Tabloul dificilei probleme a degenerării puterii proletare are aceste trăsături principale. Într-o ţară vastă, clasa muncitoare a cucerit puterea pe linia istorică a insurecţiei armate şi a anihilării oricărei influenţe a claselor înfrânte sub greutatea dictaturii de clasă. Dar în celelalte ţări ale lumii, clasa muncitoare fie nu a avut forţa de a iniţia atacul revoluţionar, fie a fost zdrobită în tentativa sa. În aceste ţări puterea rămâne la burghezie, producţia şi schimbul continuă şi vor continua să se desfăşoare în cadrul capitalist, care domină toate relaţiile pieţei mondiale.
În ţara revoluţiei, dictatura se menţine foarte fermă pe plan politic şi militar împotriva oricărei tentative de contraatac şi lichidează războaiele civile în câţiva ani victorioşi, şi nici capitalismul străin nu declanşează o acţiune generală pentru a o nimici.
Se produce însă un proces de degenerare internă a noului aparat politic şi administrativ, şi se vede formându-se un cerc privilegiat care monopolizează beneficiile şi posturile ierarhiei birocratice, deşi continuă să proclame sus şi tare că reprezintă şi apără interesele marilor mase muncitoare.
În ţările străine, mişcarea muncitorească revoluţionară, strâns legată de aceeaşi ierarhie politică, nu numai că nu realizează alte răsturnări victorioase ale statelor burgheze, dar falsifică şi stinge treptat în alte obiective, nerevoluţionare, sensul propriei sale acţiuni.
În faţa acestei probleme teribile din istoria luptei de clasă se ridică o gravă întrebare: cum se putea sau cum s-ar putea împiedica această dublă ruină? Întrebarea este, într-adevăr, prost pusă; conform metodei deterministe sănătoase, este vorba, în schimb, de a identifica adevăratele caracteristici şi legile proprii ale acestui proces degenerativ, pentru a stabili când şi în ce anume se vor putea recunoaşte condiţiile care să permită aşteptarea şi urmarea unui proces revoluţionar ferit de acea regresiune patologică.
Nu combatem aici poziţia celor care contestă existenţa faptului degenerativ şi care susţin că în Rusia ar exista adevărata şi deplina putere revoluţionară muncitorească, evoluţia reală a formelor economice către comunism, şi o coordonare cu partidele străine ale proletariatului eficientă pentru a conduce la răsturnarea capitalismului mondial.
Nu dezvoltăm nici aici studiul laturii economico-sociale a problemei, care trebuie fundamentat pe o analiză atentă a mecanismului rus de producţie şi distribuţie şi a relaţiilor sale reale cu economiile capitaliste exterioare.
Aici, la sfârşitul expunerii istorice asupra problemelor violenţei şi ale puterii, răspundem acelor obiecţii critice conform cărora degenerarea în sens birocratic opresiv este este o consecinţă directă a încălcării şi violării canoanelor şi criteriile democraţiei elective.
Obiecţia are două aspecte, dar cel mai puţin radical este şi cel mai insidios. Primul aspect este cel pur burghez, care se leagă direct de întreaga campanie mondială de defăimare a revoluţiei ruse, dusă încă din anii luptei de toţi liberalii, democraţii şi social-democraţii din lume, terorizaţi atât de folosirea, cât şi de superba şi curajoasa proclamare teoretică a metodei dictaturii revoluţionare.
După tot ceea ce am amintit în aceste scrieri, considerăm depăşit acest aspect al lamentaţiei democratice generice, deşi lupta împotriva sa rămâne mereu de o importanţă primordială, astăzi când tocmai revendicarea conformistă a ceea ce Lenin a numit „democraţia în general“ — şi care în textele fundamentale comuniste reprezintă opusul dialectic, negaţia antipolară a poziţiei revoluţionare — este fluturată cu neruşinare chiar de acele partide care se proclamă legate de regimul în vigoare din Rusia. Acest regim, cu toate acestea, deşi pe plan intern face concesii vinovate şi periculoase, de drept formal, mecanismului democratic burghez, nu numai că rămâne, dar devine tot mai mult un regim strict totalitar şi poliţienesc.
Nu se va insista, deci, niciodată îndeajuns asupra criticii democraţiei în toate formele istorice cunoscute până acum; ea a fost mereu un mod intern de organizare a unei vechi sau noi clase de asupritori, o tehnică contingentă veche sau nouă a relaţiilor interne dintre elemente şi grupuri exploatatoare; şi, în specificele revoluţii burgheze, adevărata atmosferă vitală necesară pentru izbucnirea viguroasă a capitalismului.
Vechile democraţii bazate pe principii elective, adunări, parlamente sau consilii, sub proclamarea mincinoasă a dorinţei de a înfăptui binele tuturor şi universalitatea cuceririlor spirituale sau materiale, serveau în realitate la a impune şi a conserva exploatarea asupra mulţimilor de fanatici, de sclavi, de iloţi, de popoare subjugate pentru că erau mai puţin avansate sau belicoase, asupra unei întregi mase absente din templu, din senat, din polis, din comiţii.
