Să luăm acum în considerare aspectul cel mai delicat şi dificil al figurii lui Lenin: cel care se referă la criteriile sale tactice. Tactica nu este cu siguranţă o chestiune separată de cea a doctrinei, a programului, a politicii generale, şi mai ales din acest motiv respingem cu toate forţele noastre această interpretare care ni-l prezintă pe biciuitorul oportunismului — a cărui definiţie a dat-o pentru prima dată Friedrich Engels atunci când, ca şi cum ar fi prevăzut falsificările bernsteiniene, a condamnat atitudinea celui care, pentru chestiunile cotidiene mărunte, compromite viziunea şi pregătirea perspectivelor programatice finale — ca pe cel care, prin flexibilitatea echivocă, prin diplomaţia şarlatană, prin pretinsul „realism“ înţeles aşa cum îl înţelege negustorul şi filistinul, ar fi făcut în practică concesii fatale.
Pe această notă falsă insistă burghezul pentru a se lăuda cu nu se ştie ce revanşă a sa asupra „utopismului“ atribuit în mod idiot lui Lenin şi şcolii sale. Pe aceasta insistă oportunistul din motive nu foarte diferite; pe aceasta anarhistul pentru a revendica pentru sine capacitatea iluzorie de a nu contraveni niciodată fidelităţii integrale faţă de atitudinile revoluţionare. Nu pot aici să dezvolt nici măcar în mică parte, şi din multiple motive, întreaga chestiune a tacticii comuniste, care aşteaptă cu totul alte tratări. Îmi propun doar să expun câteva observaţii despre Lenin ca tactician şi manevrier politic, şi să revendic ceea ce este adevăratul caracter al operei sale. Mâine, o dezbatere de această natură poate deveni foarte importantă, nefiind exclus, şi vom vedea de ce, ca undeva să se invoce o învăţătură a lui Lenin denaturată faţă de ceea ce trebuie să fie cu adevărat, cu condiţia să fie considerată în ansamblul formidabil şi complex, dar şi unitar, al operei sale. Pentru că noi negăm că există o discordanţă, chiar şi minimă, între Leninul rigid şi implacabil din anii de discuţie şi de pregătire şi Leninul neobosit al multiplelor realizări.
Şi aici ne convine să examinăm mai întâi tactica lui Lenin ca lider al revoluţiei ruse, apoi ca lider al Internaţionalei comuniste. Multe ar fi de spus despre ceea ce a fost tactica partidului bolşevic înainte de revoluţie: am spus, de fapt, care a fost sarcina acestui partid în marile directive programatice, precum şi în critica adversarilor, şi ar rămâne de tratat comportamentul său în raporturile cu partidele înrudite în situaţiile contingente succesive, care au precedat marea acţiune autonomă din 1917. Această chestiune foarte importantă este invocată continuu de comuniştii ruşi în luarea lor de poziţie asupra problemelor de tactică internaţională: şi, fără îndoială, trebuie să se ţină cont de ea cu exactitate, şi se va ţine cont de ea întotdeauna în dezbaterile Internaţionalei.
Să ne limităm să amintim o problemă de primă importanţă, şi care i-a găsit la vremea sa în dezacord pe înşişi tovarăşii ruşi: pacea de la Brest-Litovsk din 1918 cu Germania imperialistă, dorită mai ales de clarviziunea lui Lenin. A însemnat ea un compromis cu militarismul kaiserist şi capitalist? Da, dacă se judecă din punct de vedere superficial şi formalist; nu, dacă se urmează un criteriu dialectic marxist. În acea ocazie, Lenin a dictat adevărata politică ce ţinea cont de marile necesităţi finale revoluţionare.
