A vrea să legi realizarea programului socialist de vicisitudinile firului istoric al uneia singure dintre marile rase ale speciei umane, adică de cea a albilor caucazieni, sau arieni, sau indo-europeni; conchizând că, dacă acea ramură se află acum la sfârşitul ciclului, nu mai prezintă interes ceea ce se desfăşoară în sânul celorlalte societăţi rasiale, reprezintă un tip de eroare atât de flagrant încât este uşor să arăţi reunite în ea toate erorile posibile şi străvechi ale tuturor anti-marxismelor, şi chiar mai mult decât toate cele mai rele degenerări revizioniste.
O asemenea desemnare a unui „popor ales“ în istorie, o platformă bună pentru un nou fel de rasism şi naţionalism, nu poate fi introdusă pe alte baze decât cele pe care au fundamentat-o construcţiile mitico-filozofico-ştiinţifice tradiţionale şi conformiste, toate închise în graniţele culturii burgheze. Pentru fideist, este un Dumnezeu nepământean care învesteşte un popor, o naţiune rasială, cu misiunea de a pilota lumea, la nevoie prin exterminarea celorlalte popoare. Pentru gândirea burgheză iluministă, conducerea este asumată de acel popor care a descoperit primul în sine „sursa imanentă“ a moralei sociale şi a civilizaţiei; înălţând-o la rangul de „cultură naţională“, şi-a arogat dreptul de a se orândui armonios pe sine pe baza unor legi „naturale“ şi pe aceea de a iradia asupra popoarelor întârziate aceste „cuceriri“ iluminatoare. Pentru ramificaţia totalitară de tip hitlerist a aceleiaşi doctrine burgheze şi modern-critice, este o pseudo-ştiinţă care identifică această rasă aleasă sau super-rasă, aşa cum voise să identifice supraomul, pentru a-i deposeda pe zei şi semizei, şi îi conferă, odată cu cele mai perfecte maşini şi cele mai distrugătoare arme, virtutea primă de a ordona lumea. Dacă îl raportăm pe Hitler la ario-germanici, îl putem de asemenea, fără prea multe eforturi, raporta pe Stalin la slavi, în a atribui unei alte ramuri umane superioritatea pe planetă... şi în afara ei. Când primul i-a exterminat pe evrei cu milioanele, în fond le-a aplicat într-o versiune burgheză, mai ştiinţifică şi mai criminală, ca toate formele civilizaţiei capitalului, conform legii talionului, propria lor pretenţie mistică şi plurimilenară de a fi aleşii lui Dumnezeu; pe care au vrut să le-o uzurpe, la rândul lor în istorie, creştinii şi arabii (aducând cuvenitul omagiu potenţialităţilor internaţionaliste ale Bisericii Catolice mai presus de toate).
În acest clasament van al popoarelor, care nu îl depăşeşte cu mult pe cel al Şefilor, al Condotierilor şi al Eroilor, recad sub diverse forme staliniştii renegaţi ai marxismului, şi actualele grupuleţe care neagă dinamica potenţialului istoric imens pe care îl au în acţiune şi în rezervă populaţiile de culoare, care ar fi uitate de Dumnezeu sau lăsate deoparte de carul publicitar al culturii şi al cunoaşterii..., lucru care este de-a dreptul rizibil, nu doar din motivele sculptate în pasaje clasice ale marxismului privitoare la ruperea capitalistă a oricărei bariere în calea răspândirii şi a comunicării mondiale, ci datorită faptului arhicunoscut că, în materie de Zei şi teologii, de cultură şi scriere, şi chiar de ştiinţă tehnologică, foarte multe dintre acele popoare i-au precedat cu milenii nu doar pe parvenus [parveniţii] slavi, sau pe semi-parvenus germano-saxoni, ci chiar pe clasicii greco-romani şi civilizaţiile Orientului Apropiat, care, odată cu trecerea secolelor, şi-au epuizat deja şansele la primele locuri.
Sensul marxismului este de a distruge această personalitate a popoarelor luate individual şi a raselor luate individual şi atribuirea către acestea a unor calităţi înnăscute particulare care le făuresc un destin, într-un mod analog cu distrugerea personalităţii şi a predestinării individului uman izolat ca factor al istoriei. A nu înţelege acel prim punct are aceleaşi efecte ca şi pierderea viziunii asupra celui de-al doilea; efecte care înseamnă recăderea în vederi mic-burgheze, anarhizante şi de un individualism banal; efecte care acţionează în fiecare zi în care vedem, la foştii marxişti sau la aşa-zişii marxişti, forţa criticii aduse democraţiei liberale cum se dizolvă în mizeriile demo-laburismului şi ale opoziţiei clasei brute faţă de partid, forme deficitare care nu se ridică nici măcar cu un centimetru deasupra „democraţiei populare“ de marionetă a comunismului renegat de la Moscova sau de la Beijing.
Doctrina care, prin efectul condiţiilor materiale şi al jocului forţelor de producţie, anticipează istoria, şi potrivit căreia doar această cheie ne poate de asemenea explica, ba chiar că doar ea trebuie să o facă, alternanţa statelor, a popoarelor şi a raselor la controlul lumii sau al unor părţi vaste ale sale, nu exclude nicio alternanţă viitoare de popoare în această rotaţie grandioasă şi determină pe cu totul alte căi formele de încheiere a ciclului. Această doctrină a noastră, născută odată cu epoca modernă, ne-a oferit deja diverse soluţii privind calea geografică centrală a instaurării socialismului internaţional, aşa cum rezultă din texte de bază şi din deducţii esenţiale din principiile generale; şi nu a exclus nici până acum ca luptele situate în teritorii şi între popoare neaşteptate să ajungă să influenţeze evoluţia socială generală a formelor umane.
Ea este fără îndoială mult mai bogată decât doctrina hegemoniei statelor şi a naţiunilor mai puternice în război şi în cuceriri, sau fruntaşe în cunoaştere, o doctrină care este antideterministă şi sceptică cu privire la sfârşitul uneia sau al tuturor „civilizaţiilor“ despre care filozofează la tot pasul.
Relaţia dintre infrastructura economică şi suprastructura politică nu ar fi fost niciodată stabilită fără observarea profundă şi relevarea faptelor al căror teatru este suprastructura, la fel cum nu ar exista legea gravitaţiei universale, confirmată de pestriţii sateliţi proiectaţi şi realizaţi, fără observarea mişcărilor aparente ale aştrilor şi a regulilor şi concomitenţelor pe care Kepler le-a dedus din ele.
A spune că noi înlocuim istoria statelor şi a popoarelor cu cea a claselor nu se reduce la banalul expedient de a elimina statele cu un şut în fund, de a închide ochii la succesiunea lor şi de a da cuvântul, asemenea unui preşedinte mărunt de adunări guralive, unor noi protagonişti al căror nume să răsune la fiecare replică, dar al căror rol să fie lipsit de dinamism vital: claselor; ba chiar, în fond, aceleia care este tratată în mod naiv ca fiind clasa unică, aleasa, predestinata.
Cu cu totul alte construcţii a ieşit Marx din meschinăriile utopismului, o ediţie proletară generoasă, dar goală a metafizicii în istorie. Să simplificăm.
Armatele pe care istoricul convenţional le vede în prim-plan, cu Statele lor Majore şi marii lor căpitani, nu sunt decât o „prelungire“ a statelor politice, şi uneori însăşi forma organizată pe care acestea o iau. Statele sunt manifestarea şi expresia diviziunii societăţii în clase; pentru marxism ele sunt anumite clase care şi-au organizat propria dominaţie asupra societăţii umane şi asupra acelor grupuri ale sale care sunt popoarele. Dar o clasă nu se organizează într-un stat ca expresie a sa proprie, decât organizându-se mai întâi, şi printr-o serie de lupte sociale stârnite de relaţiile în care trăieşte şi produce, într-un partid politic, într-un organ pentru preluarea şi gestionarea puterii. Tocmai datorită acestei enunţări fundamentale a viziunii noastre asupra istoriei, cel care îi propune clasei să preia şi să gestioneze statul fără intermediarul formei-partid îl imită pe cel care i-ar propune artizanului şi proletarului să apuce blocul incandescent de fier din forjă cu mâinile goale şi nu cu cleştele; sau combatantului să ţină sabia de vârf sau puşca de ţeavă.
Aceşti oameni care se lamentează în privinţa pericolelor statului şi ale partidului amintesc de faimoasa şi comica zicală, scuza neputincioşilor şi a celor laşi: defectul e la mâner!
