Îndreptându-ne atenţia, cu unicul scop de a uşura deducţia teoretică, asupra numeroasei cete a criticilor degenerărilor moscovite — care s-a tot extins în ciuda măsurilor preventive ale Congresului al XX-lea, după evenimentele din Ungaria, Polonia şi Germania de Est, până la înseşi marginile partidelor staliniste oficiale din Occident, cu desprinderi, în opinia noastră, de elemente mai mult decât echivoce şi mic-burgheze, cum ar fi cele de tipul unui Sartre sau al unui Picasso [1] —, trebuie să observăm că, nu fără succes, condamnarea sună astfel: abuz de dictatură, abuz de forma partidului politic supus unei discipline centralizate, abuz de puterea de stat în formă dictatorială.
Toată această lume măruntă caută remediul în această direcţie: mai multă libertate, mai multă democraţie, readucerea socialismului în atmosfera ideologică şi politică a legalităţii liberale şi electorale, renunţarea la folosirea forţei statului, în general, în relaţiile dintre diferitele propuneri — şi deci opinii — politice. Ca de obicei, noi acordăm primul loc ca ţintă a loviturilor noastre nu aceluia care spune toate acestea ca apărător deschis al modului de producţie burghez, adus pe lume de acel sistem ideologic, juridic şi politic, ci aceluia care vrea să altoiască această trăncăneală fără sens pe trunchiul marxist.
Şi să enunţăm de îndată teza noastră opusă. Mişcarea revoluţionară ferită de admiraţia servilă faţă de lumea liberă americană, de supunerea faţă de corupţia moscovită, de vulnerabilitatea faţă de cumplita ciumă a oportunismului, va renaşte doar în măsura în care va regăsi platforma radicală originară marxistă şi pe baza formulei ferme că socialismul, prin conţinutul său, depăşeşte, neagă şi dezonorează — ca fiind concepte potrivite pentru apărarea şi conservarea capitalismului — libertatea, democraţia, parlamentarismul electiv, suprema minciună şi resursă contrarevoluţionară de a revendica un stat inert şi neutru în faţa intereselor claselor şi a propunerilor partidelor, şi prin urmare în faţa stupidei libertăţi a opiniilor — un asemenea stat şi o asemenea libertate fiind invenţii monstruoase pe care istoria nu le-a cunoscut niciodată şi nici nu le va cunoaşte.
Nu doar că este de la sine înţeles că marxismul a stabilit şi a declarat acest lucru încă din primii săi ani, ci trebuie adăugat că însuşi conceptul folosirii puterii fizice împotriva grupărilor adverse minoritare — şi chiar a celor majoritare — presupune intervenţia a două forme esenţiale conţinute în „schema“ istorică marxistă: Partidul şi Statul.
Există o „schemă istorică marxistă“ deoarece, în alte cuvinte, doctrina marxistă se bazează pe posibilitatea de a trasa o schemă a istoriei. Dacă nu se ajunge la descoperirea acestei scheme, sau dacă cea găsită eşuează, marxismul se va fi prăbuşit şi vor avea dreptate negatorii de primul tip; poate că nu va fi de ajuns nici măcar atât pentru a-i face să capituleze pe marxiştii falsificaţi şi „aranjaţi“!
Cel care se opune tezei noastre că în schema marxistă Partidul şi Statul sunt elemente nu accesorii, ci principale, şi ar vrea să afirme că elementul principal este clasa, în timp ce Partidul şi Statul sunt doar accesorii ale istoriei şi ale luptei acesteia, pe care el a hotărât să le „schimbe“ ca pe anvelopele sau farurile unui automobil, ar fi dezminţit, deocamdată şi prin procedură de urgenţă, de însuşi Marx, în scrisoarea către Weydemeyer citată clasic de Lenin în Statul şi revoluţia, a cărei construcţie istorică o revendicăm în întregime. Că există clase, spune Marx, nu eu am descoperit, ci mulţi scriitori şi istorici burghezi (pe la 1852). Nici lupta de clasă n-am descoperit-o eu, ci mulţi alţii, care nu sunt din această cauză nici comunişti, nici revoluţionari. Conţinutul doctrinei mele constă în conceptul istoric al „dictaturii“ proletariatului, ca etapă necesară în trecerea de la capitalism la socialism. Aşa spune Marx, în una dintre rarele dăţi când vorbeşte despre sine.
