1. Se foloseşte expresia de „marxism“ nu în sensul unei doctrine descoperite sau introduse de persoana lui Karl Marx, ci pentru a face referire la doctrina care se naşte odată cu proletariatul industrial modern şi îl „însoţeşte“ de-a lungul întregului curs al unei revoluţii sociale — şi păstrăm termenul de „marxism“ în ciuda vastului câmp de speculaţii şi de exploatare a acestuia de către o serie de mişcări antirevoluţionare.
2. În singura sa accepţiune valabilă, marxismul are astăzi trei grupuri principale de adversari. Primul grup: burghezii care susţin că tipul capitalist mercantil de economie este definitiv şi că depăşirea sa istorică prin modul socialist de producţie este iluzorie, şi, în mod coerent, resping în totalitate doctrina determinismului economic şi a luptei de clasă. Al doilea grup: aşa-zişii comunişti stalinişti, care declară că acceptă doctrina istorică şi economică marxistă, dar avansează şi apără, chiar şi în ţările capitaliste dezvoltate, revendicări care nu sunt revoluţionare, ci identice, dacă nu chiar mai nocive, decât cele politice (democraţia) şi economice (progresismul popular) ale reformiştilor tradiţionali. Al treilea grup: adepţii declaraţi ai doctrinei şi ai metodei revoluţionare, care însă atribuie abandonarea ei actuală de către majoritatea proletariatului unor defecte şi neajunsuri iniţiale ale teoriei, care ar trebui, prin urmare, rectificată şi actualizată.
Negatori — falsificatori — actualizatori. Noi îi combatem pe toţi trei şi considerăm că astăzi ultimii sunt cei mai răi.
3. Istoria stângii marxiste, a marxismului radical şi, mai exact, a marxismului, constă în rezistenţele succesive la toate „valurile“ revizionismului care au atacat diferite laturi ale doctrinei şi ale metodei, începând de la formaţiunea monolitică organică care poate fi asimilată cu Manifestul din 1848. În alte tratate se regăseşte reamintită istoria unor astfel de lupte din cele trei Internaţionale istorice: împotriva utopiştilor, a muncitoriştilor, a libertarienilor, a social-democraţilor reformişti şi gradualişti, a sindicaliştilor de stânga şi de dreapta, a social-patrioţilor şi, astăzi, a naţional-comuniştilor sau a popular-comuniştilor. O asemenea luptă s-a întins pe parcursul a patru generaţii şi, în diferitele sale faze, ea nu aparţine unei serii de nume, ci unei şcoli bine definite şi compacte şi, în sens istoric, unui partid bine definit.
4. Această luptă dură şi lungă şi-ar pierde legătura cu noul avânt viitor dacă, în loc să se extragă din ea învăţătura „invarianţei“, s-ar accepta ideea banală că marxismul este o teorie aflată în „continuă elaborare istorică“ şi că se modifică odată cu cursul şi lecţia evenimentelor. În mod invariabil, aceasta este justificarea tuturor trădărilor ale căror experienţe s-au acumulat, precum şi a tuturor înfrângerilor revoluţionare.
5. Negaţia materialistă a posibilităţii ca un „sistem“ teoretic apărut la un moment dat (şi cu atât mai rău, ivit în mintea şi ordonat în opera unui anumit om, gânditor sau conducător istoric sau ambele lucruri la un loc) să poată conţine în mod irevocabil întregul curs al viitorului istoric, precum şi regulile şi principiile sale, nu trebuie înţeleasă în sensul că nu ar exista sisteme de principii stabile pentru un curs istoric extrem de lung. Dimpotrivă, stabilitatea lor şi rezistenţa lor la a fi ştirbite şi chiar la a fi „îmbunătăţite“ reprezintă un element principal al forţei „clasei sociale“ căreia îi aparţin şi căreia îi reflectă sarcina istorică şi interesele. Succesiunea unor astfel de sisteme şi corpuri de doctrină şi de practică nu se mai leagă de apariţia oamenilor-etapă, ci de succesiunea „modurilor de producţie“, adică a tipurilor de organizare materială a vieţii colectivităţilor umane.
6. Deşi recunoaşte, în mod evident, ca fiind eronat conţinutul formal al corpurilor de doctrină din toate marile cursuri istorice, materialismul dialectic nu neagă prin aceasta necesitatea lor la timpul respectiv; şi cu atât mai puţin nu îşi imaginează că eroarea ar fi putut fi evitată printr-o mai bună reflecţie din partea unor înţelepţi sau legislatori, sau că s-ar fi putut observa dinainte erorile lor şi s-ar fi putut face rectificări. Fiecare sistem îşi are explicaţia şi raţiunea sa în ciclul său; iar cele mai semnificative sunt acelea care s-au menţinut în mod organic neschimbate de-a lungul unor lungi lupte.
