Pretenţia unei aderenţe complete de structură a organizaţiei de luptă muncitoreşti la reţeaua de producţie a economiei industriale burgheze — pretenţie care a ajuns la expresia sa extremă prin sistemul lui Gramsci şi la care se raportează astăzi diverse grupuri de critici ai degenerării staliniste — îşi asociază, şi nu putea fi altfel, neputinţa de acţiune cu incapacitatea de a zări caracterele de opoziţie dintre structura economică de astăzi şi cea de mâine, societatea comunistă care, prin victoria de clasă a proletariatului, va lua locul societăţii capitaliste. Prin aceasta, ea rămâne cu mult sub rezultatele clasice ale criticii aduse de marxism economiei actuale.
Eroarea sa economică se însoţeşte în totalitate cu cele pe care le denunţă sistemul stalinist şi care au fost agravate enorm de fazele poststaliniste inaugurate la Congresul al XX-lea rus, tocmai când s-a ridicat steagul criticii şi corectării lui Stalin. Eroarea este întotdeauna aceeaşi şi constă în a întrezări mirajul unei societăţi în care muncitorii să fi câştigat partida împotriva patronilor în cadrul comunei, al meseriei şi al întreprinderii, dar să fi rămas prizonieri în plasa unei economii de piaţă supravieţuitoare, fără a-şi da seama că aceasta este exact acelaşi lucru cu capitalismul.
Caracteristicile unei societăţi necapitaliste şi nemercantile, aşa cum rezultă ele din adevăratul studiu marxist — ca rezultat al unei previziuni critice şi ştiinţifice libere de orice „picătură“ de utopism —, pot fi atinse şi stăpânite, sub formă programatică, doar de partid, deoarece tocmai el nu are sclavia de a „adera“ la alinierea pe care modul capitalist o impune clasei producătoare. Ezitările în faţa necesităţii formei-Partid şi a formei-Stat devin o rătăcire completă a cuceririlor programatice în ceea ce priveşte antiteza deplină a formelor comuniste faţă de cele capitaliste, pe care partidul şcolii marxiste o stăpânea pe deplin. Este suficient să ne gândim la postulatele la care ajunge programul marxist: desfiinţarea diviziunii tehnice şi sociale a muncii, ceea ce înseamnă spargerea graniţelor dintre o întreprindere de producţie şi alta; desfiinţarea contrastului dintre sat şi oraş; sinteza socială a ştiinţei şi a activităţii practice umane, pentru a înţelege cum orice traseu „concret“ al organizării şi acţiunii proletare care îşi propune să reflecte în sine osatura actuală a lumii economice se condamnă să nu iasă din caracterele şi limitele proprii formelor capitaliste actuale şi, în acelaşi timp, se condamnă să nu înţeleagă că este antirevoluţionar.
Calea de a ieşi din această inferioritate trece, fie şi într-o lungă serie de contraste, prin organe edificate fără niciun material şi fără niciun model preluate de la organele lumii burgheze, organe care nu pot fi decât Partidul şi Statul proletar, în care societatea de mâine se cristalizează înainte de a exista din punct de vedere istoric. În organele pe care le numim imediate şi care copiază şi păstrează amprenta fiziologiei societăţii actuale, nu se poate cristaliza, în mod potenţial, altceva decât repetarea şi salvarea acesteia.
Îngustimea de viziune a libertarilor care polemizau cu Marx în Internaţionala I, în jurul anului 1870, şi pe care i-am amintit deja, precum şi ciudăţenia prejudecăţii extrem de răspândite că ei ar fi fost „mai avansaţi“ decât Marx, este evidentă din faptul că aceştia, deşi se opuneau în vorbe militarismului şi patriotismului, nu au înţeles forţa trecerii, în condamnarea economiei burgheze, de la considerarea ei în plan naţional la cercetarea legilor sale de difuzare mondială, la importanţa formării pieţei internaţionale.
În timp ce Marx se ridică la această ultimă încununare a descrierii misiunii burgheziei moderne — dincolo de care el nu pune nicio altă etapă în afară de cucerirea dictaturii proletare în statele avansate ale lumii — şi face să urmeze distrugerii Statelor naţionale (care au luat naştere odată cu capitalismul) o putere internaţională tot mai vastă a proletariatului, anarhiştii propun distrugerea Statului capitalist pentru a o înlocui (când nu chiar cu autonomia nelimitată a fiecărui individ, chiar şi deja burghez) cu cea a unor mici unităţi umane, care ar fi comunele de producători, autonome inclusiv unele faţă de altele după prăbuşirea puterii Statului central.
Nu se vede prin ce diferă această formă abstractă de societate viitoare, întemeiată pe comunele locale, de societatea burgheză actuală, şi ce forme economice diferite de cele prezente ne-ar oferi tabloul ei. Cei care au încercat să o schiţeze, precum Bakunin şi Kropotkin, nu au făcut altceva decât să o lege de ideologisme filozofice şi nu de o critică a legilor producţiei constatabile istoric până în prezent. Atunci când au preluat această critică de la Marx, nu au ştiut să tragă din ea decât o parte minimă a concluziilor: izbiţi de conceptul de plusvaloare, care este o teoremă economică, nu au sprijinit pe el decât condamnarea, morală, a exploatării şi i-au văzut cauza în faptul „puterii“ omului asupra omului. Rămaşi dincoace şi mai prejos de dialectică, ei nu puteau înţelege, de exemplu, că prin trecerea de la însuşirea produsului fizic şi a muncii şerbului de către seniorul funciar la producerea de plusvaloare din epoca capitalistă a existat o „eliberare“ efectivă de forme mai grele de servitute şi de oprimare, deşi persista necesitatea unei diviziuni în clase şi a unei puteri de Stat, în avantajul burgheziei, dar şi, în acea fază, în avantajul restului societăţii.
Unul dintre principalele motive ale unui randament mai mare al eforturilor tuturor oamenilor şi ale unei remunerări medii mai mari la efort egal a fost formarea pieţei naţionale şi diviziunea muncii productive între ramuri ale industriei care îşi schimbau produsele intermediare şi finale într-o zonă de liberă circulaţie, cu tendinţa tot mai energică de a-l extinde şi dincolo de frontierele fiecărui Stat.
Odată ce au crescut, în deplină concordanţă cu descrierea marxistă integrală, bogăţia burgheziei şi forţa fiecăruia dintre Statele sale şi, odată cu acestea, producerea plusvalorii (ceea ce nu înseamnă imediat o creştere a prelevării sale integrale absolute în dauna clasei inferioare, întrucât se împacă, printre altele, cu o anumită reducere a zilei de muncă şi cu o creştere generală a sferei de satisfacere a nevoilor), pentru a demola puterea capitalistă nu are niciun sens ideea de a fărâmiţa din nou Statul naţional în insuliţele de putere care caracterizau Evul Mediu preburghez. Are apoi un caracter de-a dreptul retrograd ideea de a închide economia cercurilor de producţie şi consum în acele limite înguste, cu singurul scop de a elimina în fiecare mic cerc prelevarea efectuată de puţinii trântori nelucrători.
În acest sistem de comunarzi egalitari, este sigur că costul hranei pentru o zi în ore de muncă ale tuturor membrilor adulţi ai comunei (lăsând la o parte micul argument: cine îi va obliga să muncească pe cei care nu vor dori să o facă?) va fi cu siguranţă mai ridicat decât într-o naţiune, să zicem Franţa modernă, în care fluxul economic dintre comune este permanent şi în care un anumit produs manufacturat este adus din zona unde este produs cu cea mai mică dificultate, în ciuda faptului că acolo se înfruptă gratis cele „o sută de familii“.
Comunei nu i-ar rămâne decât să negocieze pe baza liberului schimb cu celelalte comune şi, chiar admiţând că doar o „conştiinţă universală“ ar reglementa în mod paşnic aceste relaţii dintre nucleele economice locale, nimic nu ar împiedica ca, prin oscilarea echivalenţelor dintre mărfuri, să se realizeze sustrageri de plusvaloare şi de supramuncă între o comună şi alta.