Clasa muncitoare definită statistic, aşadar, nu ne interesează prea mult. Şi tot atât de puţin ne interesează clasa muncitoare care se mişcă în grupuri pentru a-şi descurca divergenţele de interese cu celelalte clase (care sunt mereu mai mult de două). Pe noi ne interesează clasa care a instaurat dictatura, adică a cucerit puterea, a distrus statul burghez şi l-a ridicat pe al său, aşa cum Lenin, ca un adevărat maestru, pune în evidenţă, făcându-i de ruşine pe „uitătorii“ marxismului din Internaţionala a II-a. Cum se sprijină, pe o clasă, o putere de stat dictatorială totalitară, o maşină de stat opusă celei vechi, asemenea armatei învingătoare pe poziţiile celei înfrânte? Care este organul? Filistinii au răspuns imediat că pentru noi era omul, pentru Rusia era Lenin, pe care se îndrăzneşte să-l asocieze cu nenorocitul de Stalin, ars astăzi şi, se spune, asasinat ieri de lacheii săi. [2] Răspunsul nostru era şi este mai mult ca oricând altul.
Organul dictaturii şi al mânuirii armei-stat este Partidul politic al clasei, partidul care, în doctrina sa şi în lungul lanţ istoric al acţiunii sale, posedă în potenţă sarcina transformării societăţii, sarcină care este proprie clasei. Partidul. Noi nu ne limităm a spune că lupta şi sarcina istorică a clasei nu se vor putea realiza dacă nu sunt încredinţate acestor două forme: statul dictatorial (adică cel care exclude din sine, atât timp cât ele există, celelalte clase deja învinse şi subjugate) şi partidul politic. Noi spunem că, în limbajul nostru dialectic şi revoluţionar, începe să se vorbească despre clasă, să se stabilească o legătură dinamică între o clasă astăzi comprimată în societate şi o formă socială viitoare şi revoluţionată, să se ia în considerare lupta dintre clasa care deţine statul şi cea care trebuie să-l răstoarne şi să-l înlocuiască cu al său, abia atunci când clasa nu este o rece constatare statistică, ce rămâne la nivelul pedestru al gândirii burgheze, ci se manifestă în partidul său, organ fără de care nu are viaţă, nici forţă de luptă.
Prin urmare, nu doar că nu se poate desprinde partidul de clasă ca un accesoriu de elementul principal; ci noii deformatori ai marxismului, propunându-ne o clasă proletară lipsită de partid sau cu un partid sterilizat şi impotent, sau căutând surogate pentru partid, au făcut să dispară clasa, ucigând posibilitatea ca aceasta să lupte pentru socialism şi chiar şi pentru o coajă de pâine.
Spre asemenea enormităţi au fost împinşi modernii îmbogăţitori de o rătăcire critică ce i-a determinat, fără să ştie, să-şi însuşească insinuările burgheze şi mic-burgheze care au apărut atunci când revoluţia din Rusia mai înainta încă pe acea linie — pe care chiar şi ei o consideră glorioasă — şi în care Clasa, Statul, Partidul şi oamenii partidului se situau pe acelaşi plan revoluţionar, tocmai pentru că în privinţa acelor poziţii esenţiale nu existau ezitări de niciun fel.
Ei nu-şi dau seama că, diluând partidul şi funcţia sa de prim organ al revoluţiei, ei declasează proletariatul şi îl duc, lipsit de putere, sub jugul clasei dominante, pe care nu o va putea dărâma şi nici măcar tempera, chiar şi din unghiuri de vedere restrânse. Ei cred că au îmbunătăţit într-adevăr marxismul pentru că au învăţat din istorie un banal proverb: cine întinde coarda prea mult o rupe!, demn de ultimul vraci de duzină, şi nu-şi dau seama că nu este vorba de o corecţie, ci de o capitulare; sau, mai bine zis, de un complex de inferioritate născut dintr-o neînţelegere neputincioasă.
