Trebuie să fac două precizări: nu îmi propun să urmez tiparul comemorărilor oficiale şi nu voi face o biografie a lui Lenin, nici nu voi povesti o serie de anecdote despre el. Voi încerca să schiţez, dintr-un punct de vedere istoric şi critic marxist, figura şi sarcina lui Lenin în mişcarea de emancipare revoluţionară a clasei muncitoare mondiale: aceste sinteze sunt posibile doar privind faptele cu o perspectivă largă de ansamblu, şi nu coborând la detaliul cu caracter analitic, jurnalistic, adesea bârfitor şi nesemnificativ. Nu cred că îmi dă dreptul de a vorbi despre Lenin din mandatul partidului meu faptul de a fi „omul care l-a văzut pe Lenin“ sau care a avut norocul de a vorbi cu el, ci acela de a fi participat, de când sunt unul dintre militanţii cauzei proletare, la lupta pentru aceleaşi principii pe care Lenin le personifică. Materialul biografic de detaliu, de altfel, a fost pus la dispoziţia tovarăşilor de către întreaga noastră presă.
În al doilea rând, dată fiind vastitatea temei propuse, pe lângă faptul că voi fi în mod necesar incomplet, va trebui să trec rapid şi peste chestiuni de primă importanţă şi să mă bazez pe faptul că termenii acestora sunt deja cunoscuţi tovarăşilor care mă ascultă: nu există domeniu în problemele mişcării revoluţionare care să nu aibă legătură cu opera lui Lenin. Fără a pretinde, aşadar, câtuşi de puţin să epuizez subiectul, va trebui să fiu, în acelaşi timp, nu scurt, şi poate excesiv de sintetic.
Nu este nevoie să expun istoria falsificărilor, manipulate în anii care au precedat marele război, ale doctrinei revoluţionare marxiste, aşa cum a fost ea trasată în mod admirabil de Engels şi de Marx în toate părţile sale, a cărei sinteză clasică rămâne Manifestul comunist din 1847. Şi nici nu pot desfăşura aici, în paralel, istoria luptei, care nu a tăcut niciodată, a stângii marxiste împotriva acelor falsificări şi degenerări. La această luptă, Lenin aduce o contribuţie de prim ordin.
Să considerăm mai întâi opera lui Lenin ca restaurator al doctrinei filozofice a marxismului sau, pentru a ne exprima mai bine, al concepţiei generale despre natură şi societate, proprie sistemului de cunoştinţe teoretice al clasei muncitoare revoluţionare, căreia nu-i este necesară doar o opinie despre problemele economiei şi politicii, ci o luare de poziţie asupra întregului tablou mai vast de chestiuni indicate acum.
La un moment dat al istoriei complexe a mişcării marxiste ruse, la care va trebui să mai fac aluzie, apare o şcoală, condusă de filozoful Bogdanov, care ar dori să supună unei revizuiri concepţia materialistă şi dialectică marxistă, pentru a da mişcării muncitoreşti o bază filozofică cu caracter idealist şi aproape mistic. Această şcoală ar dori să-i facă pe marxişti să recunoască pretinsa depăşire a filozofiei materialiste şi ştiinţifice de către şcolile filozofice neo-idealiste moderne. Lenin îi răspunde în mod definitiv cu o lucrare (Materialism şi empiriocriticism), din nefericire puţin tradusă şi puţin cunoscută, apărută în limba rusă în 1908, în care, după o muncă prodigioasă de pregătire, dezvoltă o critică a sistemelor filozofice idealiste antice şi moderne, apără concepţia realismului dialectic al lui Marx şi Engels în integritatea sa strălucitoare, superioară obscurităţilor în care se împotmolesc filozofii oficiali, demonstrează în cele din urmă cum şcolile idealiste moderne sunt expresia unei stări de spirit recente a clasei burgheze, iar pătrunderea lor în gândirea partidului proletar nu corespunde decât unei stări psihologice de neputinţă, de dezorientare, nu este decât derivatul ideologic al situaţiei efective de înfrângere a proletariatului rus după 1905. Lenin stabileşte, într-un mod care pentru noi exclude orice îndoială ulterioară, că „nu poate exista o doctrină socialistă şi proletară pe baze spiritualiste, idealiste, mistice, morale“.