Acest sistem imaginar de mici comune economice se reduce la o caricatură filozofică a self-government-ului, a autoguvernării mic-burghezilor din toate timpurile. Este uşor de văzut că acesta este un sistem la fel de mercantil ca cel al Rusiei lui Stalin şi al celei poststaliniste, tot mai antiproletare, şi că este vorba despre un sistem de echivalenţi monetari (fără ca Statul să bată monedă?!) în întregime burghez şi mai greu pentru producătorul mediu decât un sistem de mari industrii naţionale şi imperiale.
Am expus partea istorico-politică a criticii aduse concepţiei sindicaliste despre lupta proletară, arătând insuficienţa doctrinară şi eşecul practic, în experienţa trecută, a formulei: sindicat contra Stat burghez; formulă propusă cu intenţia de a se lipsi de organul de luptă reprezentat de Partidul politic şi de organul de conducere socială reprezentat de Statul revoluţionar al lui Marx, pe cât de indispensabil, pe atât de tranzitoriu din punct de vedere istoric.
În ideologia lui Sorel şi a adepţilor săi, sindicatul singur era suficient atât pentru funcţia de conducere a luptei, cât şi pentru cea de organizare şi gestionare a economiei proletare, devenite necapitaliste. În partea de faţă, este vorba pentru noi de a arăta cum această poziţie este posibilă doar în măsura în care trăsăturile formei de producţie opuse şi succesive capitalismului burghez s-au estompat şi s-au şters până la a deveni o reprezentare în afara istoriei, care nu se va realiza şi nu este realizabilă, şi care trăieşte doar în iluziile unei gândiri semiburgheze, hrănite cu o anumită ură împotriva marii burghezii patronale, dar neputincioase în a sesiza profunzimea antitezei dintre societatea de astăzi şi cea care va rezulta din victoria proletariatului.
Multă confuzie a produs oportunismul tuturor epocilor în ceea ce priveşte programul viitoarei forme sociale, aşa cum a fost el susţinut de partidele politice ce se raportau la marxism şi care s-au dezonorat până la a susţine că formularea unui asemenea program istoric final — numit maxim nu atât pentru a-l opune unui program imediat şi „minim“, cât pentru a-i ironiza necesitatea — ar fi complet pleonastică. Şi lungă a fost, şi va fi, lupta pentru a dovedi că posedăm trăsăturile clare ale acestui program încă de la prima apariţie a curentului revoluţionar marxist. Dar şi mai mare este nedeterminarea în viziunea asupra acestui mod social care ar rezulta din victoria sindicatelor economice asupra patronatului capitalist şi din distrugerea şi prăbuşirea Statului politic al burgheziei.
În istoria curentelor socialiste s-au creat mari confuzii în privinţa formelor de simplă cooperare, care au fost confundate, chiar şi în texte importante, cu forma economică socialistă, deşi ele sunt fiicele utopismului premarxist. Însă legătura cu o perspectivă socială a reţelelor de cooperative de producţie ne va fi mai utilă mai încolo, când va trebui să ne ocupăm de curentul bazat pe întreprindere, de Consiliile de fabrică. În prezenţa unei viziuni sindicaliste soreliene a societăţii ce funcţionează după înfrângerea capitaliştilor, avem în primul rând datoria de a ne întreba dacă celula constitutivă a acesteia va fi sindicatul de breaslă local, din mici circumscripţii teritoriale, sau sindicatul de breaslă naţional şi, în mod potenţial, internaţional.
Nu trebuie să uităm că, în angrenajul organizaţiilor economice de rezistenţă — aşa cum s-a conturat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea (şi mai ales în mod clar în ţările latine) —, o instituţie a ajuns să se impună prin activitatea sa dinamică, şi anume Camera Muncii, care în Franţa s-a numit mai puţin inspirat Bourse du Travail. Dacă prima denumire miroase a parlamentarism burghez, cea de-a doua este şi mai rea deoarece are iz de piaţă a muncii, de vânzare a lucrătorilor către patronul care oferă mai mult, şi pare mai îndepărtată de conţinutul unei lupte ce urmăreşte smulgerea din rădăcini a principiului însuşi al patronatului.
Oricum, în timp ce ligile individuale şi chiar federaţiile lor naţionale — organe mai puţin unitare şi centralizate — resimt puternic limitarea categoriei profesionale preocupate de revendicări precare şi înguste, Camerele Muncii orăşeneşti sau provinciale, dezvoltând solidaritatea dintre muncitorii cu meserii şi locuri de muncă diferite, erau determinate să-şi pună probleme de clasă de un ordin superior şi clar politic; ele discutau adevărate probleme politice, în afara sensului electoral tocit, probleme de acţiune revoluţionară, deşi caracterul local nu le putea sustrage cu totul acelor defecte pe care le-am examinat în critica formelor „comunaliste“ şi localiste.
Am putea cita episoade din anii roşii din perioada de după Primul Război Mondial în Italia, în care organul specific şi dinamic al Camerei Muncii, numit Consiliul General al Ligilor, a decis mişcări de stradă de mare amploare, chiar şi fără formalitatea convocării de către funcţionarii sindicali, în urma unor apeluri viguroase făcute pe faţă în numele grupurilor de partid socialiste şi apoi comuniste. În Franţa, în primii ani ai secolului, era la ordinea zilei spaima Sûreté-ului din cauza valurilor de mişcări care porneau de la Bourses du Travail. [1] Acestea, fără să o ştie, erau organe politice ale luptei pentru putere, dar bonzii sindicali reformişti şi chiar, uneori, cei anarhişti speculau izolarea lor locală pentru a împiedica mişcările de amploare naţională (iar în cazul grevei încercate în 1919 în apărarea Rusiei agresate de armatele burgheze şi antantiste, de amploare internaţională).
În timpul lunii septembrie 1920, la ocuparea uzinelor în Italia, prăvăliaşii burghezi terorizaţi au ridicat obloanele, lăsând să se formeze depozite de bunuri de consum pe lângă Camerele Muncii, care le distribuiau şomerilor: o funcţie care depăşea cu adevărat problemele sindicale ale remunerării muncii şi care, spre marele său merit, nu l-a făcut să-şi piardă cumpătul pe procuratorul suprem al ordinii stabilite, Giovanni Giolitti, care nu ne-a judecat ca pe nişte hoţi, ceea ce ar fi fost de o deplină rigoare juridică.
În faza fascistă ulterioară, nu acţiunile detaşamentelor de asalt ale lui Mussolini — din partea cărora am înregistrat la vremea respectivă o serie de înfrângeri sângeroase —, ci cele ale forţelor armate statale, mergând până la artilerie (Empoli, Prato, Sarzana, Parma, Ancona, Foggia, Bari, unde a tras chiar şi marina militară), au reuşit, numai prin asalturi repetate, să înfrângă apărarea armată a muncitorilor care transformaseră în fortăreţe sediile Camerelor Muncii.
A lipsit în greva din august 1922 coordonarea naţională a acestei apărări — încercată doar de tânărul partid comunist —, din cauza trădării confederaţiilor sindicale şi a partidului majoritar al maximalist-reformiştilor, care au reuşit pentru a mia oară să frâneze mişcarea tocmai în marile oraşe, unde mişcarea fascistă nu însemna nimic, devenind stăpână doar în Bologna şi Florenţa, dar nu şi în Milano, Roma, Genova, Torino, Napoli, Veneţia, Palermo, din păcate legate legal şi paşnic de centrele adormitoare. Aceea a fost data — şi nu octombrie 1922, cu comedia marşului asupra Romei — a victoriei capitalismului italian asupra revoluţiei proletare, ucisă de pata infamă a oportunismului; şi cu aceasta părăsim tema italiană.
În reţeaua sindicală, prin urmare, vedem mai ales neputincioase sindicatul local şi federaţia profesională naţională, cu confederaţia naţională controlată aproape pretutindeni de partidele oportuniste, în timp ce singurul loc al unei acţiuni de clasă se regăsea odinioară în sediile intersindicale orăşeneşti şi provinciale.
