Opera teoretică a lui Lenin nu poate fi considerată separat de opera sa politică: cele două lucruri se întrepătrund continuu şi noi le-am împărţit doar pentru o comoditate formală de expunere. În timp ce restabileşte concepţia şi programul revoluţionar al proletariatului, Lenin devine unul dintre cei mai mari lideri politici ai acestuia şi pune în practică în lupta de clasă principiile pe care le apără pe terenul criticii doctrinare. Câmpul acestei grandioase activităţi a sale în anii nu lungi ai vieţii sale este nu numai Rusia, ci întreaga mişcare proletară internaţională.
Să considerăm mai întâi opera lui Lenin în peste treizeci de ani de luptă politică în Rusia, până în momentul în care el ne apare ca liderul primului stat muncitoresc. Adversari de pe toate malurile au vrut să nege continuitatea şi unitatea dintre această sarcină a marii figuri istorice a lui Lenin şi doctrina sa marxistă. Nu ar fi vorba de o realizare a programului politic al proletariatului din Occidentul capitalist şi „civilizat“, de o victorie efectivă a socialismului aşa cum apare el în ţările modern dezvoltate, ci de un fenomen istoric spuriu, propriu unei ţări înapoiate precum Rusia, de o mişcare, o revoluţie, şi un guvern „asiatice“ care nu au dreptul de a se lega de sarcina istorică a proletariatului mondial, pe care acesta nu are dreptul să o considere ca prima sa victorie, ca proba istorică a realizabilităţii idealurilor sale revoluţionare. Burghezul occidental spune acest lucru pentru a se reasigura cu privire la posibilitatea „contagiunii“ bolşevice, oportunistul social-democrat pentru a nu fi constrâns să admită lichidarea perspectivelor sale programatice de colaborare de clasă şi de evoluţionism paşnic şi legal, pe care el în mod neruşinat pretinde că sunt proprii proletariatului avansat din ţările cele mai „civilizate“, anarhistul pentru a atribui naturii poporului rus şi tradiţiilor absolutismului formele coercitive ale revoluţiei, şi a se încăpăţâna să nu vadă proba evidentă, à créver les yeux [care îţi scoate ochii], a necesităţii ineluctabile a acestora.
Nimic mai nătâng decât această teză. Lenin înseamnă conţinutul internaţional, mondial şi chiar occidental (dacă prin occident înţelegem ansamblul ţărilor populate de rasa albă şi infestate de cele mai moderne delicii ale capitalismului industrial) al revoluţiei ruse. Datele de fapt demonstrează acest lucru în mod evident, în afara tuturor argumentelor care militează pentru evaluarea marxistă şi comunistă a devenirii proletare a tuturor ţărilor.
Vladimir Ilici Ulianov se naşte în 1870: douăzeci de ani mai târziu, el îşi ia locul în lupta politică din Rusia. Ce înseamnă această dată, 1890, în afară de momentul primilor paşi ai viitorului mare lider proletar? Înainte de această epocă, deja de câteva decenii, a existat în Rusia o mişcare revoluţionară notabilă şi multiformă. Supravieţuirii absolutismului şi feudalismului, răsturnate în restul Europei de revoluţiile burgheze democratice, i se alătură o mişcare care tinde să doboare regimul ţarist şi care caută cu înfrigurare să precizeze conţinutul pozitiv al acestei opoziţii.
Burghezia capitalistă în devenire, burghezia mijlocie cu intelectualii săi, toate celelalte pături asuprite de povara intolerabilă a privilegiilor aristocraţiei, clerului, înalţilor funcţionari şi ofiţeri, participă la această mişcare haotică, care are totuşi pagini foarte frumoase de luptă şi eroism, fără a se pleca niciodată în faţa represiunilor feroce ale guvernului ţarilor. Să spunem imediat că bolşevicii ruşi nu-şi reneagă filiaţiile din cele mai bune tradiţii ale acestei mişcări din anii 1860, ’70, ’80; dar Lenin şi bolşevismul reprezintă, în mijlocul acestui vast tablou, aportul unui coeficient particular şi original, destinat să prevaleze asupra tuturor celorlalţi factori. Pentru că data de 1890, debutul lui Lenin în arena politică, coincide pur şi simplu cu aceasta: apariţia în Rusia a clasei muncitoare. Capitalurile, maşinile, tehnica industrială a occidentului au trecut graniţele Sfintei Rusii ţariste, care par să separe două lumi, dar nu pot stăvili forţele prepotente de expansiune ale capitalismului modern. Odată cu intrarea lor, odată cu apariţia marilor fabrici, apare, mai întâi în câteva centre urbane importante, un adevărat proletariat industrial.
