latentă, de presiune, de ameninţare, de pregătire armată, determinând efecte istorice extrem de ample chiar înainte, chiar şi dincolo de aceasta, chiar sine effusione sanguinis. [1]
Deschiderea epocii moderne, care din punct de vedere social este caracterizată de dezvoltarea gigantică a tehnicii productive şi a economiei capitaliste, a fost însoţită de o cucerire fundamentală a cunoaşterii ştiinţifice a lumii fizice, care se leagă de numele lui Galilei şi Newton.
A devenit clar că două domenii de fenomene, absolut separate şi chiar opuse din punct de vedere metafizic în fizica aristotelică şi scolastică, în realitate erau identice şi trebuiau investigate şi reprezentate cu aceeaşi schemă teoretică: domeniul mecanicii terestre şi cel al mecanicii cereşti.
S-a înţeles, aşadar, pentru prima dată, că forţa prin care un corp sprijinit pe sol apasă asupra acestuia, sau asupra mâinii noastre care îl susţine, nu numai că este aceeaşi care provoacă mişcarea corpului atunci când este lăsat liber să cadă, dar este şi aceeaşi care leagă între ele mişcările aştrilor în spaţiu, deplasarea lor pe orbite aparent imuabile şi posibila lor prăbuşire unii peste alţii.
Nu era vorba de o identitate pur calitativă şi filozofică, ci de o identitate ştiinţifică şi practică, deoarece măsurători de aceeaşi natură pot conduce la dimensionarea volantului unei maşini şi la determinarea, de exemplu, a greutăţii şi vitezei Lunii.
Marile cuceriri ale cunoaşterii — aşa cum va putea demonstra un studiu asupra gnoseologiei condus cu metoda marxistă — nu constau în a fixa prin descoperiri revelatoare noi adevăruri eterne şi irevocabile, întrucât rămâne mereu deschisă calea unor dezvoltări mai ample şi a unor reprezentări ştiinţifice şi matematice mai bogate ale fenomenelor dintr-un anumit domeniu, ci constau în mod esenţial în a fi sfărâmat iremediabil termenii vechilor erori, printre care şi forţa obscurantistă a tradiţiei care împiedica cunoaşterea noastră să îşi reprezinte relaţiile reale ale lucrurilor.
Şi într-adevăr, chiar şi numai în acest domeniu al mecanicii, ştiinţa a făcut şi va face descoperiri care transcend limitele enunţurilor şi formulelor lui Galilei şi Newton, dar rămâne faptul istoric al demolării obstacolului constituit de teza aristotelică potrivit căreia o sferă ideală concentrică faţă de pământ separa două lumi incompatibile între ele: a noastră, pământească, a corupţiei şi a vieţii muritoare mizerabile, şi cealaltă cerească, a incoruptibilităţii şi a imutabilităţii îngheţate şi strălucitoare, concepţie bine utilizată în construcţiile etice şi mistice ale creştinismului şi bine adaptată pentru a se reflecta social în relaţiile unei lumi umane fondate pe privilegiile aristocraţiilor.
Echivalarea cadrului faptelor mecanice din sfera noastră de experienţă imediată cu cel al faptelor cosmice a permis concomitent să se stabilească identitatea substanţială a energiei posedate de un corp, atât atunci când mişcarea sa în raport cu noi şi cu mediul imediat o transformă într-o certitudine empirică, cât şi atunci când corpul însuşi se află aparent în repaus.
Cele două concepte de energie potenţială sau de poziţie şi de energie cinetică sau de mişcare, referitoare la corpurile materiale, vor suferi şi suferă interpretări din ce în ce mai complexe până la a face la rândul lor transmutabile, prin schimburi neîncetate a căror rază de acţiune se extinde la întregul cosmos, cantităţile de materie şi de energie care păreau invariabile în formulele tratatelor de fizică clasică, formule care sunt şi astăzi suficiente pentru a calcula şi a realiza structuri şi maşini la scară umană şi cu jocul unor forme de energie non-intraatomică.