În prezenta fază a valului stalinist de oportunism, chiar şi această ultimă resursă a fost distrusă, deoarece Camera Muncii, ca loc de întâlnire febrilă a celor mai combativi lucrători, nu mai există (tradiţional, seara erau prezenţi mii de muncitori şi era uşor ca în dimineaţa următoare să se transmită o decizie a lor în întreaga zonă); în locul ei, popii trandafirii şi roşii au ridicat un coridor cu rânduri birocratice de ghişee la care fiecare muncitor izolat şi intimidat merge să întrebe ce i se cuvine, sau care sunt „dispoziţiile“ sosite de sus cu privire la vreo mişcare ridicolă dintre cele de astăzi, mormăind apoi directivele primite şi suspinând grevele castrate.
Trebuie să ne facem ipoteza unei mişcări victorioase împotriva forţelor de ordine şi a unei activităţi economice şi productive care a început să se desfăşoare după eliminarea conducerii burgheze — ipoteză care ar fi mai puţin îndepărtată de posibilitatea reală doar în cazul unui oraş cu organizaţii puternice ce au un centru unic de tip Cameră a Muncii, dar care ne readuce la obiecţiile valabile pentru forma „comunală“ în ceea ce priveşte eventualitatea victoriei într-un oraş sau o provincie, şi nu şi în cele învecinate din acelaşi Stat.
Pentru a înţelege, aşadar, formularea sorelienilor şi a celor asemănători despre gestiunea sindicală a economiei „viitoare“ (fără a mai repeta ceea ce am spus despre iluzia gestiunii comunelor locale), nu ne rămâne decât să ne imaginăm un aparat de conducere economică care, într-o anumită ţară (cu rezervele obişnuite privind perspectivele negative ale victoriei asupra capitalismului într-o singură ţară care s-ar închide în ea însăşi), ajunge să fie împărţit între conducerile naţionale ale sindicatelor pe categorii. Pentru a ne clarifica ideile: organizarea producţiei de pâine şi alte produse cerealiere de către „Federaţia artei albe“, [2] şi în mod analog pentru toate sectoarele de producţie şi de industrie.
Adică trebuie să ne imaginăm că toate produsele de acest gen sunt puse la dispoziţia unor mari organisme, un fel de trusturi naţionale, din care patronii capitalişti au fost deja eliminaţi şi care trebuie să decidă asupra utilizării întregului stoc, în acest caz pâine, paste făinoase etc., astfel încât să primească de la celelalte organisme paralele tot ceea ce le este necesar, atât pentru consumul membrilor lor, cât şi pentru necesarul de materii prime, instrumente de lucru etc. O asemenea economie este o economie de schimb şi o putem concepe în două moduri: în primul, mai dezvoltat (pentru a fi expliciţi pe scurt), acest schimb are loc doar la vârful tuturor acestor sectoare de producţie, care, în ierarhia lor în trepte, distribuie totul de sus în jos, ca bunuri de consum şi bunuri de producţie. Sistemul de schimb la vârf rămâne un sistem mercantil, adică are nevoie de o lege a echivalenţei valorilor stocurilor de mărfuri între un sindicat şi altul, numărul acestora fiind uşor de prevăzut ca fiind extrem de ridicat, în timp ce este la fel de uşor de văzut că fiecare are nevoie să negocieze cu aproape toate celelalte. Nici nu ne întrebăm cine va stabili sistemul echivalenţelor şi ce anume va garanta atmosfera ce caracterizează toate aceste construcţii preponderent fantastice: autonomia şi „egalitatea“ dintre toate aceste sindicate de „producători“. Să ne arătăm destul de „generoşi“ încât să credem posibil ca diferitele raporturi de echivalenţă să rezulte în mod „paşnic“ din echilibre ce se formează în mod „spontan“. Un sistem de măsuri atât de complex nu va putea funcţiona fără expedientul, deja dobândit de milenii, al echivalentului general: într-un cuvânt, banii, măsura logică a tuturor schimburilor.
Nu este mai puţin uşor de concluzionat că s-ar coborî la modul cel mai puţin dezvoltat: mânuirea banilor nu va avea loc într-o asemenea societate doar la vârf şi între trusturile de producţie (cuvântul sindicat este aici pe deplin potrivit), ci o asemenea putere va fi acordată fiecărui asociat al trustului, adică fiecărui muncitor care va avea posibilitatea de a „cumpăra“ ceea ce doreşte, după ce va fi primit de la sindicatul său vertical cota sa de bani: într-un cuvânt, un salariu ca astăzi, cu singura pretenţie de a fi „nediminuat“ (ca la Dühring, Lassalle şi alţii) cu tributul reprezentat de profitul patronal.
Iluzia burgheză şi liberală că un sindicat este autonom faţă de celălalt în negocierea condiţiilor în care îşi cedează stocul de produse (monopolizate) nu se separă niciodată de cealaltă iluzie, conform căreia fiecare producător remunerat după întregul produs al muncii sale — nonsens ridiculizat de Marx — poate face cu el tot ce crede de cuviinţă când este vorba să decidă asupra propriului consum. Aici se încurcă treaba şi aceste „economii de producători“ se dovedesc a fi la fel de îndepărtate de economia socială (pe care Marx o numeşte socialism şi comunism) ca şi economia capitalistă, dacă nu chiar mai rău.
În economia socialistă, subiectul care decide nu doar în materie de producţie (cum şi cât), ci şi de consum, nu mai este individul, ci societatea, specia. Aici este punctul cheie. Autonomia producătorului este una dintre acele numeroase fraze democratice goale care nu rezolvă nimic. Salariatul, sclavul capitalului, nu este autonom ca producător, dar este autonom astăzi ca consumator, în măsura în care, în limitele unei cantităţi care nu este cea a simplei foamete conform legii de bronz a şarlatanului Lassalle, ci se relaxează destul de mult în cursul evoluţiei societăţii burgheze, face ce vrea cu banii din plicul său de salariu.
În aceasta, proletarul produce cum vrea capitalistul (şi, într-un mod mai general şi ştiinţific, cum vor legile modului de producţie capitalist, cum vrea capitalul, monstru extrauman) şi consumă, într-o anumită limită, nu cât vrea el, ci desigur cum vrea el. În societatea socialistă, membrul ei nu va fi „autonom“ în alegerea actelor sale de producţie şi nici în alegerea actelor sale de consum, ambele sfere rămânând dictate de societate şi pentru societate. De către cine?, este întrebarea imbecilă. Nu trebuie ezitat în răspuns. Într-o primă fază, de către „dictatura“ proletariatului revoluţionar, al cărui singur organ capabil să simtă dinainte jocul forţelor din perioada următoare este partidul revoluţionar; într-o a doua fază istorică, de către spontaneitatea rezultată din răspândirea unei economii care a desfiinţat autonomiile claselor şi persoanelor în toate domeniile.
Discuţia noastră la fiecare pas pare să ridice formule care surprind şi, din acest motiv, avem obligaţia să demonstrăm, în popasuri continue şi răbdătoare, că acestea sunt formulele seculare ale şcolii noastre cu trăsături tăioase. De pe poziţia opusă, ne interesează la fel de mult să dovedim de ce ne stau pe stomac, la fel de mult ca staliniştii clasici şi ca strâmbii semistalinişti în vogă astăzi, acei antistalinişti care se ridică astăzi ca nişte roiuri de lăcuste şi care, reluând la nesfârşit împreună cu primii corectarea şi îmbogăţirea marxismului de modă veche, rup toate suliţele împotriva celor care încalcă „autonomiile“ şi arată că atribuie acestor încălcări înfrângerile neîncetate ale revoluţiei.
Ce anume s-au dus să scoată la iveală aceşti inventatori nerăbdători de resurse nou-nouţe? Nimic mai prejos (dintr-o foaie a binecunoscutului şi din ce în ce mai eclecticului trifoi cu patru foi) decât scrierile lui Francesco Saverio Merlino, [3] „socialistul libertar“, care datează din deceniul 1880-1890. Un precursor al reţetei ultrarâncede, pe care astăzi o puzderie de gazetuţe — apărute pentru a cânta sub ferestrele lui Palmiro cântece de ciudă — o gătesc cu sosuri atât de diferite încât scapă enciclopediei Chiron, [4] fără să înţeleagă că pentru acea reţetă bietul Palmiro este un maestru bucătar la o scară la care ei, disidenţii, sunt doar nişte slujitori de bucătărie. Reţeta este aceeaşi: Salvarea constă în altoirea dintre valorile socialismului şi cele ale libertăţii!