7. Potrivit marxismului, nu există un progres continuu şi gradual în istorie în ceea ce priveşte (în primul rând) organizarea resurselor productive, ci o serie de salturi înainte, distante şi succesive, care zguduie profund, din temelii întregul aparat economico-social. Sunt adevărate cataclisme, catastrofe, crize rapide, în care totul se schimbă într-un timp scurt, după ce a rămas neschimbat pentru perioade extrem de lungi, asemenea celor din lumea fizică, din rândul stelelor cosmosului, din geologie şi din însăşi filogeneza organismelor vii.
8. Întrucât ideologia de clasă este o suprastructură a modurilor de producţie, nici ea nu se formează din afluxul cotidian al unor fărâme de cunoaştere, ci apare în breşa provocată de o ciocnire violentă, şi ghidează clasa pe care o exprimă, într-o formă fundamental monolitică şi stabilă, de-a lungul unei lungi serii de lupte şi încercări până la faza critică următoare, până la revoluţia istorică următoare.
9. Tocmai doctrinele capitalismului, justificând revoluţiile sociale din trecut până la cea burgheză, afirmau că de la acel punct istoria avea să avanseze pe o cale a ridicării treptate şi fără alte catastrofe sociale, întrucât sistemele ideologice aveau să absoarbă, printr-o evoluţie treptată, fluxul de noi cuceriri ale cunoaşterii pure şi aplicate; iar marxismul a demonstrat caracterul fals al unei astfel de viziuni asupra viitorului.
10. Marxismul însuşi nu poate fi o doctrină care este modelată şi remodelată în fiecare zi cu noi contribuţii şi prin înlocuirea unor „piese“ — sau, mai degrabă, prin cârpeli şi „peticeli“! — deoarece el rămâne, deşi este ultima, una dintre acele doctrine care servesc drept armă unei clase dominate şi exploatate ce trebuie să răstoarne relaţiile sociale şi, făcând acest lucru, este supusă în mii de feluri influenţelor conservatoare ale formelor şi ideologiilor tradiţionale specifice claselor inamice.
11. Deşi putem încă de pe acum — şi chiar de când proletariatul a apărut pe marea scenă istorică — să întrezărim istoria societăţii viitoare fără clase şi, deci, fără alte revoluţii, trebuie să afirmăm că, pe parcursul perioadei extrem de lungi care va conduce spre un asemenea rezultat, clasa revoluţionară îşi va îndeplini sarcina doar în măsura în care va acţiona folosind o doctrină şi o metodă care să rămână stabile şi care să fie stabilizate într-un program monolitic, de-a lungul întregii desfăşurări a teribilei lupte — numărul adepţilor, precum şi succesul fazelor şi al ciocnirilor sociale, rămânând un factor extrem de variabil.
12. Aşadar, deşi echipamentul ideologic al clasei muncitoare revoluţionare nu mai este o revelaţie, un mit, un idealism, la fel ca în cazul claselor precedente, ci o „ştiinţă“ pozitivă, el are totuşi nevoie de o formulare stabilă a principiilor sale, precum şi a regulilor sale de acţiune; o formulare care să îndeplinească sarcina şi să aibă eficacitatea decisivă pe care, în trecut, au avut-o dogmele, catehismele, tablele legii, constituţiile şi cărţile călăuzitoare precum Vedele, [1] Talmudul, Biblia, Coranul sau Declaraţiile drepturilor. Erorile de substanţă şi de formă profunde cuprinse în acele culegeri nu au diminuat — ba chiar, în multe cazuri, tocmai datorită acestor „abateri“ au contribuit la — forţa lor organizatorică şi socială enormă, iniţial revoluţionară, apoi contrarevoluţionară, într-o succesiune dialectică.
13. Tocmai întrucât marxismul exclude orice sens al căutării „adevărului absolut“, şi vede în doctrină nu un dat al spiritului etern sau al raţiunii abstracte, ci un „instrument“ de muncă şi o „armă“ de luptă, el postulează că, în plin efort şi în toiul bătăliei, nu se abandonează pentru a fi „reparat“ nici instrumentul, nici arma, ci se învinge în pace şi în război pornind la drum mânuind unelte şi arme bune.
14. O nouă doctrină nu poate apărea în orice moment istoric, ci există epoci istorice date şi foarte specifice — şi chiar extrem de rare — în care ea poate apărea ca un fascicul de lumină orbitoare, şi dacă momentul crucial nu a fost întrezărit şi dacă privirea nu a fost aţintită asupra acelei lumini copleşitoare, este zadarnic să se recurgă la mucurile de lumânare cu care îşi deschid calea pedantul academic sau luptătorul slab în convingeri.