În multiplele teorii banale cu substrat egalitarist, noi citim adevărul obiectiv al compromisului, al acordului şi al conspiraţiei dintre componenţii minorităţii privilegiate în detrimentul claselor inferioare. Deloc diferită este evaluarea noastră asupra formei democratice moderne, bazate pe documentele sacre ale revoluţiilor britanică, americană şi franceză. Aceasta este o tehnică a celor mai bune condiţii politice astfel încât capitalismul să poată asupri şi exploata muncitorii, înlocuind vechea reţea a asupritorilor feudali de care el însuşi era sufocat, dar mereu cu scopul de a exploata într-un mod nou şi diferit, însă nu mai redus sau atenuat.
Este, apoi, fundamentală în această privinţă interpretarea actualei faze totalitare a epocii burgheze, în care formele parlamentare, odată ce şi-au îndeplinit acea sarcină a lor, tind să dispară, iar atmosfera capitalismului modern devine antiliberală şi antidemocratică. Din această corectă evaluare se naşte consecinţa tactică potrivit căreia orice revendicare pentru întoarcerea la democraţia burgheză iniţială este anticlasistă şi reacţionară, şi chiar „antiprogresistă“.
Este important să revenim la al doilea aspect al obiecţiei cu substrat democratic, care nu se mai inspiră din dogmele unei democraţii interclasiste şi supraclasiste, ci în esenţă spune următoarele: este bine să se înfăptuiască dictatura şi să se treacă peste orice scrupul în reprimarea drepturilor minorităţii burgheze înfrânte; dar odată scoşi burghezii în afara legii, a avut loc degenerarea statului pentru că „în interiorul“ clasei proletare învingătoare a fost încălcată regula reprezentativă. Dacă s-ar fi aplicat şi respectat un sistem electiv majoritar deplin al organelor proletare de bază — consilii, sindicate, partid politic —, lăsând orice decizie la latitudinea rezultatului numeric al consultărilor „cu adevărat libere“, s-ar fi urmat automat adevărata cale revoluţionară şi ar fi fost preîntâmpinate orice degenerare şi orice pericol de dominaţii abuzive şi asupritoare ale mult defăimatei „clici staliniste“.
La baza acestui mod de a vedea atât de răspândit stă opinia că fiecare individ, prin simplul fapt că aparţine unei clase economice, adică se găseşte în anumite relaţii comune atâtor altora în ceea ce priveşte producţia, ar fi deopotrivă predispus să dobândească o clară „conştiinţă“ de clasă, adică să dobândească un ansamblu de opinii şi intenţii care reflectă interesele, calea istorică şi viitorul clasei sale. Acesta este un mod greşit de a înţelege determinismul marxist, deoarece formarea conştiinţei este, ce-i drept, un fapt legat de situaţiile economice de bază, dar care le urmează la o mare distanţă în timp şi are un câmp de acţiune enorm mai restrâns decât acestea. De exemplu, burghezii, comercianţii, bancherii sau micii fabricanţi au existat timp de multe secole şi au avut funcţii economice fundamentale înainte de a se fi dezvoltat conştiinţa istorică a clasei burgheze, dar au avut o psihologie de slujitori şi complici ai seniorilor feudali, în timp ce încet, în sânul lor, se formau o tendinţă şi o ideologie revoluţionare şi minorităţi îndrăzneţe se organizau treptat pentru a încerca cucerirea puterii.
Odată realizată aceasta în marile revoluţii democratice, chiar dacă unii aristocraţi luptaseră pentru revoluţie, mulţi burghezi au conservat nu doar un mod de a gândi, ci şi o linie de acţiune contrară intereselor generale ale stării lor sociale şi au activat şi au luptat alături de partidele contrarevoluţionare.
În mod similar, opinia şi conştiinţa muncitorului se formează, ce-i drept, sub influenţa condiţiilor sale de muncă şi de viaţă materială, dar şi în mediul întregii ideologii tradiţionale conservatoare cu care îl înconjoară lumea capitalistă.
Influenţele în acest sens devin, în faza actuală, tot mai puternice şi nu este nevoie să amintim de ce resurse dispune nu doar planificarea propagandei cu tehnicile moderne, ci însăşi intervenţia centralizată în viaţa economică prin adoptarea infinitelor măsuri reformiste şi de economie controlată, care încearcă să măgulească satisfacerea unor interese secundare ale muncitorilor şi de multe ori realizează cu adevărat influenţe concrete asupra condiţiilor lor materiale.
Vechile regimuri aristocratice şi feudale, în timp ce se mulţumeau, pentru masa brută şi incultă, cu organizarea bisericească în calitate de planificatoare a ideologiilor servile, au acţionat asupra burgheziei născânde mai ales prin intermediul monopolului exercitat asupra şcolii şi culturii, iar aceasta a trebuit să susţină o mare luptă ideologică cu vicisitudini complicate, pe care literatura o prezintă drept o luptă pentru libertatea de gândire, în timp ce era vorba despre suprastructura unui conflict aspru între două forţe organizate pentru a se învinge una pe alta.
Astăzi, capitalismul mondial, pe lângă biserică şi şcoală, dispune de o mie de alte forme de manipulare ideologică şi de formare a aşa-numitei conştiinţe, şi a depăşit din punct de vedere calitativ şi cantitativ vechile regimuri în fabricarea înşelătoriilor, nu doar în sensul răspândirii celor mai absurde doctrine şi mistici, ci şi în sensul dăunător de a informa masa de oameni într-o manieră total falsificată asupra nenumăratelor evenimente ale complicatei vieţi moderne.