Era vorba de a pune în relief starea de spirit care dictase maselor ruse elanul lor revoluţionar: plecarea de pe frontul războiului naţiunilor, pentru a răsturna duşmanul intern. Şi era vorba de a crea reflexul acestei situaţii defetiste în rândurile armatei germane, aşa cum se făcuse încă din primul moment cu „fraternizările“. Viitorul i-a dat dreptate lui Lenin şi i-a contrazis pe cei care judecau superficial că trebuia continuată lupta împotriva Germaniei militariste, fără a se ţine seama nici de aceste consideraţii programatice pe termen lung, nici de cele practice (de data aceasta absolut coincidente cu primele: ceea ce nu se întâmplă întotdeauna, şi atunci dificultăţile problemei tactice sunt mai grave) care demonstrau certitudinea înfrângerii din motive de tehnică militară. Generalul Ludendorff a declarat în memoriile sale că prăbuşirea frontului german, după o serie de victorii militare răsunătoare pe toate fronturile, într-un moment în care situaţia era tehnic bună din toate punctele de vedere, s-a datorat unor motive morale, adică politice: soldaţii nu au mai vrut să lupte. Politica genial de revoluţionară a lui Lenin, în timp ce vorbea un limbaj de tranzacţie protocolară cu delegaţii Kaiserului, a ştiut să găsească căile revoluţionare pentru a redeştepta, sub uniforma soldatului-automat german, proletarul exploatat care este condus la măcel în interesul asupritorilor săi.
Brest-Litovsk nu numai că a salvat revoluţia rusă de atacul capitalismului german, al cărui loc s-a grăbit să-l ia cel al Antantei cu nu mai puţină aroganţă contrarevoluţionară, dar, după ce s-au câştigat lunile necesare pentru a face din armata roşie un bastion invincibil, a determinat înfrângerea Germaniei în occident, de care s-a lăudat pe nedrept pretinsa abilitate strategică a lui Foch sau Diaz, a şefilor militari ai Antantei a căror inferioritate profesională războiul a demonstrat-o cu evidenţă de o sută de ori.
Vrem acum să trecem la subiectul asupra căruia se insistă cel mai mult pentru a-l arăta pe Leninul concesiilor şi al tranzacţiilor: cel al noii politici economice ruse, pentru a-l menţiona pe scurt.
Am amintit cum trebuie gândită sarcina economică a revoluţiei proletare, despre gradualitatea sa necesară şi despre caracterul său internaţional, şi am reamintit, de asemenea, fie şi fugitiv, semnificaţia teoretică şi politică a raporturilor pe care proletarii industriali din Rusia trebuiau să le stabilească în mod logic cu clasele ţărăneşti. Dar, ni se spune de către adversari, nu a fost vorba doar de a proceda încet spre un regim socialist şi apoi comunist, ci a existat o adevărată retragere pe poziţii depăşite, o restabilire a unor forme pur burgheze pe care se sperase să le suprime, o înţelegere cu capitalismul mondial căruia i se declarase război fără cruţare: şi aceasta demonstrează că comuniştii şi Lenin s-au adaptat să practice acelaşi oportunism pe care îl reproşaseră cu zgomot celorlalţi.
Noi susţinem, în schimb, că nu se poate vorbi de oportunism, deoarece întreaga grandioasă manevră tactică a fost condusă, în gândirea teoretică cu care ne-o prezintă Lenin, în aplicarea ghidată de el ceas de ceas, până acum aproape doi ani şi, pentru a fi clari, în magnifica formulare pe care o dădea problemei Lev Troţki într-un discurs puternic al său la cel de-al IV-lea congres mondial, cu o viziune constantă şi tenace asupra interesului suprem al procesului revoluţionar şi al triumfului final în lupta complexă împotriva rezistenţelor formidabile şi multiple ale capitalismului. Singurul cuvânt: Lenin, este o garanţie a acestui lucru.
Într-o primă perioadă, problema fundamentală a revoluţiei ruse a fost cea a luptei militare, care continua direct ofensiva revoluţionară, în respingerea contraofensivelor multiple ale forţelor reacţionare nu atât pe frontul politic intern, cât pe toate fronturile care au trebuit create împotriva bandelor albe susţinute de marile şi micile puteri burgheze. În această luptă epică, şi care abia la sfârşitul anului 1920 se poate considera că s-a încheiat, prin episoadele şi fazele pe care nu le voi aminti aici, Armata Roşie şi poliţia roşie s-au comportat cu o atât de strălucită hotărâre în zdrobirea duşmanului, încât nimeni nu va dori să vorbească de compromisuri şi de renunţare la cea mai amplă evaluare a conflictului de clasă dintre revoluţie şi contrarevoluţie. Nimic nu autorizează până acum să se presupună că această aceeaşi hotărâre va slăbi, atunci când s-ar reaprinde, sau mai bine zis s-ar retransporta pe teren militar, antagonismul dintre proletariat şi capitalismul mondial pe care este construită politica primului stat muncitoresc şi ţărănesc. Ei bine, în acea perioadă, problema construcţiei socialismului se prezenta ca fiind secundară, şi era vorba, pe de o parte, de a împiedica ca cucerirea politico-militară a proletariatului să poată fi zdruncinată, iar pe de altă parte, de a provoca extinderea victoriei revoluţionare în alte ţări.