Istoria se citeşte deci cu vigoare marxistă atunci când ştii să mergi înapoi pe firul verigilor acestui lanţ de cauze şi de efecte, de mase umane în mişcare şi de forţe motrice, în care pe primul loc stă violenţa, moaşa istoriei: armate şi poliţii organizate de stat, partid politic conducând organizarea statului care se ridică deasupra societăţii, clasă care a pornit în istorie organizându-se în acel partid politic, în formele şi în organele sale, poziţia clasei în raport cu relaţiile de producţie, conflict de interese între ea şi o alta, şi în general diverse alte clase, unite prin condiţia lor de supunere sau prin aceea de a domina împreună. Obişnuitul şi abuzatul antagonism dualist nu este nici măcar un punct de sosire obligatoriu al întregului drum lung, pe care tocmai l-am parcurs în sens invers.
Pe acest lung parcurs, de clase care se substituie unele altora la conducerea politicii şi a economiei sociale, de partide şi state care le exprimă potenţialul, de ciocniri soluţionate alternativ între clase dominatoare şi dominate, de confruntări între state de aşezări geografice şi origini rasiale diferite — în care se dezlănţuie cele mai mari mase de energii şi care, în general, se dau între state conduse, în propria lor societate indigenă, chiar de clase înrudite social — se suprapun într-o imensă bogăţie de situaţii şi vicisitudini societăţi limitate (adică naţionale, cărora le-am spune societăţi finite), pe care doctrina materialismului marxist, pentru prima dată, le-a clasificat într-o serie istorică şi cauzală de tipuri, de modele. Nici nu s-ar putea vorbi de un sistem, de o concepţie marxistă a devenirii istorice, dacă în privinţa acestor modele nu am fi ajuns să posedăm critic o serie continuă, marea serie a formelor sociale, a modurilor de producţie, care se întinde ca un pod imens cu arcade multiple între însuşi începutul — prima formă de viaţă asociată a grupurilor animalului uman abia ieşit din starea bestială — şi însuşi capătul a cărui venire viitoare am dedus-o ştiinţific: societatea comunistă.
Marxismul nu ştirbeşte cu nimic din imensa vastitate a combinaţiilor şi chiar a inversiunilor cu care seria, în diversele aşezări istorice, se desfăşoară şi se împleteşte; şi, în timp ce adversarii iau în derâdere siguranţa noastră de a fi găsit un sens unic pe calea istoriei, nenumăratele şcoli revizioniste, pripăşite între ei şi noi, infectând aerul limpede generat de contrastele deschise, folosesc la întâmplare etalonul nostru şi citesc pe dos busola noastră, atribuindu-ne scheme falsificate, rigide şi înguste, menite doar să arunce în derizoriu marile cuceriri ale dialecticii istorice. Se numără printre aceştia din urmă actualii negatori ai bogatei fecundităţi istorice a ciocnirilor de state şi de clase dintre miliardele de oameni ai popoarelor de culoare, în care, în anii pe care îi trăim, fierbe o activitate cu atât mai vulcanică cu cât mai dezamăgitoare este pasivitatea societăţilor albe împotmolite în cel mai josnic moment al istoriei lor şi al degenerării lor sociale, şi maestre doar în laşitate contrarevoluţionară şi cinism existenţial.
Că marxismul este bogat într-o gamă de ipoteze strălucite privind dezvoltarea societăţilor moderne, derivată din viziunea unitară a „marii serii“ a modelelor de producţie şi care consideră revoluţia ca o forţă ce îşi croieşte drum chiar şi din capătul unor drumuri care păreau înfundate, nu se deduce doar invocând şi citând în sprijin pasaje şi pagini mai mult decât clasice, folosite la Florenţa în 1953 şi în 1958, ba chiar mereu şi pretutindeni, pe baza celor mai cunoscute şi răspândite opere în toate literaturile, ci îşi găseşte o bază şi o confirmare într-un text care a fost utilizat în mod sugestiv şi pentru alte domenii la reuniunea de la Piombino: ciornele marii opere Capitalul, Grundrisse, magistrala schiţă a lui Karl Marx, pe care a scris-o pentru sine (şi pentru noi) fără nicio preocupare de a-i da o formă cu care să o prezinte porcilor din cultura burgheză. Această serie de caiete gravate de pumnul unui cioplitor cu muşchi de pietrar a fost recent publicată; iar capitolul la care vom face referire este disponibil aproape integral şi în italiană, sub titlul: Forme premergătoare producţiei capitaliste, ediţia Rinascita. Dar de traducere e bine să te îndoieşti, fie şi doar din cauza dificultăţii de a prinde sensul textului în pasaje deloc uşoare şi datorate unei redactări brute şi fără nicio muncă de şlefuire, amânată pentru un alt stadiu al lucrării.
Cu sprijinul acestui text minunat se poate insera în literatura marxistă acel capitol care altminteri trebuia reconstituit din surse diverse şi variate (Manifestul, Capitalul, Anti-Dühring), şi anume dezvoltarea faimoasei pagini din prefaţa la Critica economiei politice apărute în 1859 (ca primă broderie, în ochii publicului, pe pânza brută de birou). Este pagina în care „magicianul“ îşi dezvăluie „secretul“ cu privire la modul în care oamenii îşi trăiesc istoria şi la drama contrastului dintre forţele de producţie şi vechile relaţii de producţie, ajunse la ora execuţiei revoluţionare. Astăzi, acest tablou se găseşte în versiune autentică, dezvoltat într-o demonstraţie organică, condusă într-un mod viguros, dar care totuşi trebuie reconstituită cu profundă pricepere, deoarece într-o asemenea lucrare ordinea propoziţiilor şi a poziţiilor nu este cronologică, iar firul continuu al „marii serii“ este conţinut acolo într-un mod impresionant, dar cu siguranţă nu explicit, brut ca o turnătură ieşită din prima topire şi aspru din cauza tuturor zgurilor.
Marele interes, aşa cum s-a văzut în privinţa conceptelor tratate la Piombino despre producţia cu ajutorul maşinilor, despre automatizare, descrisă cu un secol înainte în mod sugestiv, este mai ales acela care demonstrează teorema invarianţei: această construcţie, în osatura sa, nu a fost niciodată modificată de Marx.
Şi nu mai puţin important este faptul că pasaje şi pagini puternice ale acestui text, care ne este redat intact, neatins de munca seculară de şlefuiri sordide condusă de nedemni aşa-zişi adepţi ai Maestrului, reafirmă dezminţirea polemică pe care marxiştii integrali au îndreptat-o de o mie de ori împotriva falsificatorilor, iar noi împotriva supremului lor campion, Iosif Stalin. Marxismul sculptează trăsăturile şi reliefurile societăţii comuniste, le deduce din cele ale imundei societăţi burgheze şi i le contrapune într-un contrast nemilos, şi tratează ştiinţific derivarea formei capitaliste din cele antice, în măsura în care, în antiteză, le exaltă şi le admiră pe acelea împotriva celei burgheze, infamă printre toate, abisul cel mai de jos al curbei de-a lungul căreia se mişcă umanitatea. Nu poate avea pretenţia să se numească dialectician şi marxist cel care nu ştie să citească, ori de câte ori se discută despre trecerea de la precapitalism la capitalism, enunţurile tăioase ale trecerii de la capitalism la comunism, care sunt fără excepţie înţelese şi invocate pe dos nu numai de oportuniştii diferitelor valuri istorice (pentru care comunismul îşi trage majoritatea trăsăturilor sale din „cuceririle nepieritoare“ ale epocii capitaliste), ci şi de grupuleţele stângilor heterodoxe care, în răstălmăcirile lor, îşi dezvăluie la fiecare pas supunerea reverenţioasă faţă de „valorile“ capitaliste de libertate, civilizaţie, tehnică, ştiinţă, potenţă productivă — toţi aceştia fiind termeni pe care noi, alături de Marx cel originar şi ieşit din fluxul incandescent al forjei revoluţionare, nu vrem să îi moştenim, ci să îi măturăm cu o ură şi un dispreţ nesecate.
Pentru descrierea comunismului şi a venirii sale, nu avem nevoie de alt material decât cel pregătit de Marx în 1858, cu un secol în urmă, şi anume seria modurilor de producţie care porneşte de la comunismul tribal primitiv şi a ajuns deja să ne ofere mostre istorice matur dezvoltate ale modului modern: piaţă — capital — salariu. Nu avem rachete şi proiectile frauduloase de adăugat la acele „arme convenţionale“ ale luptei de clasă, deja bine ascuţite doctrinar în acel 1858. De atunci nu spunem că istoria s-a oprit, ci că a continuat să coboare în gunoiul cloacei burgheze, iar de atunci, ca partid, şi se poate supăra cine vrea, ştim totul.
Această teoremă centrală a noastră conţine demascarea tuturor minciunilor revizioniste care circulă. Este uşor să o enunţăm, nu cu scopul de a epuiza tema nesfârşită, ci pentru a clarifica şi a revigora prezentarea sa greu dobândită.
