Primele trei părţi se refereau prin scurte menţiuni la desfăşurarea luptelor de clasă pe care ne-a prezentat-o istoria până la apariţia prezentei societăţi burgheze; ele reluau viziunea pe care socialismul marxist a dat-o deja de mult timp asupra problemei, dar care este în permanenţă obiectul devierilor şi al confuziilor.
Pentru o expunere clară s-a aplicat distincţia fundamentală dintre energia în stare potenţială sau virtuală, adică susceptibilă de a intra în acţiune dar care nu se manifestă încă, şi energia aflată în act sau în stare cinetică, adică pusă deja în mişcare şi care îşi determină variatele efecte, amintindu-se sensul acestora în lumea fizică şi extinzând distincţia într-un mod destul de simplu la faptele vieţii organice şi ale societăţii umane.
S-a pus, prin urmare, problema recunoaşterii violenţei şi a forţei coercitive în faptele sociale, insistând asupra criteriului că aceasta nu trebuie recunoscută doar atunci când are loc acţiunea fizică brutală asupra organismului uman, prin imobilizare, lovire şi ucidere, ci în tot domeniul mult mai vast în care acţiunile indivizilor sunt constrânse prin simpla ameninţare şi sancţionare a actelor de forţă. O atare coerciţie se naşte în mod inseparabil din primele forme de activitate productivă asociată şi, prin urmare, din aşa-numita societate civilă şi politică; ea este un fapt indispensabil în desfăşurarea întregului curs al istoriei şi al succesiunii instituţiilor şi a claselor. Nu este vorba de a o exalta sau de a o condamna, ci de a o recunoaşte şi evalua în trecerea timpului şi în diversele situaţii.
A doua parte a fost o comparaţie între societatea feudală şi cea burgheză capitalistă şi a fost dedicată demonstrării tezei (desigur nu noi) că trecerea, fundamentală în evoluţia tehnicii de producţie şi a economiei, nu a fost însoţită de un grad mai mic de folosire a forţei, a violenţei, a asupririi sociale.
Tipul capitalist de economie şi de societate este pentru Marx cel mai antagonic pe care istoria l-a prezentat până acum; în formarea, în dezvoltarea sa, în rezistenţa la dispariţia sa, el determină un maxim, până atunci necunoscut, de exploatare, de persecuţie, de suferinţă umană. Maximul este de aşa natură în calitate şi în cantitate, în potenţial şi în masă, în acuitate şi în extensie, şi, pentru a traduce în termenii etico-literari care nu ne aparţin, în ferocitatea şi în vastitatea aplicării, care a atins masele, popoarele, rasele din orice colţ al pământului.
Partea a treia a tratat apoi comparaţia dintre formele liberal-democratice şi cele fascisto-totalitare ale dominaţiei burgheze, arătând iluzia că primele ar avea un caracter mai puţin opresiv şi mai tolerant. Atunci când banalului considerent al violenţei făţişe în act i se substituie cel al potenţialului efectiv al aparatelor moderne de stat, adică al atitudinii şi capacităţii lor de a rezista oricărui asalt revoluţionar antagonist, este uşor să înlocuim oarba şi vulgara opinie actuală, care jubilează deoarece două războaie mondiale ar fi împins înapoi forţele reacţiunii şi ale tiraniei, cu constatarea evidentă că sistemul capitalist şi-a sporit de mai bine de două ori puterea, concentrată în marii monştri statali şi în construcţia în curs a Leviathanului mondial al dominaţiei de clasă. Constatare care nu trebuie dedusă din examinarea histrionismelor juridice ale condeierilor sau oratorilor, mai revoltătoare acum decât în timpul regimurilor înfrânte ale Pactului Tripartit, ci din calculul ştiinţific al forţelor financiare, militare, poliţieneşti, din măsura acumulării şi concentrării vertiginoase a capitalului privat sau public, mereu burghez.