Deja înainte de Lenin şi de ceilalţi marxişti social-democraţi ruşi, liderii intelectuali ai mişcării de opoziţie faţă de ţarism au apelat cu nerăbdare la ideologiile şi literatura mişcărilor revoluţionare occidentale, pentru a se folosi de ele în elaborarea programelor şi revendicărilor lor. Această importare ideologică este făcută mai activă de emigrarea continuă a celor persecutaţi în centrele intelectuale din străinătate, precum şi de calităţile de asimilare uşoară ale rasei slave. Dar nu este vorba doar de o importare de ideologii, ci de a o găsi pe cea care să corespundă devenirii efective a condiţiilor sociale din Rusia şi să aibă în ele o bază de clasă concretă. Însuşi marxismul pătrunde în Rusia, ca teorie, cu cineva care îl precede cronologic pe Lenin, care în vremurile sale bune ni se prezintă ca unul dintre cei mai buni marxişti, care este maestrul lui Lenin însuşi: Plehanov.
Dar Lenin este cel care, în acelaşi timp, se înarmează cu ansamblul de doctrine deja elaborate pentru mişcarea muncitorească avansată din occident şi îşi desfăşoară activitatea politică în mijlocul clasei muncitoare în devenire, urmărind problemele concrete ale vieţii sale în fabrici şi elaborând funcţia sa originală în cadrul vieţii ruseşti. De atunci, pentru Lenin, clasa muncitoare, ultima sosită, statistic aproape neglijabilă în imensa populaţie a imperiului ţarilor, se prezintă ca protagonista revoluţiei inevitabile. Acest lucru nu poate însemna o funcţie, un aport „specific rusesc“, ci este posibil în măsura în care sosirea din occident a mijloacelor şi condiţiilor unei economii de mare capitalism poate fi însoţită de sosirea fecundatoare a criticii deja elaborate a caracterelor esenţiale ale oricărui capitalism şi a unei metode, specifice clasei proletare, de interpretare a celor mai variate medii sociale şi momente istorice: materialismul istoric şi critica economiei burgheze a marxiştilor din occident.
Dacă cretinoizii polemicii jurnalistice vor acum să ne servească, după un Lenin mistic mongolic, un Lenin profesor german şi agent pangermanist, nu avem decât să le reamintim că Karl Marx, de la care Lenin a găsit pregătită mentalitatea de care avea nevoie, a fost numit de ignoranţi agent german, în timp ce a extras materialele doctrinei sale în mare parte din ţara în care capitalismul atinsese primul maturitatea sa economică, Anglia, aşa cum a ţinut cont de datele celei mai caracteristice dintre revoluţiile burgheze, cea din Franţa, în mod preeminent. Atât unul, cât şi celălalt, Marx şi Lenin, au trăit mult timp în afara ţării lor de origine; atât unul, cât şi celălalt, ca şi alţi mari revoluţionari, au avut şi personal trăsături psihologice opuse celor caracteristice rasei. Pedantului universitar german nu i s-ar putea găsi un contrast mai bun decât în tipul mental strălucitor şi vibrant reprezentat de Karl Marx, fără ca acesta să aibă ceva de invidiat în ceea ce priveşte tenacitatea laborioasă şi pregătirea completă: inerţiei contemplative şi mistice a rusului i se opune în mod tăios realismul gândirii şi precizia şi intensitatea în munca formidabilei maşini umane cu randament intens care a fost Lenin. Marx era, este adevărat, evreu: dacă ar fi adevărat că acesta este un defect, nici măcar nu i s-ar putea imputa lui Lenin! Dar acestea nu sunt decât ultimele argumente care ne permit să definim în cei doi coloşi pe cei mai importanţi doi exponenţi ai unei mişcări căreia nimeni altcineva nu-i poate contesta, nici măcar de departe, calificarea neretorică de mondială.
Nu îmi este, desigur, posibil să fac istoria funcţiei politice a lui Lenin în Rusia: ar însemna să expun istoria complexă a partidului bolşevic şi a celei mai mari revoluţii pe care o cunoaşte istoria, iar datele tuturor acestor lucruri nu pot, în partea lor substanţială, să nu vă fie cunoscute.
