În momentul în care Lenin moare, o întrebare se prezintă în faţa noastră, şi noi cu siguranţă nu o vom ocoli. Marea previziune a lui Lenin a eşuat oare? Criza revoluţionară, pe care o aşteptam împreună cu el, este amânată, şi pentru cât timp?
Organizarea în partid, care permite clasei să fie cu adevărat o clasă şi să trăiască ca atare, se prezintă ca un mecanism unitar în care diversele „creiere“ (nu numai creierele, desigur, ci şi alte organe individuale) îndeplinesc sarcini diferite în funcţie de aptitudini şi potenţialităţi, toate în slujba unui scop şi a unui interes care se unifică progresiv tot mai intim „în timp şi în spaţiu“ (această expresie comodă are un sens empiric şi nu transcendent). Nu toţi indivizii au, aşadar, acelaşi loc şi aceeaşi greutate în organizaţie: pe măsură ce această diviziune a sarcinilor se realizează conform unui plan mai raţional (şi ceea ce este astăzi pentru partidul-clasă va fi mâine pentru societate), este perfect exclus ca cel care se află mai sus să apese ca un privilegiat asupra celorlalţi. Evoluţia noastră revoluţionară nu merge spre dezintegrare, ci spre o conexiune tot mai ştiinţifică a indivizilor între ei.
Ea este anti-individualistă în măsura în care este materialistă; nu crede în suflet sau într-un conţinut metafizic şi transcendent al individului, ci inserează funcţiile acestuia într-un cadru colectiv, creând o ierarhie care se dezvoltă în sensul de a elimina tot mai mult coerciţia şi de a o înlocui cu raţionalitatea tehnică. Partidul este deja un exemplu de colectivitate fără coerciţie.
Aceste elemente generale ale chestiunii arată cum nimeni mai bine decât noi nu a depăşit semnificaţia banală a egalitarismului şi a democraţiei „numerice“. Dacă noi nu credem în individ ca bază suficientă de activitate, ce valoare poate avea pentru noi o funcţie a numărului brut de indivizi? Ce poate însemna pentru noi democraţia sau autocraţia? Ieri aveam o maşină de prim ordin (un „campion de clasă excepţională“, ar spune sportivii) şi pe aceasta o puteam plasa la vârful suprem al piramidei ierarhice: astăzi aceasta nu mai există, dar mecanismul poate continua să funcţioneze cu o ierarhie puţin diferită, în care la vârf va exista un organ colectiv constituit, se înţelege, din elemente alese. Chestiunea nu se pune pentru noi cu un conţinut juridic, ci ca o problemă tehnică neprejudiciată de filozofeme de drept constituţional sau, mai rău, natural. Nu există un motiv de principiu ca în statutele noastre să se scrie „şef“ sau „comitet de şefi“, iar de la aceste premise porneşte o soluţie marxistă a chestiunii alegerii: alegere care face, mai presus de toate, istoria dinamică a mişcării şi nu banalitatea consultărilor elective. Preferăm să nu scriem în regula organizatorică cuvântul şef pentru că nu întotdeauna vom avea printre rânduri o individualitate de forţa unui Marx sau a unui Lenin. În concluzie, dacă omul, „instrumentul“ de excepţie există, mişcarea îl utilizează: dar mişcarea trăieşte la fel şi atunci când o astfel de personalitate eminentă nu se găseşte. Teoria noastră despre lider este foarte departe de cretinităţile cu care teologiile şi politicile oficiale demonstrează necesitatea pontifilor, a regilor, a „primilor cetăţeni“, a dictatorilor şi a ducilor, sărmane marionete care se iluzionează că fac istoria.
Nu este prima dată când nouă, marxiştilor, ni se reproşează că previziunile revoluţionare, „catastrofale“, ale maeştrilor noştri au fost infirmate de fapte. Mai ales în operele oportuniştilor socialişti se enumeră cu satisfacţie de câte ori Marx a aşteptat revoluţia şi aceasta nu a venit.
În ’47, în ’49, în ’50, în ’62, în ’72, Marx îşi repetă convingerea — şi se citează mai mult sau mai puţin exact pasajele relevante — că criza economico-politică a capitalismului corespunzătoare acelei epoci se va rezolva în revoluţia socială. Pasajele sunt luate la întâmplare din opere teoretice din acel corpus complex care sunt materialele marxismului. Desigur, aceiaşi critici sunt cei care apoi ar vrea să ne servească un Marx reformist şi numai „apusuri paşnice“ fără să ne poată spune cum s-ar împăca apoi cu Marx, anunţătorul precipitat şi nerăbdător de catastrofe apocaliptice. Dar să-i lăsăm pe aceştia şi să vedem ce se poate spune despre acest subiect delicat al previziunii revoluţionare.
