Deoarece ar fi prea lung să aplicăm la toate tipurile sociale care au precedat revoluţia burgheză investigaţia pe care ne-am propus-o cu privire la dozajul violenţei între oameni, aplicată în act, prin lovire şi vătămare fizică, şi violenţa care rămâne, în schimb, în stare potenţială, supunându-i pe cei dominaţi voinţei dominatorilor prin jocul complex al tuturor sancţiunilor cu care sunt ameninţaţi, dar care nu sunt consumate, vom examina chestiunea pornind de la comparaţia dintre lumea socială a „vechiului regim“ („ancien régime“) care a precedat marea revoluţie şi lumea capitalistă în care avem deosebita satisfacţie de a trăi.
Conform unei prime şi binecunoscute scheme, revoluţia care a transpus în practică principiile libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, exprimate mai ales în instituţiile elective, a fost o cucerire pe cât de universală, pe atât de definitivă; adică, în primul rând, a îmbunătăţit radical condiţiile tuturor membrilor societăţii, eliberându-i de vechile asupriri şi deschizându-le calea spre bucuriile unei lumi noi; iar în al doilea rând, a eliminat eventualitatea istorică a oricărui alt mare conflict social cu un caracter de sfărâmare violentă a instituţiilor şi a relaţiilor sociale.
O a doua schemă, mai puţin ingenuă şi mai puţin făţiş apologetică la adresa deliciilor sistemului burghez, admite că în cadrul acestuia subzistă puternice disparităţi de condiţie socială şi o gravă exploatare economică în dauna claselor muncitoare, şi că transformări ulterioare ale societăţii vor trebui să se determine pe căi mai mult sau mai puţin bruşte ori mai mult sau mai puţin graduale, dar afirmă în mod absolut şi obstinat că acele cuceriri ale revoluţiei care a adus la putere clasa capitalistă au constituit totuşi un avantaj substanţial şi pentru toate celelalte clase, care au obţinut graţie ei inestimabilul bun al libertăţilor legale şi civile. Nu ar fi vorba, aşadar, decât de a elimina alte forme supravieţuitoare, după ce au fost deja înlăturate cele mai severe şi atroce forme de despotism şi de exploatare, păstrând însă neatinse acele prime cuceriri fundamentale. Această schemă uzată este servită sub toate formele fie de la vârfurile piramidei puterii, când vreun Roosevelt catadicseşte să enumere, după binecunoscutele libertăţi ale vechii literaturi, noile libertăţi faţă de nevoie şi faţă de frică (chiar în actul în care un cataclism belic de o violenţă însutită măreşte peste măsură numărul fiinţelor umane exterminate şi înfometate), fie de la bază, când vreun naiv exponent al josnicului politicianism popular formulează în cuvinte noi vechea amestecătură de democraţie şi socialism, pălăvrăgind despre libertăţile sociale pe care ar trebui să le adăugăm celor civile deja asigurate.
Nu ar trebui să fie nici măcar necesar să reamintim că descifrarea dată de marxism procesului istoric al instaurării capitalismului nu are nimic de-a face nici cu prima, nici cu a doua dintre schemele amintite mai sus.
Marx nu numai că nu a spus niciodată că în societatea capitalistă gradul de exploatare, de opresiune şi de asuprire ar fi mai mic decât în cea feudală sau funciar-artizanală, ci a demonstrat în mod explicit contrariul.
Să spunem de la bun început, pentru a evita neînţelegerile grave, că, dacă Marx a proclamat din punct de vedere istoric necesitatea ca Starea a Patra să lupte alături de burghezia revoluţionară împotriva monarhiei, a aristocraţiei şi a clerului, dacă a condamnat sistemele de socialism „reacţionar“ conform cărora muncitorii, avertizaţi din timp de exploatarea sălbatică ce urma să se dezlănţuie în manufacturile şi în industriile capitaliştilor, ar fi trebuit să facă bloc împotriva acestora împreună cu clasele dominante feudale, şi dacă, din punct de vedere istoric, marxismul cel mai ortodox şi de stânga recunoaşte că în prima fază istorică burgheză postrevoluţionară strategia proletariatului nu putea fi alta decât aceea a unei alianţe hotărâte cu tânăra burghezie iacobină, aceste poziţii clare şi clasice nu derivă nicidecum din premisa că noul sistem economic ar fi fost mai puţin împovărător şi opresiv decât cel precedent.