Lenin apără ansamblul doctrinei marxiste pe un alt front, cel al evaluărilor economice şi al criticii capitalismului. Marx a lăsat incompletă opera sa monumentală, Capitalul, dar a lăsat proletariatului o metodă de studiu şi de interpretare a faptelor economice pe care trebuie să o aplice noilor date furnizate de dezvoltarea recentă a capitalismului, fără a-i denatura însă potenţialul revoluţionar. Revizionismul, mai ales cel german, încearcă să trişeze pe acest teren, elaborând „noi“ doctrine care constituie rectificări, în aparenţă secundare, dar în realitate substanţiale, ale celor ale maestrului. Şi spunem „a trişa“ întrucât este demonstrat (de Lenin mai bine decât de oricine altcineva) cum nu era vorba doar de rezultate ştiinţifice obiective la care se credea că s-a ajuns, ci de un proces de oportunism politic şi de corupere a liderilor proletariatului, care a ajuns să se folosească chiar şi de expedientul de a sustrage din circulaţie scrieri importante ale lui Marx şi Engels, al căror gândire se încerca în parte să fie falsificată, în parte să fie rectificată.
Contribuind, alături de alţi economişti, printre care Rosa Luxemburg şi Kautsky din anii săi cei mai buni, la continuarea criticii economice a lui Marx, cu nenumărate lucrări, Lenin susţine că fenomenele moderne ale capitalismului: monopolurile economice, lupta imperialistă pentru pieţele coloniale, sunt perfect interpretabile prin ştiinţa economică marxistă, fără a fi necesară modificarea vreuneia dintre teoriile sale fundamentale privind natura capitalismului, acumularea profiturilor sale prin exploatarea salariaţilor. În 1915, Lenin rezumă aceste rezultate în cartea sa de popularizare despre Imperialism, care rămâne un text fundamental al literaturii comuniste: această atitudine teoretică permite dezvoltările politice, despre care va trebui să vorbim, ale luptei împotriva oportunismului şi a falimentului vechilor lideri în războiul mondial.
O luptă teoretică, în domeniul mai restrâns al Rusiei, o duce Lenin şi împotriva falsificatorilor burghezi ai marxismului, care pretind că acceptă, nu conţinutul politic şi revoluţionar, ci sistemul şi metoda economică şi istorică, pentru a se folosi de ele în demonstrarea faptului că în Rusia capitalismul trebuie să fi învins feudalismul, ascunzând cu greu, sub această adeziune la tezele marxiste privind dezvoltarea istorică, scopurile de reprimare a avansului ulterior al proletariatului.
Lenin, ni se permite să observăm, se prezintă deci, în opera sa de teoretician, ca apărător al inseparabilităţii părţilor din care se compune concepţia marxistă. El nu face acest lucru din dogmatism fanatic (nimeni nu merită mai puţin decât el această acuzaţie), ci sprijinindu-şi demonstraţiile pe examinarea unei cantităţi enorme de date de fapt şi de experienţe, furnizate de cultura sa excepţională de om de studiu şi de militant şi iluminate de genialitatea sa incomparabilă. În maniera lui Lenin, noi trebuie să-i considerăm pe toţi primitorii zeloşi ai uneia singure dintre „părţile“, separate arbitrar între ele, ale marxismului: fie că sunt economişti burghezi cărora le convine metoda materialismului istoric, aşa cum se întâmpla acum câteva decenii, şi nu numai în Rusia, ci şi în Italia (o altă ţară cu capitalism înapoiat); fie că sunt intelectuali legaţi de şcolile filozofice ale neo-idealismului, care pretend să le concilieze cu acceptarea tezelor sociale şi politice comuniste; fie că sunt tovarăşi care scriu cărţi pentru a afirma că împărtăşesc partea „istorico-politică“ a marxismului, dar apoi proclamă perimată întreaga parte economică, adică doctrinele fundamentale pentru interpretarea capitalismului. Lenin, în diverse ocazii, a analizat, a criticat atitudini similare, le-a găsit în mod strălucit şi marxist originile adevărate în afara şi împotriva interesului procesului real de emancipare proletară, şi nu mai puţin strălucit a prevăzut la timp dezvoltările periculoase oportuniste care duc la dedicarea pentru cauza inamică, pe o cale mai mult sau mai puţin directă, şi cu excepţia, se înţelege, a fidelităţii faţă de steagul nostru a acestui sau acelui tovarăş considerat individual. Pe urmele lui Lenin, noi trebuie să le răspundem acestora care se „învrednicesc“ să accepte opiniile noastre cu asemenea beneficii de inventar, şi cu distincţii arbitrare, cu diviziuni alambicate, că ei în realitate ne-ar face o mai mare plăcere scutindu-se de a accepta „restul“ marxismului, pentru că puterea cea mai mare a acestuia stă în a fi o perspectivă de ansamblu a întregului reflex, în conştiinţa unei clase revoluţionare, a problemelor lumii naturale şi umane, a faptelor politice şi sociale şi economice în acelaşi timp.