O vom spune, spre furia pălăvrăgitorilor care „improvizează“, în mod schematic. Dacă formele sau modurile sociale cu tot cu capitalismul au fost în număr de n, în total ele sunt n + 1. Revoluţia noastră nu este una dintre atâtea altele, ci este cea de mâine; forma noastră este următoarea formă. Comunismul ar deveni în teorie forma n + 2, dacă ar apărea o formă în plus care să fie deja post-capitalism şi să nu fie încă comunism; comunism cu toate acele caractere precise pe care le-am disecat pornind de la caracterele diferenţiale dintre capitalismul care ne infestează de jur împrejur şi formele cărora acesta le-a urmat. Dacă ar fi aşa, nu ar fi sosit cu un secol şi mai bine în urmă momentul istoric pentru a fonda sistemul invariant al revoluţiei, ca doctrină, ca partid, ca luptă.
A nega forma n + 1 necomunistă înseamnă a ne exprima sub o formă, fie ea şi simbolică, poziţia, elaborată în analize istorice şi economice complexe, care lichidează două aberaţii revizioniste: cea stalinistă (şi, mai rău, post-stalinistă), potrivit căreia orice sistem de muncă salariată mercantilă din întreprinderea de stat nu ar fi o prelungire a capitalismului (şi deci de înregistrat sub numărul n al seriei); şi cea „troţkistă“, sau mai bine zis a atâtor persoane care vorbesc în vânt şi când îl invocă, când îl compromit pe Troţki, potrivit căreia forma n + 2 va fi socialismul-comunismul; în timp ce forma n + 1 este dominaţia birocraţiei-clasă.
Principiul unicităţii seriei istorice a modurilor precomuniste este valabil şi pentru a înlătura orice doctrină a construirii socialismului într-o singură ţară pornind de la forma n - 1, adică de la precapitalismul feudal, înainte să fi apărut un exemplu deplin al trecerii de la n la n + 1 (ceea ce nu se poate întâmpla decât pe plan internaţional). Odată cu o asemenea doctrină falsă cade şi cea a căilor naţionale către socialism, conform căreia de la ţară la ţară itinerariul ar fi alcătuit dintr-un număr diferit de termeni, diverse unităţi în minus sau în plus faţă de n.
Aceeaşi nebunie se regăseşte în negarea caracterului de trecere revoluţionară a revoluţiei naţional-liberale a popoarelor de culoare, pentru a le condamna dintr-un tribunal imaginar la imobilitate şi pasivitate până când vor putea face saltul stalinist de la n - 1 la n + 1, improvizând din nimic lupta de clasă între întreprinzătorii capitalişti şi proletari, sau aşteptând să le fie injectată din exterior o înfăptuire voluntaristă a socialismului, în care nu se poate crede fără a trece în turma lui Stalin.
Este indiscutabil că, încă de la apariţia modului istoric de producţie burghez în vaste părţi ale lumii, una dintre caracteristicile formei capitaliste fiind trecerea de la obiectivul intern, piaţa naţională (ceea ce înseamnă independenţă naţională, stat naţional burghez), la obiectivul extern al pieţei mondiale, termen esenţial la Marx, mişcarea generală se accelerează enorm, iar decalajele de timp în trecerile dintre formele sociale în diverse zone geografice devin mai mici. Revoluţia burgheză din 1848 în Europa, care a avut ca aliată clasa muncitoare, a ricoşat în câteva luni de la una la alta dintre marile capitale, iar acesta este un exemplu clasic al traseului marxist. De atunci, îmburghezirea şi industrializarea lumii avansează într-un ritm de neînvins. Prin urmare, ceea ce am numit întotdeauna dubla revoluţie, şi ceea ce acum vom numi trecere rapidă de la n - 1 la n, şi apoi de la n la n + 1, se prezintă ca o eventualitate istorică puternic probabilă, aşa cum se prezentase pentru Rusia. Dar condiţia sa era internaţională, adică revoluţia politică şi transformarea socială în ţările cu un capitalism deja matur, ca trecere de la capitalism la socialism.
Doctrina stângii a dovedit că revoluţia rusă, din cauza ratării şi trădării revoluţiilor occidentale (de la n la n + 1), a trebuit să se reducă la o pură revoluţie capitalistă (de la n - 1 la n). Dar, fără îndoială, efectele eşecului stalinist — mai degrabă eşec decât trădare din partea unor persoane — sunt evidente. Cum istoric vorbind nu sunt de aşteptat revoluţii comuniste adevărate în Occident şi, deocamdată, nici măcar în Rusia, întrucât nu se întrevăd partide organizate pentru preluarea puterii şi bazate pe programul revoluţionar just, celelalte ţări încă precapitaliste nu ne pot oferi revoluţii duble, aşa cum se putea spera pentru Rusia în perioada fecundă pentru Europa ce a urmat Primului Război Mondial.
Rezultatul internaţionalist şi revoluţionar este astăzi ca aceste ţări să se urnească din vechile forme precapitaliste şi să facă primul pas spre forma burgheză, care este revoluţia naţională. Atât în aceste ţări, cât şi în cele din Vest, proletariatul este absent în calitate de clasă atâta timp cât aderă la partide contrarevoluţionare. În măsura în care este prezent, el trebuie: în doctrină, asemenea lui Marx în 1860, să desfăşoare o critică completă a programului naţional şi democratic; în organizare, să nu îşi amestece propria organizare în partid de clasă cu organizaţiile mic-burgheze; în politică istorică, adică în măsura în care acţiunea nu este, în stil burghez, cultură şi electoralism, ci insurecţie armată, să susţină răsturnarea puterilor feudale inclusiv de către „naţionaliştii revoluţionari“ ai lui Lenin la Congresul al II-lea. În mod logic, această normă este valabilă pentru astfel de insurecţii şi, mai ales, atunci când ele sunt xenofobe, adică îndreptate împotriva imperialiştilor albi, aliaţi sau nu ai vechilor puteri locale, sau chiar ai unei mari burghezii locale aflate în ascensiune.
A argumenta că o rivalitate între imperialisme, printre care astăzi trebuie numărat cu siguranţă şi cel sovietic, devine un motiv pentru a nu sprijini niciuna dintre revoltele popoarelor de culoare împotriva imperialismelor din occident, este o argumentaţie la fel de stupidă ca aceea prin care, în 1914—15, se respingea defetismul „à la Lenin“ cu argumentul că, dând o lovitură, de exemplu, statului italian, exista pericolul de a cădea din supunerea faţă de burghezia italiană în supunerea faţă de burghezia austriacă: oportunism clasic, în stare pură!
Dacă schema noastră un pic cam frustă nu ar sta în picioare, toate cele mai înalte pagini ale marxismului s-ar goli de viaţă.
În Manifestul Comunist, critica cea mai feroce a oricărei suprastructuri burgheze se îmbină admirabil cu cel mai mare imn care a fost înălţat vreodată funcţiei revoluţionare a burgheziei.
„Descoperirea Americii, ocolirea Africii pe mare deschiseră burgheziei în ascensiune un nou câmp de acţiune. Piaţa indiană şi chineză, colonizarea Americii, schimbul cu coloniile, înmulţirea mijloacelor de schimb şi a mărfurilor în genere dădură negoţului, navigaţiei, industriei un avânt necunoscut până atunci, făcând prin aceasta ca elementul revoluţionar din societatea feudală în descompunere să se dezvolte cu rapiditate“.
„Marea industrie a creat piaţa mondială, pe care a pregătit-o descoperirea Americii. Piaţa mondială a determinat o dezvoltare imensă a comerţului, navigaţiei şi comunicaţiilor pe uscat. Această dezvoltare a influenţat la rândul ei asupra extinderii industriei, şi, în aceeaşi măsură în care se extindeau industria, comerţul, navigaţia, căile ferate, se dezvolta şi burghezia, mărindu-şi capitalurile şi împingând pe planul al doilea toate clasele rămase din evul mediu“.
„Burghezia, prin rapida perfecţionare a tuturor uneltelor de producţie, prin comunicaţiile infinit înlesnite, antrenează în civilizaţie toate naţiunile, până şi pe cele mai barbare. Preţurile ieftine ale mărfurilor ei sunt artileria grea, cu care doboară toate zidurile chinezeşti, cu care sileşte să capituleze chiar cea mai îndârjită ură a barbarilor faţă de străini. Ea constrânge toate naţiunile să-şi însuşească modul de producţie al burgheziei, dacă nu vor să piară; ea le sileşte să introducă la ele însele aşa-zisa civilizaţie, adică să devină burgheze. Într-un cuvânt, ea îşi creează o lume după chipul şi asemănarea ei“.
Descrierea funcţiei burgheze este cutremurător de dialectică; când se spune că ura barbarilor capitulează în faţa atotputerniciei capitalului, comunistul se plasează în această luptă, al cărei deznodământ este util din punct de vedere istoric pentru cursul general, nu alături de albul civilizat, ci alături de barbarul rebel.
Cum altfel ar putea fi rostite, puţin mai încolo, când se trece la marcarea viitorului ineluctabil al societăţii şi civilizaţiei burgheze, descriind crizele de producţie şi lanţul lor care duce spre o criză revoluţionară tot mai profundă, aceste cuvinte, care arată clar prin ele însele cât de departe de noi se află cel care se teme şi admiră puterea tehnicii şi a civilizaţiei mecanice a industrialismului superproducător?