Forma Partid şi forma Stat sunt puncte esenţiale în primele texte ale doctrinei noastre; şi sunt două etape de bază ale desfăşurării epice oferite de Manifestul Partidului Comunist.
„Această organizare a proletarilor ca clasă şi, prin aceasta, ca partid politic“.
A doua dintre etapele de trecere revoluţionare este organizarea proletariatului în clasă dominantă: aici se ridică problema puterii şi a statului.
„După cum am văzut mai sus, primul pas în revoluţia muncitorească este ridicarea proletariatului la rangul de clasă dominantă“.
Urmează, puţin mai jos, definiţia seacă a statului de clasă:
„Proletariatul organizat ca clasă dominantă“.
Şi nici nu avem nevoie aici să anticipăm modul în care o altă teză esenţială restabilită de Lenin, dispariţia statului într-o perioadă ulterioară, este conţinută şi ea în acel prim text faimos. Definiţia generală:
„Puterea politică este puterea organizată a unei clase pentru asuprirea alteia“,
subliniază afirmaţiile clasice: puterea publică îşi va pierde caracterul ei politic, vor dispărea clasele şi orice dominaţie de clasă, chiar şi cea proletară.
Aşadar, în centrul viziunii marxiste se află Partidul şi Statul. Este vorba de „a lua sau a lăsa“. A căuta clasa în afara Partidului său şi a Statului său este o muncă zadarnică; a o lipsi de acestea înseamnă a întoarce spatele comunismului şi revoluţiei.
Această încercare dementă, pe care „actualizatorii“ o consideră o descoperire originală făcută după cel de-al Doilea Război Mondial, fusese deja făcută înainte de Manifest şi, tot înainte de acesta, spulberată de formidabila broşură polemică a lui Marx împotriva lui Proudhon: Mizeria filozofiei. Această operă fundamentală distruge concepţia, extrem de avansată pentru acele timpuri, că transformarea socială şi desfiinţarea proprietăţii private sunt cuceriri realizabile în afara luptei pentru puterea politică. La sfârşit, se află faimoasa frază:
„Să nu se spună că mişcarea socială exclude mişcarea politică“,
care conduce la inechivocabila noastră teză: nu înţelegem prin politică o întrecere paşnică de opinii sau, cu atât mai puţin, o dispută constituţională, ci „lupta corp la corp“, „revoluţia totală“ şi, în sfârşit, în cuvintele poetei Sand: „Luptă sau moarte“.
Proudhon fuge de concluzia luptei politice deoarece poziţia sa privind transformarea socială este trunchiată, nu conţine depăşirea integrală a relaţiilor capitaliste de producţie, este concurenţială, este local cooperativă, rămâne blocată în viziunea burgheză despre întreprindere sau piaţă. El a strigat că proprietatea este un furt, dar sistemul său, rămânând un sistem mercantil, rămâne un sistem proprietar şi burghez. Miopia sa în privinţa revoluţiei economice este aceeaşi cu cea a modernilor „fabricişti“, care repetă într-o formă mai puţin viguroasă vechea utopie a lui Owen, ce voia să-i elibereze pe muncitori dându-le gestiunea fabricii în plină societate burgheză. Fie că aceşti domni se numesc „ordinovişti“ în manieră italiană sau „barbarişti“ în manieră franceză, [3] o pecete proudhoniană îi însoţeşte în originile lor îndepărtate şi, la fel ca lui Stalin, li s-ar putea lansa invectiva: O, mizerie a îmbogăţitorilor!