Ideologia salvatorului (de Marx şi de ştiinţa revoluţionară), a bătrânului şi extrem de confuzului Merlino, ar fi astăzi un triumf în mişcările nu doar din 1905 şi 1917 din Rusia (!), ci mai ales în cele din 1956 din Polonia şi Ungaria, la care se adaugă chiar şi „experienţa“ iugoslavă.
Formulele lui Merlino sunt extrase, printre altele, dintr-un articol despre Programul de la Erfurt din 1891. Pentru modernizatori nu-i rău deloc. Ele fac cunoscuta confuzie, spulberată de şcoala noastră în perioada de după Primul Război Mondial, între stupidul „Stat popular liber“ al social-democraţiei germane şi puternica poziţie centrală a lui Marx privind dictatura proletară, fără a ţine cont de faptul că, din această cauză, Marx şi Engels au fost, încă din 1875, la un pas de a se dezice de germani, aşa cum vom cita mai jos. Iată, între timp, ce spune Merlino:
„Puterea de conducere, de gestionare, de administrare trebuie să aparţină, în societatea socialistă, nu unui mitic Stat Popular şi Muncitoresc, ci înseşi asociaţiilor de lucrători, confederate între ele“.
„Se vrea lăsarea tuturor lucrurilor în mâinile unei puteri centrale sau se acordă asociaţiilor muncitoreşti dreptul de a se organiza în felul lor, luând în posesie instrumentele de lucru?“.
„Nu un guvern sau o administraţie centrală, care ar forma cea mai exorbitantă dintre autocraţii, ci asociaţiile de lucrători în mod cuvenit şi liber confederate“.
Aceste formule ne convin de minune şi profităm de ocazie pentru a stabili că ele reprezintă exact ceea ce gândesc Togliatti, Hruşciov, Tito şi alţii ca ei, adică opusul perfect al lucrurilor pe care le susţinem noi. Cei de la „Trifoiul cu patru foi“, „barbariştii“ şi alte asemenea asociaţii confederale sunt rugaţi să treacă de cealaltă parte.
Strigătul final care le iese din inimă este întotdeauna acelaşi: „Centralism birocratic sau autonomie de clasă?“. Dacă antiteza ar fi aceasta, în locul celei a lui Marx şi a lui Lenin: „Centru Dictatorial al Capitalului sau al Proletariatului?“, noi am fi de partea centralismului birocratic — şi crăpe cine o vrea! —, care la anumite răscruci ale istoriei poate fi un rău necesar, uşor de stăpânit de către un partid ferit de negoţul cu principii (Marx), de delăsarea organizatorică, de echilibristica tactică şi de ciuma autonomistă şi federalistă. Cât despre „autonomia de clasă“, aceasta este o gogomănie integrală. Societatea socialistă este aceea în care clasele sunt desfiinţate; chiar admiţând că sub dominaţia de clasă autonomia este o formă de revendicare a clasei dominate, într-o societate fără clasă capitalistă autonomia nu poate fi altceva decât lupta unei părţi a muncitorilor împotriva altor părţi, a federaţiilor împotriva federaţiilor, a sindicatelor împotriva sindicatelor, a „producătorilor“ împotriva „producătorilor“. În socialism, producătorii nu mai sunt o parte distinctă a societăţii.
Orice asociaţie aflată în posesia „în felul ei“ a instrumentelor de lucru din sectorul său nu ne oferă socialismul, ci înlocuieşte lupta de clasă (al cărei deznodământ nu este autonomia, ci dictatura) cu absurdul bellum omnium contra omnes, războiul tuturor împotriva tuturor, o soluţie istorică, din fericire, pe cât de sterilă, pe atât de absurdă.
Autonomia de clasă ar fi poziţia unei răscoale de sclavi care ar cere: Vrem să rămânem aşa, dar să decidem noi înşine ce mâncare să-i servim la masă stăpânului sau pe care dintre fiicele noastre să i-o punem în pat! De o mie de ori mai revoluţionară poziţia creştină, care nu prefigura o societate fără clase, dar care a enunţat clar: nicio deosebire între sclav şi omul liber.
Acest concept se află cuvânt cu cuvânt la Marx, şi trecem la această parte a demonstraţiei.
Întreaga neînţelegere a şcolilor de tip sindicalist sau muncitorist, pe care am dori să le desemnăm pe toate cu numele de „imediatişti“, întrucât, confundând timpii (dialectic distincţi) ai organizării actuale, ai parcursului istoric şi ai teoriei revoluţionare, vor să limiteze întregul ciclu proletar la înscrierea în registru a muncitorilor unei fabrici, ai unei bresle sau ai altei mici insule, şi să croiască totul pe acest model rece, lipsit de viaţă, constă în această substituire. Determinismul marxist distruge ficţiunea burgheză a individului, a persoanei, a cetăţeanului, dezvăluind că atributele filozofice ale acestui mit nu sunt altceva decât universalizarea, eternizarea relaţiilor de care beneficiază membrul modernei clase dominante: burghezul, capitalistul, posesorul de pământ şi de bani, negustorul. Răsturnat acest idol murdar, în locul lui pune societatea economică „şi, provizoriu, o societate naţională“.
Toţi imediatiştii, adică oameni care din înălţimile comuniste au urcat doar o miime din diferenţa de nivel, fac acest schimb: în locul societăţii pun o simplă grupare de muncitori. Ei aleg această grupare rămânând în limitele uneia dintre galerele din care se compune societatea burgheză de oameni liberi: fabrica, breasla, parcela teritorială şi jurisdicţională. Tot efortul lor constă în mod mizerabil în a le spune celor ne-liberi, ne-cetăţeni, ne-indivizi (aceasta fiind măreţia pe care, în mod inconştient, le-o dictează revoluţia capitalistă): invidiaţi-vă şi imitaţi-vă opresorii, deveniţi autonomi, liberi, cetăţeni, persoane. Într-un cuvânt: îi îmburghezesc.
Pentru noi, este vorba (în locul grupului imediat din structura socială de astăzi care îşi atribuie funcţiile pe care le are astăzi capitalismul) de o societate necapitalistă: aici este abisul dintre noi şi aceşti luptători caricaturali. În faţa rezultatelor acestui avort provocat se trăncăneşte că s-a creat o nouă autocraţie, un centru birocratic, un vârf de opresiune şi că, pentru a evita acest lucru, ar trebui spartă acea unitate puternică — societatea, nu persoana — în atâtea fragmente „autonome“, libere să maimuţărească modelele burgheze josnice şi, de altfel, deja trogloditice.
Spuneţi-o: dar faceţi măcar ca Merlino. Treceţi-l pe Karl Marx printre autocraţi, opresori, cei care au abătut proletariatul de la drumul drept. Şi pe Lenin, desigur, deşi Merlino nu l-a cunoscut, de aceeaşi parte.
Antonio Labriola i-a dat dreptate lui Merlino când s-a ridicat împotriva ideii lui Lassalle (un imediatist de frunte):
„păşirea pe drumul rezolvării problemei sociale prin înfiinţarea de asociaţii de producţie cu ajutorul Statului, sub controlul democratic al poporului muncitor“.
Acest pasaj excremenţial a trecut, într-adevăr, în programul de la Gotha (1875), dar nu figurează în cel de la Erfurt din 1891, care a provocat intervenţiile dure ale lui Engels.
Dar cine altul, dacă nu Marx, şi împreună cu el Engels, în texte ce au fost ţinute ascunse timp de 15 ani, făcând bucăţi acea formulare ignobilă, a dat în Critica Programului de la Gotha cea mai clasică construcţie dialectică a societăţii viitoare, în linii prin care — împreună cu imediatismul (astăzi ultrarăspândit) al ugerului de stat între buzele clasei muncitoare — este strivit orice particularism şi federalism, orice concept deformat de „domenii autonome de organizare economică“? Textele pe care a lucrat ca un maestru un Lenin s-o dovedească încă o dată.
