În lupta împotriva trădării staliniste şi a deformărilor sale în teoria economică, aspecte de o mie de ori mai grave decât „abuzurile de putere“ care i-au scandalizat pe troţkişti şi pe hruşciovişti în stadii atât de diferite, şi decât faimoasele „crime“ cu care a plictisit de moarte întregul filistinism mondial, quaker [1] şi partizan al lumii libere, ne-am sprijinit întotdeauna pe teza clasică a lui Marx împotriva lui Proudhon, aşa cum este formulată în volumul I al Capitalului, capitolul XXIII, nota 24:
„Ce demnă de admiraţie este deci ingeniozitatea lui Proudhon, care vrea să desfiinţeze proprietatea capitalistă, opunându-i... legile eterne ale proprietăţii proprii producţiei de mărfuri!“.
Întreaga ceată a pretinşilor antistalinişti se sprijină, în critica sa şi în încercarea sa de a propune programe înnoite, pe ridicola cerinţă de a dezintoxica — sterilizându-le în mod revoluţionar — Partidul şi Statul, forme de care Stalin ar fi abuzat din cauza eternei patimi de putere (în Italia, această teză extrem de râncedă se dă ca text la examenele de latină: tiranul, slugile sale şi Patria! Cicero, ca „actualizator“ al lui Marx în istoria trăită!). [2] Este important să arătăm cum toţi cei care hrănesc această preocupare puritană (dacă îi scarpini puţin, sunt toţi aspiranţi la rolul de lideri, desfiguraţi de patima succesului personal) cad din nou, în construcţia economico-socială, în reacţionara iluzie a lui Proudhon şi au ochii închişi în faţa opoziţiei istorice a comunismului faţă de capitalism, ceea ce echivalează cu opoziţia comunismului şi a socialismului faţă de mercantilism.
O primă expunere a acestei demonstraţii trebuie să fie cea istorică, menită să arate sfârşitul mizerabil al tuturor variantelor care au încercat să propună, cu scopul de a respinge monştrii Partidului şi ai Statului politic, organizaţii de altă natură pentru a încadra clasa proletară în lupta sa împotriva capitalului şi pentru a ajunge la formarea societăţii postcapitaliste.
În a treia parte a acestei expuneri vom trata aspectul economic, adică vom arăta că ţinta, programul pe care toate acele mişcări în afara partidului şi „în afara statului“ şi le propuneau, nu era o economie socialistă şi comunistă, ci o iluzie economică mic-burgheză, care le-a scufundat pe toate din nou în jocul de forţe al partidelor şi statelor capitalismului modern.
O primă teză preliminară reuneşte sub eticheta de antimarxiste toate aceste eforturi chinuite, bazate pe formule sau „reţete“ pentru diverse forme organizatorice cu efecte miraculoase. Aceasta repetă după ureche vechile banalităţi de o jumătate de secol ale bişniţarilor politici şi ale şarlatanilor, care reduceau vicisitudinile luptei istorice la o succesiune de modele, ca în „moda“ vestimentară. Trăncăneau aceşti atotştiutori: în marea revoluţie franceză motorul a fost clubul politic, iar lupta dintre acestea (iacobini, girondini etc.) a fost cheia evenimentelor. Apoi acel stil a trecut de modă şi am avut partidele electorale... apoi s-a trecut la organisme locale, comunale, preconizate de anarhişti... astăzi (ne gândim la anul 1900) avem reţeta cea mai nouă: sindicatul muncitoresc de branşă, care tinde să înlocuiască totul şi se opune (Georges Sorel), cu potenţialul său revoluţionar, Partidului şi Statului. Un cântec vechi de când lumea. Astăzi (1957) auzim lăudată o altă formă „autosuficientă“: consiliul de fabrică, adus în diverse moduri în prim-plan faţă de orice altă formă de către „tribuniştii“ olandezi, gramscienii italieni, titoiştii iugoslavi, aşa-numiţii troţkişti, grupuleţe de „stânga“ de batrahomiomahie. [3]
Toată această pălăvrăgeală goală este îngropată de o singură teză (Marx, Engels, Lenin): „Revoluţia nu este o chestiune de formă de organizare“.
Problema revoluţiei constă în ciocnirea forţelor istorice, în programul social final aflat la capătul lungului ciclu al modului capitalist de producţie. A inventa scopul în loc de a-l descoperi în factorii determinanţi din trecut şi prezent, în mod ştiinţific, a fost vechiul utopism premarxist. A ucide scopul şi a pune în locul lui organizaţia care se zbate este noul utopism postmarxist (Bernstein, şeful revizionismului social-democrat: scopul nu înseamnă nimic, mişcarea este totul).
Vom aminti pe scurt acele „propuneri“ de creatori de modă, care au luat proletariatul drept „manechin“ şi, înfrângându-l crunt, l-au încărcat cu jugul consolidat al capitalului.
Doctrinele anarhiste sunt expresia tezei: răul este puterea centrală; şi ele susţin că în înlăturarea acesteia constă întreaga problemă a eliberării celor asupriţi. Anarhistul nu ajunge la conceptul de clasă decât ca la un concept accesoriu; el vrea să elibereze individul, omul, însuşindu-şi programul revoluţiei liberale şi burgheze. Îi reproşează acesteia doar că a instituit o nouă formă de putere, fără să observe că aceasta este consecinţa necesară a faptului că nu a avut drept conţinut şi forţă motrice eliberarea persoanei sau a cetăţeanului, ci cucerirea dominaţiei unei noi clase sociale asupra mijloacelor de producţie. Anarhia, libertarismul — şi dacă se face o analiză fie şi puţin mai pătrunzătoare, chiar şi stalinismul aşa cum este propagat în Occident — nu sunt decât clasicul liberalism revoluţionar burghez plus încă ceva (pe care îl numesc autonomie locală, stat administrativ, accesul claselor muncitoare la puterile constituţionale). Prin asemenea inepţii mic-burgheze, liberalismul burghez, care în timpul său istoric este un lucru real şi serios, devine o pură iluzie castratoare a revoluţiei muncitoreşti, cu care aceasta din urmă este astăzi adăpată până la drojdie.
În schimb, marxismul este negarea dialectică a liberalismului capitalist, pe care nu vrea să-l conserve în parte pentru a-i adăuga corective, ci pe care vrea, de fapt, să-l zdrobească în instituţiile care au apărut din el şi care, locale şi mai ales centrale, au un caracter de clasă. Această sarcină nu este încredinţată unor ghiftuieli cu o neguroasă autonomie şi independenţă, ci formării unei forţe distrugătoare centrale, ale cărei forme sunt tocmai Partidul şi Statul revoluţionar, de neînlocuit de către oricare altele.
Ideea de a elibera şi de a autonomiza individul, persoana, se reduce mai întâi la ridicola formulă a recalcitrantului subiectiv, care închide ochii şi ignoră societatea şi structura sa greoaie, pe care nu o poate distruge sau în care visează să introducă într-o zi o maşină infernală; totul pentru a sfârşi în existenţialismul contemporan, steril pentru orice efect social.
Această cerinţă mic-burgheză, care s-a născut din furia micului producător autonom expropriat de marele capital şi, prin urmare, dintr-o apărare a proprietăţii (care pentru Stirner [4] şi alţi individualişti puri este o „prelungire a persoanei“ ce nu trebuie călcată în picioare), s-a adaptat la marele fapt istoric al înaintării maselor muncitoare, recunoscând, odată cu trecerea timpului, unele forme organizate. În timpul crizei din Internaţionala I (după 1870), anarhiştii s-au desprins de marxişti negând încă organizaţiile economice şi chiar şi grevele; de atunci, Engels stabileşte că sindicatul economic şi greva nu sunt suficiente pentru a rezolva problema revoluţiei, ci că partidul revoluţionar trebuie să le sprijine, deoarece, aşa cum se arăta deja în Manifest, valoarea lor constă în extinderea organizării proletare către o formă unică şi centrală, care este politică.
