În acest studiu se examinează anvergura folosirii forţei în relaţiile sociale, făcând distincţia între manifestările făţişe ale violenţei împinse până la măcel, şi jocul impunerilor care se înfăptuiesc fără rezistenţa materială a persoanei sau a grupului care le îndură, în virtutea unei sancţiuni prevăzute pentru cei care le încalcă sau, în orice caz, a unei dispoziţii a victimelor de a recunoaşte norma care le guvernează.
În prima parte am stabilit o comparaţie între aceste două tipuri de manifestare a energiei în domeniul social, şi cele două forme în care energia se manifestă în lumea fizică: cea în act şi cinetică, sau de mişcare, care însoţeşte ciocnirea şi explozia celor mai variaţi agenţi; şi cea virtuală şi potenţială, sau de poziţie, care, deşi nu dă naştere unor astfel de manifestări, joacă la rândul ei un rol extrem de important în ansamblul faptelor şi al relaţiilor în cauză.
Această comparaţie, extinsă de la domeniul fizic la cel biologic şi la cel uman, am urmărit-o prin scurte menţiuni de-a lungul epocilor istorice şi, ajungând la actuala perioadă burgheză capitalistă, am arătat că în cadrul ei jocul forţei şi al violenţei în relaţiile economice, sociale şi politice între individ şi individ şi, mai ales, între clasă şi clasă, nu numai că are o pondere uriaşă şi fundamentală, dar, dacă s-ar putea vorbi de o măsurătoare, capătă o frecvenţă şi o amploare mult mai mari decât în epocile precedente şi în tipurile de societate precapitaliste.
Este posibil să recurgem la o unitate de măsură economico-socială într-o investigaţie de mai mare anvergură atunci când se caută exprimarea în cifre a valorii sumei de muncă umană extorcată, în beneficiul claselor privilegiate, de la marile mase care muncesc şi produc. În societatea modernă, deoarece a scăzut mereu ponderea indivizilor şi a grupurilor economice care reuşesc să trăiască într-un ciclu autonom propriu consumând ceea ce produc fără relaţii cu exteriorul, a crescut enorm numărul celor care muncesc pentru alţii şi care primesc o remuneraţie ce compensează doar o parte din efortul lor, iar distanţele sociale dintre nivelul de trai al marii majorităţi producătoare şi cel al membrilor claselor înstărite au crescut enorm. Căci nu existenţa izolată a unuia sau a câtorva mari dominatori care trăiesc în lux este cea care contează, ci masa de bogăţii pe care o minoritate socială reuşeşte să o destineze unor scopuri de lux de orice fel în timp ce majoritatea primeşte puţin mai mult decât strictul necesar pentru a trăi.
Deoarece tema noastră se îndrepta mai mult spre latura politică a chestiunii decât spre cea economică, întrebarea pe care trebuie să ne-o punem faţă de regimul de privilegiu şi de dominaţie capitalist este aceea a relaţiei dintre folosirea violenţei brute şi cea a forţei virtuale care îi constrânge pe cei dezmoşteniţi să respecte canoanele şi legile în vigoare fără a se ajunge la încălcarea lor sau la revoltă.
Această relaţie variază enorm în funcţie de diversele faze ale istoriei capitalismului şi în funcţie de diversele ţări în care acesta a fost introdus. Se pot cita exemple de zone neutre şi aproape idilice unde forţa statului este mult mai lăudată ca fiind liber acceptată de toţi cetăţenii, unde este menţinută o poliţie redusă, unde înseşi conflictele de interese sociale dintre muncitori şi angajatori se soluţionează prin folosirea unor mijloace paşnice. Dar aceste Elveţii tind să devină, în spaţiu şi în timp, oaze tot mai rare în tabloul mondial al capitalismului.
Acesta, la începuturile sale istorice, nu a putut să îşi cucerească poziţiile fără lupte deschise şi sângeroase, întrucât piedicile constituite de eşafodajul statal al vechilor regimuri puteau fi sfărâmate doar prin forţă. Expansiunea sa pe continentele extraeuropene prin expediţii coloniale şi războaie de cucerire şi de pradă nu a fost mai puţin sângeroasă, pentru că doar prin măcel s-a putut substitui modurilor de organizare socială ale populaţiilor indigene cel capitalist, şi în unele cazuri rase umane întregi au fost exterminate, fapt necunoscut civilizaţiilor preburgheze.