Dacă noi considerăm activitatea unui partid marxist în aspectul său pur teoretic de studiu al situaţiei şi al dezvoltărilor sale, trebuie cu siguranţă să admitem că, dacă această elaborare ar fi ajuns la maximumul său de precizie, ar trebui să fie posibil, cel puţin în linii foarte generale, să spunem dacă suntem mai mult sau mai puţin apropiaţi de criza revoluţionară definitivă. Dar, în primul rând, concluziile criticii marxiste sunt în continuă elaborare în cursul formării proletariatului într-o clasă tot mai conştientă, iar acel grad de perfecţiune nu este decât o limită la care ne străduim să ne apropiem. În al doilea rând, metoda noastră, mai mult decât să aibă pretenţia de a enunţa o profeţie în toată regula, aplică în mod inteligent determinismul pentru a stabili enunţuri în care o anumită teză este condiţionată de anumite premise. Mai mult decât să ştim ce se va întâmpla, pe noi ne interesează să ajungem să spunem cum se va întâmpla un anumit proces atunci când anumite condiţii se vor verifica, şi ce va fi diferit dacă condiţiile vor fi diferite. Afirmaţia fundamentală a lui Marx şi a lui Lenin, pe care o revendicăm ca nefiind infirmată, este aceea că capitalismul modern pune în mod general condiţiile necesare ale revoluţiei proletare, şi că, atunci când aceasta va avea loc, nu va putea decât să aibă loc conform unui anumit proces ale cărui mari linii sunt enunţate de noi ca punct de sosire al unei vaste critici, pornite din experienţă.
Dacă am vrea să revenim aici la întreaga chestiune a modului în care acest proces poate fi grăbit de opera partidului proletar, nu ne-ar fi greu să ajungem la această concluzie. Partidul trebuie să ştie să se pregătească pentru comportamentul pe care trebuie să-l aibă în cele mai diverse eventualităţi, dar, deoarece el este un dat empiric al istoriei şi nu rezervorul adevărului absolut şi indiscutabil, în care noi nu credem ca într-un nec plus ultra [limită absolută], este interesant ca partidul nu numai să ştie că, atunci când revoluţia va avea loc, va trebui să acţioneze în acel mod dat şi să fie pregătit pentru acele sarcini date, ci să creadă că revoluţia va veni cât mai curând posibil. Revoluţia totală ca scop dominant trebuie să inspire atât de mult acţiunea partidului, chiar şi la mulţi ani de la ea, încât, cu condiţia de a nu cădea în erori grosolane în evaluarea imediată a raporturilor de forţe, se poate afirma că este util ca previziunile revoluţionare să fie oarecum înaintea evenimentelor.
Istoria ne demonstrează că cine nu a crezut în revoluţii nu le-a făcut niciodată: cine le-a aşteptat de atâtea ori ca fiind iminente, adesea, dacă nu întotdeauna, le-a văzut realizându-se. Este adevărat că, mai puţin decât pentru orice altă mişcare, scopul final se pune pentru noi cu funcţia unui mit motor şi determinant al acţiunii, dar nu este mai puţin adevărat că, în consideraţia obiectivă şi marxistă a formării unei psihologii a maselor şi chiar a liderilor, această mărire a probabilităţilor revoluţionare poate, în condiţii oportune, să aibă o sarcină utilă.
Noi nu spunem că liderul comunist, deşi ştie că revoluţia este imposibilă, trebuie să o afirme mereu ca fiind iminentă. Dimpotrivă, trebuie evitată această demagogie periculoasă şi, mai presus de toate, trebuie scoase în evidenţă dificultăţile problemelor revoluţionare. Dar, într-un anumit sens, perspectiva revoluţionară trebuie reînsufleţită în ideologia partidului şi a masei, aşa cum se reînsufleţeşte în mintea liderilor înşişi, sub forma unei apropieri de noi în timp.
Marx a trăit aşteptând revoluţia, iar acest lucru îl plasează pentru totdeauna deasupra injuriei pe care i-a adus-o revizionismul. Lenin, după 1905, când menşevismul dispera de revoluţia proletară, o aştepta pentru 1906. Lenin s-a înşelat: dar ce poate face impresie asupra muncitorilor, această eroare, care nu numai că nu a determinat niciun dezastru strategic, dar a asigurat viaţa autonomă a partidului revoluţionar, sau faptul că, atunci când, cu întârziere dacă vreţi, revoluţia a venit, Lenin a ştiut să se pună în fruntea ei, în timp ce menşevicii au trecut în mod ignobil de partea duşmanului?
Una sau mai multe dintre aceste previziuni eşuate nu micşorează şi nu ar micşora figura lui Lenin, cu atât mai mult cu cât nu o diminuează pe cea a lui Marx, deoarece Lenin a făcut în realitate burghezia „să guste“ ce este o revoluţie. Liberi sunt reformiştii sau anarhiştii să protesteze că „nu este o revoluţie“, ceea ce nu serveşte decât la a-i scufunda în ridicolul pe care îl merită, în ochii celui mai simplu dintre proletari.