Dacă, în ciuda acestui formidabil arsenal al clasei noastre inamice, am considerat mereu că se va forma în sânul clasei asuprite o ideologie şi o doctrină antagoniste, care vor dobândi tot mai multă claritate şi răspândire pe măsură ce însăşi desfăşurarea economică ascuţea conflictul forţelor de producţie, şi în paralel cu răspândirea asprelor lupte dintre interesele de clasă, o atare perspectivă nu se baza pe argumentul că, fiind proletarii mai numeroşi decât burghezii, cumulul opiniilor şi concepţiilor lor individuale ar fi prevalat prin greutatea sa asupra celor ale adversarilor.
Acea claritate şi acea conştiinţă le-am văzut mereu realizându-se nu într-un agregat amorf de persoane izolate, ci în organizaţii izvorâte din sânul masei nediferenţiate, în încadrări şi alinieri ale unor minorităţi hotărâte care, legate între ele de la ţară la ţară şi în continuitatea istorică generală a mişcării, îşi asumau funcţia de conducere a luptei maselor, în timp ce acestea participau în majoritatea lor la ea sub influenţa determinantă a impulsurilor şi a motivelor economice, cu mult înainte de a fi atins aceeaşi forţă şi claritate de opinii cristalizate în partidul conducător.
Iată de ce, în cazul oricărei consultări a întregii mase muncitoare, chiar şi atunci când ar fi posibilă, realizată conform brutului criteriu numeric, nu este exclus ca aceasta să dea un rezultat contrarevoluţionar chiar şi în situaţii utile pentru o înaintare şi o luptă conduse de minoritatea de avangardă. Şi nicio luptă politică generală care se încheie cu cucerirea victorioasă a puterii nu este suficientă în mod imediat pentru a elimina toate acele complicate influenţe tradiţionale ale ideologiilor burgheze. Acestea nu doar că supravieţuiesc în întreaga structură socială a însăşi ţării victoriei revoluţionare, dar continuă să acţioneze de dincolo de graniţe prin intermediul imensei desfăşurări a tuturor mijloacelor moderne pe care le-am menţionat.
Însuşi marele avantaj de a sfărâma, odată cu maşina statală, toate eşafodajele de planificare ideologică din trecut, precum biserica şi şcoala şi nenumăratele asociaţii, şi de a prelua controlul central asupra tuturor marilor mijloace de difuzare a opiniilor: presă, radio, teatru etc., nu este de ajuns dacă nu este completat de condiţia economico-socială de a putea proceda rapid şi cu succese pozitive la dezrădăcinarea formelor burgheze de producţie. Lenin ştia foarte bine că necesitatea de a lăsa să se prelungească şi într-un anumit sens să devină mai viguroasă gestiunea familială a micii gospodării ţărăneşti însemna a lăsa un câmp de succes influenţelor psihologiei egoiste şi mercantile de tip burghez şi propagandei defetiste a popii, pe scurt, jocului de infinite superstiţii contrarevoluţionare; dar starea raporturilor de forţe nu lăsa altă alegere, şi doar păstrând forţa şi fermitatea puterii armate a proletariatului industrial se putea concilia utilizarea elanului revoluţionar al aliaţilor ţărani împotriva constrângerilor regimului funciar feudal, cu apărarea de pericolele unei posibile jacquerie a ţărănimii semi-îmbogăţite, [1] aşa cum s-a întâmplat în războaiele civile cu Denikin şi Kolceak.
Falsa poziţie a celor care vor să aplice democraţia aritmetică în sânul masei muncitoare sau al anumitor organisme ale sale îşi are originea, deci, într-o falsă formulare a termenilor determinismului marxist.
Am făcut deja distincţia, într-o alta dintre aceste scrieri, între teza eronată care, în fiecare epocă istorică, contrapune unor clase cu interese opuse grupuri care împărtăşesc teorii opuse, şi teza exactă conform căreia, în fiecare epocă, sistemul doctrinar construit pe interesele clasei dominante tinde, în avantajul ei, să fie împărtăşit de clasa dominată. Cine este sclav cu trupul este sclav şi cu spiritul, iar vechea înşelăciune burgheză este tocmai aceea de a vrea să înceapă cu eliberarea spiritelor, care nu duce la nimic şi nu îi costă nimic pe beneficiarii privilegiului social, în timp ce de la eliberarea trupurilor trebuie să se înceapă.
Astfel, în privinţa atât de intens vehiculatei probleme a conştiinţei, este eronată poziţia care stabileşte următoarea succesiune a determinismului: cauze economice influente, conştiinţă de clasă, acţiune de clasă. Succesiunea este, dimpotrivă, cealaltă: cauze economice determinante, acţiune de clasă, conştiinţă de clasă. Conştiinţa vine la urmă şi, în general, după victoria decisivă. Necesitatea economică strânge laolaltă presiunea şi efortul tuturor celor care sunt asupriţi şi sufocaţi de formele cristalizate ale unui anumit sistem productiv; aceştia reacţionează, se zbat şi se aruncă împotriva acelor limite, iar în cursul acestei ciocniri şi al acestei bătălii ajung să înţeleagă tot mai mult condiţiile generale, legile şi principiile, şi se formează o viziune clară a programului clasei care luptă.
De zeci şi zeci de ani ni se răspunde că noi vrem o revoluţie a inconştienţilor.
