Lenin a murit. Colosul, şi nu de ieri, şi-a abandonat opera. Ce înseamnă acest lucru pentru noi? Care este locul funcţiei conducătorilor în ansamblul mişcării noastre şi al modului în care o judecăm? Care va fi consecinţa dispariţiei celui mai mare lider asupra acţiunii partidului comunist rus şi a Internaţionalei Comuniste, asupra întregii lupte revoluţionare mondiale? Să ne întoarcem puţin, înainte de a ajunge la concluzia acestui deja lung discurs, la evaluarea noastră a acestei probleme importante.
Există cei care tună împotriva liderilor, care ar vrea să se facă fără ei, care descriu, sau fantasmează o revoluţie „fără lideri“. Lenin însuşi luminează cu critica sa limpede această chestiune, eliberând-o de confuzia superficială. Există, ca realităţi istorice, masele, clasele, partidele şi liderii. Masele sunt împărţite în clase, clasele sunt reprezentate de partide politice, acestea din urmă sunt conduse de lideri: lucrul este foarte simplu. Concret vorbind, problema liderilor a căpătat un aspect special în Internaţionala a II-a. Conducătorii săi parlamentari şi sindicali încurajaseră interesele anumitor categorii particulare ale proletariatului, cărora tindeau să le creeze privilegii prin compromisuri anti-revoluţionare cu burghezia şi statul.
Aceşti lideri au sfârşit prin a tăia legătura care îi unea de proletariatul revoluţionar, legându-se din ce în ce mai mult de carul burgheziei: în 1914 s-a revelat deschis că ei, din instrumente ale acţiunii proletare, deveniseră simpli agenţi ai capitalismului. Această critică, şi justa indignare împotriva acestora, nu trebuie să ne ducă în eroare până la punctul de a nega că liderii, dar lideri cu totul diferiţi de aceştia, vor exista şi nu pot să nu existe şi în partidele şi în Internaţionala revoluţionară. Faptul că orice funcţie de conducere se transformă automat, oricare ar fi organizaţia şi relaţiile sale, într-o formă de tiranie sau de oligarhie, este un argument atât de banal şi de absurd încât chiar Machiavelli, acum cinci secole, în „Principele“, putea oferi o critică de o claritate izbitoare în acest sens. Desigur, proletariatul se confruntă cu această problemă, nu întotdeauna uşoară, de a avea lideri şi de a evita ca funcţiile lor să devină arbitrare şi infidele interesului de clasă: dar această problemă cu siguranţă nu se rezolvă încăpăţânându-se să nu o vadă sau pretinzând că o poate înlătura prin desfiinţarea liderilor, o măsură despre care nimeni nu ar şti apoi să spună în ce constă.
Din punctul nostru de vedere materialist-istoric, funcţia liderilor se studiază ieşind decisiv din limitele înguste în care o închide concepţia individualistă vulgară. Pentru noi, un individ nu este o entitate, o unitate împlinită şi divizată de celelalte, o maşină de sine stătătoare, sau ale cărei funcţii sunt alimentate de un fir direct care o uneşte cu puterea creatoare divină sau cu orice altă abstracţiune filozofică care îi ţine locul, precum imanenţa, absolutul spiritului şi alte asemenea idei absconse. Manifestarea şi funcţia individului sunt determinate de condiţiile generale ale mediului şi ale societăţii şi de istoria acesteia. Ceea ce se elaborează în creierul unui om a avut pregătirea sa în relaţiile cu alţi oameni şi în faptele, chiar şi de natură intelectuală, ale altor oameni. Anumite creiere privilegiate şi exersate, maşini mai bine construite şi perfecţionate, traduc, exprimă şi reelaborează mai bine un patrimoniu de cunoştinţe şi de experienţe care nu ar exista dacă nu s-ar sprijini pe viaţa colectivităţii. Liderul, mai mult decât să inventeze, îi revelează masei propria-i natură şi o face astfel încât aceasta să se poată recunoaşte tot mai bine în situaţia sa faţă de lumea socială şi de devenirea istorică, şi să poată exprima în formule exterioare exacte tendinţa sa de a acţiona în acel sens, ale cărui condiţii sunt puse de factorii sociali, al căror mecanism, în ultimă instanţă, se interpretează pornind de la investigarea elementelor economice. Mai mult, cea mai mare anvergură a materialismului istoric marxist, ca soluţie genială a problemei determinării şi a libertăţii umane, constă în a fi scos analiza din cercul vicios al individului izolat de mediu şi a o fi readus la studiul experimental al vieţii colectivităţilor. Astfel, verificările metodei deterministe marxiste, oferite de faptele istorice, ne permit să concluzionăm că punctul nostru de vedere obiectivist şi ştiinţific în considerarea acestor chestiuni este just, chiar dacă ştiinţa, la gradul său actual de dezvoltare, nu ne poate spune prin ce funcţie determinările somatice şi materiale asupra organismelor umane se explică în procese psihice colective şi personale.