În concluzie, dintre cele două părţi din care se compune fiecare dintre concluziile sau „previziunile“ noastre revoluţionare, a doua este cea vitală; prima, care se poate traduce, dacă se doreşte, într-o dată pe care se încearcă să o fixăm, are o valoare secundară, este un postulat care trebuie pus în scopuri de agitaţie şi propagandă, este o ipoteză parţial arbitrară, ca toate cele pe care trebuie, din necesitate, să şi le pună orice armată care îşi pregăteşte planurile presupunând mişcările duşmanului şi celelalte circumstanţe independente de voinţa celui care o conduce.
Dar vrem să ne întrebăm efectiv care sunt perspectivele care ni se pun astăzi? Comuniştii din întreaga lume revendică teza lui Lenin, conform căreia războiul mondial a deschis criza revoluţionară şi „finală“ a lumii capitaliste. Pot fi existat erori secundare în evaluarea rapidităţii acestei crize şi a rapidităţii cu care proletariatul mondial ar fi putut profita de ea, dar noi menţinem partea esenţială a afirmaţiei, deoarece consideraţiile de fapt pe care se bazează sunt încă valabile.
Este posibil ca noi să traversăm o fază de depresiune a activităţii revoluţionare, nu în sensul că ar fi vorba de o rearanjare a ordinii capitaliste în fundamentele sale, ci în sensul că combativitatea revoluţionară va fi mai mică sau mai puţin norocoasă, iar acest lucru, tocmai pentru că nu infirmă evaluările esenţiale ale lui Lenin, ne expune pericolului unei faze de activitate oportunistă.
În debutul lucrării Statul şi revoluţia, Lenin însuşi spune că este fatal ca marii pionieri revoluţionari să fie falsificaţi: aşa cum a fost cazul lui Marx şi al celor mai buni adepţi ai săi. Va scăpa Lenin însuşi de această soartă? Cu siguranţă nu, deşi este cert că încercarea va avea mai puţin ecou în rândurile proletariatului, care, prin instinct, va continua să simtă în numele lui Lenin nu cuvântul neîncrederii, ci pe cel al încurajării generoase de a lupta. Cu toate acestea, noi îi vedem deja pe burghezii din întreaga lume, uimiţi şi înspăimântaţi în faţa solidităţii regimului fondat de Lenin, de care par să-şi dea seama abia acum, când doliul a peste o sută de milioane de oameni se manifestă într-un mod care depăşeşte toate amintirile istorice de demonstraţii colective, consolându-se descriind un Lenin diferit de ideea sa, de cauza sa, de steagul său, un Lenin victorios, da, dar pentru că a ştiut să se retragă pe o parte a frontului, pentru că a abandonat părţi vitale ale programului său. Noi respingem aceste complimente înşelătoare: cel mai mare revoluţionar nu are nevoie de consensul adversarilor şi de concesiile scribilor presei capitalului: noi nu credem în sinceritatea acestor omagii prin frontul de clasă şi recunoaştem în ele doar un nou aspect al influenţelor pe care burghezia le organizează pentru a domina cât mai mult ideologia proletariatului. În jurul sicriului lui Lenin se unesc fervoarea arzătoare a milioanelor de proletari din lume şi ura, chiar dacă nu întotdeauna mărturisită făţiş, a canaliilor capitaliste, pe care el le-a făcut să simtă în carne vie acul revoluţiei, vârful implacabil care îi caută inima şi o va găsi.
Această atitudine ipocrită a gândirii burgheze prefigurează aproape sigur alte tentative de falsificare, mai mult sau mai puţin apropiate de noi, împotriva cărora militanţii de mâine au datoria de a lupta: o datorie de îndeplinit, dacă nu cu aceeaşi genialitate, însă cu aceeaşi decizie de care Lenin a dat dovadă în privinţa maeştrilor marxismului.
Nu pot aici nici măcar în linii mari să schiţez o examinare a situaţiei mondiale actuale. Ne aflăm în prezenţa unei retrageri a forţelor clasei muncitoare în multe ţări, unde predomină forme de tip fascist, şi nu suntem atât de naivi încât să opunem acelor ţări, pe lângă marea şi glorioasa Uniune Sovietică a Rusiei, pe cele în care se iniţiază şi se pregătesc alte fapte ale stângii burgheze şi ale social-democraţiei cu relativi MacDonald şi Vandervelde. Ofensiva capitalistă a fost şi este un fapt internaţional: şi ea încearcă să realizeze unificarea forţelor antiproletare pentru a face faţă politic şi militar ameninţărilor revoluţionare, pentru a deprima peste măsură tratamentul economic al claselor muncitoare.