În raport cu 1914, 1919, 1922, 1933, 1943, regimul capitalist din 1947 este mai apăsător, tot mai apăsător, în exploatarea economică şi în asuprirea politică asupra maselor care muncesc şi asupra oricui şi a oricărui lucru care îi iese în cale. Acest lucru este valabil pentru cei „mari“, după desfiinţarea totalitară a organismelor statale din Germania şi Japonia. Este chiar, şi nu mai puţin, adevărat pentru însuşi statul italian, înfrânt, luat în derâdere, vasal, de vânzare şi vândut în toate direcţiile, totuşi mai bine înzestrat cu poliţie şi de o ferocitate reacţionară mai mare astăzi decât sub Giolitti şi Mussolini, şi eventual şi mai reacţionar dacă de la De Gasperi [1] ar trece în mâinile grupurilor de stânga.
Reamintite pe scurt toate acestea, trebuie acum abordată problema utilizării forţei şi a violenţei în lupta socială, atunci când cea care mânuieşte aceste mijloace de acţiune este clasa revoluţionară a epocii de astăzi, proletariatul modern.
Metoda luptei de clasă a fost, pe parcursul a circa un secol, acceptată la nivel declarativ de atâtea mişcări şi şcoli, şi atât de diferite între ele, încât cele mai opuse interpretări s-au ciocnit în polemici violente, ca reflex al vicisitudinilor şi al cotiturilor din istoria capitalismului şi al antagonismelor stârnite de acesta.
Polemica s-a clarificat în mod clasic la cumpăna dintre Primul Război Mondial şi Revoluţia Rusă: Lenin, Troţki, grupurile de stânga care s-au reunit în Internaţionala de la Moscova au sistematizat într-un mod care trebuie considerat definitiv pentru domeniul teoretic şi programatic chestiunile referitoare la forţă, violenţă, cucerirea puterii, stat şi dictatură.
De partea opusă se situau nenumăratele deformări ale oportunismului social-democrat; nu este nevoie să le repetăm respingerea, ci este util doar să amintim câteva puncte menite să clarifice conceptele noastre distinctive. Pe de altă parte, multe dintre acele false poziţii combătute decisiv la acea vreme, şi care păruseră spulberate pentru totdeauna, reapar sub forme aproape identice în situaţia actuală a mişcării muncitoreşti.
Revizionismul a pretins să demonstreze, ca fiind o parte perimată a sistemului marxist, întreaga previziune a unei ciocniri revoluţionare între clasa muncitoare şi apărările puterii burgheze şi, falsificând şi exploatând texte precum o faimoasă prefaţă şi o scrisoare ale lui Engels, a susţinut că, pe de o parte, date fiind progresele tehnicii militare, trebuia exclusă orice perspectivă a unei insurecţii armate victorioase, iar pe de altă parte, că progresul organizării sindicatelor muncitoreşti şi al partidelor politice parlamentare permitea previziunea unei sigure şi apropiate veniri la putere prin mijloace legale şi nesângeroase.
S-a dorit răspândirea în rândurile clasei muncitoare a convingerii că puterea clasei capitaliste nu putea fi doborâtă prin forţă, şi că, pe de altă parte, socialismul putea fi înfăptuit după ce s-ar fi cucerit, prin obţinerea majorităţii în instituţiile reprezentative, organele executive ale statului.
Marxiştii de stânga au fost acuzaţi de un cult al violenţei care o ridica de la stadiul de mijloc la cel de scop şi o invoca aproape în mod sadic chiar şi acolo unde ea ar fi putut fi evitată, obţinându-se acelaşi rezultat pe cale paşnică.
Dar în faţa evidenţei evoluţiilor istorice, această polemică şi-a dezvăluit curând conţinutul, care consta într-o mistică nu atât a antiviolenţei, cât mai ales a principiilor apologetice ale ordinii burgheze.