În această fază, propunerea libertarilor este „comuna“ revoluţionară locală, insuficient definită, organ prezentat rând pe rând ca o forţă în luptă împotriva puterii constituite, care îşi afirmă autonomia rupând orice legătură cu statul central, şi ca o formă care gestionează o nouă economie. Nu era vorba decât de o întoarcere la prima formă capitalistă a Comunelor autonome de la sfârşitul Evului Mediu în Italia şi în Flandra germanică, unde o tânără burghezie lupta împotriva Imperiului; ca întotdeauna, la vremea aceea era un fapt revoluţionar în raport cu dezvoltarea economiei productive, în timp ce astăzi este o simplă regurgitare goală mascată de un fals extremism.
Pentru anarhişti, în cincizeci de ani de comemorări, modelul acestui organ local fusese Comuna din Paris din 1871, care, în mult mai puternica şi irevocabila analiză a lui Marx şi a lui Lenin, este dimpotrivă primul şi cel mai mare exemplu istoric al dictaturii proletariatului, al unui Stat central şi, deocamdată, teritorial al proletariatului.
Statul capitalist francez, sub forma Republicii a III-a a lui Thiers, s-a mutat în afara capitalei sale pentru a zdrobi Parisul proletar şi s-a pregătit să o facă chiar şi dincolo de cordonul trupelor prusace; Marx a putut scrie, după rezistenţa disperată şi masacrul înfiorător, că din acea zi toate guvernele naţionale ale burgheziilor fac cauză comună împotriva proletariatului.
Nu a fost vorba de a micşora lupta istorică de la nivel naţional la cel comunal (şi gândiţi-vă la o biată comună lipsită de apărare de la periferie!), ci de a o extinde la nivel internaţional. În anii Internaţionalei a II-a a apărut chiar o nouă versiune a socialismului (care a atras chiar şi mintea neliniştită a lui Mussolini dinaintea războiului) numită „comunalism“, care voia să construiască celula societăţii socialiste prin cucerirea comunei autonome, din păcate, nici măcar prin mijloace dinamitarde ca în cazul anarhiştilor, ci prin intermediul alegerilor municipale! Obiecţiile de atunci ar fi inutile astăzi, când dezvoltarea economică inexorabilă, bine cunoscută de oricine îl urmează pe Marx, a strâns orice structură locală într-o reţea tot mai inestricabilă de legături cu centrul — economice, administrative, politice: este de ajuns să ne gândim la penibilul oricărei mici comune rebele care şi-ar construi o staţie radio sau TV doar pentru a le bruia pe cele ale extrem de ostilului Stat central. Ideea unor organizaţii care să-i unească într-o confederaţie pe muncitorii unei comune, sau a unei comune care se declară independentă politic şi autarhică economic, a murit de la sine; dar iluzia burgheză a „autonomiei“ va continua să joace un rol în a altera minţile şi a paraliza mâinile militanţilor clasei muncitoare.
O istorie mai lungă şi mai complexă o vor avea celelalte forme de organizare „imediată“ a lucrătorilor, care vor tinde să se limiteze la sfera sindicatului de breaslă şi de meserie, a sindicatului de industrie, a consiliului de fabrică. În măsura în care asemenea forme sunt prezentate ca o alternativă la prevalenţa partidului politic revoluţionar, istoria mişcărilor lor şi a doctrinelor care s-au sprijinit pe ele mai mult sau mai puţin haotic coincide cu istoria (căreia i-am dedicat ample analize) a oportunismului din Internaţionala a II-a şi a III-a; şi vom încerca să ne limităm la câteva trimiteri, deşi lipsa de cunoştinţe în rândul maselor din Europa despre această istorie de sacrificii imense susţinute de proletariatul continentului este gravă, şi este necesar ca acesta să ajungă într-o zi să valorifice din nou aceste experienţe cumplite.
Istoria localismului şi a aşa-numitului comunism anarhic sau libertar este istoria oportunismului în sânul aceleiaşi Internaţionale I, de care Marx a trebuit să se elibereze atât prin critica doctrinară, cât şi printr-o luptă organizatorică dură împotriva lui Bakunin şi a susţinătorilor săi stăruitori din Franţa, Elveţia, Spania şi Italia.
În ciuda istoriei aceleiaşi Revoluţii Ruse, mulţi „stângişti“ şi duşmani declaraţi ai stalinismului privesc încă spre anarhişti ca spre un posibil punct de sprijin; era necesar să restabilim că liberalismul este o primă formă de boală a mişcării proletare şi a precedat celelalte oportunisme, inclusiv pe cel stalinist, prin deplasarea poziţiilor politice şi istorice pe un teren impur, de natură să atragă alături de proletariat straturile mic-burgheze şi chiar ale burgheziei mijlocii ale societăţii, ceea ce a reprezentat întotdeauna sălaşul tuturor erorilor şi sursa tuturor ruinelor. Nu s-a obţinut conducerea proletară asupra „maselor populare“, ci distrugerea oricărui caracter proletar în mişcarea generală şi aservirea proletariatului faţă de capital.
Acest pericol este denunţat încă din primii ani ai marxismului; şi este dureros să spui că avem astăzi mai multe date decât Marx pentru a-l înfrunta, în timp ce înţelegi greşit ceea ce era deja clar acum un secol. De versiunea „populară“ a revoluţiei muncitoreşti se îngrozea şi Engels, printre o sută de alte pasaje, în introducerea la Luptele de clasă în Franţa:
„După înfrângerile din 1849 nu am împărtăşit câtuşi de puţin iluziile democraţiei vulgare... Aceasta conta pe o victorie apropiată şi definitivă a «poporului» asupra «asupritorilor»; noi — pe o luptă îndelungată, după înlăturarea «asupritorilor», între elementele antagoniste care se aflau chiar în rândurile acestui «popor»“.
Pentru doctrina marxistă, încă de atunci există temeiurile pentru a condamna versiunile populare de astăzi ale „tuturor“ oportuniştilor, inclusiv ale grupuleţelor „cvadrifoliate“ [5] şi „barbariste“, care au dedicat de curând lungi palinodii evenimentelor din Ungaria, în care, ca întotdeauna, falsifică o mişcare „populară“, transformând-o într-o mişcare de clasă.
Oricine situează clasa proletară înaintea şi deasupra partidului comunist, crezând că îi aduce un omagiu suprem, pune de fapt „poporul“ în locul clasei, declasând-o, înecând-o în incertitudinea „populară“ şi o sacrifică contrarevoluţiei.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, partidele politice ale proletariatului deveniseră puternice din punct de vedere organizatoric şi numeroase în întreaga Europă; modelul lor era „Sozialdemokratie“ germană, care, după o lungă luptă împotriva legilor excepţionale antisocialiste ale lui Bismarck, constrânsese Statul kaiseristo-burghez să le desfiinţeze, şi îşi vedea la fiecare scrutin voturile şi numărul de mandate în parlament crescând. Acest partid ar fi trebuit să fie depozitarul tradiţiei lui Marx şi a lui Engels, iar de aici decurgea prestigiul său în sânul Internaţionalei a II-a, reconstituită în 1889.
Dar tocmai în sânul acestui partid se dezvoltase un nou curent numit revizionist, al cărui principal teoretician a fost Eduard Bernstein, [6] care susţinea pe faţă că dezvoltarea societăţii burgheze şi noile sale aspecte, în timpul epocii de relativă linişte socială şi internaţională care a urmat marelui război franco-prusac, indicau „noi căi spre socialism“, diferite de cea a lui Marx.