În sistemul lui Proudhon este preamărit la maximum schimbul individual, piaţa, liberul arbitru al cumpărătorului şi al vânzătorului, şi se afirmă că va fi suficient să se alinieze valoarea de schimb a fiecărei mărfuri la cea a muncii pe care o conţine, pentru a elimina orice inechitate socială. Marx demonstrează — şi se va demonstra împotriva lui Bakunin, a lui Lassalle, a lui Dühring, a lui Sorel, [4] a pigmeilor mai recenţi pe care i-am menţionat — că în spatele tuturor acestora nu se află decât apologia şi conservarea economiei burgheze, după cum nimic altceva nu se află nici în afirmaţia stalinistă că într-o societate socialistă, aşa cum pretinde el că este cea rusă, continuă să fie în vigoare legea schimbului de valori echivalente.
Încă din acele câteva rânduri ale textului, Marx marchează abisul dintre aceste lături ale sistemului capitalist şi viziunea colosală a societăţii comuniste de mâine. Aceasta ca răspuns la construcţia lui Proudhon a unei societăţi în care jocul nelimitat al concurenţei şi echilibrul dintre cerere şi ofertă să facă miracolul de a asigura tuturor lucrurile cele mai utile şi de primă necesitate la „costul minim“, eternul vis mic-burghez al slugilor proaste ale capitalului. Marx răstoarnă uşor acest sofism şi îl ironizează comparându-l cu pretenţia ca, dat fiind că pe vreme frumoasă toată lumea se plimbă, să pui lumea proudhoniană să se plimbe pentru a obţine vreme frumoasă.
„În societatea viitoare, în care dispare antagonismul dintre clase, în care nu vor mai exista clase, consumul nu va mai fi determinat de minimul timpului de producţie, ci timpul de producţie consacrat diferitelor obiecte va fi determinat de gradul lor de utilitate socială“.
Este una dintre numeroasele nestemate care se extrag din scrierile clasice ale marii noastre şcoli şi care dovedesc absurditatea clişeului comun: lui Marx îi plăcea să descrie capitalismul în legile sale, dar nu a descris niciodată societatea socialistă, căci altfel ar fi căzut... în utopism. Clişeu comun atât lui Stalin, cât şi antistaliniştilor de duzină.
Utopismul este, dimpotrivă, de imputat unor Proudhon-Stalin, care vor să emancipeze proletariatul şi să conserve schimbul mercantil. Ultima versiune a acestei încercări este reforma lui Hruşciov în industria rusă.
Schimbul individual şi liber pe care se sprijină metafizica lui Proudhon se dezvoltă în schimbul dintre întreprinderi, dintre ateliere, al întreprinderii gestionate de muncitori, în rânceda banalitate care plasează conţinutul socialismului în cucerirea întreprinderii de către muncitorii săi locali.
În cruciada sa în apărarea concurenţei, bătrânul Proudhon anticipează ultramoderna obsesie a emulaţiei productive. Progresul, obişnuiau să spună conformiştii din acea vreme — care nu ştiau că sunt mai puţin reacţionari decât modernul Hruşciov —, se naşte din sănătoasa „emulaţie“. Însă Proudhon identifică emulaţia productivă, „industrială“, cu concurenţa însăşi. Tind să se emuleze cei care aspiră la acelaşi scop, cum poate fi „femeia pentru amant“. Marx observă cu sarcasm: dacă obiectul imediat al amantului este femeia, obiectul imediat al emulaţiei industriale ar trebui să fie produsul, şi nu profitul. Dar cum cursa este după profit, în lumea burgheză (iar acest lucru este valabil şi după mai bine de o sută de ani) pretinsa emulaţie productivă se rezolvă într-o concurenţă comercială. Aceeaşi spre care râvnesc, în zâmbetele seducătoare pe care şi le schimbă în această vară tensionată, americanii şi moscoviţii. [5]
Pe lângă viziunea trunchiată despre societatea revoluţionară, Proudhon apare ca precursor al modernilor neo-fabricişti şi în cea mai circumspectă dintre poziţiile lor: punerea sub semnul întrebării a Partidului şi a Statului pe motiv că aceştia creează lideri, ierarhi, depozitari ai puterii, iar slăbiciunea naturii umane face inevitabilă transformarea lor într-un grup de privilegiaţi, într-o nouă clasă (sau castă?) dominantă, pe spatele proletariatului.