La începutul anului 1921, situaţia iese din această fază: pe de o parte, revoluţia în Europa se prezintă, fie şi pentru moment, ca fiind amânată în faţa fenomenului general al ofensivei capitaliste împotriva organismelor proletare, pe de altă parte, lupta pentru a răsturna prin violenţă regimul sovietelor este abandonată de puterile burgheze. Nu mai este vorba doar de a trăi cum se poate mai bine şi de a duce lupta, a cărei necesitate însăşi, în faţa pericolului unei restaurări burgheze şi ţariste, a ţinut unite diversele clase revoluţionare, ci de a organiza, pe formule care nu vor putea fi decât contingente şi tranzitorii, economia unei ţări precum Rusia, în care forţa politică a capitalismului şi a celorlalte forme reacţionare (precum feudalismul agrar) a fost învinsă, dar, din cauza absenţei condiţiilor tehnice, economice, sociale, din cauza dezastrului provocat de şapte ani de război, de revoluţie şi de blocadă, nu se poate vorbi de constituirea unui regim economic pe deplin socialist.
Că din acest motiv ar fi trebuit chemaţi mandatarii hoardelor albe dispersate şi respinse şi să li se declare că, neputând constitui dintr-o dată economia comunistă, li se preda puterea pentru ca ei să administreze ţara într-o economie burgheză; sau că s-ar fi putut remedia acest lucru dezarmând aparatul armatei şi al statului revoluţionar şi apelând la misterioasele iniţiative „libere“ şi „spontane“ ale „poporului“, aşa cum spun anarhiştii fără să înţeleagă că propun exact acelaşi lucru menţionat mai sus, este o opinie pe care o vom lăsa nebunilor sau deficienţilor.
Cu totul altă analiză marxistă, limpede şi curajoasă, îi ghidează pe bolşevici, cu Lenin în frunte, spre dificila soluţie.
O necesitate politică şi militară „impusese“, în acea primă perioadă, un ansamblu de măsuri economice care nu erau adoptate pentru ele însele, ci pentru a zdrobi rezistenţa anumitor clase şi pături sociale. Lenin defineşte acest ansamblu de măsuri „comunism de război“. Astfel, a trebuit, fără a se putea gândi la căi de mijloc, să fie demolat fără milă vechiul aparat administrativ al industriei ruse, care era, într-o ţară înapoiată, totuşi puternic centralizată; să se exproprieze nu numai pe marele latifundiar, ci şi pe proprietarul agricol mijlociu, deoarece constituia o pătură anti-revoluţionară care trebuia scoasă din luptă; să se monopolizeze complet comerţul cu grâu, neputându-se asigura altfel aprovizionarea marilor centre şi a armatei: fără a se mai întreba dacă statul proletar ar fi putut susţine în mod stabil organizarea socialistă care să înlocuiască toate aceste forme suprimate din necesitate.
Odată încheiată perioada menţionată, problema s-a prezentat în datele sale esenţialmente economice şi, în consecinţă, i s-a dat o soluţie nouă şi diferită. Astăzi, toate acestea devin foarte clare, cu condiţia unei examinări neîntunecate de prejudecăţi pseudo-revoluţionare. În cadrul societăţii ruse se recunosc, spune Lenin, cele mai variate forme economice: regim agricol patriarhal, mică producţie agrară pentru piaţă, capitalism privat, capitalism de stat, socialism. Lupta nu este adusă din punct de vedere economic în punctul de a se situa mai ales în trecerea de la capitalismul de stat la socialism, ci este mai degrabă lupta împotriva acestui „capitalism de stat“ al „caracatiţei“ economiei ţărăneşti mic-burgheze şi a capitalismului privat. Ce este capitalismul de stat indicat de Lenin este bine clarificat de Troţki în discursul deja menţionat (care ar trebui publicat în italiană într-o broşură foarte populară). Nu este vorba, ca în sensul tradiţional al expresiei, de socializarea realizată de un stat „burghez“, ci de socializarea realizată, ce-i drept, în anumite domenii ale economiei, de către puterea politică proletară, dar cu rezerve şi limitări care echivalează cu menţinerea intactă a controlului politic şi financiar suprem al statului, adoptând totuşi metodele „calculului comercial“ capitalist.