Deoarece revoluţia armată triumfase la Leningrad asupra rezistenţelor atât ale orânduirii ţariste, cât şi ale clasei burgheze ruse, argumentul că puterea nu putea fi cucerită cu armele s-a transformat în argumentul că ea nu trebuia cucerită cu armele, chiar dacă s-ar fi putut. Acest fapt se altoia pe propovăduirea idioată a unui umanitarism şi pacifism social generic, care respingea, ce-i drept, violenţa folosită pentru victoria revoluţiei muncitoreşti, dar nu renega violenţa folosită de burghezie pentru revoluţiile sale istorice, nici măcar în manifestările ei teroriste extreme. Şi nu doar atât, dar în toate deciziile controversate, în situaţii istorice decisive pentru mişcarea socialistă, aripa de dreapta, opunându-se propunerilor de acţiune directă, a admis că pentru alte obiective ar fi fost de acord cu recurgerea la insurecţie. De exemplu, socialiştii reformişti italieni s-au opus în mai 1915 propunerii de grevă generală în momentul mobilizării, folosind argumente ideologice şi politice, pe lângă cele de evaluare tactică a forţelor în joc, dar au admis că, în cazul unei intervenţii în război alături de Austria şi de Germania, ar fi chemat poporul la insurecţie...
Tot astfel, teoretizatorii „utilizării“ căilor legale şi democratice sunt gata să admită că, în schimb, violenţa populară este legitimă şi necesară atunci când de sus se pune în aplicare tentativa de a desfiinţa garanţiile constituţionale. Cum se explică apoi că, într-un asemenea caz, progresul mijloacelor tehnice militare aflate în mâinile statului nu mai este un obstacol insurmontabil, cum se poate prevedea că, în cazul obţinerii paşnice a majorităţii, clasa aflată la putere nu va recurge la acele mijloace pentru a şi-o păstra, şi cum va putea proletariatul să folosească victorios violenţa, deplânsă şi condamnată ca mijloc de clasă — la toate acestea social-democraţii nu ştiu să răspundă, deoarece ar trebui să mărturisească că sunt pur şi simplu acoliţii conservării burgheze.
Un sistem ca al lor de lozinci tactice se poate de fapt concilia doar cu o apologie net antimarxistă a civilizaţiei burgheze, aşa cum se află de altfel la baza întregii politici a partidelor apărute pe trunchiul diform al antifascismului.
Această teză afirmă că ultima recurgere istorică la violenţă şi la formele războiului civil a fost tocmai cea care a permis ordinii burgheze să se ridice pe ruinele vechilor regimuri feudale şi despotice. Odată cu cucerirea libertăţilor politice, se deschide o eră a luptelor civile şi paşnice, care vor permite, fără alte ciocniri sângeroase, obţinerea tuturor celorlalte cuceriri, şi astfel şi pe cea a egalităţii economice şi sociale.
Mişcarea istorică a proletariatului modern şi socialismul nu se mai prezintă, în această ignobilă falsificare, ca lupta cea mai radicală din istorie, ca răsturnarea din temelii a unei întregi lumi, în eşafodajul ei economic şi în orânduirile ei legale şi politice, precum şi în ideologiile ei încă pline de toate minciunile transmise de formele de asuprire care s-au succedat până acum şi care otrăvesc şi azi însuşi aerul pe care îl respirăm.
Socialismul se reduce la o integrare prostească şi ezitantă a pretinselor cuceriri juridice şi constituţionale, cu care forma capitalistă ar fi îmbogăţit şi luminat societatea, cu vagi postulate sociale ce pot fi altoite şi transplantate pe trunchiul sistemului burghez.