Ele derivă, în schimb, din întreaga concepţie dialectică a istoriei care explică succesiunea evenimentelor prin determinările forţelor de producţie care, dilatându-se şi utilizând mereu noi resurse, presează asupra formelor instituţionale şi a sistemelor de putere şi provoacă crizele şi catastrofele acestora.
Dacă, deci, socialiştii revoluţionari urmăresc de mai bine de un secol victoriile capitalismului modern şi expansiunea sa impresionantă în lume, privindu-le ca pe nişte condiţii utile ale devenirii sociale, acest lucru se întâmplă pentru că trăsăturile esenţiale ale capitalismului — precum concentrarea forţelor de producţie, maşini şi oameni, în unităţi puternice, transformarea tuturor bunurilor de uz în bunuri de schimb, înlănţuirea tuturor economiilor care există pe planetă — constituie singura cale pentru a înfăptui, după alte conflicte civile impunătoare, noua societate comunistă. Fapt care rămâne adevărat şi necesar chiar ştiindu-se perfect că societatea industrială şi capitalistă modernă este mai rea şi mai feroce decât cele care au precedat-o.
Fireşte, această concluzie este indigerabilă pentru mentalităţile modelate conform ideologiei burgheze şi cărora le sunt congenitale ideologismele care au proliferat în perioada romantică a revoluţiilor democrat-liberale. Trecută prin ciurul criteriilor sentimentale, literare şi retorice, acea teză nu ar putea provoca decât banala indignare a filistinilor, care nu ar ezita să ne verse în cap toată erudiţia lor încâlcită despre nelegiuirile vechilor despotisme, auto da fé-urile, [1] Sfânta Inchiziţie, corvezile şerbilor, dreptul de viaţă şi de moarte ce îi revenea monarhului, la fel ca şi ultimului nobil feudal, jus primae noctis şi aşa mai departe, pentru a ne demonstra că societăţile preburgheze erau scena unor violenţe cotidiene şi neîncetate, iar instituţiile lor şiroiau toate de sânge.
Dar dacă investigaţia este abordată în mod ştiinţific şi statistic, şi ne întrebăm câtă muncă umană este extorcată fără compensaţie pentru a permite o desfătare privilegiată a bogăţiilor şi a veniturilor, câtă mizerie se determină în subteranele sociale, câte vieţi sunt sacrificate sau curmate ca efect al greutăţilor economice şi, mai departe, al crizelor şi al confruntărilor având caracter de dispute private, de războaie civile sau de conflicte militare între state, indicele cel mai apăsător va trebui să fie trecut tocmai în contul acestei civile, democratice şi parlamentare societăţi burgheze.
Este fundamentală la Marx, în faţa acuzaţiei scandalizate aduse comuniştilor cum că ar viza distrugerea proprietăţii, afirmaţia că unul dintre aspectele esenţiale ale răsturnării sociale înfăptuite de capitalism este exproprierea violentă, inumană a muncitorului artizan.
Înainte de apariţia marilor manufacturi şi a fabricilor mecanice, o legătură de fapt, tehnică şi economică, îl unea pe artizanul izolat (sau asociat cu câţiva membri ai familiei şi discipoli) atât de uneltele, cât şi de produsele muncii sale. În raportul juridic, i se recunoştea dreptul nelimitat de proprietate asupra puţinelor unelte şi a volumului limitat de mărfuri pregătite în prăvălia sa. Apariţia capitalismului sfărâmă acest sistem patriarhal şi aproape idilic, îl deposedează pe artizanul inteligent şi harnic de modesta sa avuţie şi îl târăşte, lipsit de orice avere şi înfometat, în galera modernei întreprinderi burgheze. În timp ce această răsturnare se înfăptuieşte, adesea cu violenţă deschisă şi mereu sub presiunea unor forţe economice inexorabile, aspectul său juridic este definit de ideologii burghezi drept o cucerire a libertăţii, care îl eliberează pe cetăţeanul muncitor din cătuşele breslelor medievale şi ale regulamentelor de meserie, făcând din el un om liber într-un stat liber.