Statul rus, adică, este întreprinzător şi producător, dar nu poate, în condiţiile economice reale ruseşti, să fie singurul întreprinzător, aşa cum ar fi în regimul „socialist“: pentru că trebuie să permită ca distribuţia să se facă nu printr-un aparat de stat, ci prin intermediul pieţei libere de tip burghez, unde este lăsat să intervină micul ţăran negustor, micul întreprinzător industrial şi, în anumite cazuri, capitalistul mijlociu local şi marele capitalist străin, în organizaţii şi întreprinderi controlate însă puternic de republica muncitorească cu organele sale speciale.
A acţiona altfel, mai ales în ceea ce priveşte chestiunea agrară, însemna doar a paraliza orice posibilitate de viaţă a producţiei. Neputându-se vorbi de socializare, şi nici de gestiune de stat pentru o cotă apreciabilă, a unei agriculturi atât de rudimentar echipate precum cea rusă, nu exista alt mod de a-l face pe ţăran să producă decât acordându-i libertatea comerţului cu produse agricole, după ce i s-a impus să verse statului un impozit „în natură“, care a luat, la vremea indicată, locul rechiziţiilor introduse din necesitate în timpul „comunismului de război“.
Această nouă orientare a politicii economice se prezintă ca un fel de retragere, dar această retragere, în sensul efectiv care i se dă acum, nu este decât un moment inevitabil al evoluţiei complexe de la capitalism şi pre-capitalism la socialism: un moment previzibil şi pentru celelalte revoluţii proletare, dar evident de o importanţă cu atât mai puţin sensibilă, cu cât mai avansat va fi în ţările respective marele capitalism, cu cât mai mult se va fi răspândit anterior „teritoriul“ victoriei proletare.
Trebuie remarcat un alt pericol pe care NEP l-a stăvilit la timp: declasarea proletariatului industrial. Dificultăţile de aprovizionare a marilor centre determinaseră o migraţie a muncitorilor de la fabrici spre sate: acest lucru, pe lângă consecinţele economice, avea una foarte gravă de natură social-politică, luând revoluţiei şi organelor sale baza principală: proletariatul urban, şi compromiţând astfel condiţiile cele mai esenţiale pentru desfăşurarea întregului proces. Măsurile adoptate au permis să se facă faţă şi acestui fenomen, să se ridice din ce în ce mai mult nivelul vieţii economice, să se lupte împotriva flagelului natural al foametei, care, din nefericire, s-a adăugat tuturor dificultăţilor provocate de adversar.
Printre măsurile care caracterizează noua politică economică se numără, desigur, stabilirea unui modus vivendi economic şi, de asemenea, diplomatic cu statele burgheze. Nicio teorie serioasă a revoluţiei nu poate pretinde că, fiind în prezenţa unor state burgheze şi proletare, între acestea trebuie să existe un război permanent: acest război este, ce-i drept, un fapt posibil, dar este în interesul revoluţionar să-l provoci doar atunci când el poate precipita în mod favorabil acea situaţie de război civil în interiorul ţărilor burgheze, care este calea „naturală“ prin care se ajunge la victoria proletariatului. Nimic ciudat, aşadar, în timp ce acest lucru nu este posibil din punct de vedere comunist, că, după ce statele burgheze au constatat la rândul lor imposibilitatea de a stârni în Rusia o revoltă anticomunistă, ne aflăm într-o perioadă de armistiţiu militar şi de raporturi economice a căror nevoie se conturează în mod concret de ambele părţi. Ar fi chiar ridicol să reducem o astfel de problemă la repulsia faţă de anumite contacte protocolare şi la exigenţele etichetei.