Formidabila perspectivă antagonistă a lui Marx, care măsura în subteranele sociale presiunile irezistibile şi crescânde ce vor trebui să arunce în aer învelişul formelor burgheze de producţie aşa cum cataclismele geologice sfărâmă scoarţa planetei, este înlocuită cu înşelăciunile demne de dispreţ ale unui Roosevelt, care adaugă la lista răsuflată a libertăţilor burgheze pe cele pe cele de a fi eliberaţi de teamă şi de lipsuri, sau ale unui Pacelli [2] care, după ce a binecuvântat din nou eternul principiu al proprietăţii în moderna sa formă capitalistă, se face că plânge din cauza abisului care separă indigenţa mulţimilor de monstruoasele acumulări ale bogăţiei.
În reconstrucţia leninistă, definiţia statului este repusă la locul ei, anume aceea a unei maşini pe care o clasă socială o foloseşte pentru a le asupri pe celelalte, şi o atare definiţie este pe deplin valabilă, mai ales pentru statul burghez modern, democratic şi parlamentar. De asemenea, rămâne clarificat, drept încununare a polemicii istorice, că forţa de clasă a proletariatului nu poate pătrunde în această maşină pentru a o folosi în scopul propriei sale dezvoltări, ci trebuie nu atât să o cucerească, cât să o sfărâme şi să o facă ţăndări.
Lupta proletară nu este o luptă în interiorul statului şi al organismelor sale, ci o luptă purtată din afara statului împotriva acestuia şi împotriva tuturor manifestărilor şi formelor sale.
Lupta proletară nu îşi propune să preia sau să cucerească statul, ca pe o fortăreaţă în care armata învingătoare ar vrea să se instaleze ca garnizoană, ci îşi propune să-l distrugă, punând la pământ apărările şi fortificaţiile depăşite.
Cu toate acestea, după această distrugere, o formă de stat politic devine necesară, şi este forma nouă în care se organizează puterea de clasă a proletariatului, din necesitatea de a dirija folosirea unei violenţe organice cu care se extirpă privilegiile capitalului şi se permite organizarea forţelor de producţie eliberate în noile forme comuniste, neprivate, nemercantile.
Se vorbeşte de aceea în mod exact despre cucerirea puterii, înţelegând prin aceasta o cucerire nu legală şi paşnică, ci violentă, armată, revoluţionară. Se vorbeşte în mod corect despre trecerea puterii din mâinile burgheziei în cele ale proletariatului, tocmai pentru că în doctrina noastră numim putere nu doar latura statică a autorităţii şi a legii aşezate pe grelele tradiţii ale trecutului, ci şi latura dinamică a forţei şi a violenţei împinse spre viitor şi care spulberă zăgazurile şi obstacolele instituţiilor. Nu ar fi exact să se vorbească despre cucerirea statului sau despre trecerea statului de la administrarea unei clase la cea a alteia, deoarece tocmai statul unei clase trebuie să piară şi să fie sfărâmat, ca o condiţie a victoriei clasei dominate anterior. A încălca acest punct esenţial al marxismului, sau a face în privinţa lui fie şi cea mai mică concesie, cum ar fi aceea că trecerea puterii s-ar putea încadra într-un eveniment parlamentar, fie el şi însoţit de acţiuni şi lupte de stradă şi de evenimente de război între state, conduce direct la conservatorismul extrem, deoarece înseamnă a admite că eşafodajul statului ar fi o formă deschisă unor conţinuturi sociale opuse, şi ar fi deci superioară claselor opuse şi ciocnirii lor istorice, ceea ce se reduce la teama reverenţioasă faţă de legalitate şi în vulgara apologetică a ordinii constituite.
Nu este vorba doar despre o eroare ştiinţifică de evaluare, ci despre un proces istoric degenerativ real care s-a desfăşurat sub ochii noştri, şi care a condus partidele ex-comuniste în jos pe panta care duce la coaliţia cu trădătorii social-democraţi, după ce au întors cu laşitate spatele tezelor lui Lenin, la „guvernul muncitoresc“, la guvernul democratic, adică în colaborare directă cu burghezia şi în slujba acesteia.