Dacă acest proces priveşte sfera producţiei manufacturiere în ansamblul ei, nu este diferită prezentarea, în termeni marxişti, a dezvoltărilor producţiei agrare. Regimul de servitute feudală îl obliga, ce-i drept, pe lucrătorul pământului să se lipsească de cote mari din produsele sale, cedându-le păturilor dominante religioase şi nobiliare. Dar şerbul legat de glie păstra o legătură tehnico-productivă cu pământul însuşi şi cu o parte din produse, legătură care, indirect, îi oferea o garanţie de viaţă comodă şi liniştită, dată fiind şi densitatea redusă a populaţiei şi schimburile limitate de produse alimentare cu marile aglomerări urbane.
Revoluţia capitalistă sfărâmă aceste relaţii şi afirmă că l-a eliberat pe ţăranul şerb de o întreagă serie de asupriri, dar fie lucrătorul pământului, redus la stadiul de pur proletar, urmează destinul armatei de sclavi a muncitorilor industriali, fie, transformat în administrator sau proprietar perfect din punct de vedere juridic al unor mici parcele, este jecmănit de cămătarul capitalist, de agentul fiscului sau de volatilizarea monedei.
Nu este sarcina acestei scrieri să intre în detaliul unor astfel de analize, dar consideraţiile elementare expuse acum vor fi de ajuns pentru cel care s-ar preface că aude pentru prima dată că, pentru Marx, noua societate burgheză era mai infamă decât cea feudală.
Punctul esenţial care trebuie stabilit este acesta: criteriul de departajare pentru a sprijini sau a combate o desfăşurare istorică nu este acela, inconsistent şi inutil de literar, de a cerceta dacă s-a înfăptuit şi s-a obţinut mai multă egalitate, mai multă dreptate, mai multă libertate, ci celălalt, complet diferit şi de multe ori opus, de a ne întreba dacă noua situaţie a demarat şi a promovat în mod favorabil dezvoltarea unor forţe de producţie mai puternice şi mai complexe aflate la dispoziţia societăţii, forţe care sunt premisa indispensabilă a viitoarei organizări a societăţii însăşi în sensul unui randament mai mare al muncii pentru o mai largă disponibilitate de bunuri de consum în folosul tuturor.
Era indispensabil, pe lângă faptul că era util, ca burghezia să doboare, prin război civil, obstacolele instituţionale care întârziau apariţia marilor fabrici şi o exploatare mai modernă a pământului; iar în faţa acestui fapt, puţin importă că prima şi imediata consecinţă, tranzitorie într-un sens istoric mai vast, a fost aceea de a face mai grele şi mai odioase lanţurile disparităţii sociale şi ale exploatării forţei de muncă.
Critica socialismului ştiinţific a scos clar în evidenţă că marea transformare socială înfăptuită de capitalism (transformare istoric matură şi, la rândul ei, fecundă în dezvoltări grandioase) nu trebuie nicidecum definită nici ca o eliberare radicală care interesează marile mase, nici ca un salt sensibil înainte în standardul lor economic de viaţă. Transformarea instituţiilor priveşte exclusiv modul de aliniere şi de organizare a micii minorităţi privilegiate şi dominante.
Membrii claselor privilegiate preburgheze erau prinşi într-un sistem bazat pe ierarhii dense. Înalţii prelaţi aparţineau reţelei ordonate şi extrem de structurate a bisericii; nobilii, care erau şi cei mai înalţi funcţionari civili şi militari, erau dispuşi ierarhic în sistemul feudal care îl avea la vârf pe monarh.
În noul tip de societate, dimpotrivă — şi aici trebuie să se înţeleagă că, lăsând la o parte toate diferenţele foarte importante de perioade şi de naţiuni, vorbim despre prima şi clasica societate economică burgheză bazată pe libertatea nelimitată de producţie şi de schimb —, membrii păturii supreme şi privilegiate sunt aproape total eliberaţi de legături de interdependenţă, întrucât fiecare patron de întreprindere este liber de orice obligaţie faţă de colegii şi concurenţii săi în a-şi dirija propriile operaţiuni şi iniţiative. Această trecere tehnică şi socială ia, în succesiunea ideologiilor, aspectul unei cotituri istorice de la lumea autorităţii la cea a libertăţii.