Opera restauratoare a lui Lenin este mai grandioasă, sau cel puţin mai cunoscută universal, în ceea ce este partea „politică“ a doctrinei marxiste, înţelegând prin aceasta teoria statului, a partidului, a procesului revoluţionar, fără a exclude că această parte, pe care mai bine am numi-o „programatică“, contemplă şi întregul proces „economic“ care se deschide odată cu victoria revoluţionară a proletariatului. Dispersarea triumfală a echivocurilor, a înşelăciunilor, a meschinăriilor, a prejudecăţilor oportuniştilor, revizioniştilor, mic-burghezilor, anarho-sindicaliştilor, se face pentru această parte într-un mod şi mai palpitant şi mai sugestiv. După Lenin, armele polemice pe acest teren sunt frânte în mâinile tuturor contradictorilor noştri, apropiaţi şi îndepărtaţi: cei care încă le mai adună nu demonstrează decât ignoranţa lor, adică absenţa lor din procesul viu pe care îl ia lupta proletariatului care tânjeşte după eliberarea sa. Să parcurgem în linii mari această serie de teze care sunt tot atâtea fragmente de realitate bătute în cuie în termenii unei doctrine de neîntrecut prin adevărul şi vitalitatea sa. Nu trebuie decât să-l urmăm pe Lenin: fie că sunt tezele primelor congrese ale noii Internaţionale, fie că sunt discursurile, fie că sunt problemele, fie că sunt programele şi proclamaţiile partidului bolşevic pe calea marii victorii, fie în sfârşit expunerea răbdătoare şi genială din Statul şi revoluţia, în care se demonstrează cum tezele în cauză nu au încetat niciodată să fie cele ale lui Marx şi Engels, în adevărata interpretare a textelor clasice şi în adevărata înţelegere a metodei şi a gândirii maeştrilor, de la prima formulare a Manifestului până la evaluarea faptelor din perioada ulterioară şi mai ales a revoluţiilor din ’48, ’52, a Comunei din Paris: operă de flancare a avansului istoric al proletariatului mondial pe care Lenin o reia şi o reconectează la bătăliile revoluţionare din Rusia: înfrângerea din 1905, revanşa zdrobitoare de doisprezece ani mai târziu.
Problema interpretării statului este rezolvată în cadrul doctrinei istorice a luptei de clasă: statul este organizarea forţei clasei dominante, născută revoluţionară, devenită conservatoare a poziţiilor sale. Ca şi pentru toate celelalte probleme: nu există statul, entitate imanentă şi metafizică ce aşteaptă definiţia şi judecata filozofastrului reacţionar sau anarhizant, ci statul burghez, expresie a puterii capitaliste, aşa cum va exista după aceea statul muncitoresc, aşa cum se va ajunge ulterior la dispariţia statului politic. Toate aceste faze se situează în procesul istoric, aşa cum analiza noastră ştiinţifică ne permite să-l trasăm, într-o succesiune dialectică, fiecare născându-se din cea precedentă şi constituind negarea ei. Ce le separă? Între statul burgheziei şi cel al proletariatului nu se poate plasa decât culminarea unei lupte revoluţionare, la care clasa muncitoare este condusă de partidul politic comunist, care învinge prin răsturnarea cu forţa armată a puterii burgheze, prin constituirea noii puteri revoluţionare: iar aceasta realizează mai întâi demolarea vechii maşinării de stat în toate părţile sale şi organizează reprimarea, cu cele mai energice mijloace, a tentativelor de contrarevoluţie.
Li se răspunde anarhiştilor: proletariatul nu poate suprima imediat orice formă de putere, ci trebuie să-şi asigure „propria“ putere. Li se răspunde social-democraţilor că drumul spre putere nu este cel paşnic al democraţiei burgheze, ci cel al războiului de clasă: şi numai acela. Lenin este conducătorul nostru al tuturor în lunga apărare a acestei poziţii atât de falsificate a marxismului: critica democraţiei burgheze, demolarea minciunii legalitare şi parlamentare, deriziunea, în vigoarea sarcastică şi corozivă a polemicii predate de Marx şi Engels, a sufragiului universal şi a tuturor panaceelor similare ca arme ale proletariatului şi ale partidelor care se află pe acest teren.