Odată cu teza extrem de clară a distrugerii statului, Lenin o restabilea pe cea a formării statului proletar, neagreată de anarhişti, care, deşi au meritul de a o propovădui pe prima, urmăreau iluzia că, imediat după sfărâmarea puterii burgheze, societatea ar putea să se lipsească de orice formă de putere organizată şi, prin urmare, de stat politic, adică de un sistem de violenţă socială. Neputând fi instantanee transformarea economiei din privată în socialistă, nu poate fi instantanee nici suprimarea clasei nemuncitoare şi nici nu poate fi înfăptuită prin suprimarea fizică a membrilor săi. Pentru timpul deloc scurt în care formele economice capitaliste persistă, suferind o neîncetată reducere, statul revoluţionar organizat trebuie să funcţioneze, ceea ce înseamnă, aşa cum a spus Lenin fără ipocrizii, a menţine soldaţi, forţe de poliţie şi închisori.
Reducându-se progresiv câmpul economiei organizate încă în forme private, se reduce în acelaşi ritm şi câmpul în care este necesar să se aplice constrângerea politică, iar statul tinde spre progresiva sa dispariţie.
Punctele amintite aici sub formă schematică sunt de ajuns pentru a arăta cum nu atât o minunată campanie polemică, care i-a ridiculizat şi i-a strivit pe oponenţi, cât mai ales cel mai grandios eveniment pe care l-a oferit până acum istoria luptei de clasă, au făcut să strălucească într-o claritate absolută tezele clasice ale lui Marx şi Engels, ale Manifestului Comunist, ale concluziilor ce se trăgeau din înfrângerea Comunei, precum cucerirea puterii politice, dictatura proletariatului, intervenţia despotică în relaţiile burgheze de producţie, dezumflarea finală a statului. Dreptul legitim de a vorbi despre confirmări istorice paralele cu geniala abordare teoretică pare să înceteze când se ajunge la această ultimă fază, întrucât nu am asistat încă — în Rusia sau în altă parte — la procesul de dezumflare, de golire, de dizolvare (Auflösung la Engels) a statului. Chestiunea este importantă şi dificilă, dat fiind că, pentru o dialectică sănătoasă, nimic nu poate fi demonstrat cu siguranţă prin succesiunea mai mult sau mai puţin strălucită de cuvinte rostite sau scrise, ci concluziile se bazează doar pe fapte.
Statele burgheze, sub toate climatele geografice şi ideologice, se umflă înspăimântător sub ochii noştri, iar singurul stat pe care o propagandă puternică îl prezintă drept stat muncitoresc îşi dilată la rândul său organizarea şi funcţia sa în domeniul burocratic, judiciar, poliţienesc şi militar, dincolo de orice limită.
Nu este de mirare, deci, că un scepticism larg răspândit întâmpină previziunea contractării şi a eliminării statului după îndeplinirea rolului său decisiv în lupta de clasă.
Opinia vulgară pare să ne spună: „Degeaba aşteptaţi voi, teoreticieni şi realizatori de dictaturi chiar şi roşii; organismul statal, asemenea unei tumori în corpul societăţii, se va feri să regreseze şi îi va invada toate ţesuturile şi toate cotloanele până când o va sufoca“. Din această evaluare curentă prind curaj toate ideologismele individualiste, liberale, anarhice şi, în cele din urmă, vechii şi noii hibrizi diformi dintre metoda de clasă şi cea liberală, care ne servesc pe tavă socialisme bazate nici mai mult, nici mai puţin decât pe personalitate şi pe plenitudinea manifestării sale.
Este foarte demn de remarcat că până şi puţinele grupuri care în tabăra comunistă au reacţionat faţă de degenerarea oportunistă a partidelor Internaţionalei dizolvate de la Moscova tind să manifeste ezitări în această privinţă; preocupaţi să lupte împotriva centralizării sufocante a birocraţiei staliniste, aceştia sunt conduşi să pună la îndoială poziţiile de principiu ale marxismului restabilite de Lenin şi par să creadă că acesta — şi odată cu el toţi comuniştii revoluţionari din glorioasa perioadă 1917—1920 — a căzut în eroarea statolatriei.