Dar este clar că această cucerire, această senzaţională schimbare de decor, are drept teatru nu ansamblul aglomerării sociale, ci scena restrânsă pe care se mişcă cei norocoşi, membrii păturii burţilor pline şi aurite, completată de cercul restrâns al agenţilor şi acoliţilor lor direcţi: politicieni, publicişti, preoţi, dascăli, înalţi funcţionari şi alţii asemenea.
Marea masă a burţilor pe jumătate goale rămâne absentă, desigur, nu de la această uriaşă tragedie, la care, dimpotrivă, participă luptând cu sacrificiu de vieţi şi de sânge, ci de la participarea la beneficiile schimbării.
Cucerirea juridică a libertăţii, proclamată în toate cartele şi constituţiile drept moştenire a tuturor cetăţenilor, nu priveşte aşadar majoritatea, exploatată şi înfometată chiar mai mult decât înainte, ci este o chestiune internă a unei minorităţi. Şi în lumina acestui criteriu trebuie rezolvate toate chestiunile istorice şi actuale în care este readus în discuţie postulatul siropos al libertăţii şi al democraţiei.
Redusă la scară individuală, teza materialistă afirmă că, din moment ce creierul funcţionează atunci când stomacul se poate hrăni, dreptul teoretic de a gândi liber şi de a-şi exprima propria gândire îl interesează de fapt doar pe cel care are posibilitatea unei atare activităţi superioare, posibilitate perfect contestabilă în cazul multora care se fălesc neîncetat cu ea, dar în orice caz sigur inaccesibilă mulţimii burţilor insuficient umplute.
Asprimii acestei teze îi urmează, de obicei, dezlănţuirea mustrărilor aspre împotriva materialismului plat şi obscen care, cunoscând doar factorul economic şi alimentar, ignoră întreaga sferă radioasă a vieţii spiritului şi desconsideră satisfacţiile care nu pot fi reduse la senzaţii fizice, pe care omul ar trebui să le obţină din folosirea raţiunii, din recunoaşterea libertăţilor civile, din desfătarea oferită de drepturile de cetăţean cu drept de vot care îşi alege reprezentanţii şi şefii statului.
Dar în această privinţă se cuvine încă o dată — deoarece aici nu se expun cu adevărat lucruri noi, ci cel mult se verifică pe baza unor fapte recente teorii bine cunoscute — să rectificăm anvergura determinismului economic profesat de marxişti, combătând o deformare curentă, care se încăpăţânează să nu se vindece mai ceva ca râia şi alte asemenea boli molipsitoare; deformare care reduce problema la meschina scară individuală şi pretinde că fiecare individ ar tinde să adopte în politică, în filozofie, în religie, opinii derivate din relaţia economică în care trăieşte, şi care decurg mecanic din resortul poftelor şi al intereselor sale. Marele proprietar funciar va fi un habotnic reacţionar şi de dreapta, afaceristul burghez va fi conservator în economie dar uneori, cel puţin până ieri, cu tendinţe de stânga în filozofie şi în politică, omul păturilor de mijloc va fi mai mult sau mai puţin democrat, iar muncitorul, în fine, va fi materialist, socialist, revoluţionar.
Un asemenea marxism ad usum delphini [2] în variantă demo-burgheză este foarte convenabil pentru a stabili în mod optimist că, întrucât muncitorii, asupriţi din punct de vedere economic, constituie marea majoritate a popoarelor, ei nu vor întârzia să pună mâna pe organismele reprezentative şi executive şi, continuând pe această cale, pe bogăţie şi pe capital. Fireşte, va fi un mare avantaj pentru mişcarea rapidă a acestui carusel de bâlci dacă face să se încline spre stânga opinii, credinţe şi aliniamente politice, combinând blocuri şi talmeş-balmeşuri cu toată mocirla păturilor intermediare, care ar evolua în mod progresiv, pronunţându-se împotriva politicii şi privilegiilor claselor superioare.