Aceste obsesii despre „natura umană“, Marx i le vârâse înapoi pe gât, încă de atunci, clocitorului de sisteme Proudhon. Fraza este pe cât de scurtă, pe atât de sculpturală:
„D-l Proudhon ignoră faptul că întreaga istorie nu este decât o continuă transformare a naturii umane“.
Sub această masivă piatră funerară pot dormi o sută de cete de idioţi antimarxişti trecuţi, prezenţi şi viitori.
Pentru a corobora declaraţia noastră că nu punem nicio rezervă sau limitare, fie ea şi secundară, în calea „folosirii depline“ a armelor Partid şi Stat în revoluţia muncitorească, vom adăuga, pentru a lichida aceste scrupule ipocrite, că în faţa inevitabilelor manifestări individuale ale patologiei psihologice care decurg pentru proletari şi militanţi comunişti din moştenirea naturii nu a omului, ci a supusului societăţii capitalistice şi a oribilei sale ideologii şi mitologii individualiste şi „person-demnitare“, o singură organizaţie este capabilă să opună un remediu eficient şi hotărâtor, iar aceasta este tocmai partidul politic comunist în timpul luptei revoluţionare şi în exercitarea dictaturii de clasă, care îi revine în întregime. Alte organisme care ar vrea să-i servească drept surogat nu trebuie respinse doar pentru impotenţa lor revoluţionară, ci şi pentru că le sunt de o sută de ori mai accesibile decât partidul politic influenţelor degenerative mic-burgheze şi burgheze. Iar critica unor asemenea organisme, propuse din diferite direcţii şi din timpuri imemoriale, trebuie făcută mai degrabă pe linie istorică decât pe linie „filozofică“, rămânând totuşi de o importanţă primordială să se arate cum motivele invocate de susţinătorii lor dezvăluie cu uşurinţă, la analiza noastră, că aceştia zac în întunericul unei ideologii de origine şi de esenţă burgheză, şi chiar mai prejos de cea burgheză, cum este cea a intelectualoizilor care infestează în mod periculos marginile mişcării muncitoreşti.
Forma-partid, aducându-l din punct de vedere organizatoric pe cel care nu este proletar la acelaşi nivel cu proletarul, este singura în care cel dintâi poate atinge poziţia teoretică şi istorică bazată pe interesele revoluţionare ale clasei muncitoare şi, în cele din urmă, chiar şi după grele frământări istorice, să servească drept mină revoluţionară, iar nu ca o contramină burgheză în rândurile noastre.
Superioritatea partidului constă tocmai în faptul că el depăşeşte infecţia laburismului, a muncitorismului. Se intră în partid ca urmare a propriei poziţii în lupta corp la corp a forţelor istorice care se confruntă pentru o formă socială revoluţionară, iar nu pe baza reproducerii servile — lăudată de obicei — a poziţiei personale a militantului, a celui organizat în sindicat, „în raport cu mecanismul productiv“, adică cu cel creat de societatea burgheză, şi „fiziologic“ pentru aceasta şi pentru clasa sa dominantă.
[1]. Jean-Paul Sartre (1905—1980) — filozof existenţialist, scriitor şi activist francez; deşi nu a fost membru formal al Partidului Comunist Francez (PCF), a fost un proeminent „tovarăş de drum“ al acestuia în anii ’50, încercând să reconcilieze existenţialismul cu marxismul; a rupt definitiv legăturile cu PCF şi cu URSS după invazia sovietică din Ungaria (1956). Pablo Picasso (1881—1973) — celebru pictor spaniol stabilit în Franţa, membru oficial al PCF din 1944 până la moartea sa; a fost o figură majoră a propagandei pacifiste sovietice (porumbelul său fiind simbolul mişcării pentru pace), deşi arta sa cubistă şi modernistă era frecvent criticată la Moscova ca fiind „burgheză şi decadentă“, nealiniindu-se realismului socialist oficial.