Însăşi situaţia în care a avut loc ruptura conferinţei de la Genova demonstrează că guvernul rus nu renunţă deloc la chestiunile de principiu şi nu schiţează nici cel mai mic gest de revenire la directivele economiei private, aşa cum le place tuturor adversarilor noştri să insinueze continuu. Smulgând capitalismului, fie şi cu preţul unei contraprestaţii adecvate luate din diversele resurse naturale ruseşti, unele dintre forţele sale motrice ale marii producţii, se continuă opera teoretizată de Lenin de a suprima treptat mica economie industrială, agrară şi comercială, care este duşmanul proletariatului, şi principalul duşman acolo unde, ca în Rusia, organizarea de dominaţie politică a marelui capitalism a fost deja scoasă din luptă. Iar problema raporturilor politice cu clasa ţărănească nu este rezolvată cu o formulă care să miroasă a oportunism, deoarece, dacă se fac concesii micului ţăran, nu se pierde din vedere că acesta este un factor revoluţionar în măsura în care lupta sa împotriva boierului s-a sudat cu lupta proletariatului împotriva capitalismului, dar în dezvoltarea ulterioară programul muncitoresc trebuie să domine şi să depăşească definitiv programul ţărănesc al alianţei.
Voi trece, după aceste referiri incomplete, la conceptul pe care mulţi şi l-au format despre tactica preconizată de Lenin pentru Internaţionala Comunistă şi la criticile sale vii la adresa criteriilor tactice de „stânga“.
Metoda de care Lenin se serveşte pentru examinarea problemelor de ordin tactic şi pentru a teoretiza „compromisul“ este pe deplin satisfăcătoare. Vreau însă să spun imediat că, în opinia mea, vasta sarcină de a elabora, cu această metodă, tactica pe care Internaţionala trebuie să o adopte este departe de a fi îndeplinită. Lenin ne lasă epuizată chestiunea doctrinei şi a programului, dar nu şi pe cea a tacticii. Subzistă pericolul ca metoda tactică a lui Lenin să fie denaturată până la punctul de a se pierde viziunea clară a presupoziţiilor sale programatice revoluţionare: acest lucru ar putea, eventual, să pună în pericol însăşi consistenţa programului nostru. De către unele elemente de dreapta ale Internaţionalei este prea des invocat criteriul tactic al lui Lenin pentru a justifica forme de adaptare şi de renunţare potenţială care nu au nimic în comun cu linia luminos revoluţionară şi finalistă care leagă întreaga operă grandioasă a lui Lenin. Problema este foarte gravă şi foarte delicată.
Care este critica esenţială a lui Lenin la adresa erorilor de „stânga“? El condamnă orice evaluare tactică care, în loc să se raporteze la realismul pozitiv al dialecticii noastre istorice şi la valoarea efectivă a atitudinilor şi expedientelor tactice, se face prizoniera unor formule naive, abstracte, moraliste, mistice, estetice, din care să izvorască brusc rezultate complet străine de metoda noastră. Întreaga mustrare la adresa frazeologiei pseudo-revoluţionare care vine adesea să ia în mod arbitrar locul adevăratelor argumente marxiste, nu numai că este justă, dar este perfect intonată cu întregul tablou al grandioasei opere de restaurare „serioasă“ a valorilor revoluţionare, datorată lui Lenin, şi pe care noi aici palid încercăm să o trasăm în liniile sale sintetice. Toate argumentele tactice care se bazează pe fobia de anumite cuvinte, de anumite gesturi, de anumite contacte, pe o pretinsă puritate şi necontaminabilitate a comuniştilor în acţiune, sunt de râs şi constituie infantilismul prostesc împotriva căruia Lenin se luptă, fiu al unor prejudecăţi teoretice burgheze cu gust antimaterialist. A substitui tacticii marxiste o doctrină morală măruntă este o prostie.
Acest lucru nu înseamnă că anumite concluzii tactice susţinute de stânga, şi apărate de mulţi cu aceste argumente naive, nu se pot reprezenta ca puncte de sosire ale unei analize marxiste propriu-zise, lipsite de orice veleitate etică şi estetică şi perfect pregătite să accepte, în cunoştinţă de cauză, exigenţele tacticii revoluţionare, chiar şi atunci când le lipseşte eleganţa şi nobleţea în aspectul lor imediat. De exemplu, în tezele tactice ale Congresului al II-lea al partidului nostru, care constituiau o tentativă în sensul menţionat mai sus, în timp ce se critică metoda tactică a frontului unic al partidelor politice ca organ permanent deasupra acestora, nu se foloseşte niciodată, pentru a ajunge la o astfel de concluzie, argumentul că ar fi nedemn pentru comunişti să trateze cu şefii oportunişti sau să se apropie de persoanele lor. Eu cred că acest cuvânt „oportunist“ ar trebui schimbat, pentru gustul său moralist. Am citat problema nu pentru a o discuta, ci doar ca exemplu explicativ.