În linii generale, după această fază virulentă de naştere şi de afirmare a capitalismului, se deschide o perioadă intermediară de dezvoltare a sa, care, deşi fiind presărată la fiecare pas atât cu confruntări sociale şi cu reprimarea mişcărilor claselor sacrificate, cât şi cu războaie între state, fără a cuprinde însă întreaga lume cunoscută, este cea care s-a pretat cel mai mult apologeticii liberale şi democratice ce tinde să înfăţişeze în mod fals o lume în care, lăsând la o parte cazurile excepţionale şi patologice, relaţiile dintre indivizi şi dintre categorii se desfăşurau cu un maximum de ordine, de pace, de consens spontan şi de liberă acceptare.
Fie spus în paranteză că, referindu-ne la convulsiile războaielor coloniale sau naţionale, ale revoltelor, ale insurecţiilor, ale represiunilor, care constituie, chiar şi în fazele cele mai line şi mai liniştite ale istoriei burgheze, câmpul de aplicare a violenţei dezlănţuite în mod făţiş, trebuie observat că există elementul tehnic, pe deplin demn de a fi numit progresiv, datorită căruia în aceste crize vărsarea de sânge şi numărul victimelor tinde să crească, în condiţii egale, faţă de crizele din trecut. Într-adevăr, în paralel cu perfecţionarea mijloacelor de producţie, se potenţează cele de ofensivă şi de distrugere, se creează arme mai înfricoşătoare, iar golurile pe care le puteau face pretorienii trecându-i prin sabie pe răzvrătiţii împotriva lui Cezar erau glume în comparaţie cu cele pe care le face mitraliera împotriva insurgenţilor din epoca modernă.
Dar ceea ce ne interesează este să arătăm că, chiar şi în lungi faze de administrare nesângeroasă a dominaţiei capitaliste, forţa de clasă nu încetează să fie prezentă, iar influenţa sa virtuală împotriva posibilelor abateri ale unor indivizi izolaţi, ale unor grupuri organizate sau partide, rămâne factorul dominant pentru conservarea privilegiilor şi a instituţiilor clasei superioare. Am enumerat deja printre manifestările acestei forţe de clasă nu doar întregul aparat statal cu forţele sale armate şi poliţia sa, chiar şi atunci când rămâne cu arma la picior, ci şi întregul arsenal de mobilizare ideologică justificativă a exploatării burgheze, realizat prin şcoală, presă, biserică şi toate celelalte mijloace prin care sunt modelate opiniile maselor. Această epocă de aparentă linişte este tulburată doar uneori de demonstraţii neînarmate ale organismelor de clasă proletare, iar bunul burghez poate spune, după cortegiul de 1 mai, ca în versurile poetului: „mulţumită lui Hristos şi chestorului, a trecut şi asta“. [1] Atunci când tulburarea socială murmură mai ameninţător, statul burghez începe să-şi arate puterea prin măsurile de tutelare a ordinii: o expresie tehnică a poliţiei de stat oferă o idee reuşită despre folosirea violenţei virtuale: „poliţia şi trupele sunt consemnate în cazărmi“. Aceasta înseamnă că nu se luptă încă în stradă, dar dacă ordinea burgheză şi drepturile patronale ar fi ameninţate, forţele armate ar ieşi din sediile lor şi ar deschide focul.
Critica revoluţionară, nelăsându-se încântată de aparenţele de civilizaţie şi de echilibru senin al ordinii burgheze, stabilise de mult timp că, chiar şi în cea mai democratică republică, statul politic constituie un comitet care administrează treburile obşteşti ale clasei dominante, spulberând în mod decisiv reprezentările imbecile conform cărora, de când vechiul stat feudal clerical şi autocratic a fost distrus, ar fi apărut, graţie democraţiei bazate pe alegeri, o formă de stat în care toţi membrii societăţii, oricare le-ar fi condiţia economică, sunt reprezentaţi şi tutelaţi cu drepturi egale. Statul politic, chiar şi, mai cu seamă, cel reprezentativ şi parlamentar, constituie un aparat de opresiune. El poate fi foarte bine comparat cu un rezervor al energiilor de dominaţie ale clasei economice privilegiate, capabil să le păstreze în stare potenţială în situaţiile în care revolta socială nu tinde să explodeze, dar apt mai ales să le dezlănţuie sub forme de represiune poliţienească şi de violenţă sângeroasă de îndată ce din subteranele sociale se ridică freamătele revoluţionare.