Am putea răspunde că, atâta timp cât revoluţia spulberă mormanul de infamii constituit de regimul burghez şi atâta timp cât este sfărâmat formidabilul cerc al instituţiilor sale, care apasă şi sugrumă viaţa maselor productive, nu ne displace deloc ca loviturile să fie aplicate din plin chiar şi de către cei care nu sunt încă conştienţi de deznodământul luptei.
Dar, dimpotrivă, noi, marxiştii de stânga, am revendicat mereu în mod clar şi viguros importanţa părţii doctrinare a mişcării şi, mai mult, am denunţat constant absenţa principiilor şi trădarea acestora de către oportuniştii de dreapta. Am amintit mereu valabilitatea abordării marxiste care consideră proletariatul drept însuşi moştenitorul filozofiei clasice moderne. Această enunţare însemna că, în paralel cu lupta burghezilor cămătari, colonizatori sau negustori, avusese loc în istorie asaltul metodei critice asupra ideologiilor autorităţii prin drept divin şi ale dogmei, şi o revoluţie înfăptuită în filozofia naturală, în aparenţă, înaintea celei din societate. Acest lucru se întâmpla deoarece, printre formele care trebuiau sfărâmate pentru ca forţele de producţie capitaliste să se afirme în atotputernicia dezvoltării lor, nu pe ultimul loc se afla eşafodajul confesiunilor scolastice şi teocratice ale evului mediu. Dar, devenită conservatoare după victoria sa politică şi socială, burghezia nu avea niciun interes ca arma criticii să se înfigă, aşa cum o făcuse în minciunile sistemelor cosmogonice creştine, şi în problema, cu mult mai presantă şi mai umană, a structurii sociale. Această a doua sarcină în procesul de dezvoltare a conştiinţei teoretice a societăţii a fost asumată de o nouă clasă, împinsă de propriul ei interes să dezvăluie minciunile sistemului civilizaţiei burgheze, iar această nouă clasă, în forţa viziunii dialectice a lui Marx, era cea a „josnicilor mecanici“ ţinuţi de prejudecata medievală în afara culturii, a celor pe care revoluţia liberală se prefăcuse că îi ridică la o egalitate juridică, era clasa muncitorilor manuali din marea industrie, inculţi şi aproape ignoranţi.
Cheia sistemului nostru constă tocmai în faptul că nu plasăm centrul unei asemenea clarificări în cercul îngust al persoanei individuale şi că ştim foarte bine că, în cazul general, elementele masei aruncate în luptă nu vor putea poseda în creierul lor datele viziunii teoretice generale. O atare condiţie ar fi pur iluzorie şi contrarevoluţionară. Această sarcină este încredinţată, în schimb, nu unor cete sau grupuri de indivizi superiori coborâţi să aducă binefaceri umanităţii, ci unui organism, unui mecanism diferenţiat în sânul masei, utilizând elementele individuale ca pe nişte celule care compun ţesuturile şi ridicându-le la o funcţie care devine posibilă doar prin acest complex de relaţii; acest organism, acest sistem, acest complex de elemente fiecare cu funcţii proprii, în mod analog cu organismul animal în care converg sisteme extrem de complicate de ţesuturi, de reţele, de vase şi aşa mai departe, este organismul de clasă, partidul, care într-un anumit fel determină clasa faţă de ea însăşi şi o face capabilă să îşi desfăşoare istoria.
Acest întreg proces se reflectă într-un mod extrem de diferit în diverşii indivizi care aparţin din punct de vedere statistic clasei, astfel încât, pentru a ne exprima mai concret, nu ne-am mira — într-o anumită conjunctură — să găsim muncitorul revoluţionar şi conştient, pe cel care este încă o victimă totală a influenţei politice conservatoare şi poate chiar aliniat în rândurile adversare, pe cel adept al versiunilor oportuniste ale mişcării etc.
Şi nu am avea nicio concluzie de tras în mod automat dintr-o consultare statistică — dacă ar fi cu adevărat posibilă — care să ne spună cum se împart numeric între aceste variate poziţii membrii clasei muncitoare.
De aici decurge că, deşi este un fapt din păcate bine stabilit că partidul de clasă, înainte şi după cucerirea puterii, este susceptibil de degenerare de la funcţia sa de instrument revoluţionar, în căutarea cauzelor acestui fenomen extrem de grav de patologie socială şi a remediilor care ar putea fi apte să-l combată, noi nu acordăm niciun credit soluţiei de a căuta, pentru deciziile şi orientările partidului, o garanţie sau un control care să se bazeze în mod substanţial pe consultări de tip electiv desfăşurate fie în ansamblul militanţilor partidului însuşi, fie în cercul mai larg al muncitorilor aparţinând sindicatelor economice, organismelor de fabrică sau chiar organelor de tip politic reprezentativ de clasă, precum sovietele sau consiliile muncitoreşti.
Practic, istoria mişcării demonstrează că o asemenea soluţie nu a dus niciodată la nimic bun şi nu a preîntâmpinat victoriile dezastruoase ale oportunismului. În toate conflictele de tendinţe al căror teatru au fost, înainte de războiul din 1914, partidele socialiste tradiţionale, împotriva grupurilor marxiştilor radicali de stânga, revizioniştii de dreapta au folosit mereu argumentul că ei pretindeau a fi în legătură cu pături largi ale clasei muncitoare mai mult decât erau cercurile restrânse de conducere ale partidului politic.