A fost folosită atunci — iar tinerii militanţi muncitori de astăzi să nu se mire — tocmai aceeaşi frază lansată după Congresul al XX-lea rus din 1956, cu aceleaşi cuvinte pe care toată lumea le crede inventate acum, noi-nouţe! Revizionistul italian Bonomi [7] — exclus din partidul socialist în 1912, ministru de război care sub Giolitti a îndeplinit sarcina de a ordona ca focul să fie deschis nu asupra fasciştilor, ci asupra proletarilor care luptau împotriva acestora, iar apoi unul dintre şefii guvernului republicii antifasciste — a scris acum o jumătate de secol o carte cu acest titlu: Noile căi ale socialismului. Giolitti a extras din ea vorba de duh că socialiştii l-au trimis pe Marx în pod. Actuala mişcare a stângii comuniste internaţionale se reconectează la grupările fracţiunii de stânga care, în acei ani îndepărtaţi, au răspuns numindu-şi ziarul La soffitta (Podul).
Revizioniştii susţineau că în noua situaţie a Europei şi a lumii capitaliste trecerea la socialism şi emanciparea clasei muncitoare nu ar fi cerut lupte insurecţionale, recurgerea la violenţa armată, cucerirea revoluţionară a puterii politice, şi au înlăturat cu totul teza centrală a lui Marx: dictatura proletariatului.
În locul acestei „viziuni catastrofice“ a fost pusă acţiunea legalistă şi electorală, cea legislativă în parlament, şi s-a ajuns până la participarea socialiştilor aleşi în ministere burgheze (posibilism, millerandism) cu scopul de a promulga legi favorabile proletariatului, deşi Congresele internaţionale până la Primul Război Mondial condamnaseră întotdeauna această tactică, iar dinainte de acesta colaboraţioniştii de tipul lui Bonomi (nu cei ca Bernstein sau, în Italia, Turati) fuseseră excluşi din partid.
Această degenerare a politicii, precum şi a doctrinei partidelor socialiste, de care nu ne putem ocupa mai pe larg aici, a fost urmată în rândurile unor largi straturi de muncitori de un val de neîncredere faţă de forma de partid politic, ceea ce a dat apă la moară criticilor antimarxişti şi anarhişti; iar într-o primă fază doar curente minoritare s-au situat pe terenul luptei împotriva revizionismului, cu orientarea de a rămâne fidele doctrinei originare a marxismului (radicalii în Germania, intransigenţii revoluţionari în Italia, iar în alte părţi cei numiţi duri, stricţi, ortodocşi şi alţii asemenea).
Aceste curente, cărora în Rusia le corespundea bolşevismul cu Plehanov (care a sfârşit rău odată cu războiul, la fel ca germanul Kautsky) şi Lenin, nu au încetat nicio clipă să revendice forma Partid şi — cu deplină claritate abia cu Lenin — forma Stat, adică forma Dictatură. Dar timp de aproape un deceniu s-a afirmat în lupta împotriva revizionismului social-democrat o altă şcoală, cea a sindicalismului revoluţionar, ale cărei origini sunt cu siguranţă mai vechi, dar care l-a avut drept lider teoretic pe Georges Sorel. Curentele acestei şcoli au fost puternice în ţările latine; au luptat mai întâi în rândurile partidelor socialiste, apoi au ieşit din ele atât din cauza evoluţiei luptelor, cât şi din consecvenţă faţă de doctrina lor care excludea Partidul ca organ al revoluţiei de clasă.
Forma originară a organizării proletare era pentru ei sindicatul economic, care trebuia în primul rând nu doar să conducă lupta de clasă pentru apărarea intereselor muncitoreşti imediate, ci şi să se pregătească, fără nicio subordonare faţă de vreun partid politic, pentru conducerea războiului revoluţionar final în vederea răsturnării sistemului capitalist.
Ne-ar duce destul de departe analiza fundamentării şi evoluţiei acestei doctrine, atât în opera liderului ei ideologic, Sorel, cât şi în diversele grupuri care au urmat-o în diferite ţări; şi, aşa cum am precizat, nu vom trata în sinteză decât bilanţul său istoric şi perspectiva sa extrem de discutabilă asupra unei viitoare societăţi necapitaliste.
Sorel şi destul de mulţi dintre adepţii săi, inclusiv în Italia, au declarat la început că sunt adevăraţii continuatori ai lui Marx împotriva travestirii pacifiste şi evoluţioniste a revizioniştilor legalişti. Au sfârşit apoi prin a fi nevoiţi să admită că ei reprezentau un alt revizionism, la prima vedere de stânga, şi nu de dreapta, dar care în realitate era legat de aceleaşi origini şi conţinea aceleaşi pericole.
Ceea ce Sorel susţinea că reţine de la Marx era recurgerea la violenţă şi ciocnirea clasei proletare cu instituţiile şi puterile burgheze şi, mai ales, împotriva Statului. El arăta astfel că rămăsese fidel criticii lui Marx, potrivit căreia Statul contemporan rezultat din revoluţia liberală, în formele sale democratice şi parlamentare, nu încetează să fie organul prin excelenţă de apărare a intereselor clasei dominante, a cărei putere nu poate fi răsturnată pe căi constituţionale. Sorelienii au revendicat acţiunea ilegală, folosirea violenţei, greva generală revoluţionară şi au făcut din această lozincă idealul lor suprem, într-un moment în care, în majoritatea partidelor socialiste, asemenea directive erau dezavuate cu vehemenţă.
Deşi greva generală soreliană, în care culminează teoria „acţiunii directe“ (adică fără intermediari aleşi în mod legal între proletariat şi burghezie), este concepută ca fiind simultană pentru toate meseriile muncitoreşti, pentru toate oraşele unui Stat şi chiar ca fiind internaţională, în realitate insurecţia sindicaliştilor păstrează forma şi limita unei acţiuni a unor indivizi sau, cel mult, a unor grupuri sporadice; şi nu se ridică la conceptul unei acţiuni de clasă. Aceasta se datorează groazei sale faţă de o organizaţie politică revoluţionară care nu poate să nu aibă şi forme militare, iar după victorie, forme statale (Stat proletar, Dictatură), în timp ce sorelienii, călcând pe urmele bakuniştilor de acum treizeci de ani, nu vor Partid, Stat, Dictatură. Greva generală naţională considerată victorioasă coincide (în aceeaşi zi?) cu exproprierea (noţiunea de grevă expropriatoare), iar viziunea trecerii de la o formă socială la alta este la fel de nebuloasă şi şubredă pe cât a fost de dezamăgitoare şi efemeră.
În 1920, în Italia — în plină înflorire a entuziasmului pentru Lenin, pentru forma Partid, pentru cucerirea centrală a puterii şi dictatura „expropriatoare“ —, această lozincă fals extremistă de „grevă expropriatoare“ a fost preluată în rândurile atât „maximaliste“, cât şi „ordinoviste“; şi a fost una dintre numeroasele dăţi când a trebuit să se pună mâna pe ţesala marxistă, fără milă şi fără teama de a trece drept pompieri. [8]
În esenţă, Sorel şi toţi aceşti epigoni ai săi sunt în afara determinismului marxist, iar jocul influenţelor dintre sfera economică şi cea politică rămâne literă moartă pentru ei; fiind individualişti şi voluntarişti, ei văd în revoluţie un act de forţă doar după ce au văzut în ea un imposibil act de conştiinţă. Ei sunt cei care răstoarnă marxismul, aşa cum arată Lenin în Ce-i de făcut?. Odată declanşate în forul interior al persoanei conştiinţa şi voinţa, din moment ce sunt prezente, dintr-un singur salt rad de pe faţa pământului Statul burghez, împărţirea în clase, psihologia de clasă. Ei nu înţeleg alternativa: dictatură capitalistă sau comunistă, şi ies din ea prin singura cale istorică posibilă: o repun pe picioare pe prima. Dacă o fac în mod conştient sau nu, este o problemă care pentru ei reprezintă totul, pentru noi zero.