Astăzi, când ne înecăm în animalicele „chestiuni de structură“, în „probleme de rezolvat“ şi în „căi de pregătit“, să respirăm o gură de oxigen din aceste foi îngălbenite în sertarul lui Bebel:
„În locul luptei de clasă care există, se pune o frază de scribi de gazetă despre «problema socială», la a cărei «rezolvare» «se păşeşte». «Organizarea socialistă a muncii colective» [Marx a spulberat deja cealaltă frază idiotă, aflată încă în circulaţie, despre „emanciparea muncii“, pe când el spune întotdeauna a clasei muncitoare] «ia fiinţă»... din «ajutorul Statului»!“.
El ironizează apoi formula controlului democratic al poporului muncitor:
„Un popor muncitor care, cerând Statului satisfacerea unor asemenea revendicări, recunoaşte pe deplin că nici nu deţine puterea, nici nu este copt pentru ea!“.
Dar fraza care arată care este, pentru noi, marxiştii autentici, forma societăţii de mâine, este în acest text următoarea:
„Faptul că muncitorii caută să creeze condiţii pentru producţia colectivă pe scara întregii societăţi, şi în primul rând la ei acasă pe scară naţională, nu înseamnă decât că ei luptă pentru transformarea condiţiilor de producţie actuale, şi nu are nimic comun cu înfiinţarea de asociaţii cooperatiste cu ajutorul Statului!“.
Acest pasaj, asemănător cu multe altele, este suficient pentru a stabili că cel care coboară de la „scara societăţii“ — care pentru un moment istoric este indicată ca „scară naţională“ înainte de cucerirea puterii — la scări federal-sindicale (comunale, de întreprindere şi chiar mai rău) cade în imediatism, trădează marxismul şi este lipsit de orice concepţie despre societatea comunistă, ceea ce înseamnă că se află în afara luptei revoluţionare.
Cât despre cealaltă antiteză ciclopică dintre „transformarea revoluţionară a societăţii“ şi „organizarea socialistă a muncii“, ea poate fi întoarsă întocmai împotriva constructorilor de socialism de la Moscova, pentru a le arunca în faţă că trecerea la socialism nu se subcontractează unei firme de construcţii — cuvânt pe care Marx, despre care se vede aici cum îşi cântăreşte cuvintele (şi se vede la Lenin cum le recântăreşte el însuşi), nici nu a visat vreodată să-l folosească; un cuvânt grosolan burghez, vulgar voluntarist.
Nu vom reda aici cunoscuta critică necruţătoare adusă Statului popular liber, critică pe care Lenin a făcut-o să răsune, cu incomparabila sa forţă, în faţa a milioane de oameni, nu din spaţiul închis al unei piese de mobilier, ci din cerul înflăcărat al unei revoluţii, al celei mai mari; şi cu atât mai mizerabil este cel care şi de data aceasta a uitat! Cu cât Statul este mai liber, cu atât mai mult striveşte el proletariatul în apărarea capitalului: nu vrem să-l eliberăm, ci să-l punem în lanţuri pentru ca apoi să-l gâtuim. Şi cu aceasta, antietatismul lui Bakunin şi al lui Merlino s-a întors la locul său printre parodiile de carnaval. În locul său — culme a dialecticii! — va fi pus noul Stat (Engels), de care avem nevoie nu în interesul libertăţii, ci în vederea reprimării, dar care va trebui să apară pentru ca apoi să poată muri pentru totdeauna, odată cu desfiinţarea claselor.
Statul popular liber poate merge braţ la braţ cu autonomia de clasă! Ele nu sunt decât forme ale neputinţei imediatiste, ale imanenţei gândirii de tip burghez.
Revenind la conceptul fundamental de „societate“ unitară în locul antitezei dintre capitalişti şi proletari — şi dintre producători şi consumatori de asemenea —, merită să-l urmărim în diferitele programe, deşi atât de aprig criticate, ale partidului german. Cel al lassalleenilor (Leipzig, 1863) conţine formula pe care Marx va trebui să o biciuiască: eliminarea antagonismelor de clasă, în timp ce, va spune Marx, clasele sunt cele care vor trebui eliminate, iar mijlocul va fi antagonismul lor.
Programul „marxiştilor“ (Eisenach, 1869), despre care Marx a considerat că nu a fost redactat ţinând cont de cuceririle teoretice, cere sfârşitul dominaţiei de clasă şi al sistemului muncii salariate, dar vorbeşte încă despre „produsul integral al muncii“ dat fiecărui lucrător şi despre organizarea muncii pe baze cooperative (însă nu cu ajutor de la stat).
Programul de la Gotha din 1875, fuziune deplorabilă între eisenachieni şi lassalleeni, rămas aşa cum îl condamnase Marx, spune totuşi că instrumentele de lucru vor fi „bun comun al societăţii“. Marx ar fi lăsat fraza, dar voia să nu se spună ridicate la, ci transformate în bun comun. Citim în aceasta o rectificare antiactivistă.
Programul de la Erfurt, pentru care au fost acceptate în mare parte sugestiile lui Engels, după publicarea criticilor la cel de la Gotha, se exprimă în această privinţă în mod clar:
„Transformarea producţiei capitaliste... în producţie socialistă în folosul întregii societăţi“.
Concluzia este că, în doctrină, imaginara „societate gestionată de sindicatele muncitoreşti de producţie“, deşi nu este o previziune istorică a ştiinţei proletare — şi, în afară de cazul unui faliment total al acesteia împreună cu Marx, Engels, Lenin şi noi toţi cei care tragem la vâsle în această barcă, nu se va vedea niciodată —, nu are nimic în comun cu forma socialistă şi comunistă, nici măcar ca fază de trecere.
Producţia şi distribuţia în această schemă ideologistă nu sunt ridicate la scara societăţii şi nici măcar la scara „naţională“, deoarece instrumentele de lucru şi produsele muncii sunt puse la dispoziţia sindicatelor „liber confederate“ sau „libere din punct de vedere federal“ să facă ce vor. Aceste sectoare, dacă ar reuşi să se închidă în domenii „autonome“, s-ar lupta între ele mai întâi prin concurenţă, iar apoi în forme fizice ulterioare, mai ales dacă ar „absenta“ orice tip de Stat.
În respectiva schemă fictivă, nu numai că producţia nu este efectuată de către societate şi pentru societate, ci de către sindicate şi pentru sindicate, dar ea rămâne o producţie de mărfuri, prin urmare nesocialistă, dat fiind că fiecare bun de consum trece ca marfă de la un sindicat la altul; şi neputând acest lucru să aibă loc fără o monedă echivalentă, în ultimă instanţă trece ca atare la fiecare producător individual. Supravieţuieşte sistemul salarial, ca de fiecare dată când se invocă utopia rodului nediminuat al muncii, şi ar supravieţui posibilităţile de acumulare a capitalului, în mâinile sindicatului autonom şi, ulterior, în cele ale indivizilor. Ceea ce în această critică pare dedus prin reducere la absurd se datorează exclusiv conţinutului mic-burghez al tuturor acestor utopii.
Să încheiem această parte doctrinară cu un alt pasaj din Critica Programului de la Gotha, menit să-i lovească deopotrivă pe „imediatişti“, pe de o parte, şi pe capitaliştii de stat, pe de altă parte, amintindu-le amândurora că indispensabilul nostru Stat dictatorial proletar nu are sarcina de a elibera, ci de a reprima capitalul şi pe apărătorii săi — fie ei burghezi, mic-burghezi sau chiar muncitori sclavi ai tradiţiei burgheze ori sub-burgheze. Este o frază pe care Marx a scris-o pentru a ironiza propunerea „minimalistă“ a impozitului progresiv pe venit, aflat în vigoare acum în Rusia. Una dintre acele fraze care îţi taie răsuflarea: să vă vedem, domnilor!
„Impozitul pe venit presupune diferitele surse de venituri ale diferitelor clase sociale, prin urmare societatea capitalistă“.