Lenin ne apare mai întâi într-un mod sugestiv în critica tuturor poziţiilor teoretice şi politice ale celorlalte mişcări de opoziţie faţă de ţarism, şi mai ales a celor care fabrică teorii spurii pentru acţiunea claselor muncitoare. În această luptă împotriva tuturor formelor de oportunism, el este implacabil şi nu ezită în faţa celor mai grave consecinţe.
Lenin contrapune liberalismului politic burghez, care, prin intelectualii împinşi în mod necesar să fie rebeli, tinde să se răspândească în proletariat, o ideologie a clasei proletare. Unul dintre liderii „narodnicilor“ declarase că „clasa muncitoare avea o mare importanţă pentru revoluţie“. Prin această frază se traducea scopul burgheziei de a „se folosi“ de masele proletare pentru a răsturna absolutismul, pentru ca apoi, ca în Franţa cu un secol înainte, să-şi stabilească propria dominaţie, chiar şi mai ales împotriva proletariatului. Dar Lenin reprezintă răspunsul: nu clasa muncitoare va servi revoluţiei burghezilor; ci revoluţia va fi făcută în Rusia de clasa muncitoare şi pentru ea însăşi.
Sprijinindu-se pe această genială intuiţie istorică, magnific completată de studii exhaustive asupra naturii şi gradului de dezvoltare a economiei ruse, Lenin poate lupta împotriva tuturor falsificărilor programului revoluţionar şi a diverselor partide şi grupuri oportuniste. Aşa cum el combate marxismul burghez la care am făcut aluzie, tot aşa luptă împotriva „economismului“, care pretinde că ar trebui lăsată burgheziei lupta politică împotriva ţarismului şi menţinută activitatea proletariatului pe terenul îmbunătăţirii economice, amânând apariţia unui partid politic muncitoresc până când burghezia va fi cucerit puterea şi „libertăţile politice“. În această luptă teoretică, care se desfăşoară în jurul anului 1900, se arată conţinutul campaniei împotriva revizionismului bernsteinian internaţional de dinainte de război, oportunismul social-naţionalist din anii de război, menşevismul de după război. În 1903, Lenin ajunge la scindarea partidului muncitoresc social-democrat rus, proclamată la congresul de la Londra, deşi diviziunea organizatorică formală a avut loc mai târziu. Aparent, dezacordul se referă la chestiuni de tehnică organizatorică internă: totuşi, extrem de importante pentru un partid care luptă cu mijloace ilegale într-un mediu de reacţiune feroce. Dar conţinutul diviziunii, aşa cum trebuiau să demonstreze anii următori, este substanţial şi profund. Scindarea este dorită şi pregătită implacabil de Lenin: şi atunci el pronunţă fraza: „înainte de a ne uni, trebuie să ne delimităm“, în care se cuprinde una dintre cele mai mari învăţăminte ale sale: aceea că proletariatul nu va putea învinge niciodată fără a se elibera mai întâi de trădători, de inepţi, de ezitanţi; că, în a reteza părţile nesănătoase din corpul partidului revoluţionar, nu vom fi niciodată prea curajoşi. Natural, Lenin a fost numit dizolvator, dezintegrator, sectar, centralizator, autocrat şi tot ce vreţi: el s-a limitat să râdă de toată această frazeologie pe care o folosesc inevitabil oportuniştii când îşi văd manevrele dejucate, ca şi de toată retorica goală pentru unitate, care, în afara condiţiei omogenităţii şi a clarităţii directivelor, nu este pentru marxişti decât cuvânt gol de sens. Alte dezacorduri se conturează înainte de a ajunge la cel final şi răsunător din anii de război: opera clarificatoare, cu o viziune pe termen lung asupra viitorului, a lui Lenin continuă să se explice, acumulând condiţiile reale ale viitoarei victorii revoluţionare. În anumite momente, Lenin, exilat în străinătate, nu strânge decât puţine adeziuni de la simpli muncitori în jurul său şi al micului său grup de fideli: dar el nu se îndoieşte niciodată de rezultatul final al luptei. Viitorul trebuie să-i dea dreptate: micile grupuri vor deveni miile şi miile de proletari care în 1917 înving ţarismul şi capitalismul, milioanele de oameni care vor defila într-un cortegiu interminabil în jurul sicriului liderului lor şapte ani mai târziu.
