1. O obiecţie curentă, care la rândul ei nu este originală, dar care a însoţit deja cele mai grave episoade de degenerare a mişcării, este aceea care devalorizează claritatea şi continuitatea principiilor şi incită la „a fi politici“, la a te cufunda în activitatea mişcării, care ne va învăţa ea însăşi căile de urmat. Să nu stai să iei decizii răsfoind texte şi cântărind experienţe anterioare, ci să mergi mai departe fără oprire, în miezul acţiunii.
2. Acest practicism este la rândul său o deformare a marxismului, fie că vrea să pună pe primul plan hotărârea şi vivacitatea unor grupuri de conducere şi de avangardă fără prea multe scrupule doctrinare, fie că reduce problema la o decizie şi consultare „a clasei“ şi a majorităţilor sale, cu aerul de a alege acea cale pe care cei mai mulţi dintre muncitori, împinşi de interesul economic, o preferă. Sunt trucuri vechi, şi niciun trădător sau vândut clasei dominante nu a pornit vreodată la drum fără să susţină: în primul rând, că el era cel mai bun şi mai activ apărător „practic“ al intereselor muncitoreşti; în al doilea rând, că proceda aşa din voinţa manifestă a masei adepţilor... sau alegătorilor săi.
3. Devierea revizionistă, de exemplu cea evoluţionistă, reformistă, legalistă a lui Bernstein, era în fond activistă şi nu ultradeterministă. Nu era vorba de a substitui scopului revoluţionar prea vast acel puţin pe care situaţia le permitea muncitorilor să-l obţină, ci de a închide ochii în faţa viziunii arzătoare a arcului istoric şi de a spune: rezultatul momentului este totul, să ne propunem scopuri imediate reduse, nu în mod universal, ci local şi tranzitoriu, şi va fi posibil să modelăm aceste rezultate conform voinţei. Sindicaliştii adepţi ai violenţei à la Sorel au spus acelaşi lucru şi au avut acelaşi sfârşit: primii urmăreau mai degrabă să smulgă pe cale parlamentară măsuri legislative, ceilalţi victorii de întreprindere şi de categorie profesională: ambii întorceau spatele sarcinilor istorice.
4. Toate aceste şi alte o mie de forme de „eclectism“, adică de libertate revendicată de a schimba fronturile şi de a schimba corpurile de doctrină, au început de la o falsificare: aceea că o asemenea rectificare continuă a tirului, sau o deviere de la rută, s-ar regăsi în orientarea şi în scrierile lui Marx şi ale lui Engels. În întreaga noastră muncă, cu o multitudine de studii şi de citate aprofundate, am arătat continuitatea liniei, subliniind, printre altele, că operele şi textele cele mai recente amintesc pasajele şi teoriile fundamentale ale primelor scrieri cu aceleaşi cuvinte şi cu aceeaşi însemnătate.
5. Este, aşadar, o legendă goală cea a celor două „suflete“ succesive ale lui Marx, cel tânăr şi cel matur: primul ar fi fost încă idealist, voluntarist, hegelian şi, sub influenţa ultimelor freamăte ale revoluţiilor burgheze, luptător pe baricade şi insurecţionist; al doilea ar fi devenit un cercetător rece al fenomenelor economice contemporane, pozitiv, evoluţionist şi legalist. Dimpotrivă, devierile repetate din lunga serie ilustrată atât de mult de noi, fie că se prezintă ca extremiste sau moderate în accepţiunea banală, sunt cele care, neputând rezista tensiunii revoluţionare a materialismului dialectic, au recăzut într-o deviere idealistă, individualistă şi „conştientistă“, de o factură similar burgheză. Pălăvrăgeală concretă şi incidentală, pasivitate, ba chiar impotenţă revoluţionară irevocabilă, la scară istorică.