Între Congresele Internaţionalei Comuniste din 1920 şi 1921, în partidul comunist rus (mai exact la Congresul al X-lea din 3-16 martie 1921) s-a desfăşurat o dezbatere cu „Opoziţia muncitorească“, de care ne-am ocupat pe larg în studiul despre Rusia. Trebuie menţionat că opoziţia condusă de stânga italiană în 1920 şi 1921 (pentru care facem trimitere la o viitoare publicaţie documentată a noastră) nu se situa pe aceeaşi linie cu o asemenea opoziţie, pe care Lenin a numit-o cu asprime: deviaţie sindicalistă şi anarhistă în partidul nostru.
A fost unul dintre cele o mie de falsuri ale Cursului scurt stalinist să-l asocieze cu aceşti „muncitorişti“ şi pe Troţki, pentru că acesta a purtat o polemică în legătură cu sarcina sindicatului. În stadiul despre care este vorba, Troţki era pe deplin alături de Lenin, iar propunerea sa era cea marxistă de subordonare absolută a sindicatelor pe categorii faţă de partid şi faţă de Statul politic proletar, care în 1921 nu era, nici pentru el, nici pentru noi, „degenerat“.
Propunerea opoziţiei muncitoreşti constă tocmai în concepţia imediatistă despre economia socialistă şi în teza pe cât de naivă, pe atât de falsă: socialismul poate fi instaurat în orice condiţii şi în orice moment, dacă muncitorii sunt lăsaţi să facă totul singuri, să gestioneze singuri activitatea economică. Iată cum o redă Lenin:
„Sarcina de a organiza conducerea economiei naţionale revine unui congres general al producătorilor din Rusia, grupaţi în sindicate pe ramuri de producţie, acestea aleg organul central, care conduce întreaga economie naţională a republicii“.
Mai lăsaţi-l puţin pe Nikita Hruşciov cu sovnarhozurile sale şi veţi vedea că îşi va însuşi această veche propunere, cu agravarea că nu va mai fi vorba despre sindicate naţionale, ci doar regionale, de producţie. Toată această lume, în loc să considere cucerirea controlului naţional ca pe o simplă rampă de lansare spre cel internaţional, conform pilonilor doctrinei marxiste, coboară de îndată ce poate la cadre locale şi regionale şi îşi continuă marşul imbecil spre autonomii, care nu va avea niciodată alt deznodământ decât iniţiativele şi întreprinderile autonome de natură capitalistă.
Nu ne interesează aici să refacem întregul proces rus în privinţa gestiunii economice, pe care l-am analizat în studii lungi, cunoscute cititorilor, ci doar remarcăm că ne aflăm la Congresul în care Lenin a ţinut clasicul Raport asupra impozitului în natură, demonstrând că la ordinea zilei nu era trecerea la socialism, ci aceea la capitalismul de Stat şi, chiar, pentru cine ştie să abordeze aceste puncte ca un marxist, de la producţia moleculară la capitalismul privat. O poziţie de o forţă gigantică, ce pune totul la locul său, în timp ce infamul oportunism ulterior a dislocat din nou totul în mod ruşinos.
Ne interesează doar să demonstrăm cum argumentarea lui Lenin împotriva propunerii economiei gestionate de către producători este exact aceeaşi cu a lui Marx şi a lui Engels, argumentare pe care o invocăm astăzi împotriva celor mai recente deformări sindicaliste şi anarhiste, care apar chiar şi în rândul unor grupuri care nu au crezut în Stalin, Togliatti sau Thorez, [5] iar astăzi s-ar părea că nu cred în Hruşciov (dar cred în acea mândreţe de Tito, care, de altfel, le-ar fi precursorul, asta da!).
Sindicatele de producţie în ghearele lui Lenin sfârşesc la fel ca şi cooperativele lui Lassalle în ghearele lui Marx.
Repetăm o parte din pasajele pe care le-am citat deja cu acea ocazie (vezi Programma Comunista nr. 21 din 1956 şi, în special, articolele 69, 70, 71 din Structura rusă):
„Idei... complet greşite din punct de vedere teoretic... o totală ruptură cu marxismul şi comunismul, ca şi cu rezultatele experienţei practice a tuturor revoluţiilor semiproletare (meditaţi!) şi a actualei revoluţii proletare.
În primul rând, noţiunea de «producător» pune laolaltă pe proletar cu semiproletarul şi cu micul producător de mărfuri, constituind astfel o abatere esenţială de la noţiunea fundamentală a luptei de clasă şi de la cerinţa esenţială de a face o distincţie precisă între clase“:
Meditaţi de şase ori şi gândiţi-vă la blasfemiile lui Stalin, la cele ale Congresului al XX-lea, precum şi la cele ale entuziaştilor recentelor revolte poloneze şi maghiare.
„Orientarea spre masele fără partid sau tendinţa de a cocheta cu ele [adepţi ai „Trifoiului“, „barbarişti“, însetaţi de demagogie care nu aveţi nici măcar pe cine să demagogizaţi, luaţi aminte!] constituie o abatere nu mai puţin esenţială de la marxism“.
Vorbeşte acel Lenin căruia, făcând jocul celor mai răi stalinişti, i-aţi atribuit descoperirea resursei infailibile de „a plonja în mase“!
„Marxismul ne învaţă [şi aici Lenin citează confirmările Congreselor mondiale] că numai partidul politic al clasei muncitoare, adică partidul comunist, este în stare să unească, să educe şi să organizeze o asemenea avangardă a proletariatului şi a întregii mase muncitoare, care este singura în stare să opună rezistenţă inevitabilelor oscilări mic-burgheze ale acestei mase, inevitabilelor tradiţii şi recidive de îngustime de breaslă sau de prejudecăţi de breaslă în rândurile proletariatului“.
În acest pasaj care evidenţiază inferioritatea tuturor organizaţiilor imediate în raport cu partidul politic şi riscul grav la care se expun acestea în contactele istorice inevitabile cu clasele semiproletare şi mic-burgheze, Lenin concluzionează încă o dată că:
„Altfel nu poate fi înfăptuită dictatura proletariatului“.
În acelaşi text, Lenin neagă că programul din 1919 al partidului rus ar fi atribuit funcţii de gestiune economică sindicatelor. Într-adevăr, unele fraze din program vorbeau despre gestionarea întregii economii naţionale, dar
„ca un singur tot economic“,
şi despre
„o legătură indisolubilă între administraţia centrală de stat, economia naţională şi masele largi ale oamenilor muncii“
ca obiectiv de atins, cu condiţia ca sindicatele
„să se elibereze în tot mai mare măsură de spiritul îngust de breaslă şi să cuprindă majoritatea, iar treptat absolut toţi oamenii muncii“.
Chestiunea sindicatelor şi a gestiunii economice centrale de stat va reveni în prim-plan în Rusia, ba chiar în întreaga lume, deoarece constituie o comodă soluţie de avarie modernă pentru capitalismul din toate ţările, cu America în frunte de multă vreme.
Criteriul „leninist“ în această chestiune este că sindicatele urmează cu întârziere şi cu anevoie stadiile deja atinse de partidul politic revoluţionar, iar dacă sunt lăsate de acesta în seama lor, recad în slăbiciuni mic-burgheze şi în colaborarea cu economia burgheză.
Într-un stadiu social precum cel al Rusiei din 1919 şi 1921, în care industrializarea se afla la cel mai de jos nivel al curbei şi la primii paşi ai unei gestiuni defectuoase a industriei abia smulse din mâinile capitaliştilor privaţi, era evident că partidul comunist îşi putea crea un sprijin puternic în sindicatele muncitorilor industriali, cu condiţia ca acestea să nu fie autonome, ci solid influenţate de partidul însuşi şi, aşa cum Troţki a susţinut pe drept cuvânt în 1926, considerate părţi şi organe ale Statului centralizat.