„Societatea posedă prea multă civilizaţie, prea multe mijloace de trai, prea multă industrie, prea mult comerţ. Forţele de producţie de care dispune nu mai servesc la dezvoltarea civilizaţiei burgheze şi a relaţiilor de proprietate burgheze; dimpotrivă, ele au devenit prea uriaşe pentru aceste relaţii, care frânează dezvoltarea lor; şi de îndată ce înving această piedică, ele provoacă perturbări în întreaga societate burgheză, primejduiesc existenţa proprietăţii burgheze“.
Numai cine ştie să urmeze o asemenea directivă, trasată în mod luminos încă din 1848, va putea înţelege de ce Marx exaltă doborârea Marelui Zid Chinezesc înspre uscat sau înspre mare, şi are cuvinte teribile de indignare împotriva metodelor din războiul opiului, a masacrelor din cele cinci porturi şi din Beijing.
Astăzi, oroarea noastră faţă de civilizaţia capitalistă nu are motive decât să se înzecească, să se însutească. Braţul ridicat împotriva isprăvilor sale, fie el şi pentru a ridica suliţa Mau-Mau-lor, este al unui frate al proletariatului comunist.
Opera maximă a lui Karl Marx, urmând la douăzeci de ani distanţă Manifestul Partidului Comunist pe aceleaşi urme riguroase, şi fiind atât un tratat de ştiinţă economică, cât şi o bătălie purtată împotriva capitalismului mondial, în care alegerea poziţiilor partidului revoluţionar este decisivă şi completă, are drept capitole fundamentale pe cele despre acumularea iniţială, sau primitivă, a capitalului.
Teza adversarului este aceea că modul de producţie bazat pe capital şi muncă salariată este la fel de „natural“ în economia umană ca şi modul mercantil de schimb al mărfurilor — şi că istoria care a condus la epoca modernă burgheză ar avea ca temă eliberarea umanităţii de forţe oribile care violentau economia prin moduri înapoiate, necivilizate şi contrare naturii.
Demonstraţia centrală care răstoarnă pentru totdeauna această teză, şi căreia, în teorie, nu îi vor mai fi necesare „îmbogăţiri“ viitoare la cât de strălucit este expusă, constă în a arăta că modul capitalist nu a însoţit naşterea umanităţii, ci, pentru a apărea, a avut nevoie de o violenţă pe cât de nefirească, pe atât de inumană.
Unul dintre sectoarele demonstraţiei acelei epopei de banditism şi de exterminare burgheză care a fost acumularea iniţială priveşte, încă din perfectul text de pornire, opera clasei dominante din rândul rasei albe, care jefuise şi exterminase deja în ţările de origine, pe continentele de peste mări şi în rândul nenorocitelor popoare de culoare.
A rupe aceste pagini din marxism, pentru a susţine că chestiunea revoluţiei anticapitaliste este un fapt intern al rasei albe, în antagonismul dintre stăpânii şi proletarii din metropole, nu este o nebunie diferită de cea de a justifica o colaborare de clasă a albilor în dauna celor de culoare.
Capitolul care în ediţia italiană este al douăzeci şi patrulea, şi este în esenţă cel de încheiere, cu titlul: Aşa-numita acumulare primitivă, se împarte în binecunoscutele paragrafe: 1. Misterul acumulării primitive. 2. Exproprierea pământurilor populaţiei rurale. 3. Legislaţia draconică de la sfârşitul secolului al XV-lea (Anglia) împotriva expropriaţilor. 4. Geneza fermierilor capitalişti. 5. Repercusiunile revoluţiei în agricultură asupra industriei. Crearea pieţei interne pentru capitalul industrial. 6. Geneza capitalistului industrial. Al 7-lea este faimosul paragraf final a cărui expunere am refăcut-o de atâtea ori, amintind de falsificările antimarxiştilor şi de magistrala expunere prin care le combate din Anti-Dühring: Tendinţa istorică a acumulării capitaliste. Fie ne facem cu toţii iluzii, şi nu este cu putinţă să se traseze proiecte pentru viitor; fie acest proiect a fost scris o singură dată şi pentru totdeauna, nemaiputând fi îmbunătăţit.
Faptul că traseul acestui întreg capitol este dat din punct de vedere istoric pentru modelul englez nu ne va împiedica să îl invocăm pentru toate ţările şi pentru toate timpurile. Nici nu ne-a oprit vreodată obiecţia că, după cum se pretinde de obicei, „după Marx“, în celelalte ţări invadate de acumulare, micii producători ţărani şi artizani nu au dispărut cu toţii ca în Anglia, în timp ce tocmai societatea-model engleză nu conţine partidul proletar revoluţionar, şi nici nu a dispus vreodată de unul puternic. Lecţia modelului rămâne: modul de abordare a întregii istorii mondiale contemporane conduce la răspunsuri, fără a şterge niciun verset.
Deoarece ceea ce trebuie înţeles, şi ceea ce după o mare victorie internaţională proletară va fi la fel de limpede ca apa de izvor, este modul în care Marx face ca drumul spre socialism să treacă prin două mari etape: formarea pieţei interne odată cu fabricarea proletarilor fără proprietate, pauperi (ceea ce este altceva decât mizeri, sau mai mizeri în ceea ce priveşte consumul personal) graţie exproprierii producătorilor liberi; formarea pieţei mondiale graţie exproprierii şi exterminării, prin aceleaşi metode, a populaţiilor de peste mări. Dar când Marx, adică partidul revoluţionar, descrie aceste faze barbare, el se plasează în mod dialectic alături de micul producător expropriat, de populaţiile coloniale de culoare aservite şi asuprite.
Pentru a nu ştiu câta oară, îi invităm pe tovarăşi să înveţe să citească în mod corect în scrierea lui Marx programul partidului comunist şi descrierea cu contururi tăioase a societăţii comuniste, în invectivele îndreptate împotriva acţiunilor capitaliştilor de-a lungul istoriei lor trecute, şi cu atât mai mult să ştie să le citească acolo cu cât aceste aceleaşi isprăvi burgheze sunt preamărite nu doar ca nişte paşi necesari pe calea revoluţiei proletare, căreia nu i se propun niciodată panacee înlocuitoare, ci tocmai ca mişcări pozitive pe care, în etape istorice specifice şi în circuite precizate, clasa proletară şi partidul său comunist trebuie să le susţină cu armele în mână.
Aici, ca şi în alte dăţi, trebuie să o facem folosind puţine citate, dar ele sunt întotdeauna alese în lanţ, în ordine logică, şi asemenea unor pietre de hotar care marchează o lungă porţiune de drum istoric. Indicăm paginile ediţiei Avanti! din 1915, vol. VII, pe care le reproducem cu câteva corecţii.
„Secretul“, cuvânt care ne place atât de mult în ciuda sarcasmelor imbecile care ne împuie capul de o jumătate de secol, prin faptul că un secret se dezvăluie dintr-o singură lovitură, iar după aceea nu mai rămâne nimic de adăugat, se află la pag. 686. Dizolvarea modului feudal (şerbia rurală şi corporaţia urbană) eliberează elementele constitutive ale societăţii capitaliste.
„Procesul istoric prin care producătorii sunt transformaţi în muncitori salariaţi apare, pe de o parte, ca o eliberare a lor de servituţile feudale şi de regimul coercitiv al breslelor... Dar, pe de altă parte, cei eliberaţi devin propriii lor vânzători abia după ce le-au fost luate toate mijloacele de producţie şi toate garanţiile de existenţă oferite de vechile instituţii feudale. Istoria acestei exproprieri a lor este înscrisă în analele omenirii cu litere de sânge şi de foc“.
Noi citim că în modul comunist există garanţii de existenţă pentru toţi pe seama societăţii, în timp ce nu mai există oameni care să se vândă pe ei înşişi (nici salariu, nici monedă).
În timpul exproprierii sălbatice a ţăranilor din sec. al XV-lea, societatea engleză
„nu ajunsese încă la acel grad de civilizaţie în care avuţia naţiunii («Wealth of the Nation»), adică crearea capitalului şi exploatarea şi pauperizarea necruţătoare a maselor populare, sunt considerate ca ultima Thule a oricărei înţelepciuni politice“.
Acestea au trecut drept culmi pentru burghezi precum Gladstone în 1865 şi la fel şi pentru „comuniştii“ de şcoală moscovită de astăzi, care vor să îmbogăţească poporul, patria şi naţiunea..., exact cum ne învaţă marxismul (pag. 690).
„Dar secolul al XVIII-lea nu a înţeles în aceeaşi măsură ca secolul al XIX-lea identitatea dintre avuţia naţională şi sărăcia poporului“.