Nu ne interesează să-l urmărim mai departe pe Georges Sorel pe drumul său logic: idealism, spiritualism, sânul Bisericii Catolice.
Aşa cum am avertizat deja de mai multe ori, nu putem oferi aici întreaga istorie critică a dezastrului socialist de la izbucnirea (august 1914) Primului Război Mondial. Trebuie doar amintit dacă ruina a măturat doar partidele politice sau şi organizaţiile sindicale, precum şi pe înşişi ideologii şcolii sindicaliste, care nu voiau să se numească partid, dar în realitate erau aşa ceva, având o bază de clasă mic-burgheză, în ciuda superstiţiei lor privind puritatea muncitorească. Pe atunci, ei formau — aşa cum, de altfel, într-o măsură mai mare sau mai mică au făcut-o întotdeauna anarhiştii — nişte „grupuri“ vag definite care se declarau apolitice, aelectorale, aparlamentare, apartinice (iertaţi toate aceste cuvinte oribile născute din abuzul de alfa privativ). Avem exemple pe deplin contemporane despre cum toată această pudoare faţă de Partid şi de politica revoluţionară ajunge să le permită acestor membri ai unor grupări, inconsecvenţi şi fără principii, să stea în partidele oportuniste şi burgheze şi să facă campanii electorale pentru trădători murdari de clasă. Autonomie mai presus de toate!
Este indiscutibil, şi reprezintă materialul de bază al întregii restaurări a marxismului revoluţionar realizate în epoca lui Lenin, că cele mai mari partide socialiste din Europa ne-au făcut martorii unui faliment dezgustător. Nu mai este nevoie să povestim iarăşi despre Vladimir, care timp de trei săptămâni a fost imposibil de abordat chiar şi pentru incomparabila sa tovarăşă, călca în picioare ziarele necrezând ştirile, şi se învârtea încruntat prin micuţa cameră din Elveţia ca o fiară în cuşcă.
Nu retragem nimic din ceea ce am spus şi am făcut întotdeauna împotriva parlamentarilor trădători care votaseră creditele de război şi intraseră în guvernele de uniune sacră. Dar în Italia s-a desfăşurat, cu avantajul a nouă luni de aşteptare, lupta aprinsă pentru a împiedica dezertarea liderilor partidului cu câteva zile înainte de ordinul de mobilizare. Conducerea partidului rezista bine, grupul parlamentar — deşi în majoritate de orientare reformistă — era împotriva grevei generale naţionale, dar se angaja să voteze împotriva creditelor şi a guvernului, şi aşa a şi făcut în mod unanim; cei care au adoptat poziţia cea mai defetistă au fost liderii Confederaţiei Muncii, pe care a trebuit să-i demascăm în sabotajul lor faţă de propunerea de grevă: spuneau că se temeau de eşecul ei; în realitate se temeau de reuşita ei din motive de patriotism burghez.
În toate ţările, marile confederaţii sindicale au fost cele care au remorcat partidele politice pe drumul ruşinii nemăsurate. Aşa s-a întâmplat în Franţa, în Germania şi în Austria. În Anglia, monstrul tuturor timpurilor, campionul antirevoluţiei, Partidul laburist — la care sunt afiliate Trade Unions, adică sindicatele economice —, a trecut compact de partea războiului, în timp ce micul partid socialist britanic a menţinut o atitudine de opoziţie.
Criticii sorelieni ai parlamentarismului denunţaseră pe bună dreptate multe ticăloşii, dar nu se gândiseră că deputaţii muncitori care frecventau anticamerele administraţiei burgheze erau împinşi acolo de organizatorii sindicali, care voiau să obţină concesii materiale pentru asociaţii lor. Oportunismul, a cărui cea mai clasică bubă a erupt atunci — aşa cum fusese semnalat de Lenin, iar înainte de el de Engels şi Marx încă din scrisorile despre contrarevoluţia germană din 1850 —, nu îşi are originea, ci doar o manifestare inseparabilă a sa, în trădarea sau laşitatea liderilor revoluţionari. Oportunismul este un fapt social, un compromis între clase care are loc în profunzime, şi ar fi o nebunie să nu-l vedem. Capitalismul le-a oferit un pact muncitorilor industriali scutiţi de serviciul militar. Dacă în Italia Sindicatul Feroviarilor s-a opus Confederaţiei Muncii în problema grevei, în care membrii săi îşi puneau în joc „banderola albastră“, acest lucru s-a datorat forţei politice şi legăturilor deschise dintre acest organism combativ şi stânga partidului marxist.
În criza din 1914, ca în toate celelalte crize similare, chiar dacă mai puţin răsunătoare, sindicatele economice au fost — prin cercurile lor de conducere, pe care însă muncitorii nu le-au măturat, la fel cum nici militanţii de partid nu au făcut-o cu liderii lor, şi nici alegătorii socialişti cu deputaţii lor, decât după lungi ani de lupte — bile de plumb la picioarele partidelor de clasă. Sorelienii nu văzuseră toată această mulţime de fenomene evidente atunci când propuseseră, ca remediu împotriva revizionismului, boicotarea partidelor şi refugierea în sindicatele muncitoreşti.
Chiar mai mult s-a întâmplat în Franţa şi în Italia, unde existau confederaţii sindicale aparţinând şi curentului sindicalist-anarhic. În Franţa, acesta era majoritar, avându-l ca secretar pe Jouhaux, [9] sorelian până în măduva oaselor şi duşman al partidului şi al grupului său parlamentar. Însă nu doar Jouhaux — urmat de întreaga sa organizaţie şi de masele sale, cu excepţia unor minorităţi absolut neglijabile în prima fază — a urmat politica patriotardă a deputaţilor socialişti, ci chiar şi faimosul şi cultul anarhist Élisée Reclus, precum şi cel mai celebru (deşi un netot) Gustave Hervé, [10] liderul antimilitariştilor europeni, director al ziarului Guerra sociale, organizator al lui citoyen-Browning sau cetăţeanul-revolver, care se angajase să înfigă le drapeau tricolore dans le fumier, steagul francez în bălegar. A schimbat titlul ziarului în Victoire, a lansat cea mai veninoasă campanie de ură împotriva nemţilor (boches) şi s-a înrolat voluntar în bălegarul demn de el.
Din rândurile soreliene nu a ieşit, aşadar, nimic mai bun decât din cele ale partidului SFIO, deşi încă de pe atunci, ca marxism, acesta din urmă nu valora nici doi bani. Sindicaliştii „apartinici“ au sfârşit la fel ca Guesde şi Cachin, care au venit să cumpere cu francii Statului francez ziarul lui Mussolini (este vorba despre cel de-al doilea, devenit mai recent comunist şi antifascist în rezistenţă, după o paranteză hitleristă). [11]
În Italia exista, în opoziţie cu Confederaţia Muncii, Uniunea Sindicală Italiană. Oricât de îmbibată ar fi fost de un reformism ieftin, cea dintâi nu a aderat niciodată la politica de război. Însă sindicaliştii anarhişti s-au scindat în două Uniuni sindicale: una contrară războiului, cealaltă — cu De Ambris şi Corridoni [12] — declarat intervenţionistă. Partidul a dat o dovadă mai bună; deoarece, când Mussolini a ieşit din el în octombrie 1914, la şedinţa de excludere din secţiunea din Milano nicio voce nu s-a ridicat pentru a-l apăra.