Oportunismul se sprijinea, într-adevăr, mai ales pe liderii parlamentari, care încălcau directiva politică de partid şi revendicau o autonomie pe care să o folosească pentru colaborarea cu partidele burgheze, invocând că au fost desemnaţi de toţi alegătorii proletari, de multe ori mai numeroşi decât muncitorii înscrişi în partid care alegeau conducerea politică a acestuia. În paralel, şi liderii sindicali, dezvoltând pe plan economic aceeaşi practică de colaborare pe care parlamentarii o urmau pe plan politic, se sustrăgeau disciplinei partidului de clasă susţinând că reprezintă toţi muncitorii organizaţi economic, mult mai numeroşi decât cei care militau în partid. Şi unii şi ceilalţi, parlamentari posibilişti şi bonzi sindicali, în goana lor spre alianţa cu capitalismul, care a culminat cu adeziunea lor la primul război imperialist, nu au ezitat să ia în derâdere, în numele muncitorismului sau laburismului lor ostentativ, grupurile care duceau o politică de clasă sănătoasă în cadrele partidului şi să îi eticheteze drept intelectuali şi chiar, uneori, drept non-proletari.
Faptul că recurgerea la o reprezentare directă a muncitorului, pur şi simplu, nu conduce la soluţii de stânga şi la o păstrare sănătoasă a orientării revoluţionare a fost demonstrat şi de experienţa şcolii sindicalismului sorelian, care, la un moment dat, a părut unora a constitui adevărata contrapondere la degenerarea partidelor social-democrate lansate pe calea renunţării la acţiunea directă şi la violenţa de clasă. Grupurile marxiste care au ajuns apoi să conveargă în reconstituirea leninistă a Internaţionalei a III-a au criticat pe bună dreptate şi au condamnat această orientare aparent extremistă, acuzând-o de abandonarea unui criteriu unitar de clasă capabil să depăşească îngustimea fiecărei categorii [profesionale] în parte şi a conflictelor contingente limitate la revendicări economice, care, deşi foloseau mijloace fizic violente de luptă, conduceau la renegarea poziţiei revoluţionare marxiste conform căreia orice luptă de clasă este o luptă politică, iar organul indispensabil al acesteia este partidul.
Iar justeţea polemicii teoretice a fost confirmată de faptul că până şi sindicalismul revoluţionar a naufragiat în criza războiului şi a trecut în rândurile social-patriotismului din diversele ţări.
În ceea ce priveşte experienţa care, cu privire la chestiunea de care ne ocupăm, poate fi trasă în schimb din acţiunea partidului imediat după victoria revoluţionară, faptele cele mai proeminente ale revoluţiei ruse sunt cele care aduc cea mai mare lumină.
Noi contestăm poziţia potrivit căreia degenerarea dezastruoasă a politicii revoluţionare leniniste până la actuala orientare stalinistă ar fi derivat, la început, din preeminenţa excesivă a partidului şi a comitetului său central asupra celorlalte asociaţii muncitoreşti de clasă; contestăm opinia iluzorie că întregul proces degenerativ ar fi putut fi stăvilit dacă s-ar fi recurs, pentru desemnarea ierarhiilor sau pentru decizia unor importante cotituri ale politicii regimului proletar, la consultări electorale ale diverselor „baze“. Această problemă nu poate fi abordată fără a fi conectată la funcţia economico-socială a diferitelor organisme în procesul de distrugere a economiei tradiţionale şi de construire a celei noi.
Sindicatele constituie, fără îndoială, şi au constituit o lungă perioadă un teren fundamental de luptă pentru dezvoltarea energiilor revoluţionare ale proletariatului. Dar acest lucru s-a putut realiza cu succes doar atunci când partidul de clasă a lucrat serios în mijlocul lor pentru a muta punctul de aplicare a efortului de la micile obiective contingente la finalitatea generală de clasă. Sindicatul de categorie, chiar şi evoluând în sindicat de industrie, se loveşte de limite în dinamica sa, întrucât pot exista diferenţe de interese între diferitele profesii sau grupări de muncitori. Şi limite şi mai mari găseşte în propria sa acţiune, pe măsură ce atitudinea societăţii şi a statului capitalist parcurge cele trei faze succesive: a interzicerii asociaţiei profesionale şi a grevei, a toleranţei asociaţiilor sindicale autonome, a cuceririi şi a încarcerării lor în sistemul burghez.
Dar nici măcar în regimul de dictatură proletară afirmată sindicatul nu poate fi conceput ca un organism care să reprezinte în mod primordial şi stabilizat interesele muncitorilor. Pot, chiar şi în această fază socială, să persiste conflicte de interese între profesiile clasei muncitoare; dar faptul fundamental este că muncitorii nu au motiv să se folosească de sindicat decât atâta timp cât, în anumite grupuri ale producţiei, puterea muncitorească este constrânsă să tolereze cu titlu temporar prezenţa patronilor, în timp ce, pe măsură ce aceştia dispar odată cu înaintarea dezvoltării socialiste, sindicatul pierde conţinutul propriei sale acţiuni. Concepţia noastră despre socialism nu este înlocuirea patronului privat cu statul patron, şi dacă în faza de tranziţie raportul ar fi acesta, în interesul suprem al politicii revoluţionare nu s-ar putea admite în principiu că muncitorii sindicalizaţi au mereu dreptate atunci când exercită presiuni economice asupra statului angajator.