Nu avem cum să ne ocupăm mai în profunzime de critica bolşevicilor la adresa „lichidatorilor“, care după 1905 voiau să renunţe la formele ilegale ale partidului, invocând pretinsa constituţie acordată de împărat; nici de cea la adresa partidului socialist-revoluţionar, a programului său care punea pe primul plan clasa ţărănească, pretinzând că în Rusia revoluţia proletară nu ar fi avut ca problemă centrală desfiinţarea capitalismului privat, şi a metodelor sale mic-burgheze; nici, treptat, de cea la adresa anarhiştilor, a sindicaliştilor, a atâtor alte şcoli politice de importanţă variabilă care se agitau în caleidoscopul perioadei pre-revoluţionare.
Lenin susţine partidul care trebuie să răspundă într-un mod strălucitor exigenţelor revoluţionare, un magnific instrument de acţiune şi de luptă. Şi vine ora trecerii de la critica polemică şi de la organizarea răbdătoare pregătitoare la bătălia deschisă: în jurul secesioniştilor din atâtea episoade începe să se formeze concentrarea forţelor revoluţionare: pe orbita partidului avangardei muncitoreşti vin să se plaseze soldaţii obosiţi de război, ţăranii săraci; sovietele, apărute în 1905 în prima mare luptă revoluţionară în care bolşevismul s-a încercat şi s-a afirmat viguros, în ’17 se orientează puţin câte puţin spre partidul lui Lenin. În această perioadă a acţiunii, calităţile lui Lenin ies la iveală într-un mod fantastic şi s-ar preta la orice formă de amplificare mistică, dacă ceea ce se întâmpla nu ar fi fost pentru noi, marxiştii, încununarea necesară a unei pregătiri atât de complete şi exhaustive a condiţiilor revoluţionare în toate domeniile. În insurecţia din iulie, Lenin, în ciuda tentaţiei de moment, spune hotărât că nu este încă momentul să pună totul în joc: dar în zilele din octombrie, singur sau aproape singur, înţelege că s-a ajuns la momentul care nu trebuie lăsat să treacă şi dă cu o mână infailibilă lovitura decisivă, încadrează în magnifica manevră politică a unui partid criza formidabilă a luptei dintre forţele sociale opuse, din care clasa muncitoare trebuie să iasă triumfătoare.
Critica teoretică a democraţiei şi a liberalismului burghez culminează în acţiune, cu alungarea prin forţă de către muncitorii înarmaţi a acelei „grămezi de ticăloşi“ care este adunarea constituantă, aleasă în mod democratic!
Lozinca lui Lenin: puterea sovietelor, a învins; dictatura proletariatului teoretizată de Marx îşi face intrarea sa teribilă în realitatea istoriei. Contrarevoluţia, în eforturile sale multiple, nu va mai învinge: în faţa implacabilităţii terorii revoluţionare, ea va trebui să dea înapoi, aşa cum nu va reuşi să exploateze împotriva succesului operei de guvernare, în fruntea căreia se află Lenin, acumularea dificultăţilor interne ale economiei ruse şi insuccesele proletariatului în celelalte ţări ale lumii. Lenin şi partidul său îşi continuă în noua fază opera, diferită, dar nu mai puţin anevoioasă, construindu-şi din ce în ce mai mult forţa şi experienţa.
Nu am spus decât puţin despre Lenin ca realizator al unei politici marxiste în Rusia: ne rămâne încă întreaga sa activitate internaţională. Şi aici, lupta împotriva devierilor de la marxism nu este doar teoretică, ci politică şi organizatorică. Încă nu suficient de cunoscut marilor mulţimi precum liderii tradiţionali ai partidelor Internaţionalei a II-a, Lenin animează în sânul acesteia curentul de stânga şi lupta acestuia împotriva revizionismului. Lui i se datorează faptul că la congresul de la Stuttgart trece moţiunea care preconizează greva generală în caz de război.
Războiul survine, şi Lenin este primul care înţelege că Internaţionala a II-a s-a sfârşit pentru totdeauna în falimentul ruşinos din 4 august 1914. În sânul opoziţiei socialiste la război, care se reuneşte la Zimmerwald şi la Kienthal, o stângă se polarizează pe formula lui Lenin: transformarea războiului imperialist în război de clasă. Şi se merge spre fondarea noii Internaţionale, care poate apărea în 1919 în capitala primului stat proletar, având deja constituită pe baze solide doctrina sa marxistă, dând măsura grandioasă a politicii proletare pe care o pune în aplicare, în victoria partidului comunist rus.