Acesta este sensul analizelor clasice ale lui Marx şi Engels cu privire la relaţiile dintre societate şi stat, adică dintre clasele sociale şi stat, iar toate tentativele de a zgudui acest pilon al doctrinei de clasă a proletariatului au fost strivite prin restabilirea valorilor revoluţionare înfăptuită de Lenin, de Troţki şi de Internaţionala Comunistă imediat după Primul Război Mondial.
Aşa cum nu are sens ştiinţific să se stabilească existenţa unui cuantum de energie potenţială dacă nu se poate prevedea că, în situaţii succesive, aceasta se va elibera în stare cinetică, tot aşa definiţia marxistă a caracterului statului politic burghez ar rămâne lipsită de sens şi de consecinţe dacă nu ar corespunde certitudinii că, în faza culminantă, acest organ de putere al capitalismului nu va ezita să-şi dezlănţuie în act toate resursele împotriva izbucnirii revoluţiei proletare.
Pe de altă parte, echivalentul tezelor marxiste privind creşterea mizeriei, acumularea şi concentrarea capitalului, în sfera faptelor politice, nu putea fi altul decât concentrarea, potenţarea energiei cuprinse în eşafodajul statal. Şi într-adevăr, odată încheiată prin izbucnirea războiului din 1914 faza pacifistă înşelătoare a epocii capitaliste, în timp ce caracteristicile economice se îndreptau în sensul monopolului, al intervenţiei active a statului în economie şi în luptele sociale, a devenit evident, mai ales în analiza clasică a lui Lenin, că statul politic al regimurilor burgheze asuma forme tot mai hotărâte de dominaţie strictă şi de opresiune poliţienească. În alte elaborări s-a stabilit în această revistă că a treia şi cea mai modernă fază a capitalismului se defineşte în economie ca fiind monopolistă şi planificatoare, iar în politică drept totalitară şi fascistă.
Când au apărut primele regimuri fasciste şi s-au prezentat, în faţa celei mai imediate şi banale interpretări, ca o reducere şi o desfiinţare a aşa-ziselor garanţii parlamentare şi legaliste, era vorba în realitate pur şi simplu, în anumite ţări, de o trecere a energiei politice de dominaţie a clasei capitaliste de la starea virtuală la starea cinetică.
Era evident pentru orice adept al perspectivei marxiste — definită drept catastrofică de către stupizii castratori ai forţei revoluţionare a acelei doctrine — că acutizarea crescândă a antitezelor de clasă ar fi deplasat contrastul intereselor economice pe planul unui atac revoluţionar impetuos lansat de organizaţiile proletariatului împotriva citadelei statului capitalist, şi că acesta, în acest punct, dezvăluindu-şi artileria, s-ar fi angajat în lupta supremă pentru conservarea sa.
În anumite ţări şi în anumite situaţii, cum ar fi, de exemplu, în Italia din 1922 şi în Germania din 1933, tensiunea relaţiilor sociale, instabilitatea ţesutului economic capitalist, criza — ca urmare a evenimentelor belice — a însuşi eşafodajului statului, au devenit atât de acute încât clasa dominantă a întrezărit apropierea momentului ineluctabil în care, toate înşelăciunile propagandei democratice fiind deja uzate, ar fi trebuit să se aştepte la soluţia ciocnirii violente a claselor opuse.