Dar rămâne un pas istoric decisiv în formarea cunoaşterii ştiinţifice asimilarea, în acţiunea lor, a rezervelor potenţiale şi a manifestărilor cinetice de energie.
Conceptul ştiinţific a devenit deja familiar oricărui om care trăieşte în mediul modern. Apa conţinută într-un rezervor situat la înălţime stă locului şi pare lipsită de mişcare şi de viaţă. Deschidem comunicaţiile conductelor cu o turbină situată în aval şi aceasta se pune în mişcare şi ne furnizează forţă motrice. Cunoşteam mărimea acestei forţe chiar şi înainte de a deschide stăvilarele, întrucât ea depinde de masa apei şi de înălţimea ei: aşadar, energie de poziţie.
Când apa curge şi se mişcă, aceeaşi energie se manifestă ca energie de mişcare: cinetică.
La fel, până şi un copil ştie astăzi că între cele două fire ale circuitului electric, nemişcate şi reci, nu are loc niciun schimb atâta timp cât nu le atingem; apropiind un conductor obţinem producerea de scântei, căldură, lumină, efecte violente asupra muşchilor şi nervilor dacă conductorul este corpul nostru.
Cele două fire inofensive se aflau la un anumit potenţial; vai şi amar dacă acea energie ar deveni cinetică. Astăzi toate acestea le ştie chiar şi analfabetul, dar chestiunea i-ar fi încurcat enorm pe cei şapte înţelepţi ai Greciei şi pe doctorii bisericii.
Trecând de la domeniul fenomenelor mecanice la cel al vieţii organismelor, găsim, printre mult mai bogatele manifestări şi transformări ale biofizicii şi ale biochimismului, prin care animalul se naşte, se hrăneşte, creşte, se mişcă, se reproduce, şi folosirea forţei musculare în lupta atât împotriva mediului fizic, cât şi împotriva altor fiinţe animate din aceeaşi specie şi din specii diferite.
În aceste contacte materiale şi în aceste ciocniri brutale, părţile şi ţesuturile animalului se vatămă, se sfâşie, iar în cazurile de vătămare mai gravă animalul moare.
Se consideră în mod obişnuit că factorul violenţei îşi face apariţia atunci când leziunea organică decurge din folosirea forţei musculare a unui animal asupra altuia. În limbajul comun nu vedem violenţă atunci când alunecarea de teren sau uraganul ucid animalele, ci doar atunci când clasicul lup devorează mielul sau se ia la harţă cu celălalt lup care râvneşte o parte din el.
Încetul cu încetul, înţelegerea obişnuită a acestor fapte atât de generale alunecă în iluziile eticii şi ale misticii. Este urât lupul, este plâns mieluşelul. Mai târziu, se va ajunge să se justifice cu seninătate uciderea şi prepararea aceluiaşi miel ca hrană pentru oameni, dar se va striga de oroare împotriva canibalilor; va fi condamnat asasinul, în timp ce va fi glorificat combatantul; toate acestea fiind cazuri — fie şi într-o gamă infinită de tonuri, extrem de fecundă pentru variaţiuni literare — de tăiere şi sfâşiere a cărnii vii, printre care am putea înscrie, pentru a-i consulta pe judecătorii faptelor noastre, înarmaţi cu diverse doctrine etice, şi intervenţia bisturiului chirurgical asupra unui abces gangrenos.
Inadecvarea primelor reprezentări umane judecase aceleaşi fenomene ale naturii mecanice şi le aplicase, dintr-un antropomorfism infantil, criterii morale.
Pământul mergea în jos şi apa spre mare, aerul şi focul în sus, pentru că fiecare element îşi caută propriul său seamăn şi propria-i aşezare şi fuge de propriul său contrariu, iubirea şi ura fiind motoarele primordiale ale lucrurilor.