Fără a continua această importantă analiză, rămâne explicat de ce noi, comuniştii de stânga, nu admitem că masa sindicalizată, printr-o consultare majoritară a sa, ar putea fi determinată să influenţeze politica revoluţionară.
Trecând la consiliile de fabrică sau de întreprindere, amintim că această formă de organizare economică, apărută într-o primă etapă ca fiind mult mai radicală decât cea a sindicatului, îşi pierde tot mai mult pretenţiile de dinamism revoluţionar, fiind deja un concept comun tuturor curentelor politice, inclusiv celor fasciste. Concepţia care vedea în consiliul de întreprindere un organ participant mai întâi la controlul, apoi la gestiunea producţiei, şi capabil chiar să o cucerească in toto, întreprindere cu întreprindere, s-a dezvăluit a fi pur colaboraţionistă şi a fi o altă cale, nu mai puţin aptă decât vechiul sindicalism, de a împiedica canalizarea maselor în direcţia marii lupte unitare şi centrale pentru putere. Polemica în cauză a avut un ecou puternic în tinerele partide comuniste când bolşevicii ruşi au fost constrânşi să ia măsuri esenţiale şi uneori drastice pentru a lupta împotriva tendinţei muncitorilor de a autonomiza gestiunea tehnică şi economică a fabricii în care lucrau, lucru care nu doar că împiedica demararea unui adevărat plan socialist, dar ameninţa cu daune extrem de grave eficienţa aparatului productiv, situaţie pe seama căreia contrarevoluţionarii încercau să speculeze. Într-adevăr, chiar mai mult decât sindicatul, consiliul de întreprindere poate acţiona ca exponent al unor interese foarte restrânse şi susceptibile de a intra în contradicţie cu cele generale de clasă.
Nici consiliul de întreprindere nu este, pe de altă parte, un organism de bază şi definitiv al regimului muncitoresc. Când în anumite sectoare ale producţiei şi ale circulaţiei se va fi înfăptuit o adevărată economie comunistă, adică atunci când se va fi mers mult dincolo de simpla expulzare a patronului din industrie şi de administrarea întreprinderii de către stat, tocmai tipul de economie pe întreprindere va trebui să dispară. Odată depăşit aspectul mercantil al producţiei, unitatea locală nu va fi decât un nod tehnic al marii reţele generale ghidate raţional de soluţii unitare; întreprinderea nu va mai avea bilanţuri de intrări şi ieşiri şi, prin urmare, nu va mai fi o întreprindere ca atare, deoarece în acelaşi timp producătorul nu va mai fi un salariat. Consiliul de întreprindere, ca şi sindicatul, are aşadar limite naturale de funcţionare care îl împiedică să fie până la capăt adevăratul teren propice al pregătirii de clasă care îi face pe proletari dispuşi şi capabili să lupte până la atingerea integrală a scopurilor lor maxime; din acest motiv, aceste organisme economice nu pot fi o instanţă de apel pentru a controla dacă partidul care deţine puterea de stat a deviat sau nu de la acea linie istorică fundamentală.
Ne rămâne de analizat noul organism dezvăluit de revoluţia din octombrie: consiliile muncitorilor şi ale ţăranilor şi, într-o primă etapă, şi ale soldaţilor.
Se afirmă că această reţea ar reprezenta un nou tip de constituţionalitate proletară, contrapus celui tradiţional al puterilor burgheze. Reţeaua consiliilor, pornind de la cel mai mic sat pentru a ajunge prin straturi orizontale succesive până la vârful conducerii statului, pe lângă faptul că are drept caracteristică excluderea oricărui membru al vechilor clase înstărite, formând astfel manifestarea organizată a dictaturii proletare, are şi cealaltă caracteristică de a reuni în nodurile sale toate puterile: reprezentativă, executivă şi chiar, în teorie, judiciară. Ar fi vorba, aşadar, de un angrenaj perfect de democraţie intraclasistă, a cărui descoperire ar veni să eclipseze parlamentele tradiţionale ale liberalismului burghez.
Dar de când socialismul a ieşit din faza utopică, orice marxist ştie că invenţia unei formule constituţionale nu este suficientă pentru a distinge marile tipuri sociale şi marile epoci istorice. Structurile constituţionale sunt reflexe tranzitorii ale raporturilor de forţe şi nu derivă din principii universale la care s-ar putea raporta modul imanent de a organiza statul.
Importanţa consiliilor — care la baza lor sunt efectiv organe de clasă şi nu, aşa cum s-a crezut, combinaţii de reprezentanţe corporative sau profesionale, şi, deci, nu sunt afectate de îngustimea asociaţiilor cu un substrat pur economic — constă pentru noi mai ales în faptul de a fi organisme de luptă, iar noi nu căutăm interpretarea lor în modele fixe de structură, ci în istoria acţiunii lor reale.
A fost, aşadar, un stadiu fundamental al revoluţiei acela în care, după alegerea Adunării constituante de tip democratic, consiliile s-au ridicat împotriva acesteia ca polul său dialectic opus, iar puterea bolşevică a determinat dizolvarea prin forţă a Adunării parlamentare, realizând geniala lozincă istorică: „Toată puterea sovietelor!“. Dar toate acestea nu sunt suficiente pentru a ne face să acceptăm opinia că, odată constituită o asemenea reprezentanţă de clasă — lăsând la o parte fluctuaţiile în toate sensurile ale compoziţiei sale reprezentative, ale căror vicisitudini nu le putem urmări aici —, ar fi îngăduit să se afirme că, în orice moment şi punct de cotitură al dificilei lupte purtate de revoluţie pe plan intern şi extern, s-ar dispune de un mijloc comod şi uşor, apt să rezolve orice chestiune şi chiar să evite degenerarea contrarevoluţionară, constituit dintr-o consultare sau o alegere majoritară a consiliilor.