A avut loc atunci ceea ce s-a definit pe bună dreptate drept ofensivă patronală. Clasa burgheză care până atunci, în plină dezvoltare a exploatării sale economice, păruse să aţipească în spatele aparentei bunăvoinţe şi toleranţe a instituţiilor sale reprezentative şi parlamentare, reuşind să atingă un grad de strategie istorică extrem de apreciabil, a renunţat la orice ezitare şi a luat iniţiativa, gândindu-se că faţă de o apărare supremă a fortăreţei statului împotriva asaltului revoluţiei (care tinde, potrivit învăţăturilor lui Marx şi Lenin, nu să o ocupe, ci să o facă ţăndări până la ultimele consecinţe) era preferabilă o ieşire din bastioanele sale şi o acţiune ofensivă menită să sfărâme poziţiile de pornire ale organizaţiei proletare.
A fost, aşadar, grăbită cu puţin o situaţie care, în perspectiva revoluţionară, era clar prevăzută, întrucât comuniştii marxişti nu se gândiseră niciodată că ar putea înfăptui trecerea la realizarea programului lor fără această ciocnire supremă între forţele de clasă opuse, şi întrucât întreaga analiză a celei mai recente evoluţii a capitalismului şi a amplificării monstruoaselor sale formaţiuni statale în giganticul lor eşafodaj lăsa să se înţeleagă clar inexorabilitatea acestei dezvoltări.
Marea eroare de evaluare tactică şi strategică ce a favorizat victoria contrarevoluţiei a fost aceea de a deplânge această puternică trecere a capitalismului de pe terenul ipocriziei democratice pe cel al acţiunii făţişe de forţă ca pe o mişcare revocabilă în istorie, şi de a-i contrapune nu revendicarea doborârii forţei capitaliste, ci pretenţia stupidă şi laşă ca aceasta, refăcând în sens invers acel drum istoric pe care noi, marxiştii, i-l atribuisem mereu, şi pentru comoditatea personală a unor şefi politici cabotini şi laşi, să binevoiască să bată în retragere de la dezvelirea armelor sale de clasă pe poziţia goală şi depăşită a mobilizării fără război, care constituia aspectul îngăduitor al perioadei precedente.
Echivocul substanţial constă în a se fi mirat, a fi scâncit, a fi deplâns faptul că burghezia îşi înfăptuia fără mască dictatura sa totalitară, când, de fapt, noi ştiam foarte bine că această dictatură existase dintotdeauna, că aparatul statului avusese mereu, în potenţă dacă nu în act, funcţia specifică de a înfăptui, de a conserva, de a apăra de revoluţie puterea şi privilegiul minorităţii burgheze. Echivocul a constat în a prefera o atmosferă burgheză democratică unei atmosfere fasciste, în a deplasa frontul luptei de la postulatul cuceririi proletare a puterii la cel al restaurării iluzorii a unui mod democratic de guvernare a capitalismului care să-l înlocuiască pe cel fascist.
Greşeala fatală a constat în a nu înţelege că, în orice caz, ajunul revoluţionar aşteptat timp de atâtea decenii ar fi scos în faţa avansului proletar un stat burghez aşezat în formaţie de apărare armată şi că, prin urmare, o atare situaţie trebuia să apară ca progresivă, şi nu regresivă, faţă de cea din anii de aparentă pace socială şi de impuls limitat al forţei de clasă a proletariatului. Răul adus dezvoltării energiilor revoluţionare şi perspectivelor pentru înfăptuirea unei societăţi socialiste nu a depins de faptul că burghezia organizată în chip fascist ar fi mai puternică şi mai eficientă în apărarea privilegiului său decât o burghezie încă organizată în chip democratic. Puterea şi energia de clasă sunt în ambele cazuri aceleaşi; în faza democratică este vorba de energie potenţială; pe gura tunului se ţine inofensiva husă de pânză. În faza fascistă energia se manifestă în stare cinetică, husa este înlăturată, arma se descarcă. Cererea defetistă şi idioată adresată de şefii trădători ai proletariatului capitalismului exploatator şi asupritor este aceea de a pune la loc ecranul înşelător pe gura armei. În acest fel, eficienţa dominaţiei şi a exploatării nu ar fi diminuată, ci doar sporită prin reînnoitul expedient al înşelăciunii legaliste.
Deoarece ar fi şi mai nesăbuit să ceri propriului inamic să dezarmeze, trebuie primit cu bucurie faptul că el, constrâns de urgenţele situaţiei, îşi dezvăluie armele, deoarece va fi mai puţin dificil să le înfrunţi şi să le sfărâmi.