După restaurarea teoriei proletare, opera Internaţionalei a III-a se impune în aplicarea concretă a separării de oportuniştii din toate ţările, în alungarea din rândurile avangardei muncitoreşti mondiale a reformiştilor, social-democraţilor, centriştilor de orice categorie. Palingeneza se desfăşoară în toate vechile partide, şi se constituie bazele noilor partide revoluţionare ale proletariatului. Lenin conduce cu mână de fier dificila operaţiune, înlăturând incertitudinile şi slăbiciunile posibile.
Mai departe vom avea ocazia să spunem ceva despre motivele pentru care giganticei bătălii nu i-a surâs încă în toate ţările succesul definitiv, iar cel mai mare strateg al proletariatului ne părăseşte într-un moment în care pe multe fronturi lupta nu ne este favorabilă.
Opera politică a noii Internaţionale conţine alte câteva aspecte esenţiale despre care vrem să spunem câteva lucruri. Restaurarea teoretică marxistă ducea fără îndoială la concluziile fundamentale ale primului congres constitutiv în materie programatică, şi la o bună parte a doctrinelor mai bine elaborate în cel de-al doilea, cel din 1920, cel mai bun congres al Internaţionalei. Aşa pentru chestiunile privind condiţiile de admitere, sarcina partidului comunist, semnificaţia consiliilor de muncitori şi ţărani, munca în sindicate. Dar alte chestiuni sunt tratate, cu nu mai puţină fidelitate faţă de metoda marxistă în liniile generale, dar cu un caracter mai accentuat de originalitate în raport cu cele mai grave lacune ale mişcării socialiste tradiţionale.
Aşa se întâmplă şi în cazul chestiunii naţionale şi coloniale. După ce a fost reiterată pe teren teoretic şi practic, fără posibilitate de echivoc, condamnarea social-naţionalismului cu sofismele sale despre apărarea naţională, războiul pentru democraţie şi libertate, restaurarea principiului juridic burghez al naţionalităţii, este evaluată în mod marxist şi dialectic importanţa forţelor sociale şi politice care se opun puterii principalelor state burgheze imperialiste acolo unde nu există încă un proletariat modern dezvoltat, adică în colonii şi în ţările mici subjugate de marile metropole capitaliste. Se construieşte astfel o sinteză politică genială a luptei proletariatului european şi a celorlalte ţări mai moderne împotriva marilor citadele burgheze, pe o platformă pur clasistă, şi a mişcărilor de rebeliune ale populaţiilor din orient şi din toate ţările coloniale, cu scopul de a zdruncina, cu concursul tuturor acestor forţe, bazele mondiale ale fortificaţiei defensive a sistemului capitalist. Proletariatul comunist mondial păstrează în această poziţie o atitudine de conducere şi de avangardă, şi nu ia nimic din tezele sale ideologice, ca şi din obiectivul realizărilor sale, care rămâne dictatura sa de clasă, aşa cum nu concede nimic premiselor teoretice şi politice efemere şi eronate ale naţional-revoluţionarilor semi-burghezi din ţările în cauză, cărora, de îndată ce va fi posibil, partidele proletare comuniste vor trebui să le ia orice direcţie a mişcării. Această delicată chestiune istorică nu iese din cadrul dialecticii revoluţionare, cu condiţia de a fi încredinţată unor forţe politice marxist mature: în timp ce nu este exclus ca ea să poată duce la vreun pericol, mai ales dacă s-ar dori să fie prezentată ca o „nouă“ lozincă care să diferenţieze atitudinea Internaţionalei de cea prea rigidă a stângii marxiste clasice; ceea ce nu ar putea fi făcut decât de vreun oportunist care nu renunţă să trăiască, cine ştie pentru ce perspective, la marginile Internaţionalei. În termenii teoretici daţi de Lenin chestiunii, şi sub direcţia sa politică, pericolul nu era de temut, şi nu o atenuare, ci o intensificare a acţiunii revoluţionare mondiale eficiente trebuia considerată ca fiind verificată.