6. Ar fi suficient să amintim că finalul conclusiv al Primului Volum al Capitalului, odată cu descrierea exproprierii expropriatorilor, arată într-o notă că nu este altceva decât repetarea pasajului corespunzător din Manifest. Teoriile economice din Volumul al II-lea şi al III-lea nu sunt decât dezvoltări pe trunchiul teoriei valorii şi a plusvalorii date în Primul, cu aceiaşi termeni, formule şi chiar simboluri, şi în zadar a încercat Antonio Graziadei [1] să ştirbească o atare unitate. Până şi separarea dintre partea analitică descriptivă a capitalismului şi cea programatică a cuceririi socialismului este fictivă. Toţi deviaţioniştii au arătat că nu au înţeles niciodată forţa criticii marxiste a utopismului, aşa cum nu au înţeles-o nici pe cea a criticii democratismului. Nu este vorba de a-ţi zugrăvi un scop şi a rămâne mulţumit că l-ai visat sau a spera că nuanţa de roz a visului îi va mişca pe toţi să-l transforme în realitate, ci de a găsi punctul final care trebuie atins în mod solid şi fizic şi de a ţinti direct spre el, siguri fiind că orbirea şi inconştienţa umană nu vor împiedica atingerea lui.
7. Este, desigur, fundamental faptul că Marx a stabilit legătura (presimţită deja de cei mai buni utopişti) între această realizare îndepărtată şi mişcarea fizică actuală a unei clase sociale aflate deja în luptă: proletariatul modern. Dar acest lucru este prea puţin pentru a înţelege întreaga dinamică a revoluţiei de clasă. Dacă se cunoaşte întreaga construcţie a operei lui Marx, pe care nu i-a fost îngăduit să o finalizeze, se vede că el a rezervat drept încoronare această problemă, totuşi clară în gândirea şi în textele sale, a caracterului şi a activităţii impersonale a clasei.
Prin intermediul unei asemenea tratări se încoronează întreaga construcţie economică şi socială, în singurul mod conform cu metoda care a permis fundamentarea ei.
8. Ar fi insuficient să se spună că determinismul marxist elimină, în calitate de cauze motrice ale faptelor istorice (ca de obicei: să nu se confunde cauza motrice cu agentul operator) calitatea şi activitatea de gândire sau de luptă ale unor oameni de o valoare excepţională, şi că le substituie cu clasele, înţelese ca nişte colectivităţi statistice de indivizi, mutând pur şi simplu factorii ideali ai conştiinţei şi ai colectivităţii de la un individ la mai mulţi. Acest lucru ar fi pur şi simplu trecerea de la o filozofie aristocratică la una democratico-populară: faţă de care noi suntem şi mai îndepărtaţi decât de prima. Este vorba de a răsturna locul cauzei şi de a o scoate în afara conştiinţei ideale, mutând-o în faptul fizic şi material.
9. Teza marxistă spune: nu este posibil, în primul rând, ca această conştiinţă a cursului istoric să apară anticipat într-o singură minte umană, din două motive: primul este acela că conştiinţa nu precedă, ci urmează existenţei, adică condiţiilor materiale care înconjoară subiectul conştiinţei însăşi — al doilea este acela că toate formele conştiinţei sociale provin — cu un anumit decalaj de timp, pentru a permite determinarea generală — din circumstanţe analoage şi paralele ale relaţiilor economice în care se găsesc mase de indivizi care formează, aşadar, o clasă socială. Aceştia sunt conduşi să „acţioneze împreună“ din punct de vedere istoric mult înainte de a putea „gândi împreună“. Teoria acestui raport dintre condiţiile de clasă şi acţiunea de clasă cu viitorul său punct de sosire nu se cere de la persoane, în sensul că nu îi este cerută unui singur autor sau conducător, şi nici nu îi este cerută „întregii clase“ ca sumă brută şi momentană de indivizi dintr-o anumită ţară sau dintr-un anumit moment, şi cu atât mai puţin ar putea fi dedusă dintr-o „consultare“ cât se poate de burgheză în interiorul clasei.
10. Dictatura proletariatului nu este pentru noi o democraţie consultativă introdusă în interiorul proletariatului, ci forţa istorică organizată care, la un moment dat, urmată de o parte a proletariatului şi chiar nu de cea majoritară, exprimă presiunea materială care aruncă în aer vechiul mod de producţie burghez pentru a deschide calea noului mod comunist.
În toate acestea, nu este de o importanţă secundară factorul indicat mereu de Marx al dezertorilor din clasa dominantă care trec în tabăra revoluţionară şi contrabalansează acţiunea unor mase întregi de proletari care se află în serviciul burgheziei din cauza aservirii materiale şi ideale; şi care reprezintă aproape întotdeauna majoritatea statistică.