Dacă apa sau mercurul nu coborau din tubul întors, era pentru că natura avea oroare de vid. Când Torricelli [2] a realizat vidul barometric, s-a putut determina greutatea aerului, care este şi el un corp greu, şi tinde în jos cu o asemenea violenţă încât, dacă nu am fi cu toţii înconjuraţi şi pătrunşi de el, ne-ar strivi la pământ. El iubeşte aşadar, în mod evident, contrariul său şi ar trebui condamnat pentru încălcarea infidelă a datoriilor sale.
Mai mult sau mai puţin, în toate domeniile, voluntarismul şi eticismul îl conduc pe om să creadă în aceleaşi inepţii.
Întorcându-ne la animalul aflat în luptă violentă cu adversităţile sau pentru satisfacerea nevoilor sale prin intermediul forţei muşchilor săi, fără a repeta refrenul burghez darwinist al luptei pentru viaţă, a selecţiei naturale şi a altor refrene obişnuite, vrem să subliniem că şi aici acelaşi mobil şi efect al folosirii forţei se poate prezenta ca potenţial sau virtual pe de o parte, şi ca cinetic şi efectiv (în act) pe de altă parte.
Nu numai că animalul care a cunoscut pericolele focului, ale gerului, ale inundaţiei va învăţa să fugă înainte de a înfrunta primejdia atunci când va percepe semne premonitorii, dar şi violenţa însăşi între două fiinţe animate va putea de multe ori să aibă efect fără a fi consumată din punct de vedere fizic.
Câinele sălbatic nu îi va disputa leului căprioara ucisă, ştiind bine că ar împărtăşi soarta victimei. De multe ori, prada sucombă de teroare înaintea muşcăturii carnivorului, uneori fiind de ajuns doar privirea acestuia pentru a o imobiliza şi a-i lua posibilitatea nu doar a luptei, ci chiar şi a fugii.
În toate aceste cazuri, prevalenţa forţei are un efect potenţial fără a fi nevoie să se manifeste în mod material.
Dacă investigatorul nostru etic ar trebui să dea o sentinţă, nu credem că l-ar absolvi pe carnivor doar pe baza presupusei alegeri libere a prăzii de a se lăsa devorată.
În agregările primitive ale oamenilor se îmbogăţeşte progresiv reţeaua raporturilor dintre individ şi individ. Varietatea mai mare a nevoilor şi a mijloacelor de a le satisface, posibilitatea comunicării între o fiinţă şi alta graţie apariţiei limbajului articulat, dau naştere unei sfere de relaţii şi influenţe care în lumea animală erau abia schiţate.
Chiar şi înainte de a se putea vorbi despre o adevărată producţie de obiecte de uz, susceptibile de a fi folosite pentru a potoli necesităţile şi nevoile vieţii, se determină o diviziune a funcţiilor şi a aptitudinilor pentru îndeplinirea lor între membrii primelor grupuri, care se dedică culesului vegetalelor spontane, pescuitului, vânătorii, primelor activităţi rudimentare de pregătire şi conservare a adăposturilor şi de preparare a hranei.
Începe să apară societatea organizată şi se naşte principiul de ordine şi de autoritate.
Nu doar prin forţa musculară indivizii mai bine înzestraţi fizic, şi de asemenea cu o energie nervoasă mai mare, îi constrâng pe ceilalţi să se încadreze în anumite limite în ceea ce priveşte folosirea timpului şi a efortului lor şi consumul bunurilor utile dobândite. Încep să fie dictate reguli la care comunitatea se adaptează, şi a căror respectare este impusă fără a fi nevoie să se recurgă de fiecare dată la o constrângere fizică, ci doar prin ameninţarea că cel care le încalcă va fi aspru pedepsit şi, în cazuri extreme, suprimat.
Individul care, mânat de animalitatea primordială, ar vrea să se sustragă acestor impuneri trebuie fie să se angajeze într-o luptă corp la corp cu căpetenia şi, probabil, cu ceilalţi supuşi cărora aceasta le-ar ordona să o sprijine în aplicarea sancţiunii, fie să fugă din colectivitate, dar în acest caz s-ar vedea constrâns să îşi satisfacă nevoile materiale mai puţin îndestulător, şi prin riscuri mult mai mari, decât o poate face graţie avantajelor pe care le oferă activitatea colectivă organizată, fie şi într-un mod primordial.