Ţinând cont de ultimele rezultate ale experienţei tactice a Internaţionalei şi de faptul că de doi ani Lenin nu mai este animatorul ei, noi avem dreptul să susţinem că problema trebuie încă discutată pentru a se ajunge la o soluţie. Noi refuzăm să traducem realismul marxist al lui Lenin în formula că orice expedient tactic este bun pentru scopurile noastre. Tactica, la rândul ei, influenţează pe cel care o foloseşte, şi nu se poate spune că un adevărat comunist, cu mandatul adevăratei Internaţionale şi al unui adevărat partid comunist, poate merge oriunde, cu siguranţa că nu va greşi. Noi am văzut exemplul recent, la care fac aluzie în treacăt, al guvernului muncitoresc din Saxonia. Preşedintele Internaţionalei a trebuit să spună, pe bună dreptate scandalizat, că tovarăşul trimis la postul de cancelar de stat, în loc să urmeze tactica revoluţionară prestabilită şi să organizeze înarmarea proletariatului, s-a făcut prizonierul respectării legalităţii. Era vorba, spune Zinoviev, nu de scopuri de acţiune comunistă, ci de un respect pur germanic faţă de cancelaria de stat. Fraza este puternică şi este demnă de Marx (poate că este chiar a lui Marx), dar Zinoviev trebuie să se întrebe dacă cauza insuccesului stă în calităţile acelui tovarăş sau în însăşi tactica care fusese proiectată şi se lovea de dificultăţi insurmontabile.
A „lărgi“ peste orice limită posibilitatea proiectelor tactice nu ajunge oare să se lovească de înseşi concluziile noastre teoretice şi programatice, puncte de sosire ale unui adevărat examen realist controlat de o continuă şi vastă experienţă? Noi considerăm iluzorie şi în contrast cu principiile noastre o tactică ce se iluzionează că poate înlocui răsturnarea şi demolarea maşinii de stat burgheze, piatră de temelie demonstrată atât de viguros de Lenin, cu pătrunderea nu ştim cărui cal troian în interiorul maşinii însăşi, iluzia — cu adevărat pseudo-revoluţionară şi mic-burgheză — de a o face să sară în aer cu piatra tradiţională. Situaţia, ajunsă ridicolă, a miniştrilor comunişti saxoni demonstrează acest lucru: că nu se poate cuceri fortăreaţa de stat capitalistă cu stratageme care să scutească asaltul frontal al maselor revoluţionare. Este o greşeală gravă a face proletariatul să creadă că se posedă astfel de expediente pentru a facilita calea grea, pentru a „economisi“ efortul şi sacrificiul său. Faptul de a fi crezut acest lucru a determinat o stare gravă de deziluzie în partidul german, care are consecinţe neplăcute, chiar dacă este discutabil că a avut-o pe aceea — extrem de gravă — de a nu declanşa atacul general direct într-un moment în care ar fi reuşit. Acum comuniştii germani dau lozinca insurecţiei generale şi a dictaturii proletare. Trebuia spus înainte că, dacă există situaţii şi raporturi de forţe foarte variabile, şi în multe cazuri nu se poate da acea lozincă ca formulă imediată, este totuşi stabilit în mod general că una este calea regală pe care va trebui neapărat să se treacă; că nu există jumătăţi de revoluţii, ci doar revoluţii.