Cel de-al XX-lea le va explica adepţilor fosilizaţi ai lui Marx culmile americano-ruse ale „venitului naţional“.
O sinteză memorabilă (pagina 704).
„Jefuirea bunurilor bisericeşti, înstrăinarea frauduloasă a domeniilor statului, jefuirea proprietăţii obştii, transformarea prin uzurpare şi teroare necruţătoare a proprietăţii feudale şi de clan în proprietate privată modernă, acestea au fost metodele idilice ale acumulării primitive. În felul acesta s-a reuşit să se cucerească teren pentru agricultura capitalistă, să se înglobeze capitalului pământul şi să se creeze pentru industria de la oraş afluxul necesar de proletari puşi în afara legii“.
Se poate citi în acest pasaj că un caracter al transformării socialiste va fi şi acela de a răsturna urbanizarea şi monstruoşii stupi industriali, fenomen care umflă astăzi Rusia aşa-zisă sovietică.
În prezent, în ţările capitaliste dezvoltate, se pare că oferta de salariaţi către capital se prezintă paşnică şi spontană, economiştii profitând de acest lucru pentru a vorbi despre acţiunea unor „legi naturale“. Dar ne vine în ajutor studiul trecutului.
„Altfel se petrec lucrurile în timpul genezei istorice a producţiei capitaliste. Burghezia în dezvoltare are nevoie şi foloseşte puterea de stat pentru «a reglementa» salariul, cu alte cuvinte pentru a-l menţine cu forţa în limite favorabile stoarcerii de plusvaloare, pentru a prelungi ziua de muncă şi pentru a-l menţine pe muncitorul însuşi într-o dependenţă normală faţă de capital. Acesta este un moment esenţial al aşa-numitei acumulări primitive“ (pag. 708).
De remarcat cum numeroşi maniaci ai unei economii burgheze moderne, diferite de cea cunoscută de Marx, au descoperit pe la 1950 că statul intra în economie, sau economia în stat (orice aberaţie poate fi luată de cap sau de coadă, după bunul plac).
Marx (pag. 713) nu a ajuns încă la geneza clasei întreprinzătorilor capitalişti, şi stă să înceapă cu cea a arendaşilor agricoli,
„după ce a analizat modul violent în care au fost creaţi proletarii puşi în afara legii, disciplina sângeroasă care i-a transformat în muncitori salariaţi, murdarele măsuri dictate de înalte considerente de stat, care, prin metode poliţiste, intensifică, o dată cu gradul de exploatare a muncii, şi acumularea capitalului“.
La pag. 718-719, în magnifica descriere a formării pieţei interne engleze, Marx deplânge faptul că, pe măsură ce cultivatorii se transformă în salariaţi, tot aşa mijloacele lor familiale de subzistenţă, uneltele şi produsele industriei casnice rurale, în special firele şi ţesăturile, sunt transformate în mărfuri ce pot fi obţinute doar cu bani, servind drept piaţă pentru capitalul industrial.
„Astfel, mână în mână cu exproprierea ţăranilor, care înainte aveau gospodării proprii şi cu despărţirea lor de mijloacele de producţie proprii, merge distrugerea industriilor auxiliare de la sate, procesul de separare a manufacturii de agricultură. Şi numai distrugerea industriei casnice ţărăneşti poate da pieţei interne a unei ţări extinderea şi stabilitatea de care are nevoie modul de producţie capitalist“.
Este un alt pasaj care aminteşte de programul revoluţiei socialiste, care constă în a doborî barierele ridicate între oraş şi sat, între manufactură şi agricultură, lucru ce nu poate fi conceput decât într-o economie fără mărfuri şi fără piaţă.
Am ajuns la geneza completă a capitalistului industrial şi la trecerea de la piaţa internă la piaţa mondială. Aici ies în evidenţă noile şiruri de asupriri atroce care se desfăşoară în afara graniţelor primei ţări capitaliste, Anglia.
Citatul nu este, cu siguranţă, nou.
„Descoperirea zăcămintelor de aur şi de argint din America, exterminarea, înrobirea şi îngroparea de vie a populaţiei băştinaşe în mine, începutul cuceririi şi jefuirii Indiilor Orientale, transformarea Africii într-o rezervaţie de vânătoare de negri, aşa au arătat zorile erei producţiei capitaliste. Aceste procese idilice sunt momente principale ale acumulării primitive. Ele sunt urmate de războiul comercial al naţiunilor europene, a cărui arenă a fost globul pământesc. Acest război începe cu despărţirea Ţărilor de Jos de Spania, ia proporţii uriaşe în războiul antiiacobin al Angliei şi continuă în prezent cu războaiele «opiului» duse împotriva Chinei“.
Pasajul memorabil (pag. 722) indică seria de mutaţii ale puterii imperiale: Portugalia, Spania, Olanda, Franţa, Anglia, care
„la sfârşitul secolului al XVII-lea, se concentrează în mod sistematic în sistemul colonial, în sistemul împrumuturilor de stat, în sistemul fiscal modern şi în sistemul protecţionist. Aceste metode se bizuie, în parte, pe violenţa cea mai brutală, ca, de pildă, sistemul colonial. Toate însă folosesc puterea de stat, adică violenţa socială concentrată şi organizată, pentru a accelera procesul de transformare a modului de producţie feudal în mod de producţie capitalist şi pentru a scurta stadiile de tranziţie. Violenţa este moaşa oricărei societăţi vechi care poartă în pântece o societate nouă. Violenţa însăşi este o potenţă economică“.
Judecata lui Marx asupra sistemului colonial, exprimată într-un pasaj pe cât de fundamental pe atât de explicit precum cel citat, este aşadar cât se poate de clară şi poziţionează încă de pe atunci mişcarea revoluţionară a proletariatului împotriva infamelor campanii coloniale ale puterilor burgheze mondiale.
Urmează o enumerare arzătoare a tuturor infamiilor comise de cuceritorii europeni peste mări. Înfiorătoare au fost isprăvile olandezilor în actuala Indonezie. Printre altele, ei l-au corupt pe guvernatorul portughez din Malacca, dar, după ce au intrat în oraş, l-au ucis pentru a nu-i plăti preţul convenit de 21.875 de lire sterline. Raziile pentru forţă de muncă erau atât de feroce încât o provincie din foarte fertila Java, care în 1750 avea optzeci de mii de locuitori, ajunsese în 1811 la doar opt mii!
Monopolurile Companiei Engleze a Indiilor Orientale asupra ceaiului, tutunului, orezului şi asupra comerţului în general au ruinat populaţiile chineză şi indiană prin extorcări şi abuzuri nemaiauzite, provocând foamete exterminatoare în scopul acumulării.
Dacă feroce au fost metodele folosite de aventurierii coloniali faţă de aceste popoare deja dense şi chiar civilizate, faţă de care s-a dorit impunerea unui comerţ de export al produselor lor tropicale şi de import al produselor manufacturate din industriile europene, şi dacă feroce a fost sistemul plantaţiilor prin care se intensifica pe plan local producţia de mărfuri agricole speciale, ocupând suprafeţe vaste de teren unde băştinaşii erau puşi să muncească pentru un pumn de mâncare şi sub lovituri de bici; lucruri şi mai rele s-au văzut în „coloniile propriu-zise“ în care, precum în America, apoi în Australia, Africa de Sud etc., se îndrepta populaţia europeană şi, în acelaşi timp, capitalul productiv metropolitan. Aici, în primele decenii, s-a trecut de-a dreptul la golirea teritoriului de populaţiile aborigene prin măceluri exterminatoare nemaiauzite, cum au fost cele ale spaniolilor şi portughezilor în America de Sud şi Centrală şi ale englezilor şi francezilor în cea de Nord.
Marx (pag. 725) aminteşte episoade în care „s-a manifestat caracterul creştin al acumulării primitive“. Este binecunoscut cum religia justifica aceste masacre de inocenţi, de cele mai multe ori lipsiţi de apărare şi aproape neînarmaţi, sub pretextul că, nefiind cuprinşi în cele trei neamuri citate în Biblie, pieile roşii nu ar fi avut suflet.
„Puritanii din Noua Anglie, aceşti virtuoşi ai protestantismului lucid, au hotărât în 1703 în Assembly a lor să acorde un premiu de 40 l. st. pentru fiecare scalp de indian şi pentru fiecare prizonier din rândurile pieilor-roşii, în 1720 un premiu de 100 l. st. pentru fiecare scalp, iar în 1744, după ce în Massachusetts-Bay unul dintre triburi fusese declarat rebel, următoarele premii: pentru un scalp de bărbat de 12 ani sau mai mult 100 l. st. în valută nouă, pentru prizonieri bărbaţi câte 105 l. st., pentru femei şi copii câte 50 l. st., pentru un scalp de femeie sau de copil 50 l. st.!“.
Când Părinţii pelerini s-au răzvrătit împotriva Angliei, aceasta le-a aplicat măsuri analoge: vânătoarea rebelilor cu câini feroce şi folosirea indienilor plătiţi pentru a-i scalpa la rândul lor.