Propunerea de a renunţa la partidul politic proletar pentru a muta centrul de greutate al luptei revoluţionare pe sindicatul de breaslă implică, pe de o parte, abandonarea totală a bazelor doctrinei marxiste şi nu poate fi propusă decât de cineva care — aşa cum au făcut în cele din urmă sorelienii şi cum făcuseră bakuniştii — se leapădă de crezul său filozofic şi economic; în timp ce în bilanţul său istoric se dovedeşte lipsită de orice fundament. Raţionamentul potrivit căruia în partide pot intra elemente care nu provin direct din clasa proletară, care ajung apoi să ocupe posturile de conducere, în timp ce acest lucru nu s-ar întâmpla în sindicate — ceea ce nu este adevărat —, este golit de orice consistenţă de cele mai răsunătoare exemple istorice.
Limitarea orizontului sindical faţă de cel politic constă în faptul că el nu are un fundal de clasă, ci abia unul de categorie, şi resimte rigida separare medievală a meseriilor. Nu reprezintă un pas înainte transformarea mai recentă a sindicatului de breaslă (sau profesional) în sindicat de industrie. În această formă, de exemplu, un muncitor tâmplar, dar care lucrează într-o fabrică de automobile, va face parte din federaţia metalurgică, şi nu din cea a lemnului. Însă cele două forme au în comun faptul că, la bază, contactul dintre asociaţi are loc doar între elemente care au în comun şi, prin urmare, tratează doar problemele unui sector productiv îngust, iar nu toate problemele sociale. Sinteza intereselor grupurilor proletare locale, profesionale şi industriale, se realizează doar prin intermediul unui aparat de funcţionari ai organizaţiilor.
Depăşirea limitării intereselor se realizează, aşadar, doar în organizaţia de partid, care nu îi separă pe proletari nici pe profesii, nici pe sectoare productive.
După Primul Război Mondial, fiind evident pentru toţi că trădarea cauzei sociale provenea nu doar de la grupurile parlamentare şi partide, ci şi de la marile organizaţii şi confederaţii sindicale, a luat un mare avânt supraevaluarea unei noi forme de organism imediat al proletarilor industriali: consiliul de fabrică.
Teoreticienii acestui sistem au vrut să susţină că, mai bine decât oricare altul, acesta ar putea exprima funcţia istorică a clasei muncitoare moderne, pe un dublu plan. Apărarea intereselor muncitorilor în raport cu patronul trecea de la Sindicat la Consiliul de fabrică, fie el şi conectat cu celelalte în „Sistemul Consiliilor“ pe localităţi, regiuni şi naţiune, precum şi pe sectoare industriale. Dar apărea o nouă revendicare: cea a controlului producţiei şi, mai îndepărtată, cea a gestiunii. Consiliile ar fi revendicat dreptul de a avea un cuvânt de spus nu doar în ceea ce priveşte tratamentul aplicat muncitorilor de către firmă în materie de salarii, program de lucru şi orice alte raporturi, ci şi în operaţiunile tehnico-economice lăsate până atunci la latitudinea întreprinderii: programe de producţie, achiziţionarea de materii prime, destinaţia produselor. O serie de „cuceriri“ în această direcţie îşi propunea ca obiectiv totala gestiune muncitorească, adică eliminarea şi exproprierea efectivă a patronilor.
Acest miraj, la început seducător, a fost imediat considerat de marxiştii revoluţionari, cel puţin în Italia, ca fiind cu totul înşelător. Din această perspectivă era eliminată chestiunea puterii centrale, deoarece se admiteau ca fiind coexistente (un prim exemplu de coexistenţă, a lupului şi a oii!) puterea Statului burghez şi un nivel avansat de control muncitoresc, ba chiar şi o cotă de gestiune muncitorească asupra unui anumit număr sau grup de întreprinderi.
Nu este vorba decât despre un nou revizionism, despre un reformism într-o ediţie mai degrabă înrăutăţită decât îmbunătăţită, dacă ţinem cont de faptul că în acest sistem ipotetic dispare, prin încrucişarea gestiunilor locale, planul social al producţiei şi al economiei, pe care revizioniştii clasici îl încredinţau unui Stat politic cucerit prin mijloace paşnice de către clasa muncitoare.
Este uşor de stabilit în doctrină că este vorba despre un sistem la fel de antimarxist ca şi cel al sindicalismului sorelian. Printr-un procedeu similar, vedem suspectele personaje: Partidul de clasă şi Statul de clasă, eliminate din succesiunea scenelor dramei; în timp ce revizioniştii clasici se limitau, sub aspect formal, la sabotarea deschisă a violenţei de clasă şi a dictaturii de clasă. În esenţă, revoluţia şi socialismul sunt cele care dispar în ambele cazuri.
Continuând în deceniile următoare să se dea crezare neîncrederii banale faţă de cele două forme, Partid şi Stat, s-a ajuns la confundarea „conţinutului socialismului“ cu aceste două postulate: controlul muncitoresc asupra producţiei, gestiunea muncitorească a producţiei. Iar toate acestea ar fi noul marxism.
A spus Marx care este „conţinutul socialismului“? Marx nu a răspuns la o întrebare atât de metafizică. Conţinutul unui recipient poate fi atât apa, cât şi vinul sau un lichid mizerabil. Ne putem întreba, ca marxişti, care este procesul istoric ce conduce la socialism şi ne putem întreba care vor fi relaţiile dintre oameni „în socialism“, adică în societatea care nu mai este capitalistă.
Din ambele perspective, răspunsurile sunt simple prostii: controlul producţiei în fabrică, gestiunea fabricii sau cealaltă idee care le însoţeşte adesea: autonomia proletariatului.
Dacă ne referim la procesul istoric care conduce la socialism — pornind de la o societate pe deplin industrială şi capitalistă —, am spus deja cum îl vedem de un secol încoace: formarea proletariatului, organizarea proletariatului în partid politic de clasă, organizarea proletariatului în clasă dominantă. Abia din acest moment începe controlul şi gestiunea producţiei, nu în întreprindere şi nu de către consiliul personalului, ci în societate şi de către Statul de clasă, condus de Partidul de clasă.
Dacă această căutare a ridicolului „conţinut“ se referă la societatea pe deplin socialistă, cu atât mai mult formulele de control muncitoresc şi gestiune muncitorească îşi pierd orice sens. În socialism nu mai există o societate secţionată între producători şi neproducători, pentru că nu mai există o societate divizată în clase. Conţinutul (dacă vrem să folosim această expresie goală) al socialismului nu va fi autonomia, controlul şi gestiunea exercitate de proletariat, ci dispariţia proletariatului. A salariatului. A schimbului, chiar şi a celui din urmă: cel dintre bani şi forţă de muncă. Şi, în sfârşit, a întreprinderii. Nu va fi nimic de controlat şi de gestionat, şi nimeni faţă de care să se ceară autonomie. Aceste ideologisme arată, în cazul celor care le folosesc, doar totala neputinţă teoretică şi practică de a lupta pentru o societate care să nu fie o copie proastă a celei burgheze. Ei cer autonomia (a lor înşişi) doar faţă de o sarcină grea, faţă de forţa Partidului de clasă, faţă de dictatura revoluţionară. Foarte tânărul Marx, proaspăt ieşit din formulele hegeliene (în care acei oameni mai cred şi astăzi), ar fi răspuns că cine caută autonomia proletariatului găseşte autonomia burghezului, eternul model al omului (vezi Contribuţii la problema evreiască).
Consiliile ordinoviştilor italieni au precedente în ţările anglo-saxone şi îşi au strămoşii în vechile bresle de meşteşugari, care nu se nasc pentru războiul împotriva unui patron burghez, ci pentru războiul împotriva altor bresle şi împotriva formelor senioriale şi funciare.
Când Revoluţiei Ruse i s-a dat acea denaturare nefastă, transformând-o dintr-un prim capitol al revoluţiei proletare europene în lupta ţăranilor pentru „cucerirea pământului“, s-a creat paralela superficială a „cuceririi fabricii“. Pe aceste căi s-a deviat şi se deviază de la calea principală a cuceririi puterii şi a societăţii.
