Lucrarea publicată în cinci episoade cu titlul „Forţă, violenţă, dictatură în lupta de clasă“ a avut ca obiect chestiunea folosirii forţei în relaţiile sociale şi a caracteristicilor dictaturii revoluţionare, corect înţelese conform metodei marxiste. Ea nu aborda în mod intenţionat chestiunile de organizare de clasă şi de partid, dar a ajuns în mod inevitabil la ele în partea conclusivă de discuţia despre cauzele degenerării dictaturii, atribuite de mulţi, în mod preponderent, unor erori de organizare internă şi încălcării unei practici democratice şi elective în sânul partidului şi al celorlalte organe de clasă.
În combaterea acestei teze am comis totuşi o omisiune, neamintind o polemică importantă desfăşurată în Internaţionala Comunistă în anii 1925—1926 cu privire la transformarea bazei organizatorice a partidelor comuniste pe principiul celulelor sau al nucleelor de întreprindere. Aproape singură, stânga italiană s-a opus cu hotărâre şi a susţinut că baza de organizare trebuia să rămână cea pe circumscripţii teritoriale.
Subiectul a fost analizat în profunzime, dar punctul central era următorul. Dacă funcţia organică a partidului, în care nu poate fi înlocuit de niciun alt organ, este dezvoltarea de la luptele economice individuale de categorie şi locale la unitatea luptei generale a clasei proletare pe plan social şi politic, niciun ecou al unei asemenea sarcini nu poate apărea în mod serios într-o reuniune în care figurează doar muncitori din aceeaşi categorie profesională şi din aceeaşi întreprindere de producţie. Un asemenea mediu va resimţi doar cerinţe restrânse şi corporative, iar expresia directivei unitare de partid va coborî acolo doar de sus şi ca un lucru străin; funcţionarul de partid nu se va întâlni niciodată pe un plan de egalitate cu membrii individuali de la bază şi, într-un anumit sens, el nu va mai face parte din partid, neaparţinând niciunei întreprinderi economice.
În grupul teritorial, în schimb, sunt plasaţi de la bun început pe acelaşi plan muncitorii de orice meserie, angajaţi ai celor mai diverşi patroni, şi alături de ei toţi ceilalţi militanţi din categorii sociale nu strict proletare pe care partidul îi admite în mod declarat ca membri de rând, şi pe care trebuie în orice caz să îi primească ca atare şi, dacă este nevoie, să îi supună unor perioade de probă mai îndelungate, înainte de a-i chema, dacă va fi cazul, în funcţii organizatorice.
Am demonstrat atunci că ideea celulelor, în ciuda pretenţiei de a realiza adeziunea strânsă a organismului de partid la cele mai largi mase, conţinea aceleaşi defecte oportuniste şi demagogice ale muncitorismului şi laburismului de dreapta şi punea cadrele în opoziţie cu baza, într-o adevărată caricatură a conceptului lui Lenin despre revoluţionarii de profesie.
Viziunile stângii cu privire la organizarea de partid, înlocuind stupidul criteriu majoritar maimuţărit după democraţia burgheză cu un criteriu dialectic mult mai înalt, care face ca totul să depindă de legătura solidă a militanţilor şi a conducătorilor cu continuitatea exigentă şi riguroasă a teoriei, a programului şi a tacticii, şi abandonând orice veleitate de curtare demagogică a unor pături prea largi, şi deci mai uşor manevrabile, ale clasei muncitoare, sunt, în realitate, singurele care se pretează cel mai bine la o profilaxie împotriva degenerării birocratice a cadrelor partidului şi a abuzului de putere din partea acestora asupra bazei, fenomen care se soldează întotdeauna cu o revenire a unor influenţe dezastruoase din partea clasei inamice.