Despre chestiunea „agrară“ vom putea spune în curând câteva lucruri. Dar şi în luarea de poziţie a celui Congresului al II-lea asupra acestei chestiuni, privind bine la fondul lucrurilor, nu este vorba decât de o analiză făcută prin repunerea în lumină a adevăratului punct de vedere marxist asupra problemei economiei agricole. Şi în acest domeniu Lenin ne dăduse lucrări teoretice notabile. Din punct de vedere politic, Internaţionala rezolvă în sfârşit această problemă, pe care oportuniştilor le convenea să nu o abordeze, deoarece aceştia executau o manevră abilă, deplasându-se în mod fraudulos de la teza revoluţionară, conform căreia proletariatul industrial va fi primul motor al revoluţiei, la atitudinea lor oportunistă de curtezani ai intereselor şi privilegiilor de categorie ale unei pretinse aristocraţii muncitoreşti, pe care voiau să o târască într-o alianţă cu capitalul. Doctrina agrară a Internaţionalei a III-a se bazează pe ABC-ul marxismului, clarificând ce este o exploataţie agrară modernă şi industrială, o mică exploataţie tradiţională şi, mai ales, regimul micii exploataţii economice legat de unitatea pur juridică a marilor latifundii sub un singur proprietar, exploatator al mai multor familii de muncitori agricoli. Gradualitatea construcţiei economice a socialismului, deja revendicată şi justificată în teoria generală a Internaţionalei Comuniste, are ca o consecinţă evidentă faptul că dictatura proletară trebuie să aducă acestor diferite stadii agricole soluţii diferite: numai pentru primul există o coincidenţă cu programul de socializare a marii industrii, în timp ce pentru al treilea programul imediat nu poate fi decât eliminarea latifundiarului şi predarea pământului familiilor ţărăneşti individuale, până când, într-un al doilea stadiu istoric, se vor maturiza condiţiile tehnice pentru o cultură centralizată şi de tip industrial. Din această analiză teoretică clară a unei probleme pe care oportuniştilor le-a convenit întotdeauna să nu o vadă, rezultă în mod incontestabil raporturile politice dintre proletariatul industrial şi diferitele clase ţărăneşti: paralelism complet cu salariaţii agricoli din exploataţiile industrializate, alianţă cu ţăranii săraci care lucrează direct pământul, raporturi care trebuie evaluate în mod contingent cu ţăranii semi-săraci. De la cei din urmă se obţine pe această cale o contribuţie fundamentală la revoluţie, fără a uita niciodată preeminenţa pe care o are în ea marele proletariat urban: preeminenţă sancţionată de însăşi constituţia republicii sovietice, prin acordarea unei ponderi mult mai mari reprezentării muncitorilor faţă de cea a maselor ţărăneşti, şi prin faptul că acesta este primul care dă noii maşinării a statului muncitoresc personalul său.
Şi aici, exagerările şi echivocurile sunt mai mult decât posibile, dacă această preeminenţă a sarcinilor revoluţionare este cât de puţin uitată. Foarte remarcabile sunt, în acest sens, mustrările tovarăşului Troţki la adresa tendinţelor „ţărăneşti“ care generează oportunismul în partidul francez, şi ni se pare esenţial să nu uităm nici aici că nu este cazul, nefiind necesar pentru a mări opera Internaţionalei care nu are nevoie de asta, să afirmăm că este vorba de soluţii noi şi neprevăzute faţă de linia fundamentală marxistă, aproape ca pentru a arunca o momeală anumitor atitudini dubioase. Nici nu ni se pare că este cazul, chiar dacă nu se ascunde sub aceasta niciun dezacord substanţial, să prezentăm, aşa cum pare să dorească tovarăşul Zinoviev, bolşevismul sau leninismul ca o doctrină în sine, care să constea în ideologia revoluţionară a proletariatului în alianţă cu ţăranii. Aceasta (nu spunem în intenţiile tovarăşului nostru, ci în viziunea curenţilor oportunişti) s-ar putea presta ca formulă teoretică unor contrarevoluţionari camuflaţi în susţinători ai unei retrageri istorice a conţinutului revoluţiei ruse: în timp ce printre cele mai frumoase tradiţii ale partidului bolşevic rămâne geniala intuiţie istorică prin care acesta a înfruntat programul socialiştilor-revoluţionari, de la care a „furat“ un punct esenţial, dar pentru ca realizatoarea să nu fie clasa ţărănească, ci clasa muncitoare: pentru că doar de către cea de-a doua, şi nu prin propriile sale forţe, poate fi ghidată prima către eliberare.
Nu pot aici să dau mai mult decât o scurtă referire la astfel de chestiuni, dar tovarăşii cunosc, sau pot vedea, o broşură de-a mea de popularizare despre „chestiunea agrară“ şi, mai bine, tezele Congresului al II-lea al partidului nostru despre chestiunea însăşi, care reprezintă poziţia unanimă a comuniştilor italieni pe platforma pe care am încercat să o amintesc pe scurt.