Regimul burghez de dictatură este aşadar o fază inevitabilă şi prevăzută a vieţii istorice a capitalismului, care nu va muri fără a o fi experimentat. A lupta pentru amânarea acestei manifestări a energiilor sociale de clasă opuse, a desfăşura o propagandă zadarnică şi retorică inspirată de o stupidă oroare de principiu faţă de dictatură, reprezintă în întregime o muncă desfăşurată doar în favoarea supravieţuirii regimului capitalist, a prelungirii aservirii şi a opresiunii asupra clasei muncitoare.
O altă concluzie foarte întemeiată, deşi foarte potrivită pentru a le face să ţipe pe toate gâştele stângilor burgheze, este aceea că, în comparaţia dintre faza capitalistă a democraţiei şi cea a totalitarismului, suma opresiunii de clasă este mai mare în prima, deşi rămâne de la sine înţeles că clasa dominantă tinde să o aleagă mereu pe cea mai utilă pentru conservarea sa. Fascismul dezlănţuie fără îndoială o masă mai mare de violenţe poliţieneşti şi de represiuni comise chiar şi în mod sângeros, dar acest aspect de energie în act deranjează grav, pe lângă cei foarte puţini şi autentici conducători şi cadre revoluţionare ale mişcării muncitoreşti, mai ales un strat de semi-burghezi profesionişti ai politicii care pozează în progresişti şi prieteni ai clasei muncitoare, dar care în realitate nu sunt decât miliţia patronilor specializată pentru serviciul din perioadele de comedie parlamentară. Cei care nu au timp să-şi schimbe stilul şi livreaua sunt alungaţi cu şuturi: de aici provine cea mai mare parte a ţipetelor.
Cât despre masa clasei muncitoare, ea continuă să fie exploatată aşa cum a fost mereu în domeniul economic, iar avangărzile care se formează în sânul ei pentru asaltul asupra regimului prezent continuă, de îndată ce apucă justa cale antilegalistă de acţiune, să aibă parte de acel plumb care le aşteaptă şi din partea guvernelor burgheze democratice, aşa cum o arată miile de exemple din partea republicanilor în Franţa în ’48 şi ’71, din partea social-democraţilor în Germania în 1919 etc.
Dar noua metodă planificatoare de a conduce economia capitalistă, constituind, în raport cu liberalismul economic clasic nelimitat al trecutului acum apus, o formă de autolimitare a capitalismului, conduce la nivelarea în jurul unei medii a extorcării de plusvaloare. Sunt adoptate corectivele reformiste propovăduite de socialiştii de dreapta timp de atâtea decenii, şi sunt astfel reduse vârfurile maxime şi ascuţite ale exploatării patronale, în timp ce formele de asistenţă socială materială se dezvoltă. Toate acestea tind spre scopul de a întârzia crizele de ciocnire dintre clase şi contradicţiile metodei capitaliste de producţie, dar fără îndoială ar fi imposibil să se ajungă aici fără a reuşi să se concilieze, într-o anumită măsură, reprimarea făţişă a avangărzilor revoluţionare şi o potolire a nevoilor economice cele mai presante ale marilor mase. Aceste două aspecte ale dramei istorice pe care o trăim se condiţionează reciproc: bătrânul Churchill le-a spus pe bună dreptate laburiştilor: nu veţi putea fonda o economie de stat fără un stat poliţienesc. Mai multe intervenţii, mai multe reguli, mai multe controale, mai mulţi zbiri. Fascismul constă în integrarea dintre reformismul social abil şi apărarea armată făţişă a puterii statale. Nu toate exemplele sale se ridică la aceeaşi înălţime, dar cel german, oricât de nemilos ar fi fost în eliminarea adversarilor săi, a înfăptuit un standard mediu de viaţă economică foarte ridicat şi o administraţie tehnic excelentă, iar când a prescris limitări de război le-a făcut să atârne chiar şi asupra claselor înstărite într-o măsură neaşteptată.