Prin însăşi complexitatea ciclului pe care îl descrie şi acest organism (ciclu care, chiar şi în ipoteza cea mai optimistă, trebuie să se încheie cu dispariţia sa odată cu dizolvarea statului), trebuie să admitem că angrenajul sovietelor, aşa cum este susceptibil de a fi un instrument revoluţionar puternic, tot aşa poate cădea sub influenţe contrarevoluţionare, şi în concluzie nu credem în nicio imunizare constituţională împotriva unui asemenea pericol, care depinde, de fapt, exclusiv de desfăşurarea raporturilor interne şi mondiale ale forţelor sociale.
Aici ar putea să ni se aducă obiecţia că noi, dorind să stabilim preeminenţa partidului politic revoluţionar, care cuprinde doar o minoritate a clasei, asupra tuturor celorlalte forme organizatorice, părem să credem că partidul este etern, adică ar trebui să supravieţuiască aceleiaşi dispariţii treptate engelsiene a statului.
Nu vrem să abordăm aici discuţia despre transformarea partidului într-un simplu organ viitor de investigare şi de studiu social, care să coincidă cu marile organisme de cercetare ştiinţifică ale noii societăţi, în mod analog cu faptul că, în definiţia marxistă, statul, în cursul dispariţiei sale, se transformă de fapt într-o mare administraţie tehnică tot mai raţională şi tot mai puţin integrată cu forme coercitive.
Caracterul distinctiv pe care noi îl vedem în partid derivă tocmai din natura sa organică: apartenenţa la el nu se obţine printr-o poziţie „constituţională“ în cadrul economiei sau al societăţii; nu eşti automat militant de partid prin faptul că eşti proletar, sau alegător, sau cetăţean, sau altceva.
La partid se aderă, ar spune juriştii, din liberă iniţiativă individuală. La el se aderă, spunem noi marxiştii, întotdeauna ca urmare a unei determinări ce se naşte în relaţiile mediului social, dar printr-un fapt care se poate lega în modul cel mai larg de caracteristicile cele mai universale ale partidului de clasă, de prezenţa sa în toate părţile lumii locuite, de compoziţia sa din elemente provenind din toate categoriile şi întreprinderile în care există muncitori şi, în principiu, chiar şi nemuncitori, de continuitatea sarcinii sale de-a lungul unor stadii succesive de propagandă, de organizare, de luptă, de cucerire, de construire a unei noi orânduiri. Dintre organele proletare, partidul politic este aşadar cel mai puţin legat de acele limite de structură şi de funcţionare în ale căror interstiţii îşi pot face loc cel mai uşor influenţele anticlasiste, germenii care provoacă boala oportunismului. Şi deoarece, aşa cum am stabilit deja ca premisă de mai multe ori, acest pericol există şi pentru partid, concluzia este că noi nu căutăm apărarea împotriva lui în subordonarea partidului însuşi faţă de alte organisme ale clasei pe care o reprezintă, subordonare invocată foarte des cu rea-credinţă, uneori din cauza sugestiei naive exercitate de faptul că un număr mai mare de muncitori aparţin unor asemenea organisme.
Modul nostru de a interpreta problema se extinde şi asupra faimoasei cerinţe a democraţiei interne a partidului, conform căreia erorile conducerilor centrale ale partidului (despre care admitem că am avut, din păcate, numeroase şi dezastruoase exemple) s-ar evita sau s-ar remedia recurgând, ca de obicei, la numărătoarea părerilor militanţilor de bază.
Adică, nu punem degenerările apărute în partidul comunist pe seama faptului că adunărilor şi congreselor militanţilor le-ar fi fost lăsat un cuvânt prea neînsemnat de spus în raport cu iniţiativele centrului.
Un abuz de putere din partea centrului asupra bazei în sens contrarevoluţionar a existat în multe puncte de cotitură istorice; acesta a fost atins chiar şi prin folosirea mijloacelor pe care le oferea maşina statală, până la cele mai feroce; dar toate acestea, mai mult decât originea, au fost manifestarea inevitabilă a coruperii partidului, a cedării sale în faţa forţei influenţelor contrarevoluţionare.
Poziţia stângii comuniste italiene cu privire la ceea ce am putea numi „chestiunea garanţiilor revoluţionare“ este, înainte de toate, că nu pot exista garanţii constituţionale sau contractuale, deşi partidul, spre deosebire de celelalte organisme studiate, are prin natura sa caracteristica de a fi un organism contractual, folosind termenul nu în sensul juriştilor pedanţi şi nici măcar în cel al lui J. J. Rousseau. La baza raportului dintre militant şi partid se află un angajament; despre acest angajament noi avem o concepţie pe care, pentru a ne elibera de antipaticul termen de contractual, o putem defini pur şi simplu drept dialectică. Raportul este dublu, constituie un dublu flux în sensuri inverse, de la centru la bază şi de la bază la centru; atâta timp cât acţiunea îndrumată de la centru corespunde bunei funcţionări a acestui raport dialectic, ei îi vor răspunde reacţiile sănătoase ale bazei.