[2]. Aluzie ironică la moartea subită a lui I. V. Stalin (5 martie 1953) şi la lupta pentru putere din interiorul Kremlinului. Zvonurile vremii sugerau că Stalin ar fi fost otrăvit (posibil cu warfarină) de complicii săi apropiaţi (în special de Lavrenti Beria) sau lăsat deliberat să moară fără asistenţă medicală timp de peste 12 ore după atacul cerebral suferit la 1 martie. Bordiga persiflează aceste teorii ale conspiraţiei, scoţând în evidenţă turnura burlescă prin care noii demnitari de la Moscova — deşi îi fuseseră complici devotaţi — se grăbesc acum să-l renege public.
[3]. Ordine Nuovo (L’Ordine Nuovo / Ordinea Nouă) — periodic săptămânal fondat la Torino în 1919 de A. Gramsci, P. Togliatti şi alţii, devenit ulterior fracţiune în cadrul aripii fondatoare a Partidului Comunist din Italia. Grupul teoretiza consiliile de fabrică (consigli di fabbrica) ca fiind celulele de bază ale statului muncitoresc şi ale autogestionării producţiei. Bordiga le-a criticat orientarea ca fiind o deviere „fabricistă“ (corporatistă, limitată la unitatea de producţie), argumentând că doar partidul revoluţionar de clasă poate unifica politic proletariatul. Socialisme ou Barbarie (Socialism sau Barbarie) — grupare franceză de stânga anti-stalinistă şi revistă omonimă (active între 1948 şi 1967), fondate de Cornelius Castoriadis şi Claude Lefort în urma scindării de mişcarea troţkistă. Defineau URSS drept un „capitalism de stat birocratic“ şi militau pentru autogestiunea muncitorească şi controlul direct al consiliilor de fabrică, respingând partidul de avangardă.
[4]. Mihail Bakunin (1814—1876) — revoluţionar rus, teoreticianul anarhismului colectivist şi principalul oponent al lui Marx în Internaţionala I (fiind exclus în 1872); respingea lupta politică parlamentară sau de partid şi dictatura proletariatului, propovăduind distrugerea imediată a statului. Ferdinand Lassalle (1825—1864) — socialist şi scriitor german, fondatorul Asociaţiei Generale a Muncitorilor Germani; promova un socialism de stat reformist, prin vot universal şi cooperative finanţate de statul prusac (colaborând chiar cu Bismarck), teze demontate de Marx în Critica Programului de la Gotha. Eugen Dühring (1833—1921) — filozof şi economist german, profesor la Berlin, ale cărui teorii socialiste eclectice şi reformiste riscau să corupă linia doctrinară a social-democraţiei germane, determinându-l pe Engels să scrie celebra polemică Anti-Dühring (1878). Georges Sorel (1847—1922) — filozof şi sociolog francez, principalul ideolog al anarho-sindicalismului; susţinea dărâmarea capitalismului prin grevă generală şi acţiune directă a sindicatelor, respingând cu desăvârşire organizarea într-un partid politic.
[5]. Trimitere la contextul geopolitic al verii anului 1957. Această perioadă a fost marcată pe de o parte de negocierile pentru dezarmare de la Conferinţa de la Londra (martie—august 1957) şi de vizitele diplomatice prin care Hruşciov promova doctrina „coexistenţei paşnice“ şi a „emulaţiei/competiţiei economice“ cu SUA (sloganul „Să ajungem din urmă şi să depăşim America“ în producţia de lapte şi carne). Pe de altă parte, în spatele „zâmbetelor“ diplomatice se ascundea o intensă cursă a înarmărilor: chiar în august 1957, URSS a testat cu succes prima rachetă balistică intercontinentală din lume (R-7 Semyorka), iar în octombrie a lansat satelitul Sputnik, deschizând o fază de maximă tensiune a Războiului Rece.