La locul potrivit am tratat lichidarea leninistă a acestei probleme pentru Rusia, în chestiunea agrară şi în cea industrială, şi nu este nevoie să ne repetăm.
Sindicaliştii şi anarhiştii din întreaga lume şi-au retras simpatiile faţă de Revoluţia Rusă când au înţeles că acel „control muncitoresc şi ţărănesc“ al lui Lenin provenea din trunchiul puternic al controlului puterii şi se referea la întreprinderi pe care Statul rus nu le putea încă expropria. Tentativele de gestiune autonomă a fabricilor au trebuit să fie reprimate, uneori chiar prin forţă, pentru a evita dezastre economice şi absurdităţi antisocialiste prin înseşi efectele lor politice şi militare din timpul războiului civil.
A fost spulberată rapid confuzia dintre Statul Consiliilor muncitoreşti, ca organe teritoriale şi politice, şi ficţiunea ordinovistă a Statului Consiliilor de întreprindere, autonome în propria lor gestiune. În această privinţă, este suficient să citim tezele Congresului al II-lea al Internaţionalei Comuniste referitoare la sindicate şi consilii de fabrică, ce definesc sarcina acestor organe înainte şi după revoluţie. Cheia soluţiei marxiste este pătrunderea partidului revoluţionar atât în unele, cât şi în celelalte, şi subordonarea lor (nicidecum autonomia!) faţă de Statul revoluţionar. În studiul despre Rusia am relatat, la timpul său, discuţiile ulterioare purtate pe această temă în cadrul partidului.
Ne interesează să facem o scurtă referire la experienţa italiană. În 1920 a avut loc celebrul episod al ocupării fabricilor. Muncitorii, pe faţă nemulţumiţi de atitudinea laşă a marilor sindicate confederale şi împinşi de situaţia economică şi de pretenţiile agresive ale industriaşilor de după prima euforie postbelică, s-au baricadat în fabrici după ce i-au expulzat pe directori, punându-le în stare de apărare şi încercând în multe localităţi să continue munca, iar uneori să valorifice comercial produsele fabricate.
Această mişcare ar fi putut avea o dezvoltare grandioasă dacă în acel moment, în septembrie 1920, proletariatul italian ar fi avut un partid revoluţionar puternic şi hotărât; în schimb, criza partidului socialist era în plină desfăşurare, după Congresul unitar de la Bologna din 1919, urmat de răsunătoarea victorie electorală cu cei 150 de deputaţi în parlament, şi se dezvolta criza falsului extremism al „maximaliştilor“ lui Serrati, care avea să se rezolve abia în ianuarie 1921, prin scindarea de la Livorno.
Deciziile erau întotdeauna lăsate pe seama unor convocări hibride ale conducerii partidului (la care participau şi unele organizaţii periferice ale acestuia, disputate între diferitele tendinţe), ale parlamentarilor socialişti şi ale liderilor Confederaţiei Muncii. În zadar a susţinut Stânga că doar partidul trebuia să abordeze asemenea probleme ale luptei politice muncitoreşti şi să dea directivele: deputaţii şi organizatorii sindicali nu ar fi trebuit decât să le execute, în calitate de membri ai partidului. Era vorba despre acţiuni la scară naţională şi eminamente politice.
Pe de altă parte, într-o orgie de false poziţii extremiste, s-a văzut cât de dezastruoasă este în partid lipsa unor baze doctrinare solide. S-a confundat mişcarea generoasă de ocupare a fabricilor cu constituirea Sovietelor sau a Consiliilor muncitoreşti în Italia, şi s-a vorbit despre proclamarea lor tocmai de către aceia care se opuneau lozincii de acţiune pentru cucerirea puterii. S-au uitat poziţiile extrem de clare ale lui Lenin şi ale Congreselor mondiale, conform cărora Sovietele nu sunt organisme care să poată coexista cu Statul tradiţional, ci apar într-o perioadă de luptă deschisă pentru putere şi atunci când Statul se clatină, pentru a se substitui organelor sale executive şi legislative burgheze. În confuzia generală şi în colaborarea absurdă dintre revoluţionari şi legalişti, mişcarea a căzut în neputinţă.
Liderul burghez Giolitti a avut o viziune mult mai clară. Chiar şi sub aspect constituţional, el ar fi putut dispune evacuarea prin forţă armată a muncitorilor care ocupaseră uzinele: s-a ferit însă să o facă, în ciuda îndemnurilor forţelor de dreapta şi ale fascismului aflat la începuturi. Muncitorii şi organizaţiile lor nu arătau nicio intenţie de a ieşi înarmaţi din uzinele ocupate şi practic inactive, pentru a ataca forţele burgheze şi a încerca să ocupe sediile administraţiei şi ale poliţiei; foamea i-ar fi alungat din poziţia de nesusţinut pe care o adoptaseră. Giolitti nu a lăsat să se tragă practic niciun singur foc de armă, dar mişcarea a eşuat lamentabil şi, în scurt timp, directorii şi patronii capitalişti au reintrat în posesia şi conducerea fabricilor, în aceleaşi relaţii ca înainte, după un număr neglijabil de incidente. Furtuna trecuse fără nicio tulburare serioasă pentru puterea şi privilegiile de clasă.
Întreaga istorie a anilor postbelici în Italia demonstrează clar cum, chiar şi în condiţii favorabile, lupta proletară este sortită eşecului atunci când lipseşte partidul revoluţionar capabil să pună problema puterii în mod radical; iar istoria fascismului o dovedeşte.
A fost vorba despre falimentul formulei care vrea să înlocuiască revoluţia pentru controlul politic al societăţii, asaltul împotriva Statului burghez şi instituirea dictaturii proletare cu iluzia meschină a controlului şi cuceririi întreprinderii de producţie de către muncitori, organizaţi în consilii de întreprindere ce reunesc întregul personal, fără a ţine cont de directivele politice şi de apartenenţa la partide.
Curentul italian al ordinovismului nu a ajuns atunci să susţină inutilitatea partidului, deoarece evenimentele din Internaţionala a III-a l-au determinat să adere la tactica contactelor dintre diferitele partide proletare, inclusiv cele reformiste şi oportuniste, şi pentru că ideologia sa era aceea a unui front unic de clasă între muncitori, ţărani şi mic-burghezi. Dar evenimentele ulterioare şi istoria triumfului oportunismului în Italia şi în Internaţională au arătat ce punct de plecare periculos era doctrina Consiliului de întreprindere suficient lui însuşi şi cauzei revoluţionare, precum şi iluzia că pentru victoria comunismului este suficientă trecerea fiecărei întreprinderi de producţie în parte din mâinile patronului în cele ale personalului, în afara problemei generale a unei noi organizări a întregii vieţi umane, în care vechea schemă productivă (la care aderă reţelele imediate ale organismelor sindicale şi de întreprindere) trebuie mai întâi denunţată şi apoi sfărâmată din temelii.
La fiecare val al procesului de involuţie pe care marea tragedie rusă ni l-a prezentat şi ni-l prezintă, se succed tentativele de a readuce la viaţă forme de organizare proletară diferite de cea pe care marii pionieri ai Revoluţiei din Octombrie au fundamentat tot efortul imens care i-a adus în fruntea ameninţătoarei înaintări proletare şi anticapitaliste de la sfârşitul Primului Război Mondial: Partidul politic şi Dictatura proletară.