Animalul om începe să îşi parcurgă ciclul — cu siguranţă nici uniform, nici continuu, nici lipsit de crize şi de regrese, dar într-un sens general de neoprit — de la prima stare de libertate individuală nelimitată, de autonomie totală a individului izolat, la supunerea tot mai extinsă faţă de o reţea tot mai deasă de constrângeri care capătă caracterul şi numele de ordine, de autoritate, de drept.
Sensul general al evoluţiei este acela de a face statistic mai puţin frecvente cazurile în care violenţa între om şi om se consumă în formă cinetică, prin luptă, sancţiune corporală, execuţie capitală, dar în acelaşi timp de a face mai frecvente, într-o măsură mult mai mare, cazurile în care dispoziţia autoritară este executată fără rezistenţă deoarece obiectul ei ştie, din experienţă, că nu îi convine să se sustragă acesteia.
Schematizarea şi idealizarea facilă a acestui proces conduce la o elaborare abstractă prin jocul a doar două entităţi: individul izolat şi asociaţia, pornind de la premisa arbitrară că toate raporturile fiecărui individ cu organizaţia sunt echivalente, perspectivă iluzorie a „contractului social“. Se teoretizează, adică, un parcurs al colectivităţilor umane — ghidat de un zeu binevoitor, regizor al dramei cu final fericit, sau de un suflu mântuitor mai puţin comprehensibil, plasat cine ştie cum în capul fiecărui om şi imanent modului său de a gândi, de a simţi şi de a se comporta — care culminează într-un echilibru arcadic în care o ordine egalitară le permite tuturor să se bucure de bogatele beneficii ale randamentului ridicat al muncii asociate, în timp ce deciziile fiecărui individ sunt libere şi liber consimţite.
În schimb, importanţa factorului forţei şi ponderea mecanismului său — atât în măsura în care se manifestă făţiş în războaiele dintre popoare şi clase, cât şi în măsura în care rămâne aplicat la stadiu potenţial pentru funcţionarea angrenajului autorităţii, dreptului, ordinii constituite, puterii armate — este scoasă ştiinţific în evidenţă de materialismul dialectic, prin explicarea cauzelor şi a amplorii folosirii sale prin relaţiile în care sunt plasaţi indivizii de către tendinţa şi posibilitatea de a-şi satisface nevoile.
O analiză a modurilor, chiar şi preistorice, prin care grupurile asociate îşi procură mijloacele de trai, şi a primelor resurse rudimentare, arme, instrumente cu care se îmbogăţeşte braţul animalului-om pentru a acţiona asupra corpurilor externe, conduce la definirea unor relaţii şi poziţii intermediare extrem de variate între individul izolat şi totalitatea agregată, care o fracţionează pe aceasta din urmă în grupuri diferite prin atribuţii, funcţii şi satisfacţii; şi tocmai această investigaţie furnizează cheia problemei forţei.
Elementul esenţial al celei pe care obişnuim să o numim civilizaţie este acesta: individul cel mai puternic consumă mai mult decât cel slab; şi până aici rămânem în domeniul relaţiilor vieţii animale şi, dacă vrem, aşa-zisa natură, concepută de teoriile burgheze ca o regizoare foarte pricepută, a avut grijă ca mai mulţi muşchi să însemne un stomac mai mare şi mai multă hrană; dar, pe deasupra, cel mai puternic dispune lucrurile în aşa fel încât eforturile de muncă să fie furnizate într-o măsură mai mare de către cel mai slab şi într-o măsură mai mică de el însuşi. Dacă cel mai slab nu acceptă să-l vadă luând masa cea mai copioasă, dar şi îndeplinind munca cea mai uşoară, şi poate chiar nicio muncă, superioritatea musculară îl supune şi îl constrânge la cea de-a treia vătămare, aceea de a fi lovit.