La Marx, acestei liste de infamii îi urmează examinarea importanţei sistemului colonial în răspândirea modului de producţie capitalist.
„Sistemul colonial a contribuit la dezvoltarea forţată a comerţului şi navigaţiei. «Societăţile Monopolia» (Luther) au fost pârghii puternice ale concentrării capitalului. Coloniile au asigurat pieţe de desfacere pentru manufacturile tot mai numeroase, iar monopolul pieţei le-a asigurat o acumulare sporită. Comorile dobândite în afara Europei prin jaf direct, înrobire şi asasinări se întorceau în metropolă, unde erau transformate în capital“.
Dar un ultim pasaj va fi suficient pentru a încheia o serie atât de elocventă, lăsând pe viitor un studiu mai aprofundat al jocului economic (pag. 731).
„Introducând în Anglia sclavia copiilor, industria bumbacului a stimulat totodată transformarea sclaviei în Statele Unite, care până atunci avea o formă mai mult sau mai puţin patriarhală, într-un sistem comercial de exploatare. În general, sclaviei voalate a muncitorilor salariaţi în Europa îi trebuia drept piedestal sclavia nevoalată în Lumea nouă“.
Astăzi, în condiţii schimbate faţă de vremea războiului civil american care a fost contemporan cu opera maximă a lui Marx, există încă o legătură directă între înverşunarea cu care sistemul capitalist, înfometător şi aducător de războaie exterminatoare, loveşte în muncitorii din ţările metropolitane albe şi în populaţiile de culoare asuprite din acele ţări în care vitalitatea lor debordantă a împiedicat distrugerea lor.
Ideea că ar putea exista o concomitenţă, în acţiunea îndreptată împotriva capitalismului din metropolele albe, între lupta de clasă internă a muncitorilor şi rebeliunea popoarelor de peste mări împotriva incursiunilor şi asupririlor coloniale, nu datează în marxism, aşa cum probabil cred mulţi, abia de pe vremea când Lenin şi-a aplecat atenţia asupra fenomenelor imperialismului burghez la trecerea dintre cele două secole, ci de mult mai înainte, încă de la Engels şi Marx.
În Neue Rheinische Zeitung din februarie 1850, Engels relatează despre scrierile unui cunoscut misionar creştin, Gützlaff, care zăbovise în China nu mai puţin de treizeci de ani la rând şi se întorcea în Europa în perioada în care se dezlănţuia faimoasa revoltă Taiping; revoltă izbucnită în sânul clasei micilor ţărani împotriva monarhiei de la Beijing, din cauza gravei crize care a început pe la 1840, când Anglia, urmată apoi de alte puteri europene, a început să impună Chinei deschiderea porturilor sale pentru comerţ, în special cu opiu, tulburând grav finanţele imperiului şi economia ţării. Mişcarea Taiping a adoptat o atitudine de condamnare a proprietăţii private asupra pământului în general, şi nu doar de atac la adresa nobilimii feudale şi a birocraţiei statale care o susţinea. Engels descrie în linii mari această mişcare socială, subliniind că originea economică a mişcărilor revoluţionare este un fapt istoric care se verifică din plin şi la acel popor îndepărtat care iese din imobilitatea sa milenară. El concluzionează astfel:
„Când d-l Gützlaff, după o absenţă de 20 de ani, a nimerit iarăşi printre oameni civilizaţi şi printre europeni, a auzit vorbindu-se despre socialism şi a întrebat ce înseamnă acest cuvânt. Când i s-a explicat, a exclamat îngrozit: «Va să zică n-am să scap nicăieri de această doctrină nefastă. Căci acelaşi lucru îl predică şi în China, de la o vreme încoace, o mulţime de oameni din rândul gloatei!»“.
Engels continuă:
„Se prea poate ca între socialismul chinez şi cel european să fie tot atât de puţină asemănare ca între filozofia chineză şi cea hegeliană [tonul este glumeţ, dar poate că anumite poziţii foarte originale ale anticului gânditor chinez Lao Tse pot fi considerate dialectice]. Este totuşi îmbucurător că, sub influenţa baloturilor de stambă ale burghezilor englezi, cel mai vechi şi mai neclintit imperiu din lume s-a trezit, după opt ani, în ajunul unei răsturnări sociale care e sortită să aibă, în orice caz, cele mai importante rezultate pentru civilizaţie. Când reacţionarii noştri europeni, în apropiata lor pribegie prin Asia, vor ajunge în cele din urmă până la zidul chinezesc, până la porţile care duc spre ultrareacţionara şi ultraconservatoarea citadelă, cine ştie dacă ei nu vor citi, deasupra acestor porţi, următoarea inscripţie:
Republica chineză.
Libertate, egalitate, fraternitate.“
Prin această scurtă notă, marele Engels a vrut tocmai să afirme în mod răspicat că în China, ca şi pretutindeni, noi ne aşteptăm ca ciclul formelor sociale să prezinte aceleaşi mari etape, şi că Chinei feudale va trebui să-i succeadă, la fel ca Franţei, una republicană şi capitalistă, teatrul unei lupte de clasă pentru socialism.
Ceea ce istoric s-a şi întâmplat, fie şi abia în 1911, odată cu revoluţia lui Sun Iat-sen, şi după o altă lungă serie de agresiuni ale colonialismului european asupra coastelor Imperiului Celest, prăbuşit în această luptă îndelungată.
Dar un alt text al lui Marx ne confirmă nu doar aşteptarea succesiunii mişcărilor sociale în China pe direcţia europeană, ci un concept mult mai avansat: posibilitatea istorică afirmată ca mişcările europene să poată avea drept punct de plecare o revoluţie socială în îndepărtata Chină.
Sub titlul Marx despre China au fost publicate opt scrisori pe care Marx le-a trimis între 1853 şi 1860 la New York Herald Tribune.
Aceste scrisori se leagă direct de citatul despre războaiele opiului conţinut în Capitalul.
În 1833 a luat sfârşit monopolul comerţului cu China acordat Companiei Indiilor Orientale. Doar marele port Canton era deschis comerţului exterior.
Anglia, care avea interesul să stabilească regimul „porţilor deschise“, a declanşat primul război al opiului între 1839 şi 1842, iar China a trebuit, prin tratatul de la Nankin, să capituleze şi să deschidă, pe lângă Canton, Amoy, Fuzhou, Ningpo şi Shanghai, cedând Hong Kong-ul Marii Britanii, care a făcut din el colonia sa.
În timp ce Statele Unite şi Rusia ridicau primele pretenţii, în 1850 începe marea mişcare a taipinilor, care pune stăpânire pe vaste provincii şi îşi stabileşte capitala la Nankin între 1853 şi 1864. Rebelii îi ucideau pe moşieri şi pe mandarinii Imperiului, refuzând să plătească taxele exorbitante, respingeau viciul drogurilor şi al opiului, şi, deşi nu erau împotriva comerţului cu străinii, lansau lozinci egalitare şi comuniste. În tratarea lungii serii a războaielor ţăranilor chinezi, Mao Ţze-dun relatează astfel legea agrară a taipinilor, care fără îndoială are un veritabil conţinut comunist, cu mult mai mult decât cele făcute de el, Mao, întrucât nu este vorba deloc de o împărţire, nici a proprietăţii, nici a folosinţei: „Tot pământul de sub cer va trebui cultivat de tot poporul de sub cer... să-l cultive toţi împreună, iar când recoltează orezul să-l mănânce împreună“. Taipinii nu au fost utopişti, din moment ce au avut un stat care a dăinuit paisprezece ani, brigăzi meşteşugăreşti de stat, şi o lege prin care nicio persoană nu trebuia să rămână prost hrănită şi prost îmbrăcată...
În 1856, sub un pretext infam, Anglia şi Franţa declanşează al doilea război al opiului, care, după masacre oribile, duce la tratatul de la Tientsin cu Anglia. Războiul se reia până la sângeroasa cucerire şi jefuire a Beijingului în 1860. China trebuie să facă multe alte concesii europenilor prin tratatul de la Beijing, care îl agravează pe cel de la Tientsin. O armată comună a Împăratului şi a europenilor îi zdrobeşte în 1864 pe eroicii taipini şi intră în Nankin, vărsând râuri de sânge.
Primul dintre articolele despre China a apărut la New York pe 14 iunie 1853. Titlul era, cât se poate de explicit: Revoluţia din China şi din Europa.
Marx pune direct întrebarea referitoare la efectul pe care îl poate exercita o revoluţie în China asupra întregii lumi civilizate. El spune exact:
„Ar putea să pară ciudată şi paradoxală afirmaţia că viitoarea insurecţie a popoarelor din Europa şi viitoarea etapă a luptei lor pentru libertăţi republicane şi pentru o formă de guvernământ mai ieftină vor depinde, probabil, într-o măsură mai mare de ceea ce se întâmplă acum în Imperiul ceresc — diametral opus Europei — decât de orice altă cauză politică existentă astăzi, într-o măsură mai mare chiar decât de ameninţările Rusiei şi de consecinţa lor — perspectiva unui război european general. Şi totuşi afirmaţia aceasta nu constituie un paradox, lucru de care se poate convinge oricine examinând cu atenţie împrejurările“.
