Introducem mai întâi de toate expunerea noastră observând că nu se poate aştepta o tratare sistematică care să cuprindă toate aspectele concepţiei şi ale programului comunist, sub aspectul economic, istoric şi politic, şi sub acela care s-ar putea numi ţesutul conjunctiv al celorlalte, corespunzând originalităţii metodei noastre, modului cu totul exclusiv în care marxismul — prin răspunsuri complete şi definitive date încă de la prima sa apariţie, situată în prima jumătate a secolului trecut — dezleagă, după credinţa noastră, pentru totdeauna nodurile legăturii dintre teorie şi acţiune, economie şi ideologie, cauzalitate determinantă şi dinamica societăţii umane: ceea ce pentru concizie numim uneori aspectul filozofic al marxismului sau materialismul dialectic.
Am fi cu atât mai expuşi obişnuitului reproş de abstractism dacă am vrea ca, sistematizând astfel de concepte, să clarificăm viziunea originală asupra funcţiei individului în societate şi a legăturii fiecăruia dintre aceştia cu entitatea stat, şi a semnificaţiei pe care entitatea clasă o are în articularea acestei doctrine. Ne-am expune, prin urmare, riscului de a fi înţeleşi greşit, lăsând să fie uitat un dat fundamental al soluţiei noastre, şi anume acela că formulele care dezleagă acele întrebări nu sunt permanente în timp, ci variază odată cu succesiunea marilor perioade ale istoriei, care sunt pentru noi cele ale diferitelor forme sociale şi moduri de producţie.
Repunerea noastră în discuţie va fi, prin urmare, deşi reafirmă caracterul constant al răspunsurilor marxiste mai presus de episoadele derulate ale situaţiilor istorice, mai strâns legată de faza vitregă pe care o traversează astăzi în întreaga lume, de decenii şi cu siguranţă pentru decenii, mişcarea revoluţionară împotriva capitalului; şi vom aşeza în poziţia cuvenită pietrele de temelie ale ştiinţei noastre, îndreptându-le pe cele pe care duşmanii încearcă cel mai stăruitor să le dărâme şi acţionând în direcţia opusă presiunii lor deformatoare.
Pentru a face aceasta, ne vom îndrepta atenţia asupra a trei grupuri principale de critici ai poziţiei doctrinare care este singura revoluţionară, iar în acest sens ne va preocupa în mod deosebit acea critică ce pretinde cu cea mai mare tenacitate să se folosească drept pârghie de aceleaşi principii şi mişcări la care ne raportăm noi.
Reamintim cititorilor că o temă similară a fost tratată la întrunirea de la Milano din 1952 (Invarianţa istorică a marxismului în cursul revoluţionar, în Programma Comunista, nr. 1-5 din 1953), care, într-o primă parte, a revendicat istorica invarianţă a marxismului, susţinând că acesta nu este o doctrină în continuă formare, ci s-a completat în timpul istoric propice pentru aceasta, adică la apariţia proletariatului modern, şi este o piatră de încercare pentru viziunea noastră istorică confirmarea faptului că această clasă va parcurge întregul arc istoric, de la apariţie până la căderea regimului capitalului, folosind intacte aceleaşi arme teoretice. A doua parte a tratat despre „falsa resursă a activismului“, dezvoltând critica, căreia ne vom dedica şi aici, a revenirilor iluziilor „voluntariste“, formă degenerativă extrem de periculoasă a marxismului, exploatată mereu în valurile de epidemii oportuniste.
În acea primă parte am împărţit duşmanii poziţiei noastre în: negatori, falsificatori, actualizatori.
Primii sunt reprezentaţi astăzi de apărătorii deschişi şi de apologeţii capitalismului ca formă definitivă a „civilizaţiei“ umane. Noi nu le mai acordăm prea multă atenţie; aprecierea noastră este că au fost deja puşi în knock-out de loviturile lui Karl Marx şi ne descotorosim de ei repetând acele lovituri, însuşite la timpul lor, împotriva celorlalte două grupuri. (Punem aici în paranteză, o dată pentru totdeauna, că menirea acestei declarate repuneri a noastre în discuţie nu aspiră atât la o victorie definitivă într-o dispută polemică, ci urmăreşte, mai ales cât timp ne situăm în limitele unui rezumat, să ne autodefinească în mod clar şi să furnizeze trăsăturile noastre critice definitorii, asumându-şi datoria de a dovedi că acestea sunt de aşa natură încât nu s-au schimbat în mai bine de o sută de ani).