Chestiunea devine clară dacă se ţine seama de faptul că, în tot acest stadiu, ne aflăm în prezenţa unei etatizări a industriei, dar nu a unei industrii şi a unei economii socialiste. Statul gestionează industria confiscată fără despăgubiri de la particulari şi de la trusturi, într-un sistem economic de întreprindere şi mercantil. Chiar dacă Statul care acţionează astfel este, prin baza sa de clasă şi prin politica sa mondială, socialist, sistemul societăţii industriale se numeşte întotdeauna capitalism de Stat, şi nu socialism. Nu este necesar, pentru a declara capitalistă forma economică, să se fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat în deceniile următoare: ca Statul să-şi piardă conţinutul politic socialist şi conţinutul de clasă proletar prin faptul că nu se mai dedică în lume stârnirii revoluţiei în statele burgheze; să contracteze cu acestea alianţe de război; să contracteze, în sânul statelor burgheze, alianţe chiar şi de putere cu partide burgheze şi democrate; să pună în interiorul Rusiei interesele claselor mic-burgheze şi ţărăneşti mai presus de cele ale proletarilor propriu-zişi din oraşe şi de la ţară.
Ne putem întreba, aşadar, care este locul sindicatului în faza capitalismului de Stat. Dacă Statul este condus de un partid care nu promovează, ba chiar combate, politica revoluţiei proletare mondiale, sistemul de întreprindere, mercantil, monetar şi salarial de tratare a forţei de muncă justifică existenţa sindicatelor ca organe de apărare a condiţiilor de muncă, a căror contraparte nu este alta decât Statul-patron, Statul-angajator. Chiar şi într-o asemenea situaţie, formula utilă nu este împărţirea gestiunii administrative centrale între sindicate, ci conducerea sindicatelor de către un partid politic proletar capabil să ridice din nou problema cuceririi puterii centrale. Acolo unde acest partid nu există, sau unde există, ca în Rusia, doar carcasa sa redusă la un instrument al Statului capitalist, s-a recăzut într-o sclavie salarială din care din punct de vedere istoric nu se va ieşi niciodată prin eforturile unor grupuri autonome de muncitori care tind să pună mâna pe controlul unor sectoare izolate de producţie şi prin formula absurdă de a reîncepe o revoluţie liberală; lucru atât de adevărat încât în Rusia tocmai Statul lui Hruşciov face această manevră deşartă. Dacă aceste sectoare se vor desprinde şi dacă o asemenea destrămare va avea loc, ele vor cădea în mâna forţelor capitalului privat şi, în orice caz, în mâna lungilor gheare ale capitalului internaţional.
Dimpotrivă, în acea fază categoric progresistă a capitalismului de Stat, în care puterea politică centrală acţionează istoric pentru extinderea revoluţiei internaţionale, sindicatele — dacă nu vor să devină organe defetiste şi care trebuie reprimate — trebuie să înveţe de la partidul de clasă, de la autenticul partid al muncitorilor salariaţi din industria lumii întregi, să obţină de la curajoasa şi generoasa clasă a muncitorilor de fabrică, care a dat deja în istorie dovezi de o înălţime luminoasă, ca aceasta să ofere muncă, supramuncă şi plusvaloare pentru revoluţie, pentru războiul civil, pentru armatele roşii din toate ţările, pentru muniţia necesară conflictului social de clasă dincolo de orice frontiere. Chiar şi într-un asemenea caz istoric, revendicarea lor privind întregul rod al muncii în folosul salariatului ar fi nu doar antieconomică şi antisocială, ci şi defetistă faţă de sarcina teribilă pe care istoria a rezervat-o clasei salariate pure şi numai ei: aceea de a provoca naşterea sângeroasă a noii societăţi.
O sarcină care, sărind peste secole şi secole de istorie zbuciumată, este opusul fanteziilor şcolii de contabili şi de precupeţi muncitorişti, precum şi ale şcolii „imediatiştilor“ în care fiecare generaţie vrea să atingă cu mâna ei scurtă câştigul afacerii pe care a făcut-o, confederându-se în mod autonom.
Defectele formei „Consiliului de fabrică“ ies la iveală toate, mult agravate, din analiza pe care am făcut-o asupra unei gestiuni sindicale a societăţii postcapitaliste, aşa cum este ea concepută de această aripă a „imediatiştilor“.
Curentul Stângii italiene a avertizat asupra acestui pericol când s-au ivit primele manifestări ale credinţei în acest mit reînnoit, pe vremea congreselor de la Torino ale Comisarilor de secţie de la Fiat, marea uzină Fiat; şi ale revistei lui Gramsci, L’Ordine Nuovo, pe care am avertizat-o şi am salutat-o în acelaşi timp, întrucât venea să se poziţioneze cu însufleţire împotriva oportunismului menşevic al sindicatelor italiene tradiţionale şi împotriva inconsistenţei Partidului Socialist care se lăuda, în acel an 1919, că este filo-bolşevic.
Gramsci, la începutul evoluţiei sale ideologice — niciodată tăinuită, dată fiind claritatea caracteristică omului —, de la filozof idealist şi intervenţionist în război spre marxismul anti-defensist restaurat de Lenin, a dat ziarului său un titlu loial. Nu a vorbit despre Clasa nouă în domeniul politic, nici despre Statul nou de clasă, şi doar treptat a acceptat directivele marxiste despre dictatura partidului şi despre însăşi incidenţa sistemului marxist în afara economiei de fabrică, într-o viziune radicală asupra tuturor relaţiilor de fapt din lumea umană şi cea naturală; a recunoscut-o deschis la Congresul de la Lyon din 1926:
„Îi vom prefera întotdeauna pe cei care învaţă capitole din marxism celor care le uită“.
În 1919, Antonio Gramsci abia ieşise dintr-o evaluare a Revoluţiei din Octombrie care vedea în ea reversul determinismului şi miracolul voinţei umane care încălca condiţiile economice nefavorabile: când l-a văzut pe Lenin, acest făcător de miracole, apărând cel mai strict determinism marxist, lucrul acesta nu a rămas fără efect; învăţătorul şi elevul nu erau oameni de duzină.
Oricum, sistemul Consiliilor — o construcţie ideală aproape literară, sau mai bine zis artistică, de care spiritul său agil se îndrăgostise — a făcut bine să-l numească L’Ordine Nuovo, pentru că în el proletarul de fabrică se ridica, pe baza sa imediată, într-o nouă Stare, ca cele de dinaintea Revoluţiei liberale, precum cele trei Stări ale societăţii franceze din secolul al XVIII-lea. Şi toţi „imediatiştii“ pe care i-am trecut în revistă au tradus revendicarea Clasei conducătoare care desfiinţează clasele, şi nici măcar nu aspiră să fie Clasa Unică, într-o cerere pedestră de a fi ridicată la rangul de a Stare a IV-a. Imediatistul are întotdeauna nevoie să deseneze noul pe o fotografie pasivă a vechiului. Imediatismul său Antonio l-a numit concretism, preluând cuvântul din atitudinile intelectualilor burghezi inamici ai revoluţiei: nu a sesizat — sau prea puţin am putut noi să-l avertizăm — că orice concretism este contrarevoluţie.
Dar omenirea, dacă nu ar fi avut altă resursă decât cele imediatiste, nu ar fi ştiut că pământul este sferic, că este mobil, că aerul are greutate, că corpurile cereşti au greutate, că există atomii lui Epicur, particulele infratomice ale modernilor, relativitatea lui Galilei şi cea a lui Einstein... Şi nu ar fi prevăzut nicio revoluţie din trecut sau din viitor.
Antonio nu ştia — nu pentru că nu ar fi citit (avea ghinionul să fie unul dintre cei care citesc totul) — că lăsasem în urmă Stările încă din 1847, în Mizeria filozofiei antiproudhoniene a lui Karl Marx.
„Înseamnă oare aceasta că după prăbuşirea vechii societăţi va exista dominaţia unei noi clase, exprimată într-o nouă putere politică? Nu“.
(Acest singur monosilabic, cete de oponenţi, ar fi fost de ajuns să-l citiţi).
Şi de ce nu?
„Condiţia eliberării clasei muncitoare este desfiinţarea tuturor claselor, după cum condiţia eliberării stării a treia, a burgheziei, a însemnat desfiinţarea tuturor stărilor de orice fel“, a tuturor ordinelor.
Au trecut multe generaţii, şi trei Internaţionale s-au născut şi au murit. Am văzut înălţându-se cu zecile cei care voiau să urce mai sus decât Marx, şi apoi decât Lenin. Puţini, foarte puţini au ajuns abia la înălţimea burghezului incoruptibil Maximilien Robespierre. Care se odihneşte, de o sută şaizeci de ani, sub lespedea funerară a tuturor Ordinelor Noi.