Dar, deşi, în linii mari, este vorba de încercarea burgheză de a umple, cu această depresiune a retribuirii muncii, golurile provocate de război în masa bogăţiilor, însuşi succesul ofensivei politice în multe ţări şi examinarea rezultatelor din punctul de vedere al economiei mondiale ne permit să concluzionăm din ce în ce mai mult că dezastrul adus sistemului burghez este ireparabil. Aparentele redresări şi expedientele încercate nu se rezolvă decât în dificultăţi ulterioare şi în contraste insurmontabile: toate ţările lumii se îndreaptă spre o nouă depresiune economică, iar astăzi, pentru a nu cita altceva, asistăm la destrămarea puterii financiare a Franţei, bastion politic al reacţiunii burgheze, ca repercusiune a crizei în chestiunea reparaţiilor. La toate acestea nu se poate, desigur, contrapune lăudata îmbunătăţire a economiei italiene, care, chiar dacă propaganda de prost gust cu care se vrea a fi acreditată ar avea dreptate, nu ar modifica tabloul general. Dar toţi ştiţi cum în Italia nu numai proletariatul, ci şi clasele superioare, traversează o perioadă de stare de rău şi de tensiune economică care se agravează pe zi ce trece. În Italia există un aparat politic care, mai bine decât oricare altul, tinde să-i transfere consecinţele asupra claselor muncitoare, salvând mai ales păturile foarte înalte de profitori industriali şi agrari: iată pentru cine există un avantaj.
Contraofensiva burgheză este pentru noi dovada inevitabilităţii revoluţiei, intrată în însăşi conştiinţa claselor dominante. Pentru că superioritatea doctrinei revoluţionare marxiste constă şi în aceasta, că înseşi clasele adverse sunt constrânse să-i simtă justeţea şi acţionează conform acestei senzaţii, în ciuda avorturilor continue de doctrine şi de restaurări ideologice pe care le pun în circulaţie pentru uzul mulţimilor. Dacă am putea relua examinarea mijloacelor prin care burghezia a făcut tot ce a putut pentru a găsi subterfugii la „previziunile catastrofale“ menţionate, aruncate în faţă de teoreticienii proletariatului, am vedea cum cuplarea la expedientele înşelătoare ale colaborării economice şi politice — ai căror purtători de stindard au fost, sunt şi vor mai fi cu siguranţă democraţii şi social-democraţii — a metodei contraatacului deschis şi a expediţiilor punitive, demonstrează că toate resursele sunt acum în joc pentru reacţiune şi că în curând aceasta nu va mai avea nimic de opus fatalităţii prăbuşirii sale, chiar dacă scopul său este de a prefera victoriei revoluţiei prăbuşirea, odată cu regimul burghez, a întregii vieţi sociale umane.
Cum se va desfăşura dezvoltarea şi cum se va repercuta ea în formarea falangelor de luptă ale proletariatului, pândită de ademeniri şi samavolnicii adverse, nu este dat să spunem aici. Dar toată experienţa noastră, doctrina edificată pe ea de clasa muncitoare, contribuţia colosală adusă acestei opere titanice de Lenin însuşi, ne fac să concluzionăm că nu vom vedea o fază stabilă de rearanjare a capitalismului privat şi a dominaţiei burgheze. Prin şocuri continue, şi nu ştim în cât timp, vom ajunge la deznodământul pe care ni-l indică teoria marxismului şi exemplul revoluţiei ruse.
Lenin poate să nu fi calculat bine distanţa care ne separă de acest deznodământ istoric: dar noi rămânem, cu un bagaj formidabil de argumente, autorizaţi să susţinem că, în drumul anevoios, istoria de mâine va trece prin Lenin, va reproduce fazele revoluţionare a căror perspectivă marxistă el a reînsufleţit-o în teorie şi a călit-o în realizare.
Aceasta este poziţia de neclintit pe care o asumăm în faţa oricărei prevalenţe momentane a forţelor adverse, precum şi în faţa oricărei tentative de revizionisme oblice de mâine.
Armele teoretice, politice, organizatorice pe care ni le încredinţează Lenin sunt deja probate în luptă şi în victorie, sunt suficient de călite pentru a putea apăra cu ele opera revoluţiei, opera sa.
Opera lui Lenin ne arată în mod luminos sarcina noastră, şi, urmându-i calea admirabilă, noi, la rândul nostru, noi, proletariatul comunist al lumii, vom demonstra cum revoluţionarii ştiu să îndrăznească totul în momentul suprem, aşa cum vor fi ştiut, în ajunurile chinuite, să aştepte fără a trăda, fără a ezita, fără a se îndoi, fără a dezerta şi fără a abandona nici o clipă opera grandioasă: demolarea monstruosului edificiu al opresiunii burgheze.