Aşadar, dacă în faza totalitară opresiunea burgheză de clasă măreşte proporţia folosirii cinetice a violenţei în raport cu cea potenţială, presiunea totală asupra proletariatului nu creşte, ci scade. Tocmai din acest motiv criza finală a luptei de clasă suferă din punct de vedere istoric o amânare.
Moartea energiilor revoluţionare se află în colaborarea dintre clase. Democraţia este o colaborare de clasă în vorbe, fascismul este o colaborare de clasă în fapte. Trăim din plin această fază istorică. Reluarea luptei dintre clase va reieşi în mod dialectic dintr-o fază ulterioară, dar deocamdată trebuie să se stabilească faptul că ea nu poate decurge din alinierea claselor muncitoare la cerinţa revenirii la liberalism, din care nu au nimic de câştigat, nici măcar în mod relativ.
Această expunere se referă mai ales la folosirea forţei, a violenţei şi a dictaturii de către clasele dominante; ea nu epuizează subiectul folosirii acestor energii de către proletariat în lupta pentru preluarea puterii şi în exercitarea ei, punct important ce trebuie rezervat altor analize. Dar, rămânând încă în sfera studiului formelor burgheze de dictatură, nu ar fi rău să precizăm că, vorbind despre metoda capitalistă fascistă totalitară şi dictatorială, ne referim mereu la acţiuni şi moduri de organizare colective şi nu vedem prevalând pe fundalul istoric persoanele dictatorilor, care ocupă atât de mult atenţia publicului, o atenţie abil regizată, cu efect egal, de către susţinători şi denigratori.
În plină desfăşurare a acestui ultim război, doi dintre cei mari au fost eliminaţi: Roosevelt şi Churchill; în esenţă, nimic nu s-a schimbat în procesul analizat. Lăsând la o parte Italia, unde exemplele fascismului şi antifascismului au avut un puternic caracter de teatru de marionete (prima încercare a oricărei inovaţii stârneşte mereu râsul, precum primele automobile ce pot fi văzute la muzeu faţă de o maşină modernă de serie), în Germania persoana lui Hitler reprezenta un factor superfluu al puternicei mobilizări naziste de forţe; regimul sovietic se va lipsi foarte bine de Stalin la timpul său; celălalt impresionant aparat energetic al Japoniei se baza pe caste şi pe clase, fără un conducător personal.
Se poate ieşi din marea copleşitoare de minciuni din care se adapă opinia publică de astăzi doar pornind o vânătoare nemiloasă nu numai fetişului acelui protagonist redus acum la o vagă pâlpâire care este individul de jos, omul de pe stradă, omul oarecare, ci şi celui mai strălucitor şi adus în lumina reflectoarelor, care este individul pus sus, Conducătorul, Cel Mare.
Că trăim pe vremea autoguvernării popoarelor, asta nu o cred nici găinile.
Dar nu suntem nici măcar în mâinile câtorva mari oameni. Suntem în mâinile a foarte puţini mari Monştri de clasă, în mâinile celor mai mari state de pe pământ, maşini de dominaţie a căror supraputere atârnă greu asupra tuturor şi a toate, a căror acumulare făţişă de energii potenţiale prevesteşte, din toate părţile orizontului, şi atunci când conservarea instituţiilor prezente o va cere, desfăşurarea cinetică de forţe imense şi zdrobitoare, fără cea mai mică ezitare, din nicio parte, în faţa oricăror scrupule civice, morale şi legale, în faţa principiilor ideale pe care le croncăneşte de dimineaţa până seara ipocrizia infamă şi vândută a propagandelor.
[1]. Citatul face aluzie la versuri satirice faimoase în epocă (aparţinând poetului italian Olindo Guerrini, cunoscut sub pseudonimul Lorenzo Stecchetti) care ironizau teroarea burgheziei în faţa primelor manifestaţii muncitoreşti de 1 Mai. Aşteptându-se la o baie de sânge şi la distrugerea proprietăţii, „bunul burghez“ răsufla uşurat văzând că marşul s-a încheiat fără o insurecţie, mulţumind religiei („Hristos“) şi forţelor de ordine („chestorul“ — şeful poliţiei) pentru conservarea ordinii şi a privilegiilor sale.