Reconectându-se în mod magistral la bazele doctrinei, Lenin rezolvă toate problemele regimului proletar şi ale programului revoluţiei. „Nu este suficientă simpla luare în posesie a aparatului de stat“, spun Marx şi Engels, comentând la mulţi ani distanţă Manifestul, şi după experienţa Comunei din Paris. Trebuie ca economia capitalistă să evolueze lent spre socialism, în timp ce pe cale legală se pregăteşte puterea muncitorească, conchid în mod arbitrar oportuniştii, cu o „escrocherie“ teoretică ce va rămâne clasică. Şi în schimb vine Lenin să clarifice: este necesar, „pe lângă“ luarea în posesie a vechiului aparat de stat, să-l sfărâmi şi să-i pui în loc dictatura proletară. La aceasta nu se ajunge pe căi democratice, iar ea nu se bazează pe „principiile“ nemuritoare (pentru filistin) ale democraţiei. Ea exclude din noua libertate, din noua egalitate politică, din noua „democraţie proletară“ (aşa cum i-a plăcut lui Lenin însuşi să spună, dând democraţiei o interpretare mai mult etimologică decât istorică) pe membrii burgheziei învinse. Cum numai aşa se pune pe baze realiste libertatea proletariatului de a trăi şi de a guverna, a fost clarificat de Lenin cu propoziţii de o evidenţă cristalină, nu mai puţin decât de o magnifică consecvenţă teoretică. Să se milogească cine vrea pentru libertatea călcată în picioare de asociere şi de presă a uneltelor josnice, plătite sau inconştiente, ale unei restauraţii anti-proletare. În polemică, el este, după Lenin, zdrobitor învins; în practică, noi sperăm că va găsi întotdeauna destul plumb de la garda revoluţionară, pentru a-i depăşi slaba accesibilitate la argumentele teoretice.
Şi în ceea ce priveşte sarcina economică a noului regim, Lenin explică — nu numai în ceea ce priveşte Rusia, despre care va trebui să vorbim mai departe, ci în linii generale — atât gradualitatea sa evolutivă necesară, cât şi adevărata natură a distincţiilor care îl contrapun structurii economiei private burgheze, în domeniul producţiei, al distribuţiei, al tuturor activităţilor colective.
Şi aici există legătura luminoasă, rectilinie, cu cele mai autentice surse ale doctrinei marxiste; cu răspunsurile lui Karl Marx la miile de confuzii banale atât ale adversarilor burghezi, cât şi ale adepţilor lui Proudhon, Bakunin, Lassalle; cu cea mai bună polemică a stângii marxiste împotriva sindicalismului sorelian. Aparenta contradicţie: după cucerirea puterii va mai exista o burghezie de reprimat cu armura dictatorială, vor mai exista elemente reticente ale proletariatului şi, mai mult, ale semi-proletariatului de supus unei discipline legale, va exista intervenţia „despotică“ (Marx), cu decretele noii puteri, în faptele economice, precum şi recunoaşterea din partea acesteia a datoriei de a „aştepta“ suprimarea anumitor forme capitaliste în anumite domenii ale economiei? — este rezolvată într-un mod logic, exhaustiv, minunat, în construcţia unui program revoluţionar care nu se teme de realitate: pentru că nu se teme să adere la ea; pentru că nu se teme să o apuce şi să o strivească în acele părţi pentru care a sosit momentul să treacă printre lucrurile, formele moarte, în procesul implacabil al evoluţiei şi al revoluţiilor.
Ca factor necesar în toată această luptă înnoitoare, împotriva degenerărilor laburismului şi ale sindicalismului, Lenin retrasează sarcina partidului politic de clasă, marxist şi centralizat, aproape militarizat în disciplina momentelor supreme de bătălie, şi le reproşează oportuniştilor cum politica clasei revoluţionare nu este o josnică manevră parlamentară, ci o strategie de război civil, o mobilizare pentru insurecţia supremă, o pregătire pentru a gestiona ordinea nouă.
Şi ca o încoronare a magistralului edificiu, după eforturile, durerile facerii unui nou regim prevăzute în pasajul clasic al lui Engels, exigenţele necesare ale regulii de sacrificiu pentru miliţiile de avangardă, se înalţă previziunea sigură şi ştiinţifică, încredinţată cu totul altcuiva decât nerăbdărilor mistice ale gânditorilor neputincioşi, a societăţii fără stat şi fără constrângeri, a economiei fondate pe satisfacerea la limită a nevoilor fiecăruia dintre componenţii săi, a libertăţii complete a omului nu ca individ, ci ca specie vie în solidaritate în supunerea completă şi raţională a forţelor şi resurselor naturii.
Lui Lenin i se datorează deci reconstrucţia programului nostru, pe lângă cea a criticii noastre a lumii în general şi a regimului burghez în particular, care în ansamblul lor completează elaborarea teoretică a ideologiei proprii proletariatului modern.