Elementul distinctiv al civilizaţiei sociale, aşa cum spuneam, este aşadar acela că acest raport simplu se înfăptuieşte de infinite ori în toate actele vieţii în comun fără a fi nevoie ca forţa coercitivă să fie folosită în mod efectiv şi cinetic.
La baza împărţirii oamenilor în grupuri plasate într-o situaţie de viaţă materială atât de diferită stă iniţial o repartizare a sarcinilor care, în marea complexitate a manifestărilor sale, asigură individului, familiei, grupului, clasei privilegiate, o recunoaştere care, pornind de la constatarea reală a utilităţii iniţiale, conduce la formarea unei atitudini de supunere a elementelor şi grupurilor sacrificate. Această atitudine se transmite de-a lungul timpului şi se inserează în tradiţie, întrucât formele sociale au o inerţie a lor, analoagă celei din lumea fizică, prin care, până la intervenţia unor cauze perturbatoare superioare, ele tind să descrie aceleaşi orbite, să perpetueze aceleaşi relaţii.
Când — pentru a continua cu această expunere pe care orice cititor, chiar şi unul neobişnuit cu investigaţia marxistă, o înţelege a fi una schematică de dragul conciziei — pentru prima dată acel minus habens [3] nu numai că nu l-a mai constrâns pe exploatatorul său să folosească forţa pentru a-i executa ordinele, dar a învăţat să repete că a se răzvrăti ar fi o mare infamie, pentru că ar compromite regulile şi orânduirile de care depinde salvarea tuturor, atunci — jos pălăria! — s-a născut Dreptul.
Dacă primul rege a fost un vânător iscusit, un mare războinic, care îşi expusese de multe ori viaţa şi îşi vărsase sângele în apărarea tribului, dacă primul şaman-preot a fost un cercetător inteligent al secretelor naturii utile pentru vindecarea bolilor şi pentru bunăstare, dacă primul stăpân de sclavi sau de salariaţi a fost un organizator capabil al eforturilor productive astfel încât să se obţină un randament mai mare din cultivarea pământului sau din primele tehnologii, constatarea iniţială a acestei sarcini utile a permis construirea eşafodajelor autorităţii şi puterii, permiţându-le celor care se aflau la vârful acelor forme noi şi mai rentabile de viaţă asociată să preleveze — după bunul lor plac — o mare parte din sporul de produs realizat.
Omul a supus unui asemenea raport în primul rând animalul dintr-o altă specie. Boul sălbatic a fost supus jugului pentru prima dată doar prin lupte grele şi cu sacrificiul celor mai îndrăzneţi îmblânzitori. Ulterior, nu mai este nevoie de violenţă în act pentru ca animalul să-şi plece grumazul. Efortul său puternic înzeceşte cantitatea de cereale aflată la dispoziţia stăpânului, iar boul, pentru a se hrăni şi a-şi păstra eficienţa musculară, primeşte o fracţiune din nutreţ.
Evoluatul homo sapiens nu întârzie să aplice acest raport asupra seamănului său odată cu apariţia sclaviei. Adversarul dintr-o confruntare personală sau colectivă, prizonierul de război zdrobit în bătaie şi rănit este constrâns prin noi violenţe să muncească în baza aceloraşi „contracte sindicale“ ca şi boul; el la început se revoltă, rar reuşeşte să-l biruie pe asupritor şi să-i scape; pe termen lung, faptul normal este că sclavul, deşi îl depăşeşte în forţă musculară pe stăpân aşa cum o face şi boul, îi îndură dominaţia şi funcţionează ca o vită, oferind doar o gamă mult mai bogată de servicii.
Trec secolele şi acest sistem îşi construieşte propria ideologie, este teoretizat, preotul îl justifică în numele zeilor, judecătorul interzice prin sancţiunile sale ca el să poată fi încălcat. Există o diferenţă şi o superioritate a omului din clasa asuprită faţă de bou: anume că boul nu va putea fi învăţat niciodată să recite, cu totul spontan, o mică doctrină conform căreia trasul plugului este pentru el un avantaj uriaş, o bucurie sănătoasă şi civilizată, o îndeplinire a voinţei lui Dumnezeu şi a sfinţeniei legilor, şi nici nu se va întâmpla vreodată ca boul să certifice acest lucru depunând un buletin de vot.