Nicio construcţie teoretică şi practică utilă pentru o mare relansare a mişcării de clasă nu va rezulta vreodată din această neîncredere temătoare faţă de formele de organizare indispensabile pentru răsturnarea istorică a raportului de dominaţie de clasă: Partidul şi Statul. Obiecţia puerilă se reduce în întregime la convingerea că în natura omului ar exista o condamnare de nedepăşit de a devia exercitarea puterii, de la apărarea cauzei forţelor sociale care au încredinţat mandatul reţelei „ierarhice“ (cuvântul este exact), spre apărarea interesului individual şi a dorinţei deşarte de mărire a subiectului învestit cu funcţii de putere în Partid şi în Stat.
Marxismul constă în demonstrarea inexistenţei acestei condamnări absurde şi în dependenţa acţiunilor individului de forţele generate de interesele generale, atât atunci când este vorba despre acţiunile unor indivizi care reacţionează ca simple molecule ale masei, în paralel cu altele, cât şi — şi mai ales — atunci când este vorba despre unităţi plasate de dinamica socială în punctele nodale, cruciale, ale luptei istorice.
Ori citim istoria ca marxişti, ori cădem înapoi în masturbările şcolăreşti care explică evenimente colosale prin manevrele monarhului care reuşeşte să le lege, ca o cauză eficientă, de transmiterea coroanei către moştenitor sau dinastie, ori prin faptele de vitejie ale conducătorului militar, a cărui pricepere îi este dictată de intenţia de a fi glorificat şi imortalizat de posteritate! Legătura dintre o previziune conştientă, o voinţă motoare şi un rezultat direct care „plăsmuieşte“ societatea şi istoria, noi o considerăm interzisă individului, nu doar sărmanului om-moleculă pierdut în magma socială, ci mai ales celui încoronat, celui cu sceptru, celui învestit cu funcţii, onoruri şi cu numele plin de titluri onorifice şi iniţiale majuscule. Tocmai el este cel care nu ştie ce vrea şi nu obţine ceea ce gândea, şi căruia — dacă ne este scuzată nobila imagine — determinismul istoric îi rezervă cea mai mare porţie din şuturile sale în fund. Liderul este — dacă se acceptă doctrina noastră — cel care îndeplineşte cel mai mult funcţia de marionetă a istoriei.
Succesiunea tuturor revoluţiilor, când sunt studiate cu cheia înlocuirii formelor productive, ne arată o fază dinamică în care regula este că luptătorii — forţe exprimate de o determinantă socială spre o mai mare bunăstare — rezistă în rânduri şi în primele linii cu un înalt sacrificiu şi îşi sacrifică, pe lângă viaţa fizică, şi „drumul spre putere“, supunându-se forţelor încă nedescifrate ce însoţesc naşterea istorică a formei de mâine. În faza finală a fiecărei forme, această dinamică socială se descompune deoarece o alta, opusă, este pe cale să apară, iar apărarea conservatoare a formei tradiţionale tinde să fie asigurată de egoisme personale, de comoditate individuală, de o corupţie crasă, aşa cum au oferit exemplul concusionarii, pretorienii, curtenii feudali, preoţii depravaţi şi micii birocraţi ai afacerismului burghez de astăzi.
Şi, în ciuda acestui fapt, apărarea formei capitaliste împotriva prăbuşirii sale, chiar şi într-un lac social de cinism şi de sfidare existenţială din partea tuturor mercenarilor şi slugilor sale de bucătărie, este încă dusă cu continuitate şi vigoare de reţelele organizate ale Statelor şi de înşişi partidele politice ale clasei dominante, care în mai multe răscruci istorice au arătat cum se organizează solid într-o forţă unică contrarevoluţionară (iar prin aceasta nu facem aluzie doar la Germania şi Italia fasciste, ci la însăşi Anglia, America şi Rusia contemporane, dacă ştim să privim puţin dincolo de ipocrizia superficială). Şi, printre altele, ne-au arătat cum îndrăznesc să vină să fure forţa aprinsă a secretelor noastre despre geologia subsolurilor istorice!
Noi, tocmai noi, ar trebui să fim atât de laşi încât să dezonorăm forţa şi forma pe care această energie a noastră proprie şi de neoprit va trebui să le îmbrace — Partidul revoluţionar şi Statul de fier al dictaturii —, care vor avea, fără îndoială, în nodurile reţelei lor, şi persoane cu funcţii individuale, dar care vor arăta cum acestea nu urzesc şi nu decid intrigi secrete şi surprize, ci înaintează pe linia de fier a sarcinii pe care devenirea istorică a prescris-o organelor revoluţiei ireversibile dintre formele economice şi sociale?
Propunerea de a căuta garanţii împotriva devierii unui lider sau a unui însărcinat cu o funcţie oarecare în alte organisme decât partidul demonstrează doar renegarea întregii noastre construcţii doctrinare, şi nimic altceva.
Într-adevăr, reţeaua de „lideri“ şi de „ierarhi“ există în aceste organisme nu altfel decât în partid; în general, nici ea nu este formată exclusiv din muncitori; iar o latură clară şi dureroasă a experienţei istorice ne-a învăţat că fostul muncitor care şi-a lăsat munca pentru o funcţie sindicală este, în general, mai înclinat să-şi trădeze clasa decât elementul provenit din straturi neproletare; exemplele s-ar putea da cu miile.
Toată această palinodie este prezentată de obicei ca o apropiere, ca o legătură mai strânsă, ca o mai strânsă aderenţă la „mase“. Ce sunt masele? Sunt clasa încă lipsită de energie istorică, adică fără partidul care să o lege de calea sa istorică revoluţionară, şi, prin urmare, clasa legată şi aderentă doar la situaţia sa de supunere, la lanţurile distribuirii sale în organizarea socială burgheză. Sau, în anumite situaţii istorice, masele depăşesc cantitativ „clasa“ muncitoare deoarece cuprind straturi semiproletare.
Expunerea noastră, cu fidelitate absolută faţă de preceptele şcolii marxiste, arată un dublu moment istoric al acestei situaţii, iar în această distincţie se poate sintetiza tot ce precede.
Când revoluţia burgheză trebuia încă să izbucnească şi era vorba despre dărâmarea formelor feudale, ca în exemplul Rusiei din 1917, în aceste straturi de „popor“ încă neproletar existau forţe şi energii îndreptate împotriva puterii Statului şi a vârfurilor societăţii: într-o trecere decisă, aceste straturi puteau întregi proletariatul de la acea vreme, nu doar mărindu-i efectivul numeric, ci adăugând un factor de potenţial revoluţionar, utilizabil în faza de tranziţie, cu condiţia unei viziuni istorice clare şi a puternicei organizaţii autonome a partidului dictaturii muncitoreşti, precum şi a hegemoniei sale, garantată de legăturile cu proletariatul mondial. Odată epuizată presiunea revoluţionară antifeudală, acest „cadru“ care înconjoară proletariatul revoluţionar şi de clasă devine reacţionar, nu la fel de mult ca marea burghezie, ci mult mai mult decât aceasta. Orice pas făcut pentru legarea de el este oportunism, distrugere a forţei revoluţionare, solidaritate cu conservarea capitalistă. Acest lucru este valabil astăzi pentru întreaga lume albă contemporană.
Este adevărat că oportuniştii ruşi de astăzi, în cursa lor nebunească spre renegarea oricărei orientări revoluţionare, nu au aruncat încă la fier vechi forma partid, dar la fiecare etapă a involuţiei lor se justifică prin apelul la mase şi se laudă după bunul plac cu solidaritatea acestora.
Nu avem nevoie de altă dovadă a posteriori şi istorică a completei inconsistenţe a acelei reţete vechi, perfide şi sâcâitoare, şi a felului în care ea a stat la baza lichidării partidului revoluţionar.
[1]. Quaker — membru al Societăţii Religioase a Prietenilor (Quakerii), grupare creştină cunoscută pentru pacifismul ei radical şi filantropia umanitară. În literatura marxistă (inclusiv la Marx şi Engels), termenul este utilizat peiorativ pentru a desemna un moralism ipocrit, sentimental şi pacifist, care deplânge violenţa sau abuzurile politice din considerente pur etice, ocolind analiza de clasă şi necesitatea violenţei revoluţionare.