15. Pentru clasa proletară modernă, formată în primele ţări de marea dezvoltare industrială capitalistă, bezna a fost sfâşiată cu puţin înainte de jumătatea secolului care îl precede pe cel actual. Doctrina integrală în care credem, în care trebuie şi vrem să credem, a avut atunci toate datele pentru a se forma şi pentru a descrie un curs de secole care va trebui să o verifice şi să o reconfirme după lupte nemăsurate. Ori această poziţie va rămâne valabilă, ori doctrina va fi dovedită falsă, iar declaraţia apariţiei unei noi clase, cu un caracter, un program şi o funcţie revoluţionară proprie în istorie, va fi fost făcută în zadar. Cel care, aşadar, îşi propune să înlocuiască părţi, teze, articole esenţiale din „corpusul“ marxist pe care îl posedăm de aproximativ un secol, îi ucide forţa mai rău decât cel care îl reneagă pe deplin şi îl declară mort din faşă.
16. Caracterul perioadei care urmează celei „explozive“, în care însăşi noutatea noii revendicări o face să fie clară şi cu contururi tăioase, poate fi şi este, din cauza cronicizării situaţiilor, de un asemenea echilibru încât nu are loc o îmbunătăţire şi o potenţare, ci o involuţie şi o degenerare a aşa-numitei „conştiinţe“ a clasei. Momentele — aşa cum o dovedeşte întreaga istorie a marxismului — în care lupta de clasă se reacutizează, sunt acelea în care teoria se întoarce, prin afirmaţii memorabile, la originile sale şi la prima sa expresie integrală; este suficient să amintim Comuna din Paris, Revoluţia bolşevică, prima perioadă postbelică mondială în Occident.
17. Principiul invarianţei istorice a doctrinelor care reflectă sarcina claselor protagoniste, precum şi al întoarcerilor puternice la tablele originare, opus flecărelii conform căreia fiecare generaţie şi fiecare sezon al modei intelectuale ar fi mai puternic decât cel precedent, opus faţă de filmul prostesc al înaintării neîncetate a progresului civil, şi altor himere burgheze asemănătoare de care puţini dintre cei care îşi atribuie adjectivul de marxist sunt cu adevărat lipsiţi, se aplică tuturor marilor cursuri istorice.
18. Toate miturile exprimă acest lucru, şi mai ales cele ale semizeilor, sau ale înţelepţilor care au avut o întrevedere cu Fiinţa supremă. Este nesăbuit să râdem de asemenea reprezentări, şi doar marxismul a permis descoperirea substructurilor lor reale şi materiale. Rama, Moise, Hristos, Mahomed, toţi Profeţii şi Eroii care deschid secole de istorie ale diferitelor popoare, sunt expresii diverse ale acestui fapt real, care corespunde unui salt enorm în „modul de producţie“. În mitul păgân, înţelepciunea, adică Minerva, iese din creierul lui Jupiter nu prin dictarea unor volume întregi către scribi flasci, ci prin lovitura de ciocan a zeului-muncitor Vulcan, chemat să potolească o migrenă de neoprit. La cealaltă extremă a istoriei şi în faţa doctrinei iluministe a noii Zeiţe Raţiune, se va ridica gigantul Gracchus Babeuf, frust în prezentarea teoretică, pentru a spune că forţa materială fizică duce lucrurile înainte mai mult decât raţiunea şi cunoaşterea.
19. Nu lipsesc nici exemplele de restauratori în raport cu degenerările revizioniste, aşa cum este Francisc în raport cu Hristos atunci când creştinismul, apărut pentru mântuirea socială a celor umili, se instalează comod în curţile seniorilor medievali, aşa cum fuseseră Gracchii în raport cu Brutus; şi aşa cum de atâtea ori premergătorii unei clase viitoare au trebuit să fie în raport cu revoluţionarii care au renegat faza eroică a claselor precedente: luptele din Franţa din 1831, 1848, 1849 şi nenumărate alte faze din întreaga Europă.
20. Noi ne menţinem poziţia că toate marile evenimente recente sunt tot atâtea confirmări nete şi integrale ale teoriei şi previziunii marxiste. Raportăm acest lucru mai ales la punctele care au provocat (încă o dată) marile defecţiuni pe terenul de clasă şi i-au pus în încurcătură chiar şi pe cei care judecă poziţiile staliniste drept un oportunism deplin: aceste puncte sunt apariţia unor forme capitaliste centralizate şi totalitare atât în domeniul economic, cât şi în cel politic, economia dirijată, capitalismul de stat, dictaturile burgheze deschise; şi, pe de altă parte, procesul dezvoltării ruseşti şi asiatice din punct de vedere social şi politic. Vedem deci atât confirmarea doctrinei noastre, cât şi pe cea a naşterii sale în formă monolitică într-o epocă crucială.