Trebuie clarificat cu tărie faptul că mişcarea stângii marxiste italiene, de care se leagă această revistă, nu are în această privinţă nici cea mai mică ezitare sau regret, şi respinge orice revizuire a principiului fundamental al lui Marx şi al lui Lenin conform căruia revoluţia, aşa cum este prin excelenţă un proces violent, tot aşa este în cel mai înalt grad un fapt autoritar, totalitar şi centralizator.
Condamnarea orientării staliniste nu se bazează pe acuzaţia abstractă, scolastică şi constituţionalistă că ar fi păcătuit abuzând de birocratism, de dirijism şi de o autoritate despotică, ci pe cu totul alte evaluări ale dezvoltării economico-sociale şi politice din Rusia şi din lume, faţă de care umflarea monstruoasă a maşinii statale nu reprezintă cauza vinovată, ci consecinţa inevitabilă.
Îndoiala cu privire la acceptarea şi apărarea făţişă a dictaturii, pe lângă faptul că îşi are originea în moralisme vagi şi stupide despre pretinsul drept al individului sau al grupării de a nu fi strivit sau supus de o forţă mai vastă, îşi are originea în distincţia — fără îndoială extrem de importantă — dintre conceptul de dictatură de clasă împotriva clasei şi cel al relaţiilor de organizare şi de putere prin care statul revoluţionar se construieşte şi se configurează în interiorul clasei muncitoare învingătoare. Acesta este punctul de sosire al prezentei tratări care, repunând datele fundamentale în termenii lor, nu va pretinde cu siguranţă că a epuizat aceste chestiuni pe care doar istoria le epuizează (aşa cum noi considerăm că a epuizat-o pe cea a necesităţii violenţei pentru cucerirea puterii), în timp ce sarcina şcolii teoretice şi a militanţilor de partid este aceea de a evita să li se caute deznodământul folosind, fără a-şi da seama, argumente dictate şi influenţate de ideologiile inamice şi deci de interese de clasă opuse.
Dictatura este, aşadar, al doilea şi dialecticul aspect al forţei revoluţionare. Aceasta, în prima fază a cuceririi puterii, acţionează de jos şi reuneşte o mie de eforturi în tentativa de a sfărâma forma statală constituită de mult timp. Aceeaşi forţă de clasă, după reuşita unei astfel de tentative, continuă să acţioneze, în sens invers, de sus, în exercitarea puterii încredinţate unui organism statal reconstituit în întregime şi în părţile sale şi încă şi mai robust, mai hotărât şi, dacă este nevoie, mai nemilos şi terorist decât cel înfrânt.
Ţipetele împotriva revendicării dictaturii, astăzi disimulată în mod ipocrit de înşişi reprezentanţii regimului de fier moscovit, şi strigătele de alarmă împotriva pretinsei imposibilităţi de a frâna cursa spre setea de putere, şi deci de privilegiu material, din partea personalului birocratic cristalizat într-o nouă clasă sau castă dominantă, se împacă foarte bine cu poziţia inferioară şi metafizică a celui care tratează societatea şi statul ca entităţi abstracte şi nu ştie să găsească cheile problemelor în investigarea faptelor producţiei şi în răsturnările tuturor relaţiilor care izvorăsc din ciocnirile dintre clase.
Este aşadar banală confuzia dintre conceptul de dictatură invocat de noi, marxiştii, şi cel vulgar de tiranie, despotism şi autocraţie.
Se confundă astfel dictatura proletariatului cu puterea personală şi se strigă „răstigneşte-l“ pe baza aceloraşi prostii împotriva lui Lenin ca şi împotriva lui Hitler, Mussolini sau Stalin.