Creierul liderului este un instrument material care funcţionează prin legături cu întreaga clasă şi cu partidul; formulările pe care liderul le dictează ca teoretician şi normele pe care le prescrie ca diriguitor practic nu sunt creaţiile sale, ci precizarea unei conştiinţe ale cărei materiale aparţin clasei-partid şi sunt produse ale unei extrem de vaste experienţe. Nu întotdeauna toate datele acesteia se prezintă liderului sub forma unei erudiţii mecanice, astfel încât noi putem explica în mod realist anumite fenomene de intuiţie care sunt judecate ca fiind divinaţie şi care, departe de a ne dovedi transcendenţa unor indivizi asupra masei, ne demonstrează mai bine teza noastră că liderul este instrumentul operator şi nu motorul gândirii şi al acţiunii comune.
Problema liderilor nu se poate pune în acelaşi mod în toate epocile istorice, deoarece datele sale se modifică în cursul evoluţiei. Şi aici ieşim din concepţiile care pretind că aceste probleme se rezolvă prin date imanente, în eternitatea faptelor spiritului. Aşa cum consideraţia noastră asupra istoriei lumii atribuie un loc special victoriei de clasă a proletariatului, prima clasă care învinge posedând o teorie exactă a condiţiilor sociale şi cunoaşterea sarcinii sale, şi care poate, „ieşind din preistoria umană“, să organizeze dominaţia omului asupra legilor economice, tot aşa funcţia liderului-proletar este un fenomen nou şi original al istoriei, şi putem trimite la plimbare pe cine vrea să ne-o reînvie citând prevaricaţiunile lui Alexandru sau Napoleon. Şi, într-adevăr, pentru figura specială şi luminoasă a lui Lenin, chiar dacă el nu a trăit perioada care va apărea ca fiind cea clasică a revoluţiei muncitoreşti, când aceasta îşi va arăta forţele sale cele mai mari spre îngrozirea filistinilor, biografia întâlneşte caractere noi, iar clişeele istorice tradiţionale ale cupidităţii de putere, ale ambiţiei, ale satrapismului, pălesc şi se prostesc în comparaţie cu istoria dreaptă, simplă şi de fier a vieţii sale şi a ultimului detaliu al habitus-ului său personal.
Liderii şi liderul sunt aceia şi acela care gândesc cel mai bine şi cu cea mai mare eficacitate gândirea şi vor voinţa clasei, construcţii pe cât de necesare, pe atât de active ale premiselor pe care ni le dau factorii istorici. Lenin a fost un caz eminent, extraordinar, al acestei funcţii, prin intensitatea şi extinderea sa. Oricât de minunat ar fi să urmărim opera acestui om pentru a înţelege dinamica noastră colectivă a istoriei, noi nu vom admite însă că prezenţa sa a condiţionat procesul revoluţionar în fruntea căruia l-am văzut, şi cu atât mai puţin că dispariţia sa opreşte clasele muncitoare pe drumul lor.