21. Cel care ar reuşi să contrapună evenimentele istorice din această perioadă vulcanică teoriei marxiste ar reuşi să demonstreze că aceasta este eronată, complet prăbuşită şi, odată cu ea, orice încercare de a deduce din relaţiile economice liniile cursului istoric. În acelaşi timp, ar reuşi să demonstreze că, în orice fază, evenimentele impun noi deducţii, explicaţii şi teorii şi, prin urmare, posibilitatea de a propune noi şi diverse mijloace de acţiune.
22. O soluţie iluzorie din dificultăţile momentului este aceea de a admite că teoria de bază trebuie să rămână schimbătoare şi că tocmai astăzi ar fi momentul lansării unor noi capitole ale acesteia, astfel încât, ca efect al unui asemenea act de gândire, situaţia nefavorabilă să se răstoarne. O aberaţie este apoi ca o asemenea sarcină să fie asumată de mici grupuri de veritabili zeflemişti şi, mai rău, rezolvată printr-o discuţie liberă care maimuţăreşte în mod liliputan parlamentarismul burghez şi faimoasa ciocnire a opiniilor individuale, ceea ce nu este o resursă dintre cele mai noi, ci o nerozie străveche.
23. Acesta este un moment de depresiune maximă a curbei potenţialului revoluţionar şi deci se află lao jumătate de secol distanţă de momentele adecvate naşterii unor teorii istorice originale. Într-un asemenea moment, lipsit de perspective apropiate ale unei mari zguduiri sociale, nu numai că dezintegrarea politică a clasei proletare mondiale este un dat logic al situaţiei; dar este logic ca grupuri mici să fie cele care ştiu să menţină firul conducător istoric al marelui curs revoluţionar, întins ca un arc uriaş între două revoluţii sociale, cu condiţia ca astfel de grupuri să arate că nu vor să răspândească nimic original şi că rămân strict ataşate de formulările tradiţionale ale marxismului.
24. Critica, îndoiala şi punerea sub semnul întrebării a tuturor vechilor poziţii bine consolidate au fost elemente decisive ale marii revoluţii burgheze moderne, care a luat cu asalt în valuri gigantice ştiinţele naturii, orânduirea socială şi puterile politice şi militare, avansând apoi şi abordând cu un avânt iconoclast mult mai redus ştiinţele societăţii umane şi ale cursului istoric. Tocmai acesta a fost rodul unei epoci de răsturnări profunde care s-a situat la cumpăna dintre Evul Mediu feudal şi agrar şi modernitatea industrială şi capitalistă. Critica a fost efectul, şi nu motorul imensei şi complexei lupte.
25. Îndoiala şi verificarea prin filtrul conştiinţei individuale sunt expresia reformei burgheze împotriva tradiţiei şi autorităţii compacte ale Bisericii creştine, şi s-au tradus în cel mai ipocrit puritanism care, sub stindardul conformităţii burgheze la morala religioasă sau la dreptul individual, a inaugurat şi a protejat noua dominaţie de clasă şi noua formă de supunere a maselor. Opusă este calea revoluţiei proletare, în care conştiinţa individuală este nulă, iar direcţia unitară a acţiunii colective este totul.
26. Când Marx a spus, în faimoasele teze despre Feuerbach, că filozofii au interpretat destul lumea şi că acum este vorba de a o transforma, nu a vrut să spună că voinţa de a transforma condiţionează faptul transformării, ci că se produce mai întâi transformarea determinată de ciocnirea forţelor colective, şi abia apoi [apare] conştiinţa critică a acesteia în subiecţii individuali. Aşa încât aceştia nu acţionează printr-o decizie chibzuită de fiecare în parte, ci prin influenţe care precedă ştiinţa şi conştiinţa.
Iar trecerea de la arma criticii la critica armelor mută pur şi simplu totul de la subiectul gânditor la masa militantă, astfel încât armă să fie nu doar puştile şi tunurile, ci mai ales acel instrument real care este doctrina de partid comună, uniformă, monolitică şi constantă, căreia cu toţii ne-am subordonat şi legat, punând capăt disputei flecare şi atotştiutoare.
[1]. Vedele — cele mai vechi scripturi sacre ale hinduismului, scrise în sanscrită antică.