Trebuie amintit că analiza marxistă respinge cu totul afirmaţia că maşinile statale ar acţiona sub influenţa voinţei acestor Duci contemporani. Ei sunt nişte piese cu o remarcabilă valoare simbolică, mişcate de forţe cărora nu li se pot sustrage pe tabla de şah a istoriei.
Am stabilit de atâtea ori, pe de altă parte, că înşişi ideologii burghezi nu au dreptul să se scandalizeze de un Franco sau de un Tito sau de metodele energice ale acelor state care îi prezintă drept conducători, de vreme ce nu se dau în lături de la apologia dictaturii şi a terorii la care burghezia a recurs tocmai în faza succesivă cuceririi puterii. Astfel, niciun istoric conformist nu îl clasifică pe dictatorul din Napoli din 1860, Giuseppe Garibaldi, [3] drept un criminal politic, ci îl exaltă ca pe un pur campion al umanităţii.
Dictatura proletariatului nu se manifestă, aşadar, în puterea unui om, fie el şi înzestrat cu calităţi personale excepţionale.
Are aceasta, atunci, drept subiect operant un partid politic, care acţionează în numele şi pe seama clasei muncitoare? La această întrebare, astăzi ca şi acum treizeci de ani, răspunsul curentului nostru este necondiţionat: da.
Deoarece este incontestabil că partidele care pretindeau că reprezintă clasa proletară au suferit crize profunde şi s-au rupt şi dedublat în mod repetat, afirmaţiei noastre categorice îi urmează întrebarea dacă şi după ce criteriu trebuie să se stabilească care partid are cu adevărat o asemenea prerogativă revoluţionară, iar problema este dusă aşadar pe terenul examinării legăturii care există între baza largă a clasei şi organismul mai restrâns şi bine definit al partidului.
În răspunsul la întrebările pe marginea acestui punct, nu trebuie pierdut din vedere caracterul distinctiv al dictaturii care, aşa cum se întâmplă mereu în metoda noastră, înainte de a-şi dezvălui în realitatea istorică concretă aspectele sale pozitive, se lasă definită de aspectul său negativ.
Este dictatură acel regim în care clasa înfrântă, deşi există fizic şi constituie din punct de vedere statistic o parte considerabilă a aglomeratului social, este ţinută cu forţa în afara statului. Şi este, de asemenea, ţinută în condiţii care să nu-i permită să încerce recucerirea puterii, fiindu-i interzise asocierea, propaganda, presa.
Cine o va ţine în această stare hotărâtă de supunere nu este necesar să definim de la bun început, ne va învăţa însăşi desfăşurarea luptei istorice. Cu condiţia ca clasa pe care o combatem să fie redusă la această stare de incapacitate socială, să sufere această moarte civilă în aşteptarea celei statistice, vom admite pentru un moment că subiectul activ poate fi fie întreaga majoritate socială învingătoare (ipoteză absolut irealizabilă), fie o parte a acesteia, fie un grup solid de avangardă (chiar dacă este minoritar din punct de vedere statistic), fie, în cele din urmă, într-o scurtă criză, chiar şi un singur om (o altă ipoteză extremă privind mijlocul, care a fost pe punctul de a se înfăptui într-un singur exemplu istoric, cel al lui Lenin care, în aprilie 1917, singur împotriva întregului comitet central şi a vechilor bolşevici, descoperă în devenirea evenimentelor şi înscrie în tezele sale noile direcţii ale istoriei partidului şi a revoluţiei, aşa cum în noiembrie pune puşcaşii roşii să împrăştie adunarea constituantă).
Nefiind metoda marxistă nici revelaţie, nici profeţie, nici scolastică, ea dobândeşte mai întâi cunoaşterea sensului în care acţionează forţele istorice, stabilindu-le relaţiile şi ciocnirile. Ulterior, odată cu împletirea cercetării şi a luptei, ea determină caracteristicile manifestărilor şi configuraţia mijloacelor.