Nu va fi rău să notăm că, dacă perspectiva tratată aici nu s-a realizat până la sfârşitul revoluţiei ţărăneşti care, aşa cum am amintit, a avut loc unsprezece ani mai târziu, şi nici nu a reapărut ulterior în marile convulsii ale Chinei de la 1911 încoace (subliniate puternic de Lenin, împreună cu celelalte situaţii contemporane, rusă din 1905 şi asiatice din Turcia şi Persia), cealaltă perspectivă, a războiului general european care să implice Rusia, mereu prezentă la Marx şi Engels ca o lichidare a imperiilor germane, a întârziat până în 1914, oferind apoi în zadar celălalt punct de sprijin pentru revoluţia rusă.
Dar Marx trece imediat la demonstraţia sa, care nu îşi pierde deloc din valoare din cauza cursului diferit pe care l-au luat evenimentele. El spune că prilejul pentru revolta socială a taipinilor a fost oferit de tunul englezesc care „a impus Chinei importul stupefiantului cunoscut sub numele de opiu“. Forţa armelor engleze a frânt izolarea seculară în care China fusese închisă, iar motivele au fost economice. Până în 1830, balanţa comercială fusese favorabilă Chinei, care, exportând ceai şi alte mărfuri, primea argint din India, din Anglia şi din Statele Unite. Contrabanda cu opiu, pe care chinezii au fost siliţi să îl plătească în monedă, a răsturnat raportul, şi în zadar puterea imperială i-a interzis comerţul. Corupţia funcţionarilor nesupuşi a provocat rebeliunea. Pe de altă parte, ţesăturile englezeşti începuseră să invadeze China, iar industria locală a fost ruinată, la fel ca şi artizanatul torcătorilor, ţesătorilor etc.
Tunul englezesc, frângându-i izolarea, a provocat prăbuşirea sistemului chinez; care vor fi efectele prăbuşirii interne chineze asupra Angliei şi asupra Europei? Marx insistă în acest punct asupra dezvoltării extraordinare din acei ani a industriei prelucrătoare engleze, care era atunci prima din lume, şi în acelaşi timp asupra perspectivelor unei mari crize comerciale de supraproducţie — aşteptată pe atunci pentru 1857 — care avea să fie mai extinsă decât cele precedente, provocând şomaj şi mizerie în Anglia şi repercusiuni în întreaga Europă. Un element de ascuţire a acestei crize putea fi rezistenţa faţă de expansiunea comerţului în China, care ar fi fost determinată de revoluţia ţărănească.
În acest punct, nu mai este necesar să amintim că Marx şi Engels au admis în deceniile următoare că au aşteptat prea devreme întoarcerea marelui val revoluţionar din 1848. În scrisoarea din 1853, ceea ce are o mare semnificaţie este teoretizarea unei legături cauzale între revoluţia din China şi ridicarea Europei, cu atât mai „avansată“ şi mai „civilizată“.
Concluzia scrisorii referitoare la pericolele de război şi la perspectivele revoluţionare este mai mult decât valabilă după mai bine de un secol, ba chiar are o savoare actuală.
„De la începutul secolului al XVIII-lea n-a fost în Europa revoluţie serioasă care să nu fi fost precedată de o criză comercială şi financiară... În capitalele europene sosesc zilnic ştiri despre iminenţa unui război general, dezminţite a doua zi de alte ştiri din care reiese că pacea ar fi asigurată pentru o săptămână sau două. Cu toate acestea, putem fi siguri că oricât de acut ar deveni conflictul dintre puterile europene... furia regilor [astăzi am spune a celor mari] şi mânia popoarelor se vor îmblânzi în egală măsură atunci când în aer va adia un suflu de prosperitate [luaţi aminte voi, prosperiştilor şi pacifiştilor!]. Nici războaiele, nici revoluţiile nu vor fi în stare să zdruncine din temelii Europa, dacă nu se vor produce în urma unei crize comerciale şi industriale generale, al cărei semnal, ca întotdeauna, trebuie să fie dat de Anglia, reprezentanta industriei europene pe piaţa mondială“.
Scrieţi lume capitalistă în loc de Europa, America în loc de Anglia, şi mergeţi liniştiţi mai departe. La dracu’ cu prosperitatea şi cu pacea! Şi bine venită fie mina care o va arunca în aer, din orice colţ al lumii de culoare, infestată de prădătorii şi măcelarii albi!
Cucerirea pe care marxismul o conţinea în urmă cu un secol, şi care nu avea nevoie să fie dezvoltată, completată sau îmbogăţită, ca să folosim cel mai trivial termen dintre toate, se ridică aici în toată vigoarea sa dialectică; şi este vorba doar de a o apăra şi de a o ridica din nou din infamele şi debordantele degenerări. Manifestul a proclamat că „comuniştii sprijină pretutindeni orice mişcare revoluţionară împotriva orânduirii sociale şi politice existente“. Nu există deloc subînţelesul că acest lucru ar fi valabil doar pentru „condiţiile“ reprezentate de ordinea, de constituţia statală proprie capitalismului burghez. De fapt, când Manifestul trece în revistă ţările din acea vreme, doar pentru Anglia şi Franţa el poate indica mişcarea clasei muncitoare împotriva statului burghez. Pentru tot restul Europei, li se prescrie comuniştilor să susţină orice insurecţie antifeudală şi antidespotică, nu doar ale burgheziei însăşi, ci în unele cazuri (Polonia din 1848 până în 1871) chiar şi pe cele ale micii nobilimi. Este vorba, se înţelege, de mişcări conspirative şi insurecţionale care tind să răstoarne chiar şi prin metode teroriste puterile constituite.
Ceea ce a fost teoretizat şi ridicat la rang de normă strategică pentru Europa anilor 1847—71 este astăzi, în mod evident, valabil pentru statele înapoiate din Asia şi Africa, conduse de forme statale precapitaliste.
Dar, atât într-un caz cât şi în celălalt, păstrând clare delimitările geografice şi istorice, există, potrivit esenţei marxismului, un element de bază comun, în care rezidă totul. Nu este vorba doar de conceptul de revoluţie permanentă, adică de a sprijini acele insurecţii şi revolte pentru a grefa direct pe ele revolta ulterioară a proletarilor împotriva burghezilor. Şi nici nu este suficient să ştim, conform sistemului legilor istorice revoluţionare generale, că burghezii democratici, după victoria obţinută în alianţă cu muncitorii, vor fi cei care îi vor ataca şi îi vor masacra pe aceştia din urmă pentru a preîntâmpina permanenţa valurilor revoluţionare (criteriu pe baza căruia ar fi trebuit să se prevadă în 1928 că în China Kuomintangul se va comporta ca un călău al comuniştilor, aşa cum a făcut monarhia burgheză în Franţa în 1831, a doua republică în 1849 şi a treia în 1871, ca să nu mai vorbim de prima împotriva lui Babeuf şi a „egalilor“).
Este vorba de un dat şi de un caracter esenţial, care merge dincolo de o alegere fericită a momentului strategic în a-i ataca pe foştii aliaţi (al cărui unic exemplu, dar gigantic, este Octombriele rus), deoarece este un caracter care priveşte teoria, doctrina, fără de care nu există mişcare revoluţionară, şi care, asemenea capacităţii strategice, nu poate fi posedată decât de Partid, în timp ce clasa amorfă şi imediată „se cufundă în doctrina celor alături de care mărşăluieşte“, astfel încât este o nebunie să o consulţi mereu şi pretutindeni.
Atunci când partidul marxist îi alege pe aliaţii comuniştilor în anumite cotituri convulsive ale istoriei, el posedă deja pe deplin negarea nemiloasă, critica, sau mai bine zis demolarea fără menajamente a oricărei „suprastructuri ideologice“ a propriilor aliaţi din războiul civil; nu o trece sub tăcere, nu o ascunde nici măcar o clipă, chiar şi în mijlocul zgomotului armelor. „Comuniştii detestă să-şi ascundă vederile şi intenţiile“.
Acest rezultat, care ar fi şi este imposibil într-o întâlnire, într-un front desfăşurat la nivelul suprastructurii, aşa cum se întâmplă în orice agitaţie paşnică, propagandistică, educativă, legală, constituţională, parlamentară, este condiţionat de existenţa unui partid solid al clasei proletare, care nu poate fi puţin numeros fără ca marea masă să fie infectată de ideologiile inamice pe care „aliaţii“ le profesează; care nu poate fi pletoric şi popular fără a-şi pierde capacitatea vitală de a menţine integritatea teoriei, din cauza invadării rândurilor sale de către muncitori încă subjugaţi de ideologiile adverse sau, mai rău, de pături de mici burghezi, prin natura lor antirevoluţionari în momentul luptei pentru socialism.