Întregul nostru discurs asupra acestei chestiuni elementare vrea să conducă la acest rezultat: să pună pe seama factorului fundamental al forţei întreaga sumă a efectelor care derivă din el, nu doar atunci când forţa este folosită în act, cu violenţă asupra persoanelor fizice, ci şi, mai ales, atunci când acest factor al forţei acţionează în stadiu potenţial şi virtual, fără zgomotul luptei şi fără vărsare de sânge.
Trecând peste milenii şi evitând să repetăm examinarea succesivelor forme istorice de relaţii de producţie, de privilegii de clasă, de putere politică, trebuie să ajungem să aplicăm un atare rezultat şi criteriu societăţii capitaliste actuale.
Este astfel posibil să înfrângem formidabila mobilizare contemporană a înşelăciunii, regia universală care construieşte supunerea ideologică a maselor la dictatele sinistre ale minorităţilor predominante, al cărei truc fundamental este cel al atrocismului, adică scoaterea în evidenţă (coroborată, pe deasupra, cu puternice falsificări ale faptelor) a tuturor episoadelor de asuprire materială în care, ca efect al raporturilor de forţă, violenţa socială a devenit făţişă şi s-a consumat lovind, trăgând, ucigând şi — lucru care ar trebui să pară cel mai infam, dacă regia nu ar fi avut succese formidabile în îndobitocirea lumii — atomizând. Va fi astfel posibil să redăm justa şi preponderenta lor valoare calitativă şi cantitativă nenumăratelor cazuri în care asuprirea, care se soldează mereu cu mizerie, suferinţă, distrugere a unui număr impresionant de vieţi omeneşti, se consumă fără rezistenţă, fără ciocniri şi — aşa cum spuneam la început — sine effusione sanguinis. Inclusiv în locurile şi în epocile în care pare să domine pacea socială şi liniştea, lăudată de proxeneţii profesionişti ai propagandei scrise şi vorbite ca fiind deplina înfăptuire a civilizaţiei, a ordinii, a libertăţii.
Comparaţia dintre ponderea celor doi factori — violenţa în act şi violenţa în potenţă — va arăta că, în ciuda tuturor ipocriziilor şi a ţipetelor de indignare, al doilea este cel predominant, şi numai pe o atare bază se pot construi o doctrină şi o luptă capabile să sfărâme limitele actualei lumi de exploatare şi de opresiune.
[1]. „Sine effusione sanguinis“ (lat.) înseamnă „fără vărsare de sânge“. Formula era folosită cu cinism în Evul Mediu de către Biserica Catolică (Inchiziţie) când preda ereticii autorităţilor laice pentru a fi executaţi prin ardere pe rug (evitându-se astfel teoretic „vărsarea de sânge“).
[2]. Evangelista Torricelli (1608—1647) — fizician şi matematician italian, discipol al lui Galilei. Este celebru în istoria ştiinţei pentru inventarea barometrului (1643) şi pentru demonstrarea existenţei presiunii atmosferice şi a vidului (cunoscut sub numele de „vidul torricellian“). Prin experimentul său cu tubul cu mercur, a demontat dogma fizicii aristotelice conform căreia „natura are oroare de vid“ (horror vacui), demonstrând că forţele mecanice oarbe (greutatea aerului), nu perceptele morale sau scopurile ascunse ale materiei, guvernează fenomenele fizice.
[3]. „Minus habens“ (lat.) — literal, „cel care are mai puţin“. Expresia este folosită în mod curent, adesea peiorativ, pentru a desemna o persoană cu o capacitate intelectuală redusă. Bordiga o foloseşte aici într-un sens socio-economic şi ironic pentru a desemna persoana dezavantajată, pe cel lipsit de mijloace, oprimatul (exploatatul), în antiteză cu exploatatorul său care concentrează resursele şi forţa.