11. Întregul bilanţ al Revoluţiei din Rusia nu conduce câtuşi de puţin curentul nostru la a pune eşecul acesteia pe seama încălcării democraţiei interne de clasă sau la a avea îndoieli cu privire la teoria marxistă şi leninistă a dictaturii, care are drept judecător şi limită nu formule constituţionale sau organizatorice, ci doar raportul istoric de forţe.
Abandonarea completă a terenului dictaturii de clasă este, în schimb, dovedită tocmai de răsturnarea completă de către stalinişti a metodei revoluţionare. Nu mai puţin decât toţi ceilalţi, foştii comunişti trec pretutindeni pe terenul democraţiei, se plasează pe cel al democraţiei populare şi naţionale, iar în Rusia, nu mai puţin decât în afară, abandonează scopurile de clasă pentru scopuri naţionale în întreaga lor politică, chiar şi în obişnuita descriere banală a acesteia ca fiind o pură reţea de spionaj de stat peste graniţe. Oricine încearcă calea democratică, apucă pe calea capitalistă. La fel fac şi vagii antistalinişti care strigă în numele opiniei proletare călcate în picioare în Rusia.
12. Nenumărate ar fi citatele din Marx care demonstrează această impersonalitate a factorului evenimentului istoric, fără de care teoria caracterului său material ar fi imposibil de susţinut.
Noi ştim că marea operă Capitalul nu a fost finalizată de Marx decât în Primul său Volum. În scrisori şi prefeţe, Engels aminteşte munca istovitoare care a fost necesară pentru a ordona Volumul al II-lea şi al III-lea (în afară de al IV-lea, care este o istorie a doctrinelor adverse în economie).
Chiar şi lui Engels i-au rămas îndoieli cu privire la însăşi ordinea capitolelor şi a secţiunilor din cele două cărţi, care studiază procesul de ansamblu al formelor capitalismului, nu pentru a „descrie“ capitalismul din timpul lui Marx, ci pentru a demonstra că, indiferent ce s-ar întâmpla, forma procesului general nu se îndreaptă spre echilibre şi spre o „stare de regim“ (cum ar fi cea a unui râu peren şi constant, fără secete şi fără inundaţii), ci spre serii de crize din ce în ce mai acute, şi spre prăbuşirea revoluţionară a „formei generale“ examinate.
13. Marx, aşa cum indicase în prefaţa din 1859 la Critica economiei politice, prima redactare a Capitalului, după ce a tratat cele trei clase fundamentale ale societăţii moderne: proprietarii funciari, capitaliştii, proletarii, îşi rezerva alte trei subiecte: „statul, comerţul exterior, piaţa mondială“. Subiectul „stat“ se găseşte în textul despre Comuna din Paris din 1871 şi în capitolele clasice ale lui Engels, precum şi în Statul şi revoluţia, cel al „comerţului internaţional“ în Imperialismul lui Lenin. Este vorba despre munca unei şcoli istorice şi nu de o „Opera Omnia“ a unei singure persoane. Tema „pieţei mondiale“ arde astăzi cu flăcări în cartea realităţii, pe care nimeni nu ştie să o citească, şi la care un Stalin aflat pe moarte a făcut aluzie prin slaba sa teorie a pieţei duble, şi acolo s-ar găsi fitilurile incendiului pe care, în a doua jumătate a secolului, îl va cunoaşte capitalismul mondial, dacă cercetătorii nu s-ar fi apucat să alerge după destinele Patriilor şi ale Popoarelor, şi după ideologismele falimentare ale epocii burgheze: Pace, Libertate, Independenţă, Sfinţenia Persoanei, constituţionalitatea deciziilor electorale!...
14. După ce a tratat modul în care produsul social se împarte între cele trei clase de bază, formând câştigul lor economic (mai puţin exact, venitul): rentă, profit, salariu; după ce a demonstrat că trecerea primeia la stat nu ar schimba orânduirea capitalistă, şi că nici măcar trecerea întregii plusvalori la stat nu ar ieşi din limitele formei de producţie (întrucât risipa de muncă vie, adică efortul uriaş şi timpul de muncă, ar rămâne aceleaşi din cauza formei de întreprindere şi a celei mercantile a sistemului), Marx încheie partea strict economică astfel:
„Ceea ce caracterizează îndeosebi modul de producţie capitalist este producţia de plusvaloare ca scop direct şi ca motiv care determină producţia. Capitalul produce în principal capital, şi face acest lucru numai în măsura în care produce plusvaloare“.