Faptul că această doctrină există încă din 1848 nu îl dovedesc doar textele, a căror forţă vitală este demonstrată de adunarea laolaltă în lume şi de-a lungul unui secol a unor mulţimi de luptători de clasă, ci o dovedeşte şi existenţa în lume a anumitor ţări în care faza ultimei lupte de clasă dintre capitalişti şi salariaţi este pe deplin realizată. În 1848, această ţară era Anglia, şi nimic nu se schimbă dacă ne amintim această altă trecere dialectică: şcoala teoretică era germană, iar avangarda combatantă era franceză. Iată Internaţionala!
În 1918 s-a luptat cu armele, şi s-a revendicat teoria, în întreaga Europă continentală, dar acest lucru nu a fost de ajuns; iar istoria infecţiei oportuniste am analizat-o temeinic de multă vreme.
În faza actuală, masa proletariatului şi a celor mai mari partide ale sale nu este decât o reţea de canalizare în care circulă mâzga neagră a ideologiilor politice burgheze, a apologiei liberalismului, pacifismului, progresismului, prosperităţii, legalităţii, constituţionalităţii şi a oricărei alte infamii.
Ruptura inexorabilă dintre suprastructurile de clasă opuse, chiar şi în intervalele în care ele sunt aruncate fizic — la nivelul infrastructurii — împotriva unui inamic comun, este cuprinsă în doctrina revoluţionară, în măsura în care aceasta face din partidul comunist depozitarul poziţiei viitorului om-social comunist şi îl face să proclame — aici ne întoarcem la Grundrisse, la ţesutul conjunctiv al unui întreg secol de marxism — că dacă este necesar ca forma burgheză să învingă în lupta istorică corp la corp formele precapitaliste, acestea erau totuşi mai presus de ea, dacă le comparăm cu ordinea socială spre care tindem, care este programul partidului nostru, pentru care doar el este organizat şi spre care conduce clasa muncitoare la luptă.
În atingerea acestui înalt adevăr stă victoria, astăzi în teorie, mâine în istorie, a noului om-societate, stă moartea infamă a individualismului, a oricărei ideologii şi practici individualiste; şi doar partidul poate atinge un asemenea ţel.
Cum am putea măsura mila pe care ne-o stârnesc cei care caută garanţii împotriva cultului oamenilor mari, a battilocchismului [cultul şefului „providenţial“] şi (cum spun neghiobii) a idolatriei, deschizând breşe în concepţia superiorităţii care astăzi se află în partid, şi va fi doar mâine în clasă, atunci când aceasta, învingând, nu va mai fi clasă? Partidul comunist nu are nume şi nu are idoli, nici măcar pe Marx sau Lenin; el este o forţă care îşi extrage potenţialul dintr-o umanitate care nu s-a născut încă şi a cărei viaţă va fi doar viaţă de colectivitate şi de specie, de la cele mai simple funcţii manuale până la cele mai complexe şi mai grele activităţi mentale. Să definim partidul: proiecţia în ziua de azi a Omului-Societate de mâine.
Grundrisse, pag. 387. Elogiul societăţii clasice greco-romane.
„La antici nu întâlnim nici o scriere din care să reiasă preocuparea de a afla care forma de Proprietate asupra pământului etc. este cea mai productivă şi creează mai multă Avuţie. Avuţia nu apare la ei ca scop al producţiei, deşi Cato a putut să se întrebe care mod de cultivare a pământului este mai avantajos, deşi până şi un om ca Brutus putea să dea bani cu împrumut cu dobândă maximă. Discuţia se purta întotdeauna asupra formei de Proprietate care e în măsură să asigure statului cei mai buni cetăţeni. Avuţia apare ca scop în sine doar la câteva popoare comerciale — care deţineau monopolul asupra comerţului de intermediere [carrying trade în text: navigaţie sau caravane comerciale: fenicieni, cartaginezi...] — care trăiau în interstiţiile lumii antice, ca evreii în societatea medievală. Astăzi [adică în epoca capitalistă], Avuţia, pe de o parte, este un Obiect care se materializează în obiecte, în produse materiale [mărfurile], cărora omul li se opune ca Subiect; pe de altă parte însă, Avuţia ca valoare este pur şi simplu puterea de a dispune de munca altuia nu în scopul dominaţiei asupra naturii, ci doar pentru consumul privat, personal al anumitor oameni. În toate formele ei, Avuţia capătă o întruchipare obiectuală, fie că e vorba de un Obiect sau de o relaţie mijlocită de Obiect, care se află în afara individului uman şi doar din întâmplare alături de anumiţi indivizi“.
„Iată de ce concepţia antică potrivit căreia omul, oricât ar fi el de limitat sub aspect naţional, religios, politic, reprezintă întotdeauna un scop al producţiei pare a fi superioară concepţiei lumii moderne, unde producţia apare ca scop al omului, iar Avuţia ca scop al Producţiei“.
În acest punct trebuie ca, printr-o palidă paranteză a noastră, să facem lizibil acest pasaj dificil. După ce a declarat suprastructura ideologico-socială a lumii clasice — în ciuda limitărilor sale (precum extinderea la cetăţeanul liber, lăsând pe dinafară sclavul) — mai elevată decât cea a lumii burgheze moderne, în ciuda întregii superiorităţi ştiinţifico-tehnologico-economice a acesteia din urmă, Marx trece, printr-un zbor conceptual, la a contrapune capitalismului nu antichitatea romană, ci societatea comunistă „a noastră“.
„În realitate însă, dacă înlăturăm forma îngustă [la rândul ei] burgheză, ce altceva e avuţia decât universalitatea trebuinţelor, a aptitudinilor, a mijloacelor de consum, a forţelor de producţie etc. ale indivizilor, care a fost creată de relaţiile lor universale? Ce altceva e avuţia decât deplina dezvoltare a dominaţiei omului asupra forţelor naturii, adică atât asupra forţelor naturii propriu-zise, cât şi asupra forţelor propriei sale naturi? [Aici raportorul a intercalat o biciuire violentă la adresa acelor pretinşi marxişti care se dedau cu uşurinţă slăbiciunilor sau poftelor sensibilităţii lor animale, scuzându-se cu laşitate prin argumente deterministe] Ce altceva e avuţia decât manifestarea absolută a talentelor creatoare ale omului, fără nici un fel de alte premise [adică mit, zeu, idee imanentă, Eu conştient de a exista, a fi sau a voi...] în afară de dezvoltarea istorică anterioară, care face din această unitate a dezvoltării un scop în sine, ce altceva decât dezvoltarea tuturor forţelor umane ca atare, independent de orice scară de valori prestabilită? [Citeşte: drept, morală naturală, filozofie absolută şi altele asemenea]. Aici omul nu se reproduce într-o singură direcţie determinată, ci se produce în totalitatea sa; el nu caută să rămână ceva ce a fost definitiv stabilit, ci se află în mişcarea absolută a procesului de devenire.“
(Succesiunea impetuoasă de interogaţii vibrante, în textul scris dintr-o suflare în limba originală a autorului, reprezintă în mod suprem o formulare a dialecticii materialiste împotriva oricărui idealism şi a oricărei metafizici).
(Nu s-a încheiat invectiva împotriva ordinii capitaliste, privită dinspre trecut ca şi dinspre viitor).
„În economia burgheză — şi în perioada de producţie căreia îi corespunde — această manifestare deplină a esenţei lăuntrice a omului apare ca o completă secătuire, acest proces universal de obiectualizare — ca o înstrăinare [alienare a muncii şi a muncitorului însuşi] totală, iar răsturnarea [în practica umană] tuturor scopurilor unilaterale determinate [a trăi, a supravieţui, a se reproduce] — ca o sacrificare a scopului în sine [al scopului universal uman şi deci şi subiectiv] în favoarea unui scop cu desăvârşire exterior [nebuna, inexorabila producţie mercantilă]. De aceea, pe de o parte, naiva lume antică pare mai elevată decât cea modernă. Pe de altă parte, lumea antică era într-a-devăr mai elevată decât cea modernă în măsura în care era dominată de aspiraţia de a găsi un mod desăvârşit, o formă definitivă [poporul roman, polisul atenian...] şi o limitare dinainte stabilită. Ea îi procură satisfacţie omului [munca omului având drept scop nu producţia, ci omul însuşi] care se situează pe un punct de vedere limitat“.
„Lumea contemporană nu-i oferă asemenea satisfacţie; iar acolo unde ea se arată mulţumită de sine, e trivială!“.
Să admitem civilizaţia burgheză incipientă, pentru că îşi are locul ei în totalitatea dezvoltării, dar să poarte cu ea din leagăn epitaful funerar pe care doctrina noastră i-l gravează cu semne de neşters.