Mulţi vor să acrediteze ideea că mentalitatea lui Lenin este de a lăsa mereu în alb pagina pe care trebuie scrisă sarcina tactică cotidiană, excluzând orice generalizare. Acesta ar fi pretinsul realism „cu adevărat marxist“. Astfel, îşi face apariţia un „adevărat marxism“, care ar putea deveni mâine analog cu „adevăratul socialism“ biciuit de Karl Marx. Ceea ce ştim despre Lenin şi despre conţinutul de sinteză colosală al operei sale ne autorizează să respingem această falsificare care l-ar coborî la nivelul oportunismului vulgar, el care şi-a dedicat viaţa pentru a-l învinge. Metoda tactică marxistă trebuie să fie lipsită de preconcepţii extrase din ideologii arbitrare şi atitudini psihologice introduse pe furiş, trebuie să se raporteze la realitate şi la experienţă; dar acest lucru nu înseamnă a coborî la „eclectismul“ bârfitor şi neputincios, stigmatizat la vremea sa de o campanie a bolşevismului rus, care ascunde laşitatea mic-burgheză a falşilor revoluţionari. Realismul şi experimentalismul nostru, dacă se feresc de abstracţiuni ideologice gratuite, tind totuşi, în elaborarea conştiinţei mişcării, să ajungă pe baze riguros ştiinţifice la o direcţie unitară şi sintetică, nu capricioasă şi arbitrară, a practicii cotidiene.
În Lenin, noi afirmăm, evaluarea tactică, pe cât se poate de lipsită de prejudecăţi, în sensul că el, mai puţin decât oricine altcineva, se lăsa ghidat de sugestii sentimentale extemporanee şi de încăpăţânări formaliste, nu a abandonat niciodată platforma revoluţionară: adică coordonarea sa cu finalitatea supremă şi integrală a revoluţiei universale. Iar această coordonare trebuie precizată şi clarificată în discuţiile de tactică ale Internaţionalei, căreia Lenin i-a dat metoda şi, fără îndoială, formularea unor rezultate, dar fără a ne lăsa o elaborare completă, pentru că acest lucru nu a fost până astăzi posibil din punct de vedere istoric. În continuarea muncii, Internaţionala trebuie să se ferească de pericolul ca teza libertăţii tactice maxime să ascundă abandonarea şi dezertarea de la „platforma“ lui Lenin, adică pierderea din vedere a finalităţilor revoluţionare. Odată pierdute din vedere acestea, ar fi pur voluntarism anti-realist acela care ar lăsa la baza deciziilor tactice nu un ansamblu sintetic de directive, ci, ca să spunem aşa, o simplă semnătură a uneia sau mai multor persoane. Acest lucru ar inversa întreaga disciplină unitară, în sensul cu adevărat fecund, al organizaţiei noastre. Şi nu voi mai spune nimic în această privinţă.
Celor care vor să sublinieze prea mult în Lenin tacticianul „fără reguli fixe“, noi le vom reproşa mereu unitatea care leagă întreaga sa operă politică. Lenin este acel mare om care, cu privirea aţintită asupra scopului final revoluţionar, nu se teme să fie numit în epocile de pregătire dizolvatorul, centralizatorul, autocratul, devoratorul maeştrilor şi prietenilor săi. El este purtătorul nemilos al clarităţii şi preciziei acolo unde acest lucru implică prăbuşirea unor false concordii şi alianţe artificiale. Este omul care ştie să temporizeze când este cazul, dar care, la un moment dat, ştie să îndrăznească în mod formidabil şi, aşa cum am amintit, în octombrie 1917, în faţa aceloraşi ezitări ale CC al partidului său, după ce l-a asaltat cu mesaje presante, aleargă personal la Petrograd, îi incită pe muncitori să ia armele, trece peste toate incertitudinile. Un burghez, care l-a auzit vorbind, povesteşte: „Mi se vorbise despre limbajul său rece, realist, practic; nu am auzit decât o serie de incitări înflăcărate la luptă: Luaţi puterea! Răsturnaţi burghezia! Alungaţi guvernul!“
Lenin, cel al evaluărilor tactice ponderate, este exact acelaşi om care în potenţă cuprinde acele facultăţi de îndrăzneală revoluţionară. Multe marmote ar vrea să se îmbrace în pielea acestui leu. De aceea, le vom spune multora care invocă îndemânarea şi elasticitatea în tactică şi îl citesc pe Lenin, dar de a căror potenţialitate revoluţionară avem motive să ne îndoim: faceţi la fel, arătaţi că sunteţi la fel de întruchipaţi în necesitatea dominantă a victoriei revoluţiei, care în momentul culminant este alcătuită dintr-un avânt irezistibil şi lovituri decisive, şi apoi veţi avea dreptul să vorbiţi în numele său!
Nu, Nicolaie Lenin nu rămâne simbolul caracterului accidental practic al oportunismului, ci cel al unităţii de fier a forţei şi a teoriei revoluţiei.