Problema, aşadar, a faimoasei discipline constă în a stabili pentru militanţii de bază un sistem de limite care să fie reflexul inteligent al limitelor impuse acţiunii conducătorilor. De aceea am susţinut mereu că aceştia din urmă nu trebuie să aibă dreptul, în momentele importante de cotitură ale conjuncturii politice, de a descoperi, de a inventa şi de a servi pretinse noi principii, noi formule, noi norme pentru acţiunea partidului. Tocmai în istoria acestor lovituri-surpriză se rezumă istoria ruşinoasă a trădărilor oportunismului. Când această criză izbucneşte, tocmai pentru că partidul nu este un organism imediat şi automat, apar luptele interne, divizările în tendinţe, rupturile, care sunt în atare caz un proces util, precum febra care eliberează organismul de boală, dar pe care totuşi nu le putem admite, încuraja sau tolera în mod „constituţional“.
Pentru a evita, prin urmare, ca partidul să cadă în crizele oportunismului sau să fie nevoit în mod necesar să reacţioneze la ele prin fracţionism, nu există regulamente sau reţete. Există însă experienţa luptei proletare de atâtea decenii, care ne permite să identificăm anumite condiţii, a căror căutare, apărare şi realizare trebuie să fie sarcina neobosită a mişcării noastre. Le vom indica în încheiere pe cele principale:
1) Partidul trebuie să apere şi să afirme maxima claritate şi continuitate în doctrina comunistă, aşa cum s-a dezvoltat aceasta în succesivele ei aplicaţii la evoluţiile istoriei, şi nu trebuie să permită proclamări de principiu aflate în contrast, fie el şi parţial, cu principiile sale teoretice fundamentale.
2) Partidul trebuie, în orice situaţie istorică, să proclame deschis conţinutul integral al programului său în ceea ce priveşte realizările economice, sociale şi politice, şi mai ales cu privire la chestiunea puterii, a cuceririi acesteia prin forţa armată, a exercitării ei prin dictatură.
Dictaturile care degenerează în privilegiul unui cerc restrâns de birocraţi şi de pretorieni au fost întotdeauna precedate de proclamări ideologice mascate în mod ipocrit sub formule de natură populistă, cu un substrat când democratic, când naţional, şi de pretenţia de a avea în spate totalitatea maselor populare, în timp ce partidul revoluţionar nu ezită să-şi declare intenţia de a ataca statul şi instituţiile sale şi de a ţine clasa învinsă sub greutatea despotică a dictaturii, chiar şi atunci când admite că doar o minoritate avansată a clasei asuprite a ajuns la punctul de a înţelege aceste necesităţi ale luptei.
„Comuniştii“ — spune Manifestul — „detestă să-şi ascundă vederile şi intenţiile“. Cei care se laudă că le ating ţinându-le ascunse cu abilitate sunt doar renegaţii comunismului.
3) Partidul trebuie să pună în aplicare o rigoare organizatorică strictă, în sensul că nu acceptă să se mărească prin compromisuri cu grupuri sau grupuscule sau, şi mai rău, să facă târguri între câştigarea de adeziuni la bază şi concesiile făcute unor pretinşi şefi şi conducători.
4) Partidul trebuie să lupte pentru o clară înţelegere istorică a sensului antagonist al luptei. Comuniştii revendică iniţiativa asaltului asupra unei întregi lumi de orânduiri şi de tradiţii, ştiu că ei constituie un pericol pentru toţi cei privilegiaţi şi cheamă masele la luptă pentru ofensivă, şi nu pentru defensivă împotriva pretinselor pericole de a pierde avantaje şi progrese trâmbiţate, cucerite în lumea capitalistă. Comuniştii nu îşi dau cu chirie şi cu împrumut partidul pentru a sări în apărarea unor cauze care nu sunt ale lor şi obiective non-proletare precum libertatea, patria, democraţia şi alte minciuni similare.
„Proletarii n-au de pierdut în această revoluţie decât lanţurile“.
5) Comuniştii renunţă la întreaga paletă de expediente tactice care au fost invocate cu pretenţia de a accelera cristalizarea adeziunii unor largi pături ale maselor în jurul programului revoluţionar. Aceste expediente sunt compromisul politic, alianţa cu alte partide, frontul unic, diferitele formule referitoare la stat folosite ca surogat al dictaturii proletare — guvern muncitoresc şi ţărănesc, guvern popular, democraţie progresistă.
Comuniştii consideră că, din punct de vedere istoric, una dintre condiţiile principale ale dizolvării mişcării proletare şi a regimului comunist sovietic constă tocmai în folosirea acestor mijloace tactice, şi îi consideră pe cei care deplâng molima oportunistă a mişcării staliniste şi, în acelaşi timp, propovăduiesc acel arsenal tactic, drept inamici mai periculoşi decât staliniştii înşişi.
[1]. Jacquerie desemnează iniţial marea răscoală ţărănească din nordul Franţei izbucnită în anul 1358, în timpul Războiului de o sută de ani. Numele provine de la „Jacques Bonhomme“ (Iacob Om-bun), poreclă peiorativă dată de nobili ţăranilor. În terminologia politică şi marxistă, termenul a ajuns să definească orice revoltă ţărănească spontană, violentă şi lipsită de o organizare politică sau de un program ideologic clar.