Întreprinderea locală autonomă este cea mai mică dintre insulele sociale imaginabile, având în acelaşi timp limitarea categoriei profesionale şi a circumscripţiei locale. Chiar dacă ea ar fi eliminat din nou din sânul său privilegiul şi exploatarea, distribuind insesizabila valoare totală a muncii, la graniţele sale strâmte este prezentă caracatiţa pieţei şi a schimbului, şi în forma cea mai rea, ciuma anarhiei economice capitaliste în care se prăbuşeşte totul. Cine va reglementa funcţiile care nu ţin strict de tehnica de producţie în acest sistem al Consiliilor, din care lipsesc Partidul şi Statul, înainte ca eliminarea claselor să fie un fapt împlinit; şi, ca să dăm un singur exemplu, cine se va îngriji de cei care nu sunt încadraţi în vreo întreprindere, de şomeri? Mult mai mult decât într-un sistem alveolar de comune sau de sindicate, va fi posibil ca acumularea să reînceapă — dacă ar fi fost vreodată oprită — ca acumulare de bani, dar şi sub forma stocurilor formidabile de materii prime destinate prelucrării şi de produse deja prelucrate. În acest sistem ipotetic, există în cel mai înalt grad condiţiile pentru a transforma o economisire vigilentă şi lentă în capital dominator.
Bestia este întreprinderea, nu faptul că are un patron. Cum veţi scrie ecuaţiile economice dintre întreprindere şi întreprindere, mai ales când cele mari le vor sufoca pe cele mici, cele cu instrumente de producţie „convenţionale“ şi cele cu energie nucleară? Acest sistem, plecat ca şi celelalte de la un fetişism al egalităţii şi al dreptăţii între indivizi, şi dintr-o ridicolă groază de privilegiu, de exploatare şi de opresiune, ar fi o pepinieră şi mai rea, dacă ar putea fi înfăptuit, decât societatea civilă actuală.
Nu vreţi să credeţi că marile cuvinte „privilegiu“ şi „exploatare“ se află în afara dicţionarului nostru marxist? Să reluăm Critica Programului de la Gotha. Pasajul împotriva căruia Marx aruncă flăcări şi care conţine idioţiile lassalleene despre „Statul liber“ şi „legea de aramă a salariului“, se încheie cu ceea ce Marx numeşte — iar Engels în alt loc — formula vagă şi redundantă cu care se încheie paragraful; şi ea sună astfel (da, cel fără de păcat să arunce primul piatra!):
„Partidul muncitoresc german tinde... spre desfiinţarea... exploatării sub orice formă; spre înlăturarea oricărei inegalităţi sociale şi politice“.
Trebuie spus aşa, scriu Marx şi Engels (fără ca, desigur, să se fi înţeles în prealabil):
„Odată cu desfiinţarea deosebirilor de clasă, dispare de la sine orice inegalitate socială şi politică ce decurge din ele“.
Acest mod ştiinţific de a vorbi este suficient — lăsând la o parte lunga notă critică despre repartiţia egală, pe care o reduce la insinuarea economiştilor burghezi: socialiştii nu desfiinţează mizeria, ci doar o generalizează la toţi oamenii —, pentru a spulbera serii întregi de reviste care se scriu despre conţinutul socialismului ca filozofie a exploatării, în anii de graţie, din păcate, 1956-1957.
În acest paragraf Marx tratează şi chestiunea viziunii limitate a lui Lassalle — pe care, în mod semnificativ, o readuce la Malthus, pus astăzi din nou la modă de şcolile americane antimarxiste ale „bunăstării“ —, potrivit căreia socialismul s-ar ridica la luptă doar pentru că salariul muncitoresc este blocat la un nivel prea scăzut; în timp ce este vorba despre desfiinţarea sistemului muncii salariate, întrucât
„sistemul muncii salariate este un sistem de sclavie, şi anume al unei sclavii cu atât mai apăsătoare cu cât se dezvoltă mai mult forţa socială productivă a muncii, indiferent dacă munca muncitorului este retribuită mai bine sau mai prost“.
Aici Marx face comparaţia cu sclavia, pe care noi am schiţat-o mai sus în legătură cu revendicarea stupidă a autonomiei salariaţilor:
„Ar fi ca şi cum sclavii, dezlegând, în sfârşit, enigma sclaviei lor, s-ar răscula, iar unul din ei, prizonier al unor concepţii perimate [un sclav, spunem noi, nemarxist, ci doar imediatist, ordinovist], ar înscrie în programul răscoalei: sclavia trebuie abolită, deoarece în sistemul sclaviei hrana sclavilor nu poate depăşi un anumit maxim, foarte scăzut“.
Domni ai bunăstării: chiar admiţând că capitalismul ar putea creşte fără limite bunăstarea medie, noi îi confirmăm previziunea noastră istorică: moartea!
Dar standardul marii uzine FIAT i s-a părut lui Gramsci o ordine nobilă, în comparaţie cu traiul mizer al abrutizatului cioban sard, mai mizer decât Starea a IV-a.
În planul cincinal pe care l-am dăruit, după modele sovietice, marii uzine FIAT, am prevăzut pentru „cifra de afaceri“ din 1956 o creştere de 15,7% faţă de 1955, care a dat 310 miliarde; şi ar fi trebuit să avem 358 de miliarde. Deşi au fost anunţate doar 340, capitalul nominal a fost ridicat de la 76 la 100 de miliarde, adică cu 32% în doi ani (vezi al nostru Dialog cu morţii).
Noua ordine de la Torino şi de la Moscova începe deja să etaleze curbe mai puţin strălucitoare?
[1]. Sûreté Générale — agenţia naţională de poliţie şi securitate din Franţa, însărcinată cu supravegherea, infiltrarea şi reprimarea mişcărilor revoluţionare, anarhiste şi sindicale. Bourses du Travail (Bursele Muncii) au fost instituţii înfiinţate în Franţa la sfârşitul secolului al XIX-lea. Iniţial create de municipalităţi ca birouri de plasare a forţei de muncă, ele au fost rapid transformate de sindicaliştii revoluţionari (sub conducerea lui Fernand Pelloutier) în centre locale de solidaritate de clasă, educaţie muncitorească şi agitaţie grevistică, devenind nuclee de luptă împotriva statului burghez.
[2]. Arte bianca (arta albă) este denumirea tradiţională italiană pentru breasla brutarilor, morarilor şi patisierilor. Federazione dell’arte bianca era sindicatul naţional al lucrătorilor din industria panificaţiei şi morăritului.
[3]. Francesco Saverio Merlino (1856—1930) — avocat, teoretician anarhist şi ulterior militant socialist libertar italian. Membru activ al Primei Internaţionale, a încercat să realizeze o sinteză doctrinară între socialism şi anarhism (numită socialist-libertară), polemizând intens atât cu anarhiştii ortodocşi (Errico Malatesta), cât şi cu socialiştii parlamentari (Filippo Turati). Merlino a criticat statul centralizat şi a susţinut că, în socialism, administrarea economiei trebuie să revină direct asociaţiilor autonome de muncitori federate liber.
[4]. Editura franceză Chiron din Paris era extrem de populară în prima jumătate a secolului al XX-lea pentru ghidurile sale practice şi enciclopediile sale tematice de menaj, sport şi reţete culinare.
[5]. Maurice Thorez (1900—1964) — personalitate istorică a mişcării muncitoreşti franceze, secretar general al Partidului Comunist Francez (PCF) din 1930 până la sfârşitul vieţii. Aliniat necondiţionat la linia stalinistă a Cominternului, Thorez a fost arhitectul strategiei „Frontului Popular“ din anii ’30 şi a condus PCF către integrarea în jocul parlamentar postbelic, ocupând funcţia de vicepremier în guvernele de coaliţie franceze (1946—1947). Această orientare reformistă şi de colaborare de clasă a fost combătută virulent de Stânga comunistă ca fiind o trădare a principiilor revoluţionare.