Mai mult: acest proces de elaborare a materialului aparţinând unei colectivităţi, pe care îl vedem în individul liderului, aşa cum ia de la colectivitate şi îi restituie energii potenţate şi transformate, tot aşa nimic nu poate lua, prin dispariţia sa, din cercul acestora. Moartea organismului lui Lenin nu înseamnă deloc sfârşitul acestei funcţii dacă, aşa cum am demonstrat, în realitate materialul aşa cum l-a elaborat el trebuie să fie încă aliment vital al clasei şi al partidului. În acest sens, pur ştiinţific, încercând să ne ferim, pe cât posibil, de concepte mistice şi de amplificări literare, noi putem vorbi de o nemurire, şi din acelaşi motiv al impostării istorice particulare a lui Lenin şi a sarcinii sale, să arătăm cât de mult este această nemurire mai amplă decât cea a eroilor tradiţionali despre care ne vorbesc mistica şi literatura.
Moartea rămâne pentru noi nu eclipsa unei vieţi conceptuale, căci aceasta nu are fundament în persoană, ci în entităţi colective, ci este un pur fapt fizic evaluabil ştiinţific. Certitudinea noastră absolută că acea funcţie intelectuală care corespundea organului cerebral al lui Lenin este oprită pentru totdeauna de moartea fizică în acel organ, şi nu se traduce într-un Lenin necorporal pe care să-l putem celebra ca prezent invizibil la riturile noastre, că acea maşină puternică şi admirabilă este din păcate distrusă pentru totdeauna, devine certitudinea că funcţia sa se continuă şi se perpetuează în cea a organelor de luptă în a căror direcţie el a excelat. El a murit, autopsia a arătat cum: prin întărirea progresivă a vaselor cerebrale supuse unei presiuni excesive şi neîncetate. Anumite mecanisme de o putere foarte mare au o viaţă mecanică scurtă: efortul lor excepţional este o condiţie a inutilizării lor precoce.
Cel care l-a ucis pe Lenin este acest proces fiziologic, determinat de munca titanică la care, în anii supremi, el a vrut, şi a trebuit, să se supună, pentru că funcţia colectivă cerea ca acel organ să funcţioneze la cel mai înalt randament, şi nu putea fi altfel. Rezistenţele care se opuneau sarcinii revoluţionare au ruinat acest magnific instrument, dar după ce acesta a zdrobit punctele vitale ale materiei adverse asupra căreia opera.
Lenin însuşi a scris că, chiar şi după victoria politică a proletariatului, lupta nu s-a încheiat; că noi nu putem, odată ucisă burghezia, să ne debarasăm pur şi simplu de monstruosul ei cadavru: acesta rămâne şi se descompune în mijlocul nostru, iar miasmele sale pestilenţiale ne otrăvesc aerul pe care îl respirăm. Aceste produse veninoase, în multiplele lor forme, au avut câştig de cauză asupra celui mai bun dintre artizanii revoluţionari. Ele ne apar ca munca imensă, necesară pentru a înfrunta faptele militare şi politice ale reacţiunii mondiale şi comploturile sectelor contrarevoluţionare, ca efortul spasmodic pentru a ieşi din strâmtorile atroce ale foametei produse de blocada capitalistă, la care Lenin a trebuit să-şi supună organismul fără a se putea menaja. Ne apar, printre altele, ca focurile de revolver ale social-revoluţionarei Dora Kaplan, care rămân înfipte în carnea lui Lenin şi contribuie la opera de dizolvare. Străduindu-ne să fim la înălţimea obiectivităţii metodei noastre, nu putem găsi decât în această evaluare a fenomenelor patologice din viaţa socială modul de a exprima o judecată asupra anumitor atitudini care altfel nu ar fi, în nesăbuinţa lor insultătoare, susceptibile de a fi judecate, precum cea a anarhiştilor noştri care au comentat dispariţia celui mai mare luptător al clasei revoluţionare sub titlul: „Doliu sau sărbătoare?“. Şi aceştia sunt fermenţi ai unui trecut care trebuie să dispară: futurismul paranoic a fost întotdeauna una dintre manifestările marilor crize. Lenin s-a sacrificat pe sine în lupta împotriva acestor supravieţuiri care îl înconjurau chiar şi în tripla fortăreaţă a primei revoluţii; lupta va fi încă lungă, dar în cele din urmă proletariatul va învinge, ridicându-se deasupra multiplelor şi jalnicelor emanaţii ale unei stări sociale de dezordine şi servitute, şi ale amintirii lor dezgustătoare.