Negatorii lui Marx din primul grup îşi văd confirmată înfrângerea, deocamdată doar doctrinară (iar mâine socială), de faptul că, zi de zi, trec tot mai mult în rândurile celor care „fură“ adevărurile descoperite de Marx şi, convinşi fiind că nu le pot dărâma atunci când sunt enunţate cu fermitate (aşa cum noi, revoluţionarii, căutăm să facem fără teamă cu tezele lor clasice), se prezintă sub forma celei de-a doua cete, a falsificatorilor, şi (de ce nu?) a celei de-a treia.
Falsificatorii sunt cei care sunt desemnaţi istoric drept „oportunişti“, revizionişti, reformişti, cei care au eliminat din complexul teoriilor lui Marx, presupunând că acest lucru ar fi posibil fără a distruge totul, aşteptarea catastrofei revoluţionare şi utilizarea violenţei armate. Există însă, şi o vom aminti imediat, cete de falsificatori cu totul paralele cu primii (şi deopotrivă prinşi în superstiţia activismului) chiar şi printre cei care par să accepte violenţa rebelă: dar punctul în care şi unii, şi ceilalţi dau înapoi este în faţa conţinutului exclusiv şi definitoriu al teoriei lui Marx: forţa armată aflată nu mai în pumnul unui singur individ sau grup oprimat, ci în cel al clasei învingătoare şi eliberate, dictatura de clasă, sperietoarea social-democraţilor şi a anarhiştilor. Am fi putut avea în jurul anului 1917 iluzia că şi acest al doilea grup abject fusese trimis la podea sub loviturile lui Lenin, dar, deşi considerăm definitivă acea victorie în doctrină, am fost printre primii care au sesizat prezenţa condiţiilor din care acel soi infam avea să renască, iar astăzi îl definim în stalinism şi în post-stalinismul rus aflat în circulaţie începând de la Congresul al XX-lea încoace.
În sfârşit, în cel de-al treilea sector, al actualizatorilor, noi aşezăm acele grupuri care, deşi consideră stalinismul de mai sus drept o nouă formă a oportunismului clasic înfrânt de Lenin, atribuie această cumplită înfrângere a mişcării revoluţionare muncitoreşti unor aspecte defectuoase şi insuficiente din prima construcţie a lui Marx şi îşi asumă sarcina de a o rectifica, pretinzând că pot face acest lucru pe baza datelor evoluţiei istorice ulterioare formării teoriei, evoluţie care, după spusele lor, a contrazis-o.
Există în Italia, în Franţa şi pretutindeni multe astfel de grupuri şi grupuleţe în care se risipesc cu un rezultat dezastruos primele reacţii proletare împotriva teribilelor deziluzii cauzate de deformările şi descompunerile produse de stalinism, de morbul oportunist care a ucis Internaţionala a III-a a lui Lenin. Unul dintre ele se leagă de troţkism, dar în realitate nu înţelege cum Troţki a condamnat întotdeauna la Stalin devierea de la Marx, chiar dacă abuzând de judecăţi personale şi morale; cale sterilă, aşa cum a arătat neruşinarea cu care Congresul al XX-lea păşeşte pe ea, pentru a prostitua tradiţiile mult mai rău decât însuşi Stalin.
Toate aceste grupuri cad, în bloc, în cealaltă boală a activismului, iar distanţa lor critică enormă faţă de marxism nu le lasă să înţeleagă că este vorba de aceeaşi greşeală a bernsteinienilor germani, care voiau să fabrice socialismul în cadrul democraţiei parlamentare, opunând practica de zi cu zi teoriei (pentru ei) reci, şi a fiilor lui Stalin, care au făcut bucăţi poziţia atât a lui Marx, cât şi a lui Lenin şi a lui Troţki privind caracterul internaţional al transformării economice socialiste, într-o indecentă etalare de pumni musculoşi cu care, exacerbându-şi voinţa de dominaţie, ar fi fabricat-o deja!
Stalin este părintele teoretic al metodei îmbogăţirii şi actualizării marxismului, care, de fiecare dată când se manifestă, echivalează cu distrugerea viziunii forţei revoluţionare proletare mondiale.
Prin urmare, poziţia noastră este împotriva celor trei grupuri în acelaşi timp, dar reordonarea şi punerea la punct cea mai importantă va trebui realizată în privinţa deformărilor înşelătoare şi a prezumţioaselor neo-construcţii ale celui de-al treilea grup, care, fiind contemporane, sunt mai cunoscute şi pe care muncitorilor de astăzi, după devastarea stalinistă, nu le este uşor să le identifice drept vechi capcane istorice, împotriva cărora noi propunem o singură atitudine: întoarcerea integrală la poziţiile comunismului din Manifestul din 1848, care conţin în potenţă întreaga noastră critică socială şi istorică, demonstrând că întreaga evoluţie ulterioară, cu luptele sângeroase şi înfrângerile proletariatului de-a lungul unui secol, reconfirmă soliditatea a ceea ce s-ar dori în mod nesăbuit să se abandoneze.