[2]. Trimitere ironică a lui Bordiga la modul în care „anti-staliniştii“ democratici explică degenerarea URSS prin factori morali şi psihologici individuali (precum „patima de putere“ a lui Stalin). Bordiga arată că această teză moralizatoare recurge la aceeaşi schemă clasică predată în liceele italiene prin textele lui Cicero (tiranul despotic, supuşii complici şi Patria asuprită), înlocuind materialismul istoric al lui Marx cu idealismul moralist antic.
[3]. Batrahomioma — din grecescul Batrachomyomachia (Lupta dintre broaşte şi şoareci), o epopee parodică antică ce satirizează războiul troian. În jargonul stângii italiene şi în textele lui Bordiga, termenul este utilizat peiorativ pentru a descrie polemicile zgomotoase, dar complet ridicole şi sterile, dintre grupările şi sectele politice minuscule care se pretind revoluţionare.
[4]. Max Stirner (Johann Kaspar Schmidt, 1806—1856) — filozof german, reprezentant al tinerilor hegelieni şi teoretician al anarhismului individualist. În opera sa principală, Unicul şi proprietatea sa (1844), Stirner respinge orice fel de concept abstract sau autoritate exterioară (cum ar fi Statul, religia, moralitatea sau chiar ideea de Umanitate), pe care le declară „năluci“ (Spuk) ce alienează individul unic (der Einzige), cel care îşi revendică libertatea absolută şi proprietatea privată ca fiind o extensie a propriei personalităţi. Ideile sale au fost desfiinţate în mod sistematic şi extrem de sarcastic de Marx şi Engels în Ideologia germană.
[5]. Grupuri „cvadrifoliate“ — din italianul quadrifoglio (trifoi cu patru foi). Trimitere ironică a lui Bordiga la „alianţa cvadrifoliată“ formată în 1956 de patru grupări de stânga anti-stalinistă din Italia (printre care troţkiştii din GCR — secţiunea italiană a Internaţionalei a IV-a — şi disidenţii din PCInt grupaţi în jurul lui Onorato Damen). Această alianţă, creată în siajul evenimentelor din Ungaria, a fost criticată dur pentru eclectismul său doctrinar şi devierile democrat-autonomiste.
[6]. Eduard Bernstein (1850—1932) — teoretician şi om politic social-democrat german, membru de seamă al SPD. Deşi un apropiat al lui Marx şi Engels (cel din urmă numindu-l executor testamentar), Bernstein devine, după moartea lui Engels, fondatorul teoretic al revizionismului reformist. În lucrarea sa Premisele socialismului şi sarcinile social-democraţiei (1899), el susţine că capitalismul nu se îndreaptă spre un colaps iminent, ci se adaptează, iar clasa muncitoare poate obţine emanciparea prin reforme treptate şi prin mijloace democrat-parlamentare, faimosul său dicton fiind: „Scopul final nu înseamnă nimic, mişcarea este totul“.
[7]. Ivanoe Bonomi (1873—1951) — om politic şi jurnalist italian. Iniţial membru al Partidului Socialist Italian (PSI), este exclus în 1912 pentru atitudinea sa reformistă de colaborare cu guvernul liberal şi susţinerea războiului din Libia. Ca ministru de război (1920—1921) în cabinetul lui Giolitti, a tolerat şi sprijinit din culise acţiunile bandelor fasciste împotriva organizaţiilor muncitoreşti. A fost prim-ministru între 1921—1922 şi, din nou, după căderea fascismului, conducând guvernele de uniune naţională (1944—1945) şi devenind preşedinte al Senatului.
[8]. Insultă istorică utilizată în mişcarea socialistă italiană de la începutul secolului XX de către aripa stângă revoluţionară la adresa liderilor reformişti ai PSI şi ai sindicatului CGdL. Aceştia erau acuzaţi că acţionează ca nişte „pompieri“ care sting incendiul revoluţionar de fiecare dată când izbucnesc greve sau mişcări de masă, preferând compromisul cu statul liberal.
[9]. Léon Jouhaux (1879—1954) — lider sindical socialist francez, secretar general al Confederaţiei Generale a Muncii (CGT) între 1909 şi 1947. Iniţial un militant de seamă al sindicalismului revoluţionar şi al acţiunii directe, Jouhaux capitulează în august 1914 în faţa valului naţionalist, susţinând efortul de război al Franţei în cadrul „Uniunii Sacre“. Ulterior, devine un militant reformist şi colaboraţionist. În 1947 organizează ruptura aripii reformiste din CGT (controlată de comunişti) pentru a înfiinţa sindicatul Force Ouvrière (CGT-FO). A primit Premiul Nobel pentru Pace în 1951.
[10]. Élisée Reclus şi Gustave Hervé — figuri marcante ale extremei stângi franceze care au capitulat în faţa naţionalismului în 1914. Élisée Reclus (1830—1905), renumit geograf şi teoretician anarhist (Bordiga se referă de fapt la discipolii şi membrii familiei Reclus, precum Paul Reclus, care alături de Kropotkin au semnat „Manifestul celor Şaisprezece“ sprijinind Antanta). Gustave Hervé (1871—1944), iniţial liderul cel mai zgomotos al anti-militarismului francez şi director al ziarului La Guerre Sociale, care declarase în mod celebru că va înfige steagul Franţei în bălegar, devine în 1914 un naţionalist fanatic. El îşi redenumeşte ziarul La Victoire, instigă la ură împotriva germanilor şi se înrolează voluntar în armată, alunecând ulterior spre fascism.
[11]. Trimitere la evenimentele din toamna anului 1914, când Benito Mussolini, după ce a abandonat linia de neutralitate absolută a PSI şi a fost demis de la conducerea ziarului Avanti!, a înfiinţat publicaţia naţionalistă şi pro-război Il Popolo d’Italia. Finanţarea iniţială a acestui ziar a provenit din fonduri secrete acordate de guvernul francez, interesat de intrarea Italiei în război. Banii au fost aduşi şi predaţi în secret la Milano de Marcel Cachin (1869—1958), pe atunci deputat socialist francez (SFIO) raliat efortului de război (Union Sacrée). Ulterior, în 1920, Cachin s-a raliat bolşevismului, devenind fondator al Partidului Comunist Francez şi director al ziarului L’Humanité timp de decenii. Bordiga aminteşte ironic această turnură a sa spre un comunism oficial şi antifascism de rezistenţă, după perioada de pasivitate a PCF din timpul pactului germano-sovietic din 1939—1941 (denumită aici „paranteza hitleristă“).
[12]. De Ambris şi Corridoni — figuri de prim-plan ale sindicalismului revoluţionar italian din cadrul USI (Uniunea Sindicală Italiană) care în 1914 au abandonat pacifismul proletar, trecând pe poziţii naţionalist-intervenţioniste şi scindând mişcarea. Alceste De Ambris (1874—1934) a militat pentru intrarea în război, a colaborat cu D’Annunzio la Fiume (redactând constituţia corporatistă Carta del Carnaro), dar s-a opus ulterior ascensiunii fascismului lui Mussolini şi a murit în exil în Franţa ca militant antifascist. Filippo Corridoni (1887—1915), un orator excepţional şi militant iubit de mase, a susţinut războiul sperând că acesta va fi catalizatorul prăbuşirii imperiilor europene şi al revoluţiei sociale. S-a înrolat voluntar şi a căzut pe front în octombrie 1915; deşi a murit înainte de apariţia fascismului, regimul lui Mussolini l-a revendicat post-mortem ca pe un erou naţional şi un precursor al sindicalismului fascist.