Comuna din Paris a confirmat că forţa proletară trebuia să sfărâme vechiul stat şi nu să pătrundă în el, şi că mijlocul trebuia să fie nu legalitatea, ci insurecţia.
Însăşi înfrângerea în această ciocnire de clasă şi victoria din octombrie la Leningrad au arătat că este necesar să se organizeze o nouă formă de stat armat al cărui „secret“ constă în aceasta: că el le refuză supravieţuirea politică membrilor clasei înfrânte şi tuturor variatelor sale partide.
Odată smuls istoriei (să ne permitem, pentru uşurinţa expunerii, să cochetăm cu această expresie) acest secret decisiv, nu am clarificat şi nu am studiat încă prin aceasta întreaga fiziologie şi dinamică a noului organism generat şi, din păcate, ne rămâne încă deschis un domeniu extrem de dificil: cel al patologiei sale. În primul rând, caracterul negativ determinant, adică excluderea din organul statal (fie că are sau nu eşafodaje multiple reprezentative, executive, judiciare, birocratice) a clasei detronate, distinge în mod radical statul nostru de cel burghez, care pretindea să primească în structurile sale toate straturile sociale.
Noutatea nu poate totuşi părea absurdă burgheziei înfrânte. Când aceasta a reuşit să arunce în aer vechiul stat fondat pe cele două ordine ale nobilimii şi clerului, a înţeles că greşea cerând doar să intre ca al treilea ordin în organismul statal (termenul francez de starea a treia [terzo stato] poate duce la un echivoc formal cu Statul unic; îl înlocuim cu ordin). În timpul Convenţiei şi al Terorii, ea i-a alungat pe „foşti“ în afara statului şi i-a fost uşor să încheie istoric faza dictatorială, întrucât a putut să distrugă rapid privilegiile celor două ordine, fondate pe prerogative juridice mai mult decât pe organizarea productivă, reducându-i rapid şi pe preot şi pe nobil la un simplu şi nediferenţiat cetăţean.
Vom trece acum, în partea următoare a prezentului studiu, odată stabilit principiul fundamental distinctiv care defineşte forma istorică a dictaturii proletariatului, la examinarea relaţiilor dintre diferitele organisme şi instituţii în care aceasta se manifestă: partidul de clasă, consiliile muncitoreşti, sindicatele, consiliile de întreprindere.
Vom discuta, cu alte cuvinte, în concluzie, problema aşa-numitei democraţii proletare (expresie găzduită în texte ale Internaţionalei a III-a, dar care ar fi bine să fie lichidată), care ar trebui să se instituie după ce dictatura a îngropat istoric democraţia burgheză.
[1]. Giovanni Giolitti (1842—1928) — om politic liberal, de mai multe ori prim-ministru al Italiei între 1892 şi 1921. Perioada sa, numită „era giolittiană“, s-a caracterizat printr-o democraţie parlamentară aparent tolerantă care încerca să integreze mişcarea muncitorească reformistă în sistem, recurgând însă adesea la represiune armată împotriva grevelor (Bordiga îl atacă aici tocmai pentru această ipocrizie a „statului liberal“). Alcide De Gasperi (1881—1954) — fondator al partidului creştin-democrat, a fost prim-ministru al Italiei postbelice (1945—1953). El a fost arhitectul alinierii Italiei la blocul americano-occidental (NATO) şi al eliminării comuniştilor din guvernul de coaliţie în 1947.
[2]. Eugenio Pacelli — Papa Pius al XII-lea (vezi nota 191).
[3]. Giuseppe Garibaldi (1807—1882) — erou al unificării Italiei, care, ca dictator al Siciliilor în 1860, nu a ezitat să folosească represiunea armată împotriva revoltelor ţăranilor (masacrul de la Bronte) pentru a asigura victoria revoluţiei burgheze.