(Comunismul va şti doar să producă plusvaloare care să nu fie capital).
Dar cauza nu constă câtuşi de puţin în existenţa capitalistului, sau a clasei capitaliste, care nu doar că sunt pure efecte, ci efecte lipsite de necesitate.
„În timp ce, pe baza producţiei capitaliste, masei producătorilor direcţi i se opune caracterul social al producţiei lor sub forma unei autorităţi strict regulatoare şi a unui mecanism social — structurat ca o întreagă ierarhie (id est: birocratizat!) — al procesului de muncă — autoritate care aparţine însă purtătorilor ei numai în calitatea lor de personificări ale condiţiilor de muncă în opoziţie cu munca, şi nu în calitatea de stăpâni politici sau teocratici, ca în formele de producţie anterioare —, între exponenţii acestei autorităţi, între capitaliştii înşişi, care se opun unii altora numai ca posesori de mărfuri, domneşte cea mai deplină anarhie, în care conexiunea socială a producţiei se impune numai ca o lege naturală atotputernică care îşi subordonează arbitrarul individual“.
Este aşadar necesar şi suficient să ne ţinem de formidabila invarianţă a textului pentru a-i lega pe aşa-zişii actualizatori în bezna celei mai superficiale prejudecăţi burgheze, care caută pentru fiecare inferioritate socială fie pe responsabilul „arbitrariu individual“, fie, cel mult, „responsabilitatea colectivă a unei clase sociale“. Pe când totul era foarte clar încă de pe atunci, şi putea capitalistul sau clasa capitalistă să înceteze, ici sau colo, să „personifice“ capitalul, căci acesta tot ar fi rămas, în faţa noastră, împotriva noastră, drept un „mecanism social“, drept o „lege naturală atotputernică“ a procesului de producţie.
15. Acesta este formidabilul şi concluzivul Capitol 51, care încheie „descrierea“ economiei prezente, dar care la fiecare pagină „evocă“ spectrul revoluţiei. Urmează Capitolul 52, de puţin mai mult de o pagină, sub a cărui linie întreruptă un Engels obosit a scris între paranteze drepte: „Aici manuscrisul se întrerupe...“.
Titlul: „Clasele“. Ne aflăm în pragul răsturnării practicii şi, respingând arbitrariul individual, pornim în căutarea agentului revoluţiei.
În primul rând, capitolul spune: am dat legile societăţii capitaliste pure, cu cele trei clase menţionate. Dar ea nu există nici măcar în Anglia (nici măcar în 1953 nu există acolo sau în altă parte, şi nu va exista niciodată, la fel ca şi cele doar două puncte materiale înzestrate cu masă la care legea lui Newton reduce cosmosul).
„Prima întrebare la care trebuie să răspundem este următoarea: Ce constituie o clasă?“.
„La prima vedere — identitatea veniturilor şi a surselor de venituri“.
„Dar din acest punct de vedere, medicii şi funcţionarii, de exemplu, ar constitui şi ei două clase, căci ei fac parte din două grupuri sociale diferite, iar veniturile membrilor fiecăruia dintre aceste grupuri provin din aceeaşi sursă. Acelaşi lucru este valabil şi pentru infinita varietate de interese şi situaţii pe care diviziunea muncii sociale o creează în rândurile muncitorilor, ca şi în rândurile capitaliştilor şi ale proprietarilor funciari — aceştia din urmă, de exemplu, împărţindu-se în posesori de vii, posesori de terenuri arabile, posesori de păduri, posesori de mine, posesori de heleştee...“.
Gândul şi fraza se întrerup aici. Dar este destul.
16. Fără a cere drepturi de autor nici măcar pentru o singură frază, se poate completa capitolul crucial, întrerupt de moarte, incident individual arbitrar pentru Karl Marx, obişnuit în această privinţă să-l citeze pe Epicur, căruia, tânăr doctor fiind, îi dedicase teza de licenţă. Aşa cum a relatat Engels: „Toate evenimentele care survin în virtutea unei necesităţi naturale, oricât de cumplite ar fi, poartă în ele o consolare“. Inutil să regretăm.
Nu identitatea surselor de venit, aşa cum pare „din acest punct de vedere“, defineşte clasa.
