În toată această comparaţie a noastră între „viziunea“ pe care o au despre societatea viitoare imediatiştii (cei neîncrezători în forma Stat şi în forma Partid, pe care noi, împreună cu Marx şi Lenin, le considerăm primordiale în Revoluţie) şi viziunea socialistă şi marxistă, nu ne-am oprit — deşi am răsfoit paginile Însemnărilor marginale la programul de la Gotha — asupra distincţiei fundamentale dintre stadiul inferior şi cel superior al societăţii socialiste, distincţie devenită clasică prin Lenin, pe baza clasicei schiţe a lui Marx.
Toată superioritatea formei economice în care producţia şi repartiţia sunt realizate nu de către „domenii autonome“ ce copiază actualele „lagăre de concentrare“ capitaliste — cum sunt breslele, întreprinderile, jurisdicţiile, până la cele naţionale, ale căror reţele de sârmă ghimpată le vom arunca într-o zi în aer —, ci de către societate şi pentru societate, la scara societăţii, este deja evidentă în raport cu cel mai puţin avansat dintre stadiile teoretizate de Marx.
În stadiul inferior nu sunt încă desfiinţate toate diferenţele de clasă, nu se poate vorbi despre desfiinţarea Statului, mai dăinuie tradiţiile patologice ale civilizaţiilor Stărilor, până la cea a celei de-a III-a şi ultimei, oraşul şi satul sunt încă separate, nu este desfiinţată diviziunea socială a funcţiilor, separarea dintre munca manuală şi cea intelectuală, dintre ştiinţă şi muncă.
Dar în domeniul economic, sectoarele închise au fost deja aruncate în creuzetul unitar al fuziunii sociale; partida micilor comune, a federaţiilor sindicale şi a ordinului întreprinderilor, cărora nu li se acordă nici măcar o existenţă de tranziţie, este deja pierdută.
Chiar şi din momentul în care avem de-a face cu „o societate comunistă... care abia se naşte din societatea capitalistă“, se întâmplă că nu mai este loc pentru o piaţă la care să aibă acces „domeniile“ izolate, încercuite cu sârmă ghimpată.
„Într-o societate întemeiată pe principiile colectivismului şi pe proprietatea obştească asupra mijloacelor de producţie, producătorii nu fac schimb de produse; de asemenea, munca cheltuită pentru crearea produselor nu mai apare ca valoare a acestor produse [subliniat de Marx], ca o calitate materială a lor, deoarece acum, spre deosebire de societatea capitalistă, munca individuală apare nemijlocit, şi nu pe cale indirectă [cum s-ar întâmpla în ordinea comunelor, a sindicatelor şi a consiliilor], ca o parte componentă a muncii sociale totale“.
În partea finală a studiului asupra structurii ruse am arătat clar cum deja primul stadiu, cel inferior, se află în afara funcţiei mercantile. Individul nu-şi poate procura şi însuşi nimic pentru persoana sau familia sa prin intermediul banilor, ci doar consumul de scurtă durată care îi revine într-o limită încă restrânsă şi calculată social, la care îi dă dreptul o chitanţă precară, ce nu se poate acumula. Concepţia noastră despre dictatura (mai întâi, iar apoi despre raţionalitatea socială şi de specie) asupra consumului implică acest lucru: pe chitanţă nu vor fi scrise atâtea lire cu care să se poată cumpăra, de pildă, numai alcool şi tutun şi deloc lapte şi pâine, ci produse specifice, ca pe faimoasele „cartele“.
Doar că va supravieţui un drept burghez, deoarece aceste măsuri de consum vor fi legate de măsura muncii prestate pentru societate, făcându-se toate binecunoscutele deduceri de interes general, iar calculul va depinde atât de disponibilităţi, cât şi de utilităţi şi trebuinţe.
Nu va mai exista legătură mercantilă şi legea valorii pentru compararea a două produse, care se află ambele în masa socială, aşa cum s-ar întâmpla dacă ar proveni de la comune, sindicate sau întreprinderi „autonome“, cu contabilitatea lor în partidă dublă supravieţuitoare. Va exista doar o ultimă legătură între cantitatea de muncă şi consumul individual zilnic.
Ne oferă prilejul de a clarifica acest concept o gogomănie prinsă din zbor. Există cineva care susţine — un imediatist de toată frumuseţea, cum să nu-ţi dai seama? —, următoarele bazaconii:
„În economia socialistă piaţa rămâne, dar se poate vedea că va fi limitată la produse. Munca nu va mai fi o marfă“.
Aceşti oameni sunt utili uneori pentru a spune corect lucrurile adevărate, răsturnând spusele lor. Adevărul este acesta: „În economia socialistă nu va mai exista piaţă“ şi, mai bine încă: „Economia este socialistă atunci când nu mai există piaţă“. Într-un prim stadiu, „o singură mărime economică va fi măsurată ca marfă: munca umană“. În stadiul superior, munca umană nu va mai fi decât un mod de viaţă al omului şi singura sa bucurie, spune Marx. El o spune mai bine decât noi: munca va deveni ea însăşi prima necesitate vitală.
Pentru a elibera munca omului de caracterul de marfă, trebuie distrus întregul sistem al pieţei! Nu era acesta primul cuvânt al lui Marx adresat lui Proudhon?
Au vrut să-i treacă drept bună acelui gogoman o altă teză fantezistă, foarte răspândită; şi iată o altă poziţie pe care o vom demonta într-un studiu nu prea îndepărtat. Trebuie ca forţele productive să mai crească mult pentru a putea desfiinţa piaţa. Ceea ce nu este adevărat: pentru marxism, ele sunt deja prea mari; Marx pune creşterea forţelor productive ca bază a stadiului superior, adică a consumului fără limite sociale cauzate de o producţie insuficientă, dar nu ca o condiţie pentru sfârşitul mercantilismului general, al anarhiei capitaliste.
Însuşi programul din 1891, cu cuvinte aparţinând cu siguranţă marelui Engels, spune:
„Forţele productive au devenit deja prea mari pentru ca forma proprietăţii private să mai fie conciliabilă cu utilizarea lor raţională“.
Nu este decât timpul de a îngenunchea monstruoasele forţe productive capitaliste sub dictatura producţiei şi a consumului. Şi nu este decât o chestiune de forţă revoluţionară pentru clasa care — chiar dacă bunăstarea creşte (iar Marx, aşa cum am dovedit adineauri, nu a prevăzut niciodată contrariul) — se află sub greutatea continuă a nesiguranţei existenţei, care de altfel apasă asupra întregii societăţi şi care, peste câteva decenii, va lua forma alternativei dintre criza mondială şi război — sau revoluţia comunistă internaţională.
Problema forţei este, sub primul ei aspect, o problemă de reconstrucţie a teoriei revoluţionare. Apoi, a Partidului Comunist fără frontiere.