În locul acestei caricaturi prosteşti, marxismul trasează linii total diferite şi stabileşte în schimb, atunci când vorbeşte despre suprastructuri ideologice, politice şi mistice care îşi găsesc explicaţia în condiţiile şi în relaţiile economice subiacente, o lege şi o metodă de anvergură generală şi socială. Pentru a explica semnificaţia ideologiilor predominante într-o anumită epocă istorică la un popor guvernat de un anumit regim, noi trebuie să ne fundamentăm analiza pe datele tehnicii de producţie şi ale relaţiilor de repartizare a bunurilor şi a produselor, pe relaţiile de clasă dintre grupurile privilegiate şi colectivităţile producătoare.
Pe scurt, şi în cuvinte simple, legea determinismului economic spune că în fiecare epocă opinia general predominantă, gândirea politică, filozofică şi religioasă cea mai acreditată şi mai urmată este cea care corespunde intereselor minorităţii dominante care deţine în mâinile sale privilegiul şi puterea. Astfel, preoţii şi învăţaţii vechilor popoare orientale vor justifica despotismul şi sacrificarea de vieţi omeneşti, cei păgâni vor demonstra ca fiind benefică şi justă sclavia, cei creştini proprietatea şi monarhia, iar cei ai epocii democratice şi iluministe schemele economice şi juridice care convin capitalismului.
Atunci când un tip de societate şi de producţie intră în criză şi în domeniul tehnicii şi al producţiei se trezesc forţe care tind să îi sfărâme limitele, conflictele de clasă izbucnesc mai acut şi îşi găsesc reflexul şi în apariţia unor noi doctrine de opoziţie şi subversiune, care sunt condamnate şi combătute de instituţiile dominante. Când o societate este în criză, una dintre caracteristicile fazei care se deschide atunci este numărul relativ tot mai restrâns de persoane care beneficiază de regimul în vigoare; cu toate acestea, ideologia revoluţionară nu prevalează în masă, ci într-o minoritate de avangardă a acesteia, la care se alătură chiar şi elemente ale clasei conducătoare. Din inerţie, şi ca efect al formidabilelor mijloace de fabricare a opiniilor de care dispune orice clasă dominantă, masa îşi va schimba ideologiile, filozofiile şi religiile doar într-o lungă perioadă ulterioară prăbuşirii vechilor eşafodaje de dominaţie. Ba chiar trebuie să afirmăm că o revoluţie este cu adevărat matură atunci când, deşi opiniile dominante, cu înfricoşătoarea lor inerţie reacţionară, continuă să rumege vechile dictate tradiţionale, atât în sânul masei care le este victimă, cât şi printre păturile superioare depozitare ale regimului, faptul real şi fizic al inadecvarii sistemelor de producţie intră în contradicţie cu înseşi interesele materiale ale unor largi pături din clasa privilegiată.
Astfel, sclavagismul a căzut definitiv, în ciuda rezistenţelor îndârjite pe planul ideilor şi pe cel al forţelor, atunci când s-a dovedit a fi un sistem puţin rentabil de exploatare a muncii şi puţin avantajos pentru stăpâni.
Eliberarea unei clase asuprite nu purcede aşadar, ca să o spunem pe şleau, mai întâi în spirite şi apoi în trupuri, ci trebuie să mântuiască burta mult înaintea creierului.
Or, forţele de mobilizare înşelătoare a opiniilor masei în sensul care interesează pătura privilegiată sunt, în societatea capitalistă, mult mai puternice decât în cele preburgheze. Şcoala, presa, oratoria publică, radioul, cinematograful, asociaţiile de orice fel, reprezintă mijloace cu un potenţial de sute de ori mai puternic decât cele aflate la dispoziţia societăţilor din secolele trecute. În regimul capitalist, gândirea este o marfă şi este produsă pe măsură, folosind instalaţii şi mijloace economice suficiente pentru fabricarea ei în serie. Dacă Germania şi Italia au avut Ministere ale Propagandei şi ale Culturii Populare, Marea Britanie a instituit la începutul războiului Ministerul Informaţiilor pentru a monopoliza şi a încadra întreaga circulaţie a ştirilor. Aceasta era deja în perioada interbelică monopolul puternicei reţele a agenţiilor jurnalistice engleze: astăzi, în mod evident, acest monopol a traversat Atlanticul. Atâta timp cât evenimentele militare au fost favorabile germanilor, producţia zilnică de baliverne şi de minciuni a fabricii engleze a atins volume pe care organizaţiile fasciste au putut doar să le invidieze. Ca să dăm doar un exemplu, pe vremea incredibilelor operaţiuni militare germane pentru cucerirea Norvegiei în 48 de ore, posturile de radio britanice au îndopat publicul cu detaliile unei înfrângeri dezastruoase suferite de flota germană în Skagerrak!
Acest factor social al manipulării de sus a ideilor, care merge de la ştirea falsă (în actuala organizare jurnalistică, versiunile unui fapt sunt deja toate redactate înainte ca faptul să se întâmple, iar când pare că unul dintre informatori are dreptate, este vorba totuşi mereu de un mincinos; bietul fapt a fost cel care a trebuit să se întâmple conform uneia dintre schemele convenabile acestui sau acelui stat, acestui sau acelui partid) până la critica şi opinia gata-făcută, nu trebuie să pară de mică importanţă. El se încadrează în masa violenţelor virtuale, adică acelea care nu iau aspectul unei impuneri brutale prin mijloace coercitive, dar care sunt totuşi rezultatul şi manifestarea unor forţe reale, care deformează şi deplasează situaţii efective.
Tipul modern de societate burgheză democratică, deşi nu glumeşte deloc în privinţa săvârşirii unor violenţe „cinetice“ efective, poliţieneşti şi de război, depăşind chiar şi la acest coeficient defăimatele vechi regimuri, duce la niveluri maxime necunoscute (şi comparabile cu nivelurile sale maxime de producţie şi de concentrare a bogăţiei) şi volumul acestei aplicări a violenţelor virtuale, prin care largi grupuri de masă se prezintă, dintr-o aparentă liberă alegere a confesiunilor, a opiniilor şi a credinţelor, drept agenţi împotriva propriilor interese obiective, şi acceptă justificările teoretice ale unor legături şi acte sociale care în realitate le înfometează sau chiar le distrug.
Trecerea de la formele preburgheze la societatea actuală a sporit aşadar, şi nu a diminuat, intensitatea şi frecvenţa factorului asupririi şi al impunerii.
Iar când, din punct de vedere marxist, se cere pentru motivele menţionate ca acea trecere istorică fundamentală să fie deplină şi desăvârşită, cu siguranţă nu se doreşte uitarea sau contrazicerea acestei poziţii fundamentale.
Numai cu criterii coerente cu cele stabilite aici trebuie judecată şi descifrată problema astăzi actuală şi arzătoare a unei transformări în modurile de administrare şi de guvernare ale burgheziei, care corespunde apariţiei regimurilor totalitare, dictatoriale şi fasciste.
O atare trecere nu constituie o schimbare a clasei dominante, şi cu atât mai puţin o ruptură revoluţionară a modurilor de producţie. Când i se face critica, trebuie însă evitate erorile banale care, în conformitate cu preabine cunoscutele devieri de la marxism combătute aici, ar duce la a atribui formei şi fazei democrat-parlamentare o mai mică intensitate şi densitate a violenţei de clasă.
Acest criteriu, chiar dacă ar corespunde faptelor, nu ar fi oricum suficient pentru a ne face să promovăm şi să apărăm respectiva fază, din motivele dialectice aplicate la evaluarea trecerilor precedente. Dar analiza acestui punct va putea, de asemenea, demonstra că cel care evită ispita de a lua în considerare doar violenţa în act şi măsoară în schimb întregul volum al aceleia potenţiale inerente vieţii şi dinamicii societăţii, va evita să cadă în amăgirea de a prefera, fie şi pe cale subordonată şi relativă, metoda ipocrită şi mediul mefitic ale democraţiei liberale.
[1]. „Auto da fé“ (din portugheză: „act de credinţă“) — ceremonie publică organizată în Evul Mediu de Inchiziţia spaniolă sau portugheză în care se pronunţau sentinţele împotriva „ereticilor“, urmată de regulă de execuţia acestora prin ardere pe rug.
[2]. Expresia latină „ad usum delphini“ (literal: „pentru uzul Delfinului“) a apărut în Franţa secolului al XVII-lea, în timpul domniei regelui Ludovic al XIV-lea. Acesta a comandat o colecţie specială de opere clasice greceşti şi latine destinată educaţiei fiului său, prinţul moştenitor al tronului (care purta titlul oficial de Delfin al Franţei).