Dintr-o singură lovitură, sindicalismul, muncitorismul, laburismul, corporatismul, mazzinismul, [2] creştin-socialismul sunt puse la pământ pentru totdeauna, fie ele trecute sau viitoare.
Cucerirea noastră mergea mult dincolo de o recunoaştere flască, din partea ideologilor spiritului şi ai individului, ai societăţii liberale şi ai statului constituţional, că interesele colective de categorie există şi nu pot fi ignorate. Cel mult, o primă victorie a noastră este că, în faţa „chestiunii sociale“ reduse chiar şi aşa la nişte pilule mici, era zadarnic să se strâmbe din nas şi să se închidă ochii. Ea avea să pătrundă lumea modernă. Dar una este să o permeeze capilar, şi cu totul altceva este să o arunce în aer făcând-o ţăndări.
Nu serveşte la nimic, în tabloul statistic, să clasificăm „calitativ“ clasele în funcţie de sursa pecuniară de venit. Şi mai stupid este să le împărţim cantitativ, cu „piramida veniturilor“. Ea a fost ridicată de secole; iar recensământul de stat la Roma a însemnat tocmai scara veniturilor. De secole, filozofilor mizeriei, simplele operaţii aritmetice le-au răspuns că, reducând piramida la o prismă nivelatoare pe aceeaşi bază, vom fonda doar societatea zdrenţăroşilor.
Cum să ieşim calitativ şi cantitativ din o sută de mii de încurcături? Un înalt funcţionar este plătit cu un salariu, şi deci cu timpul, la fel ca muncitorul necalificat salariat, să zicem dintr-o salină de stat, dar primul are un venit mai mare decât mulţi capitalişti de fabrică şi comercianţi ce trăiesc din profit, al doilea îl are mai mare nu numai decât al unui mic ţăran lucrător, ci şi decât al unui mărunt proprietar de case, care trăieşte din rentă...
Clasa nu se defineşte prin contul economic, ci prin poziţia istorică faţă de lupta gigantică prin care noua formă generală a producţiei o depăşeşte, o doboară şi o înlocuieşte pe cea veche.
Dacă este idioată teza că societatea este simpla sumă de indivizi ideali, nu mai puţin idioată este aceea că o clasă este pura sumă de indivizi economici. Individul, clasa şi societatea nu sunt pure categorii economice şi nici ideale, ci sunt, într-o neîncetată schimbare de loc şi de dată, produse ale unui proces general, ale cărui legi reale sunt reproduse de puternica construcţie marxistă.
Mecanismul social propriu-zis conduce şi modelează indivizi, clase şi societăţi fără a-i „consulta“ la nicio scară.
Clasa este definită prin calea şi sarcina sa istorică, iar clasa noastră, ca anevoios punct dialectic de sosire al unui efort imens, este definită de revendicarea ca ea însăşi, în statistica cantităţilor şi a calităţilor, şi mai presus de toate ea însăşi (deoarece dispariţia deja în curs a claselor inamice reprezintă puţin sau nimic), să dispară în neant.
Ansamblul său aflat astăzi în faţa noastră capătă fără încetare semnificaţii schimbătoare: la ora actuală este de partea lui Stalin, pentru un stat capitalist ca cel rus, pentru o bandă de candidaţi şi parlamentari de departe mult mai antimarxişti decât Turati şi Bissolati, Longuet sau Millerand de odinioară.
17. Nu mai rămâne, aşadar, decât partidul, ca organ actual care defineşte clasa, luptă pentru clasă, guvernează pentru clasă la timpul său şi pregăteşte sfârşitul guvernelor şi al claselor. Cu condiţia ca partidul să nu fie al lui cutare sau cutare, să nu se hrănească din admiraţia pentru conducător, să se întoarcă la a apăra, dacă este nevoie cu o credinţă oarbă, teoria invariabilă, organizarea rigidă, metoda care nu porneşte de la o preconcepţie sectară, ci care ştie cum, într-o societate dezvoltată la forma sa tipică (precum Israelul anului zero, Europa anului 1900), se aplică cu asprime formula de război: cine nu este cu noi, este împotriva noastră.
[1]. Antonio Graziadei (1873—1953) — economist şi om politic italian, membru al Partidului Socialist şi ulterior printre fondatorii Partidului Comunist din Italia.
[2]. Giuseppe Mazzini (1805—1872) — teoretician al naţionalismului republican italian, adept al